Germenul Andromeda - Michael Crichton

(THE ANDROMEDA STRAIN)

Lui

A.C.D., doctor în medicina,

care a sugerat pentru prima

oara problema.

Nu s-a demonstrat niciodata în mod

satisfacator cât de pretioasa este in-

teligenta umana pentru supravie-

tuire.

JEREMY STONE

Cu cât creste putinta de a vedea,

cu atât cresc si cheltuielile.

r.a. janek

GERMENUL ANDROMEDA

ACEST DOSAR ESTE STRICT SECRET

Consultarea lui de catre persoane neautorizate constituie un delict criminal, pasibil de amenda pâna la 20.000 de dolari si pedeapsa eu închi­soarea pâna la 20 de ani.

REFUZATI PRIMIREA DE LA CURIER DACA SIGILIUL NU ESTE INTACT

Curierul este obligat prin lege sa va solicite legitimatia 7592. El nu are dreptul sa înmâneze acest dosar fara prezentarea unei astfel de dovezi de identitate.

ZIUA ÎNTÂI

Contactul

1. TARA HOTARELOR PIERDUTE

Un om tinând în mâna un binoclu. Asa a început: cu un om stând pe marginea drumului, pe o înaltime dominând un orasel din Arizona, într-o noapte de iarna.

Probabil ca locotenentului Roger Shawn nu i-a fost usor sa foloseasca binoclul. Metalul trebuie ca a fost rece, si el s-a simtit stânjenit în suba îmblanita si cu manusile groase în mâini. Rasuflarea, suieratoare în aerul luminat de luna, i-a aburit poate sticlele ochelarilor. A fost desigur nevoit sa se opreasca de nenumarate ori ca sa le stearga, cu un deget aspru de manusa.

Nu avea de unde sa stie cât de desarta îi era stradania. Caci binoclui nu avea cum sa îl ajute sa patrunda cu privirea în acest oras si sa-i dezva­luie tainele. Ar fi fost mirat, sa afle ca cei care au reusit pâna la urma au folosit instrumente de milioane de ori mai puternice decât binoclul.

Aceasta imagine a lui Shawn, rezemat de o stânca, sprijinindu-si bra­tele pe ea si tinând binoclul la ochi, are ceva trist, absurd si uman. Caci, desi stânjenitor, binoclul i-a fost poate placut si familiar în mâini. Iar a­ceas­ta avea sa fie una dintre ultimele senzatii placute dinaintea mortii sa­le.

Ne putem închipui si încerca sa reconstituim ce s-a întâmplat înce­pând cu aceasta clipa.

Locotenentul Shawn cerceta orasul încet si metodic. Îsi dadu seama ca nu era mare, doar o jumatate de duzina de cladiri de lemn, asezate de-a lungul unei unice strazi principale. Si foarte pasnic: nici o lumina, nici o miscare, nici un sunet purtat de vântul domol.

si stramuta atentia de la oras la colinele înconjura­toare. Erau scun­de, prafuite si tocite, cu vegetatie piper­nicita si ici colo câte un arbore de yucea vestejit, acoperit cu o pojghita de gheata. În spatele colinelor, alte coline, si apoi întinderea plata a desertului Mojave, vasta si fara drumuri. Indienii îi spuneau 'Tara hotarelor pierdute.'

Locotenentul Shawn simti ca tremura din pricina vântului. Era febru­arie, luna cea mai rece, si era trecut de ora zece. Merse înapoi, urcând drumul catre duba Ford ce-l astepta cu antena mare rotindu-se deasupra. Motorul torcea încet; era singurul sunet pe care putea sa îl auda. Deschise portiera din spate si se urca închizând-o în urma lui.

Fu învaluit într-o lumina adânca, rosie: lumina de noapte, pentru a nu fi orbit când iesi afara, si care facea ca instrumentele si echipamentul electronic sa licareasca verzui.

Soldatul Lewis Crane, tehnician electronist, îmbracat tot în suba, era aplecat peste o harta. Facea calcule, consultând din când în când instru­mentele electronice.

Shawn îl întreba pe Crane daca este sigur ca au ajuns la locul indicat si Crane îi confirma ca au ajuns. Amândoi erau obositi: calatorisera toata ziua venind de la Vandenberg, în cautarea ultimului satelit Scoop. Nici u­nul nu stia mare lucru despre acesti sateliti, atâta doar ca faceau parte din­tr-o serie de capsule secrete destinate sa analizeze straturile superioare ale atmosferei si apoi sa se întoarca pe Pamânt. Sarcina lui Shawn si Cra­ne era sa gaseasca capsulele dupa aterizare.

În scopul de a usura recuperarea, satelitii erau pre­vazuti cu dispoziti­ve acustice care începeau sa transmita semnale când ajungeau la o distan­ta de opt mii de metri de Pamânt.

Aceasta explica si prezenta echipamentului de radiolocatie din duba. De fapt, ea avea tot ce trebuie pentru a putea efectua în mod autonom o­peratia de triangulatie. În limbaj militar i se spunea 'unitate individiduala de triangulatie' si era extrem de eficienta, desi lenta. Procedeul era destul de simplu: duba se oprea si îsi stabilea pozitia înregistrând intensitatea si di­rectia undei radio emise de satelit. Odata acest lucru realizat, duba îna­inta cu 30 de kilometri în directia cea mai probabila a satelitului. Apoi se oprea si se calculau noile coordonate. În acest fel puteau fi reprezentate grafic o serie de puncte de triangulatie si duba se îndrepta catre satelit pe un drum în zig-zag, oprindu-se la fiecare 30 de kilometri pentru a corecta orice eroare. Metoda era mai lenta decât cea cu doua dube, dar mai sigura — armata considera ca doua dube în aceeasi zona ar putea trezi banuieli.

Se scursesera sase ore de când duba înainta catre satelitul Scoop. Acum aproape ajunsese la el.

Crane batu nervos cu creionul în harta si anunta numele oraselului de la poalele colinei: Piedmont, Arizona. Populatie: 48 de locuitori; începu­ra sa râda, dar launtric erau amândoi îngrijorati. Locul de aterizare consi­de­rat de catre Vandenberg ca cel mai probabil se afla la 20 de kilometri nord de Piedmont. Baza Vandenberg calculase aceasta pozitie pe baza ob­servatiilor radar si a 1410 traiectorii prelucrate pe calculator. De obicei, estimarile sale nu faceau erori mai mari de câteva sute de metri.

Si totusi, datele furnizate de aparatele de radiolocatie nu puteau fi contestate, iar ele localizau semnalul satelitului exact în centrul orasului. Shawn sugera ca unul dintre locuitori ar fi putut sa-l vada coborând — era fierbinte, deci luminos — sa-l recupereze si sa-l aduca în Piedmont.

Presupunerea era rationala, cu exceptia faptului ca un cetatean din Piedmont care ar fi dat peste un satelit american proaspat sosit din spatiu ar fi anuntat pe cineva — presa, politia, NASA, armata, pe cineva.

Dar nimeni nu auzise nimic.

Shawn coborî prin spatele dubei, iar Crane se grabi sa-l ajunga din urma, înfiorat sub izbitura aerului rece. Împreuna, cei doi cercetara de sus orasul.

Era linistit, dar complet în întuneric. Shawn baga de seama ca atât statia de benzina cât si motelul aveau luminile stinse. Si totusi ele repre­zentau singura statie de benzina si singurul motel pe întindere de kilome­tri.

Si apoi Shawn zari pasarile.

Le puteau vedea în lumina lunii pline, pasari mari, alunecând în cer­curi domoale deasupra cladirilor, tre­când ca niste umbre negre peste fata lunii. Se mira cum de nu le observase mai înainte, si îl întreba pe Crane ce parere are despre ele.

Crane spuse ca nu are nici-o parere, adaugând apoi în gluma:

Poate sunt vulturi.

ntr-adevar, chiar asa si arata, raspunse Shawn.

Crane râse nervos, rasuflarea suierându-i. În noapte.

— Dar de ce ar fi vulturi pe aici? Ei nu vin decât acolo unde sunt mor­taciuni.

Shawn îsi aprinse o tigara, cu palmele caus în jurul brichetei, apa­rând flacara de vânt. Nu spuse nimic, dar se uita în jos la cladiri, la contu­rul micului orasel. Apei cerceta din nou orasul cu binoclul, dar nu vazu nici un semn de viata sau de miscare.

Într-un târziu, coborî binoclul si arunca tigara în zapada întarita, un­de sfârâi si se stinse.

Se întoarse catre Crane si spuse:

Cred ca e mai bine sa coborâm si sa vedem despre ce este vorba.

2. VANDENBERG

La o departare de 500 de kilometri, în încaperea mare, patrata, lipsita de geamuri ce servea drept Centru de comanda al misiunii Scoop, locote­nentul Edgar Comroe statea cu picioarele pe birou si cu un maldar de re­viste stiintifice în fata. Comroe era ofiter de garda de noapte, sarcina pe ca­re o îndeplinea o data pe luna, dirijând operatiile de seara ale unei mici echipe alcatuite din douasprezece persoane. În acea seara, echipa urma­rea înaintarea si rapoartele dubei codificate 'Corsar Unu', ce îsi croia drum prin desertul Arizona.

Lui Comroe nu îi placea munca pe care o facea. Înca­perea era cenusie si luminata cu tuburi fluorescente; ambianta, oarecum utilitara, îi era ne­placuta. În mod obisnuit venea la Centrul de comanda al misiunii doar la ora prânzului, când atmosfera era diferita. Atunci înca­perea era plina de tehnicieni preocupati, fiecare aplecat asupra unei singure sarcini compli­ca­te, fiecare încordat de acea anticipare retinuta care precede orice lansare în spatiu.

Dar noptile erau posomorâte. Noaptea nu se întâmpla niciodata ni­mic. Comroe profita de timp si îl folosea ca sa se puna la punct cu cititul. De profesiune era fizio­log, specializat în probleme cardio-vasculare si inte­re­sul sau se îndrepta cu precadere catre tensiunile arte­riale provocate de acceleratii mari ale gravitatiei.

n seara aceea, Comroe studia un articol intitulat 'Stochiometria ca­pa­citatii de transport a oxigenului si gradientii de difuzie în conditii de ten­siune arteriala gazoasa ridicata'. Îl gasea greu de citit si nici macar prea interesant. Asa ca se bucura de întrerupere, când difuzorul de deasupra capului, care retransmitea mesa­jele dubei în care se aflau Shawn st Crane, începu sa functioneze.

Shawn spuse:

Aici Corsar Unu catre Vandal Zece. Corsar Unu catre Vandal Zece. Citesti?

Comroe, amuzat, raspunse ca într-adevar citea.

— Suntem pe cale sa intram în orasul Piedmont si sa recuperam sate­litul.

Foarte bine, Corsar Unu. Lasati aparatul de radio deschis.

Am înteles.

Aceasta constituia o regula a tehnicii de recuperare, asa cum era pre­vazuta în Manualul de reguli operative pentru Proiectul Scoop. Manualul era un dosar gros, cenusiu, asezat pe unul din colturile biroului lui Com­roe, asa ca sa poata sa îl consulte cu usurinta. Comroe stia ca schimbul de mesaje dintre duba si baza era imprimat pe banda, devenind ulterior parte integranta din dosarul proiectului, dar nu-i întelesese niciodata ratiunea. De fapt, întotdeauna i se paruse ca lucrurile erau foarte simple: duba ie­sea, recupera capsula si se reîntorcea la baza.

Dadu din umeri si reveni la articolul asupra tensiuni­lor gazoase, as­cul­tând numai pe jumatate vocea lui Shawn care spunea:

Ne aflam acum în interiorul orasului. Am trecut pe lânga o statie de benzina si un motel. Totul este linis­tit. Nici un semn de viata. Semnalele satelitului sunt mai puternice. Câteva blocuri mai sus se vede o biserica. Nici o lumina si nici o miscare.

Comroe puse revista pe masa. Timbrul încordat al vocii lui Shawn nu lasa loc la îndoiala. În mod normal, Comroe ar fi fost amuzat la gândul ca doi oameni în toata firea sunt înspaimântati de faptul ca patrund într-un orasel adormit si pustiu. Dar el îl cunostea per­sonal pe Shawn, si stia ca Shawn, orice alte virtuti ar fi avut, era total lipsit de imaginatie. Shawn era în stare sa adoarma în mijlocul unui film de groaza. Asta era omul.

Comroe începu sa asculte cu atentie.

Dincolo de trosniturile de fond deslusea uruitul moto­rului. Si îi auzea pe cei doi pasageri ai dubei vorbind linistit.

Shawn: E destul de liniste pe aici.

Crane: Da, domnule locotenent.

O pauza.

Crane: Domnule locotenent!

Shawn: Da?

Crane: Ati vazut?

Shawn: Ce sa vad?

Crane: În spate, pe trotuar. Parca ar fi un trup.

Shawn: Ti se pare.

Alta pauza, si apoi Comroe auzi duba oprindu-se, în scrâsnet de frâ­ne.

Shawn: Sfinte Dumnezeule!

Crane: Înca unul, domnule locotenent.

Shawn: Pare mort.

Crane: Oare sa

Shawn: Nu. Stai în duba.

Vocea lui Shawn deveni mai puternica, mai oficiala, când transmise mesajul.

Aici Corsar Unu catre Vandal Zece.

Comroe lua microfonul.

Te ascult. Ce s-a întâmplat?

Shawn, cu vocea încordata, spuse:

Domnule locotenent, se vad trupuri de oameni. Multe. Par a fi morti.

Esti sigur, Corsar Unu?

Pentru Dumnezeu, raspunse Shawn, bineînteles ca sunt sigur.

Comroe spuse blând:

ndreapta-te catre capsula, Corsar Unu.

n timp ce vorbea se uita prin camera. Ceilalti doi­sprezece oameni din echipaj se holbau la el, cu ochii goi, fara a-l vedea. Ascultau transmisia.

Huruitul dubei se auzi din nou.

Comroe îsi ridica picioarele de pe birou si apasa pe butonul rosu de pe consola marcat 'Securitate'. Butonul declansa izolarea automata a Centrului de comanda a misiunii. Nimeni nu mai putea intra sau iesi fara permisiunea lui Comroe.

Apoi ridica receptorul telefonului si spuse:

Da-mi-l pe maiorul Manchek. M-A-N-C-H-E-K. Convorbire urgenta. Ramân pe fir.

Manchek era ofiterul de serviciu pe luna în curs, omul care raspun­dea direct de toate activitatile misiunii Scoop pe luna februarie.

n timp ce astepta, Comroe îsi propti receptorul între obraz si umar si îsi aprinse o tigara. Prin difuzor se putea auzi vocea lui Shawn:

Ti se par morti, Crane?

Crane: Da. O moarte linistita.

Shawn: De fapt nu par cu adevarat morti. Lipseste ceva. Ceva ciu­dat Dar sunt morti cu totii. Trebuie sa fie câteva zeci.

Crane: Ca si cum ar fi cazut în timp ce mergeau. S-au împiedicat si s‑au prabusit morti.

Shawn: Pe tot cuprinsul strazilor, pe trotuare

Din nou liniste, si apoi Crane:

Domnule locotenent!

Shawn: Sfinte Dumnezeule!

Crane: Îl vedeti? Omul în vesmânt alb, care merge pe partea cealalta a strazii

Shawn: Îl vad.

Crane: Trece peste ei ca si cum

Shawn: Vine catre noi.

Crane: Uitati ce este, cred ca ar trebui sa plecam de aici, daca nu a­veti nimic împotriva

Sunetul urmator fu un strigat ascutit si un zgomot ca de ceva care se sfarâma. Transmisia se opri si Comanda misiunii Scoop din Vandenberg —nu a mai putut relua niciodata legatura cu cei doi oameni.

3. CRIZA

Se spune ca la vestea mortii lui Gordon[1] 'Chinezul' în Egipt, Glad­stone[2] ar fi bombanit iritat ca generalul sau putea sa aleaga un moment mai potrivit ca sa moara:

Disparitia lui Gordon lasa guvernul Gladstone prada derutei si crizei. Un aghiotant sugerase ca circumstan­tele erau unice si imprevizibile, la care Gladstone ras­punsese mânios: 'Toate crizele sunt la fel''.

Vorbea, bineînteles, de crizele politice. Nu existau crize stiintifice în anul 1885, si de fapt nici aproximativ înca vreo patruzeci de ani dupa a­ceea. De atunci au avut însa loc opt crize de mai mare importanta; doua dintre ele s-au bucurat de o larga publicitate. Este inte­resant ca ambele crize dezvaluite publicului — energia atomica si posibilitatea de explorare a spatiului — se refereau la chimie si fizica, si nu la biologie.

Era si de asteptat. Fizica a fost prima dintre stiintele naturii care a devenit pe deplin moderna si puternic matematizata. A urmat apoi chimia, pe fagasul trasat de fizica, dar biologia, copilul cel înapoiat, a ramas cu mult în urma. Chiar pe vremea lui Newton si Galileu oamenii stiau mai mult despre luna si alte corpuri ceresti decât despre propriul lor trup.

Situatia s-a schimbat abia în ultimii ani ai deceniu­lui '40. Perioada postbelica a adus cu sine o noua era în cercetarea biologica, inaugurata de descoperirea anti­bioticelor. Deodata au existat si bani si entuziasm pentru biologie, si o avalansa de descoperiri a vazut lumina zilei: tranchilizantele, hormonii corticosteroizi, imunochimia, codul genetic. În anul 1953 s-a realizat primul transplant de rinichi si în anul 1958 au fost testate primele pilule anticonceptionale. Nu a trecut mult si biologia a devenit domeniul stiintific cu cea mai rapida dezvoltare; cunostintele sale se dublau la fie­ca­re zece ani. Cercetatorii cu viziune anticipativa vorbeau serios de modifi­ca­rea genelor, controlul evolutiei, dirijarea gândirii — idei ce ar fi fost consi­de­rate speculatii nebu­nesti zece ani mai înainte.

Si totusi nu avusese înca loc nici o criza biologica. Germenul Andro­me­da avea sa fie prima.

Dupa parerea lui Lewis Bornheim, o criza este o situa­tie în care un ansamblu de circumstante pâna atunci tolerabil, devine, prin adaugarea unui alt factor, total intolerabil. Nu are prea mare importanta daca factorul aditional este politic, economic sau stiintific: moartea unui erou national, instabilitatea preturilor sau descoperirea unei noi tehnologii; oricare dintre ele poate pune evenimentele în miscare. În acest sens, Gladstone avea drep­tate: toate crizele sunt la fel.

Cunoscutul om de stiinta Alfred Pockran, în studiul sau asupra crize­lor (Cultura, criza si evolutie), a pus în evidenta câteva lucruri interesante. În primul rând, el precizeaza ca orice criza îsi are începuturile cu mult îna­intea declansarii sale efective. Astfel, Einstein si-a publicat teoriile asupra relativitatii între anii 1905 si 1915, cu patruzeci de ani înainte ca munca sa sa aiba drept încoronare sfârsitul unui razboi, rasaritul unei noi ere si începuturile unei crize.

În mod asemanator, la începuturile secolului douazeci, savantii ame­ri­cani, germani si sovietici erau interesati de zborurile spatiale, dar numai germanii si-au dat seama de potentialul militar al rachetelor. Si dupa raz­boi, când instalatia germana de rachete de la Peenemünde a fost refolosita de sovietici si americani, numai sovieticii au întreprins actiuni imediate si. puternice catre dezvoltarea posibilitatilor spatiului. Americanii s-au multu­mit sa mestereasca vesel rachete — si zece ani mai târziu aceasta a avut drept rezultat o criza stiintifica în care a fost implicat Sputnik-ul, pregati­rea profesionala americana, balistica intercontinentala si ramânerea în ur­ma a Statelor Unite în domeniul rachetelor.

Pockran observa de asemenea ca o criza poarta amprenta unor per­soane si personalitati unice:

'Este greu sa ni-l imaginam pe Alexandru cel Mare la Rubicon, si pe Eisenhower la Waterloo, dupa cum este greu sa ni-l închipuim pe Darwin scriindu-i presedintelui Roosevelt despre perico­lul potential al crearii unei bombe atomice. O criza este produsul unor oameni, si ei intra în criza cu propriile lor prejudecati, înclinatii si pre­dispozitii. O criza este o îmbinare de intuitie si orbire, un amestec de fapte observate si de altele care au fost trecute cu vederea.

Si totusi, dedesubtul unicitatii fiecarei crize exis­ta o tulburatoare ase­manare. O caracteristica a tuturor crizelor este previzibilitatea lor, în retro­spectiva. Ele par a avea o anumita inevitabilitate, ele par predestinate. A­cest lucru nu este adevarat pentru toate crizele; dar este adevarat pentru suficient de multe ca sa îndemne la cinism si mi­zantropie chiar si pe isto­ricul cel mai calit.'

Este interesant de analizat ambianta si personalita­tile implicate în povestea Germenului Andromeda în lumina argumentelor lui Fockran. Pâ­na la Andromeda nu mai avusese loc vreo criza a stiintelor biologice, si primii americani confruntati cu faptele nu erau apti sa gândeasca în condi­tii de criza. Shawn si Crane erau oameni capabili, dar nu si precauti, iar Edgar Comroe, ofiterul de garda de la Vandenberg, desi om de stiinta, nu era dispus sa tina seama de ceva care depasea iri­tarea imediata provocata de o problema inexplicabila ce îi strica o seara linistita.

Conform protocolului, Comroe anunta pe superiorul sau, maiorul Ar­thur Manchek, si aici povestea ia o în­torsatura diferita. Caci Manchek era în acelasi timp si pregatit si dispus sa faca fata unei crize de cele mai mari proportii.

Dar nu era dispus sa o si recunoasca.

Maiorul Manchek, cu obrazul înca botit de somn, sedea pe marginea biroului lui Comroe si asculta banda imprimata ce provenea de la duba.

Când se sfârsi, spuse:

A dracului de ciudata treaba. Asa ceva nu mi-a mai fost dat sa aud.

Si puse înca o data banda. În timp ce o asculta, îsi umplu tacticos pipa cu tutun, o îndesa si o aprinse.

Arthur Manchek era inginer; un om linistit si cladit greoi, chinuit de o hipertensiune oscilanta care ameninta sa îi pericliteze promovarile ulteri­oa­re ca ofiter în cadrul armatei. Fusese adeseori sfatuit sa mai sla­beasca, dar nu reusise. Ca urmare, se gândea sa para­seasca armata pentru o cari­era de cercetator în industria particulara, acolo unde oamenilor nu le pasa de kilo­gramele si tensiunea arteriala pe care le-ar fi putut avea.

Manchek venise la Vandenberg de la Wright Patterson, statul Ohio, unde efectuase cercetari privind meto­dele de aterizare ale navelor spatiale. Sarcina sa fusese de a proiecta o capsula care sa poata sa aterizeze fara pericol atât pe sol cât si pe mare. Manchek reusise sa creeze trei noi proto­tipuri promitatoare; succesele sale avusesera drept urmare promovarea si transferul la Vandenberg.

Aici însa, efectua munca administrativa si el ura munca administra­tiva. Oamenii îl plictiseau pe Manchek; mecanismul manevrarii lor si ciu­dateniile de comporta­ment ale subordonatilor nu îl pasionau. Simtea ade­sea dorinta sa se poata reîntoarce la tunelurile aerodina­mice de la Wright Patterson.

n special în noptile în care era smuls din pat pentru o problema blestemata oarecare.

n seara aceasta se simtea nervos si încordat. Reactia sa era caracte­ristica: devenea lent. Se misca încet, gândea încet, actiona deliberat în mod obtuz si greoi. Era secretul succesului sau. Ori de câte ori cei din jur intrau în agitatie, Manchek parea sa devina din ce în ce mai putin inte­re­sat de problema si, în cele din urma, parea gata sa adoarma. Era un truc care îi permitea sa ramâna total obiectiv si cu capul limpede.

Acum ofta si pufaia din pipa în timp ce banda se derula pentru a do­ua oara.

Presupun ca legatura nu este întrerupta?

Comroe clatina din cap.

Am verificat toate sistemele la capatul dinspre noi. Frecventa se af­la înca sub controlul nostru.

Conecta aparatul de radio si un sunet suierator, constant, umplu în­caperea.

Cunoasteti sistemul bazat pe filtru audio?

Vag, raspunse Manchck, înabusind un cascat.

De fapt, filtrul audio era un sistem pe care îl crease el însusi cu trei ani mai înainte. În termeni simpli, era o metoda de a gasi — cu ajutorul calculatorului — un ac în carul cu fân, un program care asculta frânturi de sunete aparent întâmplatoare si izola anumite neregularitati. El permi­tea, bunaoara, ca din înregistrarea con­versatiilor purtate cu ocazia unui cocteil la o ambasada, sa se extraga — prin introducere în calculator — o sin­gura voce, care putea fi ascultata separat de restul fondului sonor.

Procedeul avea o serie de aplicatii în domeniul spionajului.

Precum vedeti, spuse Comroe, dupa ce transmisia lua sfârsit, nu am mai receptionat decât sunetul uni­form pe care îl auzim acum. L-am trecut prin filtrul audio, pentru a vedea daca calculatorul poate depista o configuratie oarecare sistematica. Si am înregistrat-o pe oscilograful care se afla în colt.

n partea cealalta a camerei, pe ecranul verde al oscilografului se ve­dea o linie alba zimtata si oscilanta — reprezentarea vizuala a sunetului luat în ansamblu.

Acum conectam calculatorul. Asa.

Apasa pe un buton de la consola. Linia oscilografului îsi schimba brusc caracterul. Deveni deodata mai linis­tita, mai regulata. Pulsurile dobândira forma unor batai sau lovituri înabusite.

nteleg, spuse Manchek. De fapt, el identificase deja imaginea si îi interpretase semnificatia. Mintea îi ratacea însa în alta parte, cântarind alte posibilitati, ramificatii mai îndepartate.

Iata si partea audio, spuse Comroe. Apasa un alt buton si versiu­nea sonora a semnalului umplu încaperea. Era un scârtâit mecanic uni­form, peste care se adauga un clinchet metalic la intervale regulate.

Manchek dadu din cap.

Un motor care are o bataie.

Da. S-ar parea ca aparatul de radio al dubei înca mai emite, si ca motorul mai functioneaza înca. Asta este ceea ce se aude, daca se elimina zgomotul de fond.

Bine, spuse Manchek.

Pipa i se stinsese. Încerca sa traga de câteva ori din ea, apoi o aprinse din nou, o scoase din gura si pescui o bucatica de tutun de pe limba.

Avem nevoie de dovezi, spuse, mai mult pentru sine. Cântarea di­verse dovezi si descoperiri posibile, conexiuni

Dovezi despre ce? întreba Comroe.

Manchek ignora întrebarea.

Dispune baza de un Scavenger?

Nu sunt sigur. Daca nu, putem procura unul de la baza Edwards.

Atunci procura-l.

Manchek se ridica. Luase o hotarâre si acum se simtea din nou obo­sit. Îl astepta o seara plina de apeluri tele­fonice, o seara cu operatoare ner­voase, legaturi proaste si voci mirate la celalalt capat al firului.

Trebuie efectuat un zbor pe deasupra orasului, spuse. Si o explora­re completa. Toate mesajele sa fie centralizate direct aici. Alertati labora­toarele.

De asemenea îi ordona lui Comroe sa convoace tehni­cienii, în special pe Jaggers. Lui Manchek îi era anti­patic Jaggers; îl socotea afectat si pre­tios. Dar în acelasi timp Manchek stia ca Jaggers era bine pregatit, si în seara aceasta avea nevoie de un om bine pregatit.

La orele 11.07 p.m., Samuel Wilson 'Pistolarul' zbura cu 1040 de ki­lometri pe ora deasupra desertului Mojave. Sus, în urma lui, în lumina lunii, putea vedea cele doua jeturi principale gemene si gazele arzând par­ca cu furie pe cerul noptii. Avioanele aveau un as­pect greoi, ciudat: între aripi si fuselaj erau suspendate bombe cu fosfor.

Avionul lui Wilson era altfel, subtiratec, lung si ne­gru. Era un Scaven­ger, unul dintre cele sapte existente în lume.

Scavengerul era versiunea operativa a lui X-18. Un avion de recu­noas­tere cu reactie, de marime medie, echipat complet pentru zboruri de zi sau de noapte în scopuri de spionaj. Era prevazut cu doua camere de

16 milimetri amplasate lateral, una pentru spectrul vizibil, cealalta pentru spectrul de joasa frecventa. În plus, în centru, pe lânga aparatura obisnu­ita elec­tronica si de radio-detectie, avea o camera Hoffman cu obiective multiple, functionând în infrarosu. Toate fil­mele si placile se developau, bineînteles, automat în aer si erau gata pentru a fi studiate imediat ce avi­onul se reîntorcea la baza.

Toata aceasta aparatura conferea Scavengerului o neasemuita sensi­bi­litate. Putea sa traseze contururile unui oras aflat sub camuflaj, si sa urmareasca miscarile unor camioane sau masini izolate de la o înaltime de 2500 de metri. Putea detecta un submarin aflat la o adâncime de 60 de me­tri. Putea localiza pozitia minelor din golfuri analizând distorsiunea mis­carii valurilor si putea obtine o fotografie precisa a unei uzine, pe baza cal­durii reziduale a cladirii, patru ore dupa închiderea portilor.

Asa încât, Scavengerul era instrumentul ideal pentru a zbura deasu­pra orasului Piedmont, Arizona, în miezul noptii.

Wilson îsi verifica cu grija echipamentul. Mâinile îi alergau peste co­menzi, atingând fiecare buton si maneta, iar ochii urmareau sclipirile lu­mi­nilor verzi ce indicau buna functionare a tuturor sistemelor.

În casti se auzi un pârâit. Avionul de comanda anunta taraganat:

Ajungem deasupra orasului, Pistolarule. Îl vezi?

Se apleca în fata în carlinga neîncapatoare. Se afla jos, la numai 150 de metri deasupra solului, si pentru o clipa nu putu zari nimic altceva de­cât un contur neclar alcatuit din nisip, zapada si arbori yucca. Apoi, în fa­ta, cladiri în lumina lunii.

— Da. Îl vad.

Perfect, Pistolarule. Fa-ne loc.

Se retrase, lasând aproape un kilometru între el si celelalte doua avi­oane. Acestea se aranjau în formatie, în vederea filmarii obiectivului în lu­mina directa de fos­for. Lumina directa nu era de fapt necesara; Scavenge­rul putea lucra fara ea. Dar baza Vandenberg insistase sa se culeaga toate informatiile posibile cu privire la oras.

Avioanele conducatoare se rasfirara, cu o miscare larga, pâna când devenira paralele cu strada principala a orasului.

Pistolarule? Gata de filmare?

Wilson îsi aseza delicat degetele pe butoanele camerei de luat vederi. Patru degete; ca si cum ar fi cântat la pian.

Gata.

Acum patrundem.

Cele doua avioane se abatura în jos, coborând cu gratie catre oras. Erau acum foarte departate unul de celalalt si aparent numai la un metru de pamânt. Brusc, începura sa arunce bombele. Când acestea loveau pa­mântul se ridica o sfera fierbinte, alba, arzatoare, care îmbaia orasul într-o lumina orbitoare, nepamânteana si se oglindea în pântecele metalic al avi­oanelor.

Avioanele cu reactie se ridicara, misiunea lor era terminata. Dar Pisto­larul nu le vazu. Întreaga sa atentie, mintea si trupul îi erau concentrate asupra orasului.

E rândul tau, Pistolarule.

Wilson nu raspunse. Apleca botul avionului, închise eleroanele si simti un fior când avionul se prabusi, ca o piatra, catre sol. Sub el, întin­derea din jurul orasului era luminata pe sute de metri în toate directiile. A­pasa pe butoanele camerei si simti, mai curând decât auzi, bâzâitul apara­tu­lui de filmat.

Continua sa cada vreme îndelungata, si apoi împinse mansa înainte. Avionul paru ca se agata de aer, ca aerul îl însfaca, îl ridica si-l urca. Avu o viziune fugara a strazii principale. Vazu trupuri, pretutindeni trupuri, ca­zute la întâmplare, zacând pe strazi, peste masini

— Isuse! exclama.

Si apoi fu sus, înca urcând, aducând avionul înapoi într-un arc lin, pregatindu-se sa coboare pentru a doua oara si încercând sa nu se gân­deasca la ceea ce vazuse. Una dintre regulile de baza în recunoasterea aeriana era 'Ignora privelistea!'; analiza si evaluarea nu erau misi­unea pilotului. Ele reveneau expertilor, si pilotii care uitau aceasta, care devene­au prea interesati de ceea ce fotografiau, aveau de suferit. De obicei se pra­buseau. Când avionul ajunse jos, într-un al doilea zbor planat, se stradui sa nu se uite la sol. Dar totusi se uita; si iarasi vazu trupurile. Flacarile de fosfor ardeau acum scazut, lumina era mai slaba, mai sinistra si mai îna­busita. Dar trupurile erau tot acolo; nu fusese doar o închipuire.

Dumnezeule! exclama iarasi. Sfinte Dumnezeule!

Pe tablita scria 'SECTORUL EPSILON DE PRE­LUCRARE A DATE­LOR', si dedesubt, cu litere rosii, 'INTRAREA NUMAI CU AUTORIZATIE SPECIALA'. Dincolo de usa era un fel de sala de conferinte confor­tabila: un ecran pe perete, o duzina de scaune din tevi de otel nichelat si piele, un aparat de proiectie în spate.

Când Manchek si Comroe intrara în sala, Jaggers îi astepta deja, în fata, lânga ecran. Jaggers era un om scund, care pasea saltaret si avea o fata optimista, parca plina de speranta. Desi nu era iubit de colegi, pe plan profesional era maestrul incontestabil al interpre­tarii rezultatelor misiu­nilor de recunoastere. Avea acel soi de minte care se simte atrasa de lu­cruri de amanunt încâlcite, si era potrivit pentru munca pe care o facea.

Jaggers îsi freca mâinile în timp ce Manchek si Com­roe luau loc.

Atunci, spuse, poate ca ar fi mai bine sa trecem direct la subiect. Cred ca asta-seara am ceva care o sa va intereseze.

Facu un semn operatorului din spate.

Prima imagine.

Luminile din camera se stinsera. Se auzi un clinchet mecanic si ecra­nul se lumina aratând o vedere din avion a unui mic oras în desert.

Este o fotografie neobisnuita, spuse Jaggers. Din fisierele noastre. Lu­a­ta acum doua luni de Janos 12, satelitul nostru de recunoastere. Orbi­ta sa se afla, dupa cum stiti, la o înaltime de 300 de kilometri. Calitatea tehnica a imaginii este destul de buna. Nu putem înca descifra placile mi­ne­ralogice ale automobilelor, dar lucram la aceasta problema. Poate anul viitor.

Manchek se agita în scaun, dar nu spuse nimic.

Puteti vedea aici orasul, continua Jaggers. Piedmont, statul Arizo­na. Populatie, la ultimul recensamânt, 48 de locuitori, si nimic special de vazut, nici macar de la 300 de kilometri. Aici este magazinul gene­ral, statia de benzina — observati cât de clar se poate citi cuvântul GULF — si posta; motelul. Tot ceea ce mai vedeti sunt locuinte particulare. Biserica este aicî. Bine. Cliseul urmator.

Alt clinchet. Imaginea era întunecata, cu o nuanta roscata si repre­zen­ta o vedere de deasupra a orasului în alb si rosu închis.

ncepem acum seria de placi IR luate de Scavenger. Este vorba, du­pa cum vedeti, de filme sensibile la radiatii infrarosii. Imaginea se produce datorita cal­durii si nu luminii. Orice obiect cald apare alb, orice obiect rece apare negru. Deci, puteti vedea ca aici cla­dirile sunt negre — ele sunt mai reci decât pamântul. La venirea noptii, cladirile cedeaza caldura mai repe­de.

— Ce sunt petele acestea albe? întreba Comroe. Erau patruzeci sau cincizeci de zone albe pe film.

— Acestea, spuse Jaggers, sunt trupuri. Unele în case, altele în stra­da. Le-am numarat, sunt cincizeci. În câteva cazuri, cum e cel de aici, se pot distinge clar cele patru membre si capul. Trupul e culcat. În strada.

Îsi aprinse o tigara si arata catre un dreptunghi alb.

Pe cât putem sa ne dam seama, acesta este un automobil. Obser­vati ca are o pata alba stralucitoare la unul din capete. Aceasta înseamna ca motorul înca functioneaza, înca genereaza caldura.

— Duba, spuse Comroe.

Manchek dadu afirmativ din cap.

Se pune acum întrebarea, continua Jaggers, oare toti acesti oameni sunt morti? Nu putem fi siguri. Tru­purile par a avea temperaturi diferite. Patruzeci si sapte sunt destul de reci, ceea ce arata ca au murit ceva mai de demult. Trei sunt mai calde. Doua dintre ele se afla în masina, aici.

Oamenii nostri, spuse Comroe. Si al treilea?

Cel de al treilea ma pune în încurcatura; nu se poate preciza daca sta în picioare sau culcat ghemuit în strada. Observati ca este foarte alb, deci cald. Analizoarele noastre de temperatura au precizat ca are 35 de grade, ceea ce este putin mai scazut decât normalul, dar asta se poate e­ventual datora vasoconstrictiei pro­vocate de atmosfera noptii în desert. Fri­gul face sa scada temperatura pielii. Placa urmatoare.

Pe ecran aparu cel de al treilea cliseu.

Manchek se încrunta privind pata alba.

S-a deplasat.

Exact. Acest cliseu a fost facut la cea de a doua trecere. Pata s-a deplasat cu aproximativ 30 de metri. Imaginea urmatoare, va rog.

— Din nou deplasat!

— Da. Înca cu cinci sau zece metri.

Deci acolo mai este un om în viata?

Aceasta, spuse Jaggers, este singura concluzie logica la care se poa­te ajunge.

Manchek îsi drese vocea:

Vrei sa spui ca asta este parerea voastra?

Da, domnule maior. Asta este parerea noastra.

Ca acolo este un om care umbla printre cadavre?

Jaggers dadu din umeri ciocanind în ecran.

Este cu neputinta de interpretat datele în alt fel, si

n acea clipa în camera intra un soldat, cu trei cutii rotunde metalice sub brat.

Ne-au sosit rolele de la filmarea în lumina directa.

Ruleaza-le, ordona Manchek.

Filmul fu introdus într-un aparat de proiectie. O clipa mai târziu, în camera fu introdus locotenentul Wilson. Jaggers spuse:

— Nu am analizat înca aceste filme. Poate ca ar fi mai bine sa ascul­tam si povestirea pilotului.

Manchek încuviinta si îl privi pe Wilson, care se ridi­case si se îndrepta catre partea din fata a camerei, stergându-si nervos palmele de pantaloni. Se aseza lânga ecran, cu fata la auditoriu, si începu cu voce plata, mono­tona:

— Zborurile au avut loc la orele 11.08 si 11.13, în cursul acestei seri. Ele au fost în numar de doua, o prima trecere dinspre est si o întoarcere de la vest, ambele efectuate cu o viteza medie de 345 de kilome­tri pe ora, la o altitudine medie masurata pe altimetrul cu corectie de 245 de metri si

— O clipa, fiule, îl opri Manchek, ridicând mâna. Doar nu esti sub an­cheta. Relaxeaza-te.

Wilson dadu din cap si înghiti în sec. Luminile din camera se stinsera si proiectorul capata viata bâzâind. Ecranul arata orasul scaldat în lumina alba, stralu­citoare, în timp ce avionul cobora catre el.

Aceasta este prima mea trecere, spuse Wilson, est catre vest, la 11.08. Imaginea este luata de camera de pe aripa stinga care functioneaza cu 96 de cadre pe secunda. Dupa cum puteti vedea, altitudinea avionului scade repede. Drept în fata este strada principala a obiectivului

Se opri. Trupurile se vedeau limpede. Si duba, oprita în strada, cu an­tena de pe acoperis continuând sa se roteasca alene. Pe masura ce avionul îsi continua cursa, apropriindu-se de duba, putura sa vada soferul prabu­sit peste volan.

Excelenta imagine, spuse Jaggers. Filmul acesta cu graunte fin îti da într-adevar claritatea de care ai nevoie

Wilson îl întrerupse Manchek, ne povestea despre zbor.

Da, domnule maior, continua Wilson, dregându-si vocea. Se uita cu atentie la ecran. În aceasta clipa ma aflu exact deasupra obiectivului, unde am observat cadavrele oamenilor; le vedeti aici. Estimarile mele din acel moment indicau un numar de 75 de persoane.

Vocea îi era domoala si încordata. Filmul avu o în­trerupere, aparura câteva cifre, si imaginea reveni din nou.

Acum ma întorc pentru cel de al doilea zbor, spuse Wilson. Flaca­rile sunt deja mai mici, dar puteti vedea

Opriti filmul, ordona Manchek.

Operatorul facu sa înghete filmul pe o singura ima­gine. Ea arata stra­da principala a orasului, lunga, dreapta, si trupurile.

Da înapoi.

Filmul fu rulat înapoi. Reactorul paru ca se retrage de la strada.

Aici. Opreste.

Cadrul îngheta. Manchek se ridica si se apropie de ecran, iscodind cu privirea una din margini.

Uitati-va la asta, spuse, aratând o silueta. Era un barbat într-un vesmânt alb pâna la genunchi, în pi­cioare si privând în sus catre avion. Un batrân, cu fata ofilita. Ochii îi erau larg deschisi.

Ce parere aveti? îl întreba Manchek pe Jaggers.

Jaggers se apropie. Se încrunta.

Ruleaza putin mai departe.

Filmul înainta. Putura vedea limpede cum omul îsi întoarce capul, roteste ochii, urmarind avionul în timp ce acesta zbura pe deasupra lui.

Acum înapoi, spuse Jaggers.

Filmul fu derulat. Jaggers surâse mohorât.

Omul mi se pare viu.

Da, spuse Manchek taios. E sigur viu.

Dupa care se ridica sa plece. La iesirea din sala se întoarse si anunta ca a declarat starea de urgenta; ca toata lumea din baza este consemnata pâna la noi or­dine; ca sunt interzise convorbirile telefonice si comunica­rile cu exteriorul; si ca ceea ce vazusera este confidential.

Iesind în coridor se îndrepta catre Centrul de co­manda al misiunii. Comroe îl urma.

— Vreau sa îi telefonezi generalului Wheeler, spuse Manchek. Spune-i ca am declarat starea de urgenta fara o autorizatie în regula, si roaga-l sa vina imediat aici. Legal, numai comandantul avea dreptul sa de­clare starea de urgenta.

Comroe îl întreba:

Nu ar fi bine sa îi comunicati acest lucru chiar dumneavoastra personal?

Am altele de facut, raspunse Manchek.

4. ALERTA

Când Arthur Manchek intra în cabina mica, insonori­zata si se aseza în fata telefonului, stia exact ceea ce avea de gând sa faca — dar nu era foarte sigur de ce o facea.

n calitatea sa de ofiter superior apartinând Misiunii Scoop fusese in­format sumar, cu aproximativ un an mai înainte, asupra Proiectului Wild­fire. Cel care îl instruise, îsi amintea Manchek, era un omulet scund, care avea un fel sec si precis de a prezenta lucrurile. Omuletul era profesor uni­versitar si îi schitase în linii mari proiectul. Manchek uitase detaliile, cu exceptia faptului ca exista pe undeva un laborator, si un colectiv de cinci oameni care putea fi oricând convocat pentru a lucra în cadrul acestuia. Misiunea colectivului era de a cerceta even­tualele forme de viata extrate­res­tra aduse de navele spatiale americane la reîntoarcerea pe Pamânt.

Lui Manchek nu i se spusese cine erau acesti cinci oameni; stia doar ca exista o linie telefonica interur­bana speciala a Departamentului Apa­rarii, care permi­tea sa fie anuntati. Pentru a intra pe circuit era sufi­cient sa formeze pe cadran corespondentul binar al unui numar. Baga mâna în buzunar si scoase portvizi­tul, apoi cotrobai câtava vreme în el, pâna gasi cartea de vizita ce i-o daduse profesorul:

ÎN EVENTUALITATEA UNUI INCENDIU

Anuntati Sectorul 222

Numai în caz de urgenta

Privi cu atentie cartea de vizita si se întreba ce se va întâmpla exact daca va forma corespondentul binar al numarului 222. Încerca sa îsi în­chi­puie succesiunea de evenimente. Cu cine va vorbi? Îl va rechema apoi cineva? Va fi oare o ancheta, o raportare catre autoritatile superioare?

si freca ochii, privi cartea de vizita si dadu din umeri. Într-un fel sau altul, tot va afla pâna la urma.

Rupse o foaie de hârtie din blocul ce se afla în fata lui, lânga telefon, si scrise:

Acesta era principiul sistemului binar: cifra 2, adica baza, ridicata la o putere oarecare. Doi la puterea zero reprezinta unu; doi la puterea unu reprezinta doi; doi la patrat — patru, si asa mai departe. Manchek scrise repede înca un sir dedesubt.

Cauta apoi printre cifrele din linia de jos pe cele a caror suma conducea la un total de 222. Încercui aceste cifre:

Si introduse apoi codul binar. Sistemul de numeratie binar a fost cre­at pentru calculatoare; el utilizeaza un limbaj cu doua posibilitati, închis-deschis, da-nu. Un matematician a spus cândva, în gluma, ca cifrele bina­re au fost nascocite de oameni care numara numai pe doua degete. În e­senta, sistemul binar transforma nu­merele cu care suntem obisnuiti — care necesita zece cifre si se scriu în ordinea puterilor lui zece — într-un sistem care depinde numai de doua cifre, unu si zero.

Manchek privi numarul pe care abia îl scrisese, si introduse punctele despartitoare: 1.101.1110. Un nu­mar de telefon perfect plauzibil.

Manchek ridica receptorul si forma numarul.

Era exact miezul noptii.

ZIUA A DOUA

Piedmont

5. PRIMELE ORE

Masinaria era acolo. Cablurile, codurile, teleimprima­toarele, toate as­teptau în adormire de doi ani. Nu a fost nevoie decât de apelul lui Manchek pentru a pune masi­naria în miscare.

Când termina de format numarul, auzi o serie de clinchete mecanice si apoi un bâzâit slab, ceea ce în­semna — dupa cum stia — ca apelul in­trase pe circuitul uneia din liniile interurbane din retea. Dupa o clipa, bâ­zâ­itul se opri si o voce spuse: 'Aceasta este o înregis­trare. Spuneti-va nu­me­le, formulati mesajul si închi­deti telefonul.'

— Maior Arthur Manchek, Baza Aeronautica Van­denberg, Comanda Misiunii Scoop. Cred ca este nece­sara decretarea unei Alerte Wildfire. Am dovezi vizuale în sprijinul acestui lucru la baza de unde telefonez si care a fost închisa din motive de securitate.

n timp ce vorbea, realiza ca totul era destul de ne­plauzibil. Chiar si magnetofonul care îi înregistra mesa­jul nu îl va crede. Continua totusi sa tina receptorul în mâna, asteptând un raspuns.

Dar acesta nu veni; se auzi doar un clinchet, când le­gatura se între­rupse automat. Linia era moarta. Puse receptorul la loc si ofta. Totul era profund nesatisfaca­tor.

Manchek se astepta sa fie rechemat de Washington în câteva minute, se astepta sa primeasca în orele urmatoare nenumarate apeluri telefonice, asa încât ramase lânga aparat. Si totusi nu primi nici un apel. El nu avea de unde sa stie ca procesul pe care îl pusese în miscare era automatizat. Odata pornita, Alerta Wild­fire mergea înainte, si nu putea fi revocata cel putin 12 ore.

La numai zece minute de la apelul lui Manchek, ur­matorul mesaj zbâr­nâi prin reteaua de circuite de maxima securitate a natiunii:

■■■■■■■■ UNICAT ■■■■■■■■

STRICT SECRET

URMEAZA CODUL

EL ESTE

CBW 9/9/234/435/6778/90

UNITATEA EMITENTA DELTA 8997

URMEAZA MESAJUL

EL ESTE

A FOST SOLICITATA O ALERTA WILDFIRE.

REPETAM A FOST SOLICITATA O ALERTA

WILDFIRE. RETRANSMIS SPRE STIINTA

NASA/AMC/NSC

ORA PRIMIRII SOLICITARII

LLH 59 MIN 07 SEC DATA CURENTA

INDICATII SUPLIMENTARE

STIREA NU SE VA COMUNICA PRESEI

EVENTUALA DIRECTIVA 7-12

STARE DE ALERTA PÂNA LA NOI ORDINE

SFÂRSITUL MESAJULUI

■■■■■■■■

Cablograma aceasta era automata. Continutul ei; inclusiv interzicerea difuzarii stirii prin presa, cât si o eventuala Directiva 7—12, decurgea au­to­mat din ape­lul lui Manchek.

Cinci minute mai târziu, fu transmisa o a doua cablo­grama, care nominaliza persoanele din colectivul Wildfire:

■■■■■■■■ UNICAT ■■■■■■■■

STRICT SECRET

URMEAZA CODUL

EL ESTE

CBW 9/9/234/435/6778/900

URMEAZA MESAJUL

EL ESTE

URMATORII CETATENI AMERICANI

DE SEX MASCULIN PRIMESC

STATUTUL ZED KAPPA. AUTORIZATIA

ANTERIOARA DE ACCES LA STRICT

SECRET A FOST CONFIRMATA

NUMELE LOR SUNT +

STONE, JEREMY 81

LEAVITT, PETER 04

BURTON, CHARLES L51

CHRISTIANSENKRIKE ACEASTA LINIE SE STERGE ACEASTA LINIE SE ST.

NUMELE CORECT ESTE

KIRKE, CHRISTIAN 142

HALL, MARK L77

SE ACORDA CELOR SUSMENTIONATI STATUTUL ZED KAPPA PÂNA LA NOI ORDINE

SFÂRSITUL MESAJULUI SFÂRSITUL MESAJULUI

n teorie, si aceasta era o cablograma curenta; scopul ei era sa nu­meas­ca pe cei cinci membri carora li se acordase statutul Zed Kappa, ceea ce în limbaj cifrat însemna 'APROBAT. Dar, din nefericire, masina imprima gresit unul dintre nume, si nu reciti întreg. mesajul. (În mod normal, când unul dintre teleimpri­matoarele unei linii telefonice secrete scria gresit o parte a unui mesaj, acesta se retransmitea în între­gime, sau era recitit de calculator pentru a certifica forma sa corectata.)

Asa ca mesajul putea fi pus la îndoiala. La Washing­ton fu chemat un specialist în calculatoare pentru a-i confirma exactitatea prin procedeul asa numit de 'urmarire inversa'. Specialistul din Washington de­clara ca are îndoieli serioase cu privire la validitatea mesajului, de vreme ce masina efectua si alte erori mi­nore, cum ar fi dactilografierea lui 'L' în loc de '1'.

Ca urmare, primelor doua nume li se acorda statutul, iar celorlalte, pâna la confirmare ulterioara, nu.

Allison Stone era obosita. În casa de pe colinele ce dominau asezarile universitatii Stanford, Allison si sotul ei, presedintele sectorului de bacte­rio­logie, dadu­sera o petrecere, si toti cei treizeci de invitati ramase­sera pâ­na târziu. Doamna Stone era nemultumita; fusese crescuta în cercurile oficiale din Washington, unde o a doua ceasca de cafea, oferita ostentativ fara coniac, constituia semnalul de plecare. Din nefericire, se gândi, uni­ver­sitarii nu asculta de reguli. Servise cea de a doua ceasca de cafea cu cea­suri în urma, si toata lumea era înca acolo.

Putin înainte de orele unu noaptea se auzi soneria de la usa. Se duse sa, deschida si, spre surprinderea ei, vazu doi oameni în uniforme militare, stând alaturi în noapte. I se parura stânjeniti si nervosi, si presupuse ca se ratacisera; oamenii se rataceau adesea noaptea prin zonele rezidentiale.

Pot sa va fiu cu ceva de folos?

Ne pare rau ca va deranjam,doamna, spuse poli­ticos unul dintre ei. Doctorul Jeremy Stone locuieste cumva aici?

Da, raspunse Allison, încruntându-se putin. Aici locuieste.

Se uita în spatele celor doi oameni, pe sosea. Vazu parcata o limuzina militara albastra. Lânga masina mai era un om, care parea ca tine ceva în mâna.

Omul acela are o arma? întreba.

Doamna, spuse barbatul, trebuie sa îl vedem numai­decât pe docto­rul Stone. Va rog.

Totul i se parea straniu si îsi dadu seama ca îi este frica. Se uita peste peluza si vazu un al patrulea barbat apropiindu-se de casa si privind pe fereastra. În lumina palida ce se revarsa dinauntru catre peluza deslusi lim­pede arma din mâna lui.

— Ce se întâmpla?

— Doamna, nu vrem sa va deranjam petrecerea. Va rugam, chemati-l pe doctorul Stone.

Nu stiu daca

Altfel vom fi nevoiti sa mergem noi sa îl luam.

Allison ezita o clipa, apoi spuse:

Asteptati aici.

Pasi înapoi si vru sa închida usa, dar unul dintre barbati se si strecu­ra­se în hol. Sedea lânga usa, drept si foarte politicos, cu palaria în mâna.

— Voi astepta aici, doamna, spuse si îi surâse.

Allison se îndrepta catre oaspeti încercând sa nu le dezvaluie nimic. Ceilalti continuau sa vorbeasca si sa râda; camera era plina de zgomot si întesata de fum. Îl gasi pe Jeremy într-un colt, în mijlocul unei discutii des­pre greve. Îl batu usor pe umar si el se desprinse din grup.

Stiu ca o sa ti se para ciudat, dar este un militar în hol, si altul afara, si înca alti doi cu pusti, pe peluza. Spun ca vor sa te vada.

În prima clipa, Stone paru surprins, apoi dadu din cap.

Rezolv eu problema asta, spuse.

Atitudinea lui o irita; parea ca s-ar fi asteptat la cele petrecute.

Bine, daca stiai de treaba asta, ai fi putut sa ma previi

Nu stiam, raspunse. Îti explic mai târziu.

Se îndrepta catre usa de la intrare, unde ofiterul continua sa îl astep­te. Allison îl urma.

Stone se prezenta.

Sunt doctorul Stone.

Capitan Morton, spuse babatul. Nu schita gestul de a-i strânge mâ­na. A izbucnit un incendiu.

Bine, spuse Stone. Privirea îi coborî catre haina de seara. Am timp sa ma schimb?

Ma tem ca nu.

Allison vazu cu uimire cum sotul ei accepta linistit.

Bine.

Se întoarse catre ea si spuse:

Trebuie sa plec.

Fata lui era palida, lipsita de expresie, si i se paru ca traieste un vis urât. Nu îl mai vazuse niciodata asa. Era nedumerita si înfricosata.

Când ai sa te întorci?

Nu stiu sigur. Peste o saptamâna, doua. Poate mai mult.

Allison încerca sa vorbeasca calm, dar oricât s-ar fi straduit, era a­dânc tulburata.

Ce s-a întâmplat? Te aresteaza?

Nu, raspunse el, zâmbind usor. Nici gând de asa ceva. Prezinta, te rog, oaspetilor nostri scuzele mele.

Dar pustile

Doamna Stone, interveni omul în uniforma mili­tara, sarcina noas­tra este de a-l apara pe sotul dumnea­voastra. Începând din clipa aceasta, nu trebuie sa i se mai întâmple nimic.

Asa e, îl aproba Stone. Precum vezi, am devenit deodata un perso­naj important. Zâmbi din nou, un zâm­bet ciudat, strâmb si o saruta.

Si apoi, aproape înainte de a-si da seama ce se petrece, el iesea deja pe usa, cu capitanul Morton de-o parte si cu celalalt necunoscut de partea cealalta. Omul cu arma pasi în tacere în urma lor; omul de lânga masina saluta si deschise portiera.

Apoi luminile masinii se aprinsera si usile pocnira închizându-se. Ma­sina porni pe alee cu spatele si se pierdu în noapte. Era înca lânga usa când unul dintre musafiri aparu lânga ea si îi spuse:

Nu ti-e bine, Allison?

Se întoarse si îsi dadu seama ca e în stare sa surâda si sa spuna:

Nu, nu e nimic. Jeremy a trebuit sa plece. A fost chemat la labora­tor; iarasi una din experientele lui de noapte care nu a mers cum trebuie.

Musafirul clatina din cap si spuse:

Ce rusine! E o petrecere atât de reusita.

n masina, Stone se sprijini de perne si cerceta cu atentie pe cei din jur. Îsi aminti ca fetele lor fusesera lipsite de orice expresie. Spuse.

— Ce aveti sa-mi dati?

— Sa va dam?

— La naiba! Ce v-au dat pentru mine? Trebuie sa va fi dat ceva.

A, da, domnule doctor.

I se înmâna un dosar subtire. Pe coperta cafenie de carton era scris 'PROIECT SCOOP. REZUMAT'

Nimic altceva? întreba Stone.

Nu, domnule doctor.

Stone ofta. Nu auzise pâna atunci de proiectul Scoop. Va trebui sa studieze cu atentie dosarul. Dar în masina era prea întuneric pentru a citi; va fi vreme pentru asta mai târziu, în avion. Realiza ca se reîntoarce cu gândul în trecut, la cele petrecute cu cinci ani în urma, la straniul simpo­zion din Long Island, si la maruntul si ciudatul conferentiar din Anglia, ca­re, într-un anume fel, pusese totul în miscare.

n vara anului 1962, J.J. Merrick, biofizicianul en­glez, prezentase o comunicare la cel de al Zecelea Sim­pozion de Biologie ce avea loc la Cold Spring Harbor, Long Island. Comunicarea era intitulata: 'Frecventa con­tactelor biologice în functie de probabilitatea repari­titiei speciilor.' Merrick era un om de stiinta razvratit, neortodox, a carui reputatie de a avea o gân­dire limpede nu avusese deloc de câstigat prin recentul sau divort, nici prin prezenta elegantei secretare blonde pe care o adusese cu el la simpo­zion. Dupa prezentarea comuni­carii nu au urmat decât putine discutii mai serioase asupra ideilor lui Merrick, rezumate — dealtfel — în partea finala a lucrarii:

'În concluzie, trebuie sa precizez ca primul contact cu viata extratere­stra va fi determinat de probabilitatile cunoscute de repartitie a speciilor. Este un fapt ce nu poate fi negat ca organismele complexe sunt rare pe Pa­mânt, în timp ce organis­mele simple înfloresc în abundenta. Exista un mi­li­on de specii de bacterii, si mii de specii de insecte. Exista numai câteva specii de primate, si numai patru de maimute mari. Nu exista decât o sin­gura specie umana.

Acestei frecvente de repart itie a speciilor îi cores­punde o abundenta numerica proportionala. Fiin­tele simple sunt mult mai numeroase decât orga­nismele complexe. Exista trei miliarde de oameni pe pamânt si aceasta pare o cifra foarte mare pâna când ne dam seama ca un numar de bacterii de zece sau chiar de o suta de ori mai mare poate fi continut într-un reci­pient de marime mijlocie.

Toate dovezile de care dispunem asupra originii vietii indica o evolutie progresiva de la formele simpe de viata catre cele complexe. Aceasta este adevarat pe Pamânt, Si este probabil adevarat pe tot cuprinsul universu­lui. Shapley, Merrow si altii au calculat numarul sistemelor planetare via­bile în universul apropiat. Propriile mele cal­cule, mentionate la începutul acestei comunicari, iau în considerare abundenta relativa a diferitelor or­ganisme pe tot cuprinsul universului.

Scopul meu a fost de a determina, probabilitatea de contact între om si alta forma de viata. Aceasta probabilitate este:

Aceste consideratii m-au condus la convingerea ca prima interactiune a omuluI cu viata extra­terestra va consta dintr-un contact cu organisme similare sau identice cu bacteriile si virusurile terestre. Consecintele unui astfel de contact sunt tulburatoare daca ne reamintim ca 3% din bac­teriile terestre sunt capabile de a exercita un efect vatamator asupra omului.

Mai târziu, însusi Merrick accepta posibilitatea ca acest prim contact sa fie o epidemie adusa de primii oameni ce vor pasi pe luna. Aceasta pa­rere fu primita cu amuzament de majoritatea oamenilor de stiinta. Unul dintre putinii care au luat problema în serios fusese Jeremy Stone. La vâr­sta de 36 de ani, Stone era poate personalitatea cea mai celebra care parti­cipa la simpozionul din acel an. Era profesor de bacteriologie la Berkeley, post pe care îl detinea de pe când avea 30^; de ani, si primise de curând Pre­miul Nobel.

Lista realizarilor lui Stone — lasând la o parte seria de experiente care i-a adus Premiul Nobel — era ului­toare. El a fost cel care a folosit pentru prima oara, în anul 1955, în studiul coloniilor de bacterii, tehnica numara­rii multiplicative. În anul 1957, a creat o metoda de obtinere a suspensiilor pure în lichide. În anul 1960, Stone a prezentat o teorie fundamental noua asupra activitatii enzimatice la E. Coli si S. Tabuli si a adus dovezi asupra naturii fizice a substantelor inductive si represoare. Lucrarea sa din anul 1958 asupra trans­formarilor virale liniare, a deschis directii noi si vaste de cercetare, în special pentru grupul de la Institutul Pasteur din Paris, care ulterior, în anul 1966, a primit Premiul Nobel.

n anul 1961, Stone însusi primise Premiul Nobel. Acesta îi fusese a­cordat pentru o serie de lucrari asupra mutatiilor bacteriene reversibile pe care le efectuase în timpul sau liber, ca student în drept la Michigan, pe când avea 26 de ani.

Poate ca lucrul cel mai graitor cu privire la Stone era tocmai faptul ca efectuase o munca la nivelul unui Premiu Nobel ca student în drept, deoa­rece demonstra adâncimea si cuprinderea sferei sale de preocupari. Un pri­eten spusese cândva despre el: 'Jeremy stie totul, si este fascinat de ce­ea ce nu stie.' Lumea începuse deja sa îl compare cu Einstein si Bohr; era considerat un savant înzestrat cu constiinta, viziune de ansamblu si o co­recta apreciere a semnificatiei evenimentelor.

Stone era un barbat subtire, pe cale de a cheli, cu o memorie prodigi­oasa, care cataloga cu aceeasi usu­rinta fapte stiintifice si bancuri seci. Dar trasatura cea mai pregnanta era nerabdarea, senzatia pe care o crea celor din jur ca îi irosesc timpul. Avea prostul obicei de a întrerupe vorbitorii si de a curma conversatiile, un obicei pe care încerca sa îl tina în frâu, dar nu cu prea mare succes. Comportamentul sau imperios, adaugat la faptul ca primise Premiul Nobel la o vârsta timpurie, cât si scandalurile vietii sale particulare — fusese însurat de patru ori, din care de doua ori cu sotiile unor colegi — nu facea în nici un caz sa-i sporeasca popularitatea.

Cu toate acestea, Stone fusese cel care, în primii ani ai deceniului '60, se afirmase în cercurile guvernamentale ca unul dintre purtatorii de cu­vânt ai noii orânduiri stiintifice. El însusi privea acest rol cu amuzament — 'un gol dornic sa fie umplut cu gaz fierbinte' spusese cândva — dar de fapt influenta sa era considerabila.

În anii '60, America ajunsese sa realizeze, fara prea mult entuziasm, ca poseda, ca natiune, cel mai mare potential stiintific din istoria lumii. Optzeci la suta din totalitatea descoperirilor stiintifice din ultimele trei de­cenii fusesera facute de americani. Saptezeci si cinci la suta din calcula­toa­re si nouazeci la suta din la­serele lumii apartineau Statelor Unite. Sta­tele Unite aveau de patru ori mai multi cercetatori decât Comunitatea Eco­nomica Europeana si cheltuiau de sapte ori mai mult decât aceasta pentru cercetare. Cea mai mare parte a acestor fonduri provenea, direct sau indi­rect, de la Congres, si Congresul simtea acut nevoia unor oameni care sa îl sfatuiasca cum sa fie cheltuite.

n cursul anilor '50 toti marii consilieri fusesera fizi­cieni: Teller si Op­penheimer, Bruckman si Weidner. Dar zece ani mai târziu, cu mai multe fonduri pentru biologie si cu un interes sporit pentru aceasta, a luat fiinta un nou grup, condus de DeBakey în Houston, Farmer în Boston, Hegger­man în New York, si Stone în California.

Pozitia proeminenta a lui Stone putea fi atribuita mai multor factori: prestigiul Premiului Nobel; contac­tele politice; ultima sotie, fiica senato­ru­ui Thomas Wayne din California; pregatirea juridica. Toate acestea se îm­binau pentru a-i asigura lui Stone aparitii repetate în fata unor subcomite­te uluite ale Senatului — si îi confereau puterea de consilier acreditat.

El a folosit aceasta putere cu deplin succes pentru a transpune în viata cercetarea si proiectarea care au condus la Wildfire.

Stone fusese atras de ideile lui Merrick, caci ele urmau unele dintre propriile sale linii de gândire. El îsi expri­mase punctul de vedere într-un scurt articol intitulat 'Sterilizarea navelor spatiale', publicat în revista Science si reprodus ulterior de revista britanica Nature. Dupa parerea lui Stone, contaminarea bacteriana era o sabie cu doua taisuri, amândoua periculoase pentru om.

Înaintea aparitiei articolului lui Stone, cele mai multe discutii asupra contaminarii se ocupasera de pericolul pe care îl prezentau pentru alte pla­nete satelitii si sondele, acestea putând sa aduca, fara voie, cu ele organis­me terestre. Problema fusese pusa în discutie înca de la începuturile pro­iec­telor spatiale americane: NASA sta­bilise chiar din anul 1959 reguli se­vere privind sterili­zarea sondelor de origina terestra.

Scopul acestor reglementari era de a preveni conta­minarea altor pla­nete. Era limpede ca daca se trimitea o sonda pe Marte sau Venus pentru a cerceta noi forme de viata, ea ar fi zadarnicit însusi telul experientei daca ar fi purtat cu sine bacterii de pe Pamânt.

Stone punea în discutie situatia inversa, afirmând ca era în egala ma­sura posibil ca organisme extraterestre sa contamineze Pamântul prin in­termediul sondelor spa­tiale, si subliniind ca vehiculele spatiale care ard la reintrare în spatiul cosmic nu prezinta nici-o problema, dar întoarcerile 'vii' — zborurile cu echipaj uman sau sondele de tipul satelitilor Scoop — sunt cu totul altceva. Aici, sustinea el, pericolul contaminarii este foarte acut.

Articolul stârnise o scurta unda de interes, dar, cum avea sa spuna el însusi mai târziu, 'nu cine stie ce'. Ca urmare, în anul 1963 pusese bazele unui seminar neoficial, de fapt un grup ce se întâlnea de doua ori pe luna în aripa de biochimie a Scolii Medicale Stanford, ultimul etaj, camera 410, pentru a lua masa de prânz si a discuta problema contaminarii. Acesta a fost grupul de cinci oameni — Stone si John Black de la Univer­sitatea Stanford, Samuel Holden si Terence Lisset de la Facultatea de Medicina din California, si Andrew Weiss de la sectia de biofizica din Berkeley — care a alcatuit pâna la urma nucleul initial al Proiectului Wildfire. În anul 1965 ei au înaintat presedintelui o petitie, sub forma unei scrisori imitând constiincios scri­soarea lui Einstein, privitoare la bomba atomica, adre­sata presedintelui Roosevelt în anul 1940.

Universitatea Standford

Palo Alto; Calif.

10 iunie, 1965

Presedintelui Statelor Unite

Casa Alba

1600 Washington, D.C. Pennsylvania Avenue

Stimate Domnule Presedinte,

Considerente teoretice recente au condus la ideea ca proce­deele de sterlizare la întoarcerea din spatiu a sondehor ar fi neco­respunzatoare pentru a garanta o reintrare nepericuloasa în atmosfera planetei noastre. Consecinta acestui fapt este posibilita­tea potentiala de introducere a unor organisme nocive în actualul cadru ecologic terestru.

Parerea noastra este ca nu se poate realiza o sterilizare pe de­plin sa­tisfacatoare a sondelor si a capsulelor cu echipaj uman ce se reîntorc pe Pamânt. Calculele efectuate sugereaza ca ramâne totusi o probabilitate de contaminare de la 1 la 10.000, sau poate si mai mult, chiar în conditiile unui tratament de sterlirzare în spatiu a capsulelor. Aceste estimari se ba­zeaza pe studii asupra vietii orga­nizate, asa cum o cunoastem; alte forme de viata ar putea fi total rezistente la metodele de sterilizare de care dispu­nem.

Ca urmare, insistam asupra necesitatii instituirii unor mijloace conce­pute sa faca fata unei forme de viata extraterestre, în even­tualitatea intro­ducerii, datorita neatentiei, a unei astfel de forme pe Pamânt. Destinatia acestor mijloace va trebui sa fie dubla: sa limiteze diseminarea formei de viata, si sa asigure laboratoare pentru cercetare si analiza, în scopul de a proteja viata terestra de- influenta organismului necunoscut.

Ai dumneavoartra,

Jeremy Stone

John Black,

Samuel Holden

Terence Lisset

Andrew Wesss

Raspunsul la scrisoare a fost magulitor de prompt. Douazeci si patru de ore mai târziu, Stone primi un tele­fon de la unul dintre consilierii Pre­sedintelui, si în ziua urmatoare zbura la Washington pentru a discuta cu Presedintele si Membrii Consiliului National de Securitate. Doua sapta­mâni mai târziu zbura la Houston pentru a analiza în continuare proiectele cu oficialitatile NASA.

Desi Stone îsi reamintea una sau doua glume ironice privind 'pusca­ria de microbi', cei mai multi dintre oa­menii de stiinta cu care discutase priveau favorabil proiectul. În decursul unei luni, colectivul neoficial al lui Stone s-a constituit sub forma de comitet oficial pentru a studia problema contaminarii si a elabora recomandari.

Comitetul a fost trecut pe Lista de Proiecte Priori­tare de Cercetare (LPPC) ale Departamentului Apararii, proiecte finantate tot prin intermediul Departamentului Apararii. Pe vremea aceea, LPPC-ul era puternic inte­resat în chimie si fizica — fascicule ionice, duplicare re­versibila, substraturi pi­me­zonice. Dar se vadea un interes din ce în ce mai mare pentru probleme­le de biologie. Astfel, unul dintre grupurile LPPC se ocupa de urmari­rea e­lectronica a functiunilor creierului (un eufemism pentru controlul gândirii); un altul pregatise un studiu referitor la bi6sinergie — ipoteticele combina­tii om-ma­sina ale viitorului, destinate a fi implantate în interiorul corpului; si înca un altul analiza Proiectul Ozma, care se ocupase cu cautarea for­melor de viata extraterestra în anii 1961-1964. Un al patrulea grup era în curs de a elabora proiectul preliminar al unei masini capabile sa execute toate functiunile omului si sa se autoduplice.

Toate aceste proiecte erau profund teoretice si toate erau încadrate cu personal alcatuit din cercetatori de prestigiu. Admiterea în LPPC reprezen­ta un semn de deosebita pretuire si ea asigura fonduri viitoare pentru e­chipare si dezvoltare.

Ca urmare, când comitetul condus de Stone a supus spre aprobare prima varianta a Protocolului pentru Analiza Vietii, ce prezenta în ama­nunt modul în care putea fi studiata orice fiinta vie, Departamentul Apara­rii a raspuns printr-o alocare imediata de fonduri în valoare de 22 de mili­oa­ne de dolari pentru construirea unui labo­rator special izolat. (Aceasta suma relativ ridicata se considera ca este justificata deoarece proiectul a­vea aplicatii si la alte studii, deja în curs de efectuare. În anul 1965, între­gul domeniu al sterilitatii si contaminarii devenise de mare importanta. De pilda, NASA era în curs de a construi un Laborator de receptie lunara, in­vestitie strict secreta, pentru astronautii misiunii Apollo ce se reîntorceau de pe Luna, si ar fi putut, even­tual, aduce cu ei bacterii sau virusuri noci­ve pentru om. Orice astronaut ce se reîntorcea de pe Luna intra în caran­tina în acest laborator timp de trei saptamâni, când decontaminarea se con­sidera completa. Problema 'încaperilor curate' din industrie, unde pra­ful si bacte­riile erau mentinute la un nivel minim, cât si 'camera sterila', în studiu la Bethesda, erau considerate obiec­tive majore. Mediile aseptice, 'insulele de viata', sis­temele auxiliare sterile promiteau sa dobândeasca în viitor o importanta deosebita, iar fondurile acordate lui Stone erau conside­ra­te ca o investitie ce va da roade în toate aceste domenii.)

Odata finantarea deschisa, constructia a progresat rapid. Rezultatul acestei finantari l-a reprezentat la­boratorul Wildfire, construit în anul 1966 la Flatrock, statul Nevada. Proiectarea a fost încredintata arhitec­tilor navali de la Departamentul pentru nave electrice al firmei General Dynamics, deoarece acestia aveau o experienta considerabila în proiectarea spatiilor de locuit pentru submarinele atomice, spatii concepute pentru a se trai si lucra vreme îndelungata în ele.

Proiectul consta dintr-o structura subterana conica cu cinci nivele. Fiecare nivel era circular, având un sistem central de servicii care continea conductorii electrici, alimentarea cu apa si ascensoarele. Fiecare nivel era mai steril decât cel aflat deaupra sa; primul nivel nu era steril, cel de al doilea moderat steril, cel de al treilea puternic steril s.a.m.d. Trecerea de la un nivel la altul nu.se facea în mod liber. Fie ca trecea în sus sau în jos, personalul era supus la decontaminare si la diverse pro­ceduri de carantina.

Odata laboratorul terminat, ramânea de ales colectivul pentru Alerta Wildfire, grupul de cercetatori destinat sa studieze noul organism. Dupa un numar de tatonari cu privire la componenta colectivului, au fost alesi cinci oameni, inclusiv Jeremy Stone însusi. Acesti cinci oa­meni erau pregatiti pentru a fi oricând si imediat mobi­lizati, în eventualitatea unei alerte biologice.

La numai doi ani de la trimiterea scrisorii catre Presedinte, Stone putea recunoaste cu satisfactie ca tara sa 'este în masura sa faca fata unui agent biologic de ori­gine necunoscuta.' El se declara multumit de raspunsul de la Washington si de viteza cu care ideile sale dobân­disera viata. În particular însa, fata de prietenii sai, el recunostea ca fusese aproape prea usor, ca Washing­ton-ul fusese parca prea repede de acord cu planurile sale.

Stone nu avea de unde sa cunoasca ratiunile ce se ascundeau în spatele grabei Washington-ului, cât si ale interesului neobisnuit pe care numeroase persoane din cercurile oficiale îl purtau acestei probleme. Caci, pâna în noaptea când parasi petrecerea si pleca în limuzina militara, Stone nu stia nimic despre Proiectul Scoop.

A fost mijlocul cel mai rapid pe care l-am putut asigura, spuse omul în uniforma militara.

Stone pasi în avion cu sentimentul de absurd. Era un Boeing 727, complet gol, cu scaunele aliniate catre spate în lungi siruri neîntrerupte.

Puteti sa luati loc la clasa I-a, spuse militarul, cu un surâs usor. Nu are importanta.

O clipa mai târziu disparuse. În locul lui nu aparu o stewardesa, ci un reprezentant al Politiei Militare, cu pistolul la sold, care se aseza lânga usa, în timp ce motoarele porneau, torcând încet în noapte.

Stone se rezema de spatar cu dosarul Scoop în fata si începu sa ci­teas­ca. Ceea ce citi era fascinant; îl stra­batu repede, atât de repede încât politistul ar fi putut sa creada ca pasagerul sau doar frunzareste dosarul. Dar Stone citea fiecare cuvânt.

Proiectul Scoop era 'copilul mintii' generalului-ma­ior Thomas Sparks, seful Corpului medical al armatei, Departamentul de lupta chimica si bio­logica. Sparks raspundea de instalatiile de lupta chimica si biologica de la Fort Detrick, Maryland, Harley, Indiana si Dug­way, statul Utah. Stone îl în­tâlnise o data sau de doua ori, si si-l reamintea ca pe un om blajin cu o­chelari. În nici un caz tipul de om pe care te-ai fi asteptat sa îl gasesti în functia pe care o detinea.

Citind mai departe, Stone afla ca Proiectul Scoop fusese elaborat de Laboratorul de propulsie prin reac­tie de la Institutul de tehnologie din Pa­sadena, statul California, în anul 1963. Scopul sau marturisit era colec­tarea oricarui organism care ar fi putut exista în 'spa­tiul apropiat', adica în paturile superioare ale atmosferei terestre. Tehnic vorbind, era un pro­iect militar, dar era finantat prin intermediul Administratiei Nationale pe­ntru Aeronautica si Spatiu — NASA, o organizatie asa-zisa civila. De fapt, NASA era o agentie guverna­mentala puternic angajata militar; în anul 1963, patru­zeci si trei la suta din lucrarile contractate de ea erau secrete.

În teorie, Laboratorul de propulsie prin reactie pro­iecta un satelit care sa patrunda pâna la limitele spa­tiului terestru si sa colecteze organisme si praf pentru analiza. Proiectul era considerat ca apartinând cercetarii fun­damentale — aproape o curiozitate — si acceptat ca atare de toti cercetato­rii care lucrau în cadrul sau.

De fapt, adevaratul scop era cu totul altul.

Adevaratul scop al Proiectului Scoop era de a gasi noi forme de viata de care sa beneficieze Programul Fort Detrick. Era vorba, în esenta, de un studiu ce urmarea descoperirea de noi arme biologice. Detrick era un com­plex de cladiri heteroclite în statul Maryland, destinat studiului armelor de lupta chimica si biologica. Acoperind peste 500 de hectare, numai zidurile goale valorând 100.000.000 de dolari, era considerata ca una dintre cele mai mari instalatii de cercetare de orice fel, din Statele Unite. Numai cinci­sprezece la suta din des­coperirile sale erau publicate în revistele stiintifice; restul era secret, asa cum erau si rapoartele de la Harley si Dugway. Har­ley era o instalatie, strict secreta care se ocupa în cea mai mare parte de virusuri. În ultimii zece ani fusesera descoperite nenumarate noi virusuri, de la varietatea codificata Carrie Nation (care provoaca diaree) pâna la va­rietatea codificata Arnold (care pro­voaca atacuri clonice si moarte). Terenul de încercari a bazei Dugway, statul Utah, acoperea o suprafata mai mare decât cea a statului Rhode Island si era folosit în principal pentru testarea unor gaze toxice cum ar fi Tabun, Sklar si Kuff-11.

Stone stia ca putini americani cunosteau amploarea pe care o luase în Statele Unite cercetarea în domeniul raz­boiului chimic si biologic. Cheltu­ielile totale ale guver­nului pentru aceste probleme depaseau o jumatate de miliard de dolari pe an. O buna parte din aceasta suma era alocata centre­lor de cercetare universitare, ca John Hopkins din Pennsyivania si Univer­sitatea din Chicago, iar studiile pentru sistemele de armament erau con­trac­tate în termeni ambigui. Uneori, bineînteles, termenii nu erau chiar atât de ambigui. Programul de la John Hopkins era conceput pentru efec­tuarea de 'studii asupra leziunilor si maladiilor efective sau potentiale, stu­dii asupra afectiunilor cu importanta potentiala pen­tru razboiul biologic si evaluari ale eventualelor reactii chimice si imunologice la anumite toxine si vaccinuri.'

În ultimii opt ani, nici unul din rezultatele Centrului de cercetari John Hopkins nu fusese dezvaluit publicu­lui. Cele de la alte universitati, cum ar fi fost Chicago sau UCLA, fusesera publicate în mod ocazional, dar ele erau considerate în cadrul institutiilor militare drept 'baloane de sondaj' — adi­ca cercetari având drept scop intimidarea observatorilor straini. O cerceta­re tipica de acest fel era articolul lui Tendron si al altor cinci autori intitu­lat: 'Cercetari asupra unei toxine care decupleaza rapid fosforilatia oxida­tiva prin absorbtie cutanata.'

Articolul descria, dar nu identifica exact, o otrava care ar fi putut o­morî o persoana în mai putin de un minut si care se absorbea prin piele. Dar se stia prea bine ca aceasta constituia o realizare relativ minora în com­paratie cu alte toxine care fusesera descoperite în ultimii ani.

Cu atât efort si atâtea fonduri ce se scurgeau catre mijloacele de lupta chimica si biologica, s-ar fi putut crede ca se vor perfecta arme din ce în ce mai noi si mai virulente. Totusi, lucrurile nu statusera asa între anii 1961 si 1965; concluziile formulate în anul 1961 de Subcomitetul pentru înar­mare al Senatului precizau ca 'cercetarile contractate au avut rezultate mai putin decât satisfacatoare' si ca ar trebui cautate 'noi cai si abordari ale cercetarilor' din acest domeniu.

Si aceasta era exact ceea ce intentiona sa faca gene­ralul maior Tho­mas Sparke cu Proiectul Scoop.

n forma sa finala, Scoop era un program care pre­vedea plasarea pe orbita în jurul Pamântului a 17 sateliti, colectarea de organisme si aduce­rea lor înapoi pe supra­fata terestra. Stone citi rezumatul fiecaruia dintre zbo­rurile anterioare.

Scoop era un satelit de forma conica, placat cu aur, care cântarea, complet echipat, în jur de 17 kilograme. Fusese lansat de la baza aeriana Vandenberg din Pu­risima, statul California, la 12 martie 1966. Baza Van­denberg se utilizeaza pentru orbite polare (nord-sud), spre deosebire de Cape Kennedy, a carei directie de lansare este vest-est. Fata de Kennedy baza Vanden­berg are avantajul de a fi mai bine aparata din punctul de vedere al secretului militar.

Scoop I s-a rotit pe orbita timp de sase zile înainte de a fi readus pe Pamânt. A aterizat cu succes într-o mlas­tina lânga orasul Athena, statul Georgia. Din nefericire, s-a constatat ca nu continea decât organisme te­restre banale.

Scoop II a ars la reintrarea în atmosfera ca rezultat al unei defectiuni a echipamentului.

Scoop III a ars si el, cu toate ca era prevazut cu un scut din folie de material plastic cu tungsten.

Scoop IV si V au fost recuperati intacti din Oceanul Indian si respectiv din colinele Appalachian, dar nici unul nu continea organisme cu totul noi; cele colectate erau variante nenocive de S. albus, un germene ce con­tami­neaza în mod obisnuit epiderma umana normala.

Aceste esecuri au condus la utilizarea înainte de lansare a unor proce­dee de sterilizare înca si mai înaintate.

Scoop VI a fost lansat în ziua de Anul Nou, 1967. Era prevazut cu toa­te îmbunatatirile aduse satelitilor precedenti. Se pusesera mari sperante în satelitul revi­zuit, care s-a reîntors unsprezece zile mai târziu, ateri­zând lân­ga Bombay, India. Nava aeriana Airborne 34, stationata pe atunci la Evreux, în Franta, chiar la marginea Parisului, a fost expediata de urgenta si în mare secret pentru a recupera capsula. Airborne 34 era în alerta ori de câte ori se desfasura un zbor spatial, în conformitate cu protocolul Ope­ratiei Scrub, un proiect conceput initial pentru a proteja capsulele Mercury si Gemini, în cazul în care ar fi fost nevoite sa aterizeze în Uniunea Sovie­tica sau în tarile socialiste. Operatia Scrub era de fapt pretextul pentru a mentine în Europa Apuseana, la începutul anilor '60, o divizie de parasu­tisti.

Scoop VI a fost recuperat fara peripetii. S-a constatat ca aducea din spatiu un organism unicelular de forma cocobacilara, necunoscut pâna a­tunci. Ca reactii era gramnegativ, cuagulazo- si triochinazopozitiv. Germe­ne­le s-a dovedit a fi însa benign fata de mai toate fiintele vii, cu exceptia gainilor domestice carora le provoca o usoara maladie timp de patru zile.

Colectivul Detrick îsi pierduse speranta de a recupera vreo forma pa­togena în cadrul Programului Scoop. Cu toate acestea, curând dupa Scoop VI a fost lansat Scoop VII. Data exacta, dealtfel secreta, se pare ca ar fi fost 5 februarie 1967. Scoop VII s-a plasat imediat pe o orbita stabila cu un a­pogeu de 510 kilometri si un perigeu de 360 kilometri. A ramas pe orbita doua zile si jumatate. Apoi, din motive necunoscute, a parasit brusc orbita stabila si, ca urmare, a fost luata hotarârea sa fie readus pe Pamânt prin radiocomanda.

Locul anticipat de aterizare era o zona nelocuita în partea de nord-est a statului Arizona.

La jumatatea zborului, pe când citea, Stone fu între­rupt de un ofiter care îi aduse un telefon si care apoi se departa la o distanta respectuoasa în timp ce el vorbea.

Alo! spuse Stone, stingherit. Nu era obisnuit sa vorbeasca la telefon în timpul unei curse cu avionul.

Aici generalul Marcus, raspunse o voce obosita. Stone nu îl cunos­tea pe generalul Marcus. Voiam doar sa va informez ca au fost convocati toti membrii colec­tivului, cu exceptia profesorului Kirke.

Ce s-a întâmplat?

Profesorul Kirke este internat în spital, spuse gene­ralul Marcus. Veti primi detalii suplimentare la ateri­zare.

Convorbirea se sfârsi aici. Stone înapoie telefonul ofiterului. Pentru o clipa se gândi la ceilalti oameni din colectiv si se întreba ce reactii vor fi a­vut când au fost smulsi din somn.

n primul rând, bineînteles, Leavitt. Reactionase cu siguranta repede. Leavitt era specialist în microbio­logie clinica si avea o vasta experienta în tra­ta­mentul maladiilor infectioase. Leavitt vazuse destule molime si epide­mii la viata lui pentru a sti importanta actiunilor rapide. La care trebuie adaugat pesimismul sau înnas­cut, care nu îl parasea niciodata. (Leavitt spusese cândva: 'În timpul ceremoniei de casatorie, singurul lucru la care ma puteam gândi era cuantumul pensiei alimentare pe care mi-l va cere la divort'.) Un om iritabil, moro­canos, greoi, cu o fata posomorâta si ochi tristi ce pareau ca privesc catre un viitor mohorât si jalnic; dar în acelasi timp un gânditor profund, plin de imaginatie si care nu se temea sa judece cu îndrazneala.

Apoi Burton, patologul din Houston. Stone nu îl simpatizase niciodata prea mult pe Burton, desi îi recunostea talentul stiintific. Burton si Stone aveau firi deosebite: daca Stone era organizat, controlat, încre­zator, Burton era dezordonat, impulsiv, nervos, suspicios si susceptibil. Colegii îl porec­lisera 'împiedicatul', în parte datorita tendintei de a calca pe sireturile de la pantofi vesnic nelegate si pe mansetele pantalonilor sai burlaniti, si în parte, datorita talentului de a nimeri, aparent întâmplator, dintr-o desco­pe­rire importanta într-alta.

Si apoi Kirke, antropologul de la Vale, care se parea ca nu va putea veni. Daca raportul era adevarat, Stone stia ca acesta îi va lipsi. Kirke era un om ignorant si destul de încrezut, dar înzestrat, printr-o ciudata în­tâm­plare, cu un creier uluitor de logic. Era capabil sa surprinda elementele esentiale ale unei probleme si sa le manevreze pentru a obtine rezultatele necesare; desi nu era în stare sa îsi echilibreze propriul carnet de cecuri, matematicienii veneau adesea sa-i solicite ajutorul în rezolvarea unor prob­leme foarte abstracte.

Stone stia ca îi va lipsi un astfel de creier. Si era sigur ca cel de al cin­celea om nu îi va fi de nici un ajutor. Stone se încrunta gândindu-se la Mark Hall. Primirea lui Hall în cadrul colectivului fusese un fel de compro­mis; Stone ar fi preferat un medic cu experienta în maladii metabolice, si alegerea în schimb a unui chirurg fusese facuta cu. multe retineri. Depar­tamentul Apararii si AEC-ul[3] exercitasera presiuni mari pentru ca Hall sa fie acceptat, deoarece aceste foruri sprijineau Ipoteza Omului Nepereche; pâna la urma, Stone si ceilalti cedasera.

Stone nu îl cunostea prea bine pe Hall. Se întreba ce va spune acesta când va afla de alerta. Dar Stone nu avea de unde sa stie de marea întâr­ziere cu care fusesera anuntati membrii colectivului. El nu stia, de pilda, ca Burton — patologul — fusese chemat abia la ora 5 a.m., iar Peter Lea­vitt — microbiologul — abia la 6.30, ora la care ajunsese deja la spital.

Iar Hall nu a fost anuntat decât la orele 7.05.

A fost, asa cum avea sa spuna mai târziu Mark Hall, o experienta în­fioratoare. Am fost smuls din cea mai fireasca dintre lumi pentru a fi cu­fundat în cea mai putin fireasca. La ora 6.45, Hall se afla în camera de spa­lat de lânga blocul operator numarul 7, frecându-si mânile cu peria pentru prima operatie din dimineata aceea. Era în mijlocul unei activitati de rutina pe care o facea zilnic de multi ani; relaxat, glumea cu internul ce îsi freca si el mânile.

Când termina, intra în sala de operatie cu mâinile întinse în fata si so­ra îi dadu un prosop sa se stearga. În sala mai era un intern, care prega­tea pacientul pen­tru operatie aplicându-i solutii de alcool si iod — si o sora de salon. Schimbara între ei cuvintele obisnuite de salut.

La spital, Hall era considerat un chirurg sigur, iute la mânie si cu re­actii imprevizibile. Opera cu mare viteza, lucrând aproape de doua ori mai repede decât alti chi­rurgi. Când lucrurile se desfasurau cum trebuie, râdea si glumea în timpul operatiei, sporovaind cu asistentii, surorile, anestezis­tul. Dar daca lucrurile nu mergeau bine, daca operatia se lungea si deve­nea dificila, Hall vedea negru în fata ochilor de furie.

Ca cei mai multi chirurgi, tinea la rutina. Fiecare lucru trebuia facut într-o anumita ordine, într-un anumit fel. Daca nu, se supara.

Deoarece toti cei de fata stiau acest lucru, privira cu teama aparitia lui Leavitt în galeria închisa aflata deasupra salii. Leavitt conecta sistemul de intercomuni­care care lega galeria cu sala de operatie si spuse:

Buna, Mark.

Hall tocmai învelea pacientul, aplicând câmpuri ste­rile verzi pe toate partile trupului cu exceptia abdome­nului. Privi în sus cu mirare.

Buna, Peter.

mi pare rau ca te deranjez. Dar este vorba de o urgenta.

Sa astepte, spuse Hall. Tocmai încep operatia.

Termina de asezat câmpurile si ceru bisturiul pentru piele. Palpa ab­domenul, cautând reperele pentru a începe incizia.

Nu poate sa astepte, se auzi vocea lui Leavitt.

Hall se opri. Puse bisturiul jos si privi spre galerie.

Urma o tacere îndelungata.

Ce dracu vrei sa spui ca nu poate sa astepte?

Leavitt ramase calm.

Trebuie sa întrerupi. Este vorba de o urgenta.

— Peter, am aici un pacient. Anesteziat. Gata de operatie. Nu pot pur si simplu sa

Te va înlocui Kelly.

Kelly era unul dintre chirurgii de serviciu.

Kelly?

n clipa de fata se spala, spuse Leavitt. Totul este aranjat. Te astept în vestiarul chirurgiei. Peste aproxi­mativ treizcei de secunde.

Si apoi disparu.

Hall se holba la cei de fata. Nici unul nu se clinti, nimeni nu spuse o vorba. Dupa o clipa îsi scoase ma­nusile si se repezi afara, înjurând cu voce tare.

Hall considera propria sa colaborare la Proiectul Wildiire în cel mai bun caz drept 'subtire'. În anul 1966 fusese abordat de Leavitt, seful sec­tiei de bacte­riologie a spitalului, care îi schitase în linii mari scopurile pro­iectului. Hall considera toate acestea mai curântl amuzante si fu de acord sa faca parte din colectiv, daca vreodata serviciile sale ar fi devenit nece­sa­re. În sinea lui însa era convins ca nu va iesi niciodata nimic din proiectul Wildfire.

Leavitt îi propusese lui Hall sa-i dea rapoartele pri­vitoare la proiect si sa-l tina la curent asupra acestuia. La început, Hall acceptase politicos dosarele, dar curând deveni limpede ca nu intentiona sa le citeasca, asa încât Leavitt înceta sa i le mai dea. Hall fu multu­mit, chiar si numai pen­tru faptul ca nu îi placea sa aiba biroul încarcat cu hârtoage.

Cu un an mai înainte, Leavitt îl întrebase daca nu este curios sa stie mai mult despre o actiune la care fusese de acord sa participe si care s-ar putea dovedi primej­dioasa; într-un iitor mai mult sau mai putin apropiat.

Hall raspunsese:

Nu.

Acum, în camera: chirurgilor, Hall regreta aceste cuvinte. Vestiarul era o încapere mica, fara ferestre, cu toti peretii acoperiti cu dulapuri. În mijlocul camerei era un automat mare de cafea cu un maldar de cesti de carton alaturi. Leavitt tocmai îsi turna o ca­fea, fata lui solemna, de câine soricar, arborând o expresie funebra.

Sunt sigur ca va fi oribila. Nu poti obtine în nici un spital o ceasca de cafea cumsecade: Grabeste-te sa te schimbi.

Nu crezi ca ar fi mai bine sa-mi explici întâi de ce?

O sa-ti spun, o sa-ti spun, raspunse Leavitt. Numai schimba-te mai repede. Afara ne asteapta o masina si suntem în întârziere. Este poate deja prea târziu.

Avea un fel de a vorbi profund melodramatic care îl enervase întotdea­una pe Hall.

Hall îsi descuie dulapul si deschise usa smucind-o. Se sprijini de ca­nat si scoase aparatorile de plastic negru ce-i acopereau încaltamintea în sala de operatii pentru a evita formarea de electricitate statica.

Nu mai ramâne decât sa-mi spui ca toate astea sunt legate de pro­iectul acela blestemat.

Exact. Si acum încearca sa te grabesti. Masina asteapta sa ne duca la aeroport si traficul de dimineata nu este în favoarea noastra.

Hall se schimba repede, golit de orice gând, cu mintea pentru moment buimaca. De fapt, nu crezuse niciodata ca asa ceva ar fi fost cu putinta. Se îmbraca si porni îm­preuna cu Leavitt catre poarta spitalului. Afara, în lu­mina soarelui, zari limuzina militara verde-oliv ase­zata în curba, cu faruri­le aprinse. Si avu deodata con­vingerea oribila ca Leavitt nu glumea, ca ni­meni nu glumea, si ca un fel de cosmar îngrozitor începea sa devina reali­ta­te.

n ceea ce îl. privea, Peter Leavitt era furios pe Hall. În general nu prea avea rabdare cu medicii practicanti. Desi era doctor în medicina, Leavitt nu practicase niciodata, preferând sa îsi dedice timpul cercetarii. Dome­niul sau erau microbiologia si epidemiologia cli­nica, iar specialitatea, para­zi­to­logia. Efectuase cerce­tari cu privire la paraziti pe tot cuprinsul lumii; lucrarile sale condusesera la descoperirea teniei brazi­liene, Taenia renzi, pe care o descrisese într-un articol din anul 1953.

Totusi, pe masura ce îmbatrânea, Leavitt înceta sa mai calatoreasca. Sanatatea publica, obisnuia sa spuna, este un joc de oameni tineri; când te îmbolnavesti pen­tru a cincea oara de amoebiaza intestinala, înseamna ca a venit vremea sa te retragi. Leavitt se îmbolnavi pentru a cincea oara în Rhodesia în anul 1955. Timp de trei luni îi fu îngrozitor de rau si pierdu peste 18 kilograne. Dupa aceea îsi dadu demisia din serviciile de sanatate publica. I se oferi postul de sef al serviciului de microbiologie la spital si îl accepta sub rezerva ca va putea sa îsi dedice o buna parte din timp cerce­tarii.

n cadrul spitalului era considerat ca un minunat specialist în bacte­riologie clinica, dar adevaratul sau interes îl constituiau tot parazitii. În pe­rioada anilor 1955-1964 publica o serie de studii interesante asupra me­ta­bolismului la Ascaris si Necator, studii foarte pre­tuite de alti cercetatori din acest domeniu.

Reputatia lui Leavitt facuse fireasca alegerea sa pentru proiectul Wild­fire; si tot Leavitt fusese cel prin intermediul caruia fusese rugat si Hall sa participe. Leavitt cunostea ratiunile care sedeau la baza alegerii lui Hall, desi Hall nu le stia.

Când Leavitt îi solicitase colaborarea, Hall dorise sa afle de ce.

Sunt doar un simplu chirurg, spusese atunci.

Da. Dar te pricepi la electroliti.

Ei si?

S-ar putea sa prezinte importanta. Reactiile chi­mice ale sângelui, pH-ul, aciditatea si alcalinitatea, ar putea chiar sa devina vitale la un mo­ment dat.

Dar exista o groaza de specialisti în electroliza, aminti Hall. Multi dintre ei sunt mai buni decât mine.

Da, spusese Leavitt. Dar toti sunt casatoriti.

— Si ce daca?

Ne trebuie un om necasatorit.

— De ce?

Este necesar ca unul dintre membrii colectivului sa fie necasatorit.

Nu are nici un sens.

Poate ca da, raspunsese Leavitt. Sau poate ca nu.

Parasira spitalul si se îndreptara spre limuzina mili­tara. Îi astepta un ofiter tânar, în pozitie de drepti, care îi saluta când ajunsera lânga el.

— Doctor Hall?

— Da.

— Va rog, legitimatia.

Hall îi înmâna mica legitimatie din material plas­tic prevazuta cu foto­grafie. O purtase în portvizit mai bine de un an; era o legitimatie oarecum ciudata — un nume, o fotografie, o amprenta digitala, nimic altceva. Nimic care sa indice ca era vorba de un do­cument oficial.

Ofiterul o privi, se uita la Hall, apoi din nou la legi­timatie. I-o înapoie.

n regula, domnule doctor.

Deschise portiera din spate a limuzinei. Hall se sui si Leavitt îl urma, ferindu-si ochii de lumina rosie stralucitoare de pe capota masinii. Hall remarca acest lucru.

— Ceva în neregula?

— Nu. Dar nu mi-au placut niciodata luminile pu­ternice. Îmi reamin­tesc zilele când eram sofer pe ambu­lanta în timpul razboiului.

Leavitt se lasa pe spate si masina porni.

Asa, spuse. Când vom ajunge la aeroport vei primi un dosar ca sa îl citesti în timpul zborului.

Care zbor?

Vei zbura cu un F-104, îl informa Leavitt.

ncotro?

Nevada. Încearca sa citesti dosarul pe drum. Odata ajunsi vom fi foarte ocupati.

Si ceilalti din colectiv?

Leavitt se uita la ceas.

Kirk are apendicita si este la spital. Ceilalti au început deja sa lu­cre­ze. În clipa aceasta se afla într-un elicopter deasupra orasului Pied­mont, statul Arizona.

N-am auzit niciodata de acest oras.

Nimeni n-a auzit de el, raspunse Leavitt, pâna acum.

6. PIEDMONT

La orele 9.59 a.m. ale aceleiasi dimineti, un elicopter cu reactie se ri­dica de pe pista hangarului ultrasecret MSH-9 din Vandenberg îndreptân­du-se catre est, spre Arizona.

Hotarârea de a decola dintr-un hangar ultrasecret fusese luata de ma­iorul Manchek, îngrijorat de faptul ca îmbracamintea pasagerilor ar fi pu­tut atrage atentia. Caci în elicopter erau trei oameni, un pilot si doi sa­vanti, si toti purtau costume gonflabile din material plastic transparent, ceea ce îi facea sa arate ca niste martieni obezi, sau, cum se exprimase u­nul dintre me­canicii de întretinere de la hangar, 'ca niste baloane de car­naval.'

n timp ce elicopterul urca în cerul limpede al dimi­netii, cei doi pasa­geri din cabina se examinara reciproc. Unul era Jeremy Stone, celalalt Charles Burton. Amân­doi poposisera la Vandenberg cu putine ore înainte — Stone venind de la Berkeley, iar Burton de la Universi­sitatea Baylor din Houston.

Burton, patologul, avea 54 de ani. Detinea o catedra la Facultatea de medicina Baylor si era consilier al Centrului NASA de zboruri spatiale cu echipaj uman din Houston. Mai înainte efectuase lucrari de cercetare la Institutul National din Bethesda. Specialitatea sa erau efectele bacteriilor asupra tesuturilor umane.

Una dintre caracteristicile dezvoltarii stiintifice este faptul ca anumite domenii vitale ramân practic necer­cetate, cum era, de pilda, cel pe care îl abordase Burton. Cu toate ca oamenii stiau ca germenii provoaca boli înca de pe vremea ipotezei lui Henle[4], datând din anul 1840, la mijlocul secolu­lui douazeci nu se putea da înca nici un raspuns la întrebarea: 'de ce si cum pro­voaca bacteriile leziuni?' Mecanismele specifice erau necunoscute.

Burton îsi începuse cercetarile, ca atâtia altii din vremea lui, cu Diplo­coccus pneumoniae, agentul care provoaca pneumonia. În anii '40, înainte de aparitia penicilinei, exista un mare interes pentru pneumococ; dupa a­ceea, atât interesul cât si fondurile pentru cer­cetare disparura. Burton tre­cu la Staphylococcus aureus, un agent patogen banal al pielii, raspunzator de 'co­suri' si furuncule. La vremea când îsi începuse lu­crarile, colegii sai întru cercetare îsi bateau joc de el; stafilococul, ca si pneumoeocul, era foarte sensibil la penicilina. Se îndoiau ca Burton ar fi obtinut vreodata suficiente fonduri ca sa îsi duca la bun sfârsit lucrarea.

Timp de cinci ani avura dreptate. Bani erau putini, si Burton fu ade­sea nevoit sa cerseasca de la fundatii si de la filantropi. Cu toate acestea persevera, elucidând cu rabdare natura straturilor ce formeaza peretii ce­lulei bacteriene si provoaca reactii în tesutul gazda, contribuind astfel la descoperirea a sase toxine secre­tate de bacterii în scopul de a descompune tesuturile, a împrastia infectia si a distruge celulele rosii.

Brusc, în anii '50, aparura primele tulpini de stafi­lococ rezistente la penicilina. Noile tulpini erau viru­lente si produceau decese ciudate, adesea prin abcese cerebrale. Aproape peste noapte, Burton realiza ca munca sa dobândise o importanta majora; zeci de labo­ratoare,' pe tot cuprinsul tarii, îsi reorientau cercetarile catre stafilococ; devenise un 'domeniu de vârf'. Într-un singur an, Burton asista la cresterea fondurilor ce i se alocau de la 600 de dolari la 300.000 de dolari. Curând dupa aceea fu numit profesor de patologie.

Privind înapoi, Burton nu era foarte mândru de rea­lizarile sale. Fuse­se, îsi dadea seama, o chestiune de noroc, de a fi la locul potrivit si de a efectua munca po­trivita la timpul potrivit.

Iar în clipa de fata se întreba ce va iesi din faptul ca se afla aici, în a­cest elicopter, acum.

Asezat în fata lui, Jeremy Stone încerca sa îsi as­cunda repulsia pe ca­re i-o inspira aspectul exterior al lui Burton. Sub combinezonul de plastic, Burton purta o camasa sport în carouri, murdara, cu o pata pe buzunarul din stânga de la piept; pantalonii îi erau jegosi si botiti, iar parul, ciufulit si — pe cât putea sa-si dea seama Stone — nespalat.

Se uita pe fereastra, încercând sa se gândeasca la alte lucruri.

Cincizeci de oameni, spuse, clatinând din cap. Morti în decurs de opt ore de la aterizarea lui Scoop VII. Problema este, cum s-a facut propa­garea.

Banuiesc ca prin aer.

Da. Probabil.

S-ar parea ca toti mortii se afla în imediata ve­cinatate a orasului, spuse Burton. S-au raportat cumva decese în zonele mai departate?

Stone clatina din cap.

Armata cerceteaza problema. Colaboreaza cu patrulele de circula­tie. Pâna acum nu s-au semnalat decese în afara.

— Vântul?

Un noroc neasteptat, spuse Stone. Noaptea tre­cuta vântul a fost destul de puternic, 14 kilometri pe ora catre sud si continuu. Dupa cum mi s-a spus este un lucru putin obisnuit în aceasta perioada a anului.

Dar favorabil noua.

Da, încuviinta Stone. Si mai avem noroc si din alt punct de vedere. Nu exista nici o zona importanta locuita pe o raza de aproape 180 de kilo­metri. Dincolo de ea, desigur, este Las Vegas la nord, San Bernardino la vest si Phoenix la est. Nici nu vreau sa ma gândesc ce s-ar putea întâmpla daca bacteria ajunge pâna la ele.

Dar atâta vreme cât vântul nu bate, avem timp.

Asa s-ar parea.

NOTA ASUPRA HARTILOR:

Aceste harti sunt prezentate cu titlu ilustrativ pentru a arata modul în care pot fi obtinute contururi geografice pe calculator. Prima harta este re­lativ clasica. Datele imprimate de calculator sunt coordonate relative la centrele populate si la câteva zone prezentând o oarecare importanta.

n urmatoarea jumatate de ora discutara problema agentului purtator al bolii, facând de nenumarate ori apel la un vraf de harti realizate în cursul noptii de centrul de calcul de la Vandenberg. Aceste harti consti­tuiau rezultatul unor analize geografice extrem de com­plexe; în cazul de fata ele reprezentau partea de sud-vest a Statelor Unite din punctul de vedere al directiei vânturilor si al densitatii populatiei.

Valorile care au stat la baza trasarii celei de a doua harti au fost ponderate pentru a tine seama de vânt si de densitatea populatiei, si ca urmare contururile sunt distorsionate.

Discutia se îndrepta apoi asupra vitezei mortii. Amân­doi ascultasera banda imprimata de duba; cazura de acord ca toti cei din Piedmont pareau sa fi murit foarte brusc.

— Nu poti obtine o moarte atât de rapida, spuse Burton, nici daca tai beregata unui om cu briciul. Iar daca tai ambele carotide si jugularele tot se mai scurg treizeci, patruzeci de secunde pâna la caderea în incon­stienta si înca aproape un minut pâna la moarte.

Cea de a treia harta constituie o previziune facuta pe cal­culator a e­fectelor vântului si populatiei asupra unui 'sce­nariu' specific. Nici una din aceste harti nu fac parte din Proiectul Wildfire. Ele sunt asemanatoare, dar reprezinta rezultatele unui 'scenariu' ipotetic si nu evenimente reale, legate de Proiectul Wildfire.

Se pare ca la Piedmont moartea ar fi survenit într-o secunda sau doua.

Burton dadu din umeri.

Traumatism, sugera. O lovitura în cap.

Da. Sau un gaz cu actiune pe sistemul nervos.

E, desigur, posibil.

Este sau asta, sau altceva foarte asemanator, spuse Stone. Daca ar fi vorba de un blocaj enzimatic oarecare — cum ar fi cel provocat de arse­nic sau stric­nina — moartea ar fi survenit în cincisprezece pâna la treizeci de secunde, poate chiar mai mult. Dar un blo­caj al transmisiei nervoase, sau un blocaj al jonctiuni­nilor neuromusculare, sau o otravire corticala — toate acestea se petrec foarte repede. Moartea ar putea sa fie instantanee.

— Daca este vorba de un gaz cu actiune rapida, spuse Burton, ar tre­bui sa aiba o difuzibilitatc ridicata la nivelul plamânului

Sau al pielii, completa Stone. Al mucoaselor. Sau al oricarei supra­fete permeabile.

Burton atinse materialul plastic al combinezonului.

Daca gazul asta este atât de difuzibil

Stone surâse usor.

O sa ne dam seama, destul de curând.

Prin aparatul de intercomunicare pilotul anunta:

Ne apropiem de Piedmont. Astept instructiuni.

Înconjoara o data, ca sa ne putem face o idee, spuse Stone.

Elicopterul facu un viraj brusc. Cei doi privira afara si vazura orasul sub ei. Vulturii coborâsera în timpul noptii si erau acum strâns îngrama­diti în jurul cada­vrelor.

Ma temeam de asta, spuse Stone.

Ar putea reprezenta un mijloc de propagare a in­fectiei, spuse Bur­ton. Au sa manânce carnea oamenilor infestati si au sa duca cu ei micro­or­ganismele.

Stone încuviinta privind pe fereastra.

Ce facem?

i gazam, fu de parere Stone. Conecta aparatul de intercomunicare cu pilotul. Ai canistrele?

— Da.

— Înconjoara din nou si pulverizeaza orasul.

— Bine.

Elicopterul se înclina si facu o întoarcere de nouazeci de grade. Cu­rând Pamântul nu se mai zari, ascuns sub norii de gaz de culoare albastru deschis.

Ce e?

Clorazina. În concentratii scazute are un efect foarte puternic asu­pra metabolismului aviar. Pasarile au un ritm metabolic ridicat. Trupul lor e alcatuit aproape numai din pene si muschi; pulsul oscileaza în jur de 120, si multe specii manânca pe zi o cantitate care depaseste propria lor greutate.

— Gazul actioneaza ca un decuplant?

— Da. Le va atinge rau.

Elicopterul facu un viraj si apoi plana lin. Gazul se risipea încet în vântul domol, îndreptându-se catre sud. În curând, putura sa vada din nou pamântul. Pe jos zaceau sute de pasari; câteva mai fluturau spasmo­dic din aripi, dar cele mai multe erau deja moarte.

Stone era preocupat. Undeva, în spatele mintii, îsi dadea seama ca uitase ceva, ca nu tinuse seama de ceva. Un fapt oarecare, un indiciu vital, pe care i-l furnizau pasarile si pe care nu trebuia sa îl treaca cu vederea.

Prin interfon pilotul întreba:

Alte ordine?

Mergi pâna în mijlocul strazii principale, spuse Stone, si coboara scara de frânghie. Vei ramâne la sase metri de pamânt. Nu aterizezi. Clar?

Da.

Dupa ce coborâm noi, te ridici la o înaltime de 150 de metri.

Da.

Te reîntorci când îti vom semnaliza.

Da.

Si daca ni se întâmpla ceva

Ma îndrept catre Wildfire, spuse cu voce încor­data pilotul.

Corect.

Pilotul stia ce însemna acest lucru. Era platit dupa cele mai ridicate tarife ale Fortelor Aeriene: primea sa­lariul obisnuit, plus sporul de peric­lita­te, plus sporul pentru servicii speciale în timp de pace, plus sporul pen­tru misiune deasupra unui teritoriu ostil, plus bo­nificatia pentru sedere în aer. Avea de primit mai mult de o mie de dolari pentru munca acestei zile, si familia ar fi încasat — daca nu se reîntorcea — înca zece mii de dolari reprezentând asigurarea pe viata.

Exista o justificare pentru aceste sume atât de mari: daca lui Burton si Stone li s-ar fi întâmplat ceva, pilotul avea ordin sa zboare imediat catre instalatia Wildfire si sa planeze la zece metri de sol pâna în mo­mentul în care grupul Wildfire va fi stabilit cel mai indicat mod de a-l incinera, pe el si avionul sau, în aer. Era platit pentru a-si asuma acest risc. Se oferise volun­tar pentru aceasta munca. Si stia ca foarte sus, facând cercuri la sa­se mii de metri altitudine, era un reactor al Fortelor Aeriene echipat cu ra­chete aer-aer. Misiunea reactorului era sa doboare elicopterul daca, în ulti­ma clipa, pilotul si-ar fi pierdut controlul si nu s-ar fi îndrep­tat direct catre Wildfire.

— Vedeti sa nu faceti vreo greseala, le atrase atentia pilotul.

Elicopterul manevra deasupra strazii principale si ramase suspendat în aer. Se auzi un huruit: cobora scara de frânghie. Stone se ridica în pi­cioare si îsi puse casca. Închise sistemul de etansare si îsi umfla în jurul trupului combinezonul transparent. O butelie mica de oxigen, purtata în spate, îi asigura aer suficient pentru doua ore de explorare.

Astepta pâna când Burton îsi închise si el ermetic combinezonul. A­poi, Stone deschise trapa si privi spre pamânt. Elicopterul ridica nori grei de praf.

Stone puse în functiune aparatul de radioreceptie.

Gata?

Gata.

Stone începu sa coboare scara. Burton astepta o clipa, apoi îl urma. Nu putea vedea nimic din pricina prafului rascolit, dar pâna la urma simti cum atinge pamântul cu picioarele. Elibera scara si se uita împrejur. Abia putea zari costumul lui Stone, un contur vag într-o lume mohorâta, sum­bra.

Scara se îndeparta pe masura ce elicopterul se ridica în aer. Praful se limpezi. Puteau vedea.

Sa mergem, spuse Stone.

Miscându-se greoi în combinezoane, facura primii pasi pe strada prin­cipala din Piedmont.

7. 'UN PROCES NEOBISNUIT'

Burton si Stone soseau în Piedmont la mai putin de douasprezece ore dupa primul contact al omului cu germenul Andromeda. Saptamâni mai târziu, în sedin­tele de sinteza a situatiei, amândoi aveau sa-si re­aminteas­ca înca foarte pregnant scena si sa o poata descrie în amanunt.

Soarele diminetii era înca jos pe cer, rece si fara vlaga, aruncând um­bre lungi pe pamântul acoperit cu un strat subtire de zapada. De unde se aflau puteau privi în susul si în josul strazii la cladirile de lemn, cenusii, roase de vreme; dar primul lucru pe care îl observara fu tacerea. Cu excep­tia unui vânt blând care murmura usor printre casele goale, domnea o ta­cere de moarte. Pretutindeni zaceau trupuri, îngramadite, cazute la pa­mânt într-o atitudine de mirare înghetata.

Si nu se auzea nici un sunet — nici uruitul molcom al motorului vreu­nei masini, nici latrat de câine, nici larma de copii.

Liniste.

Cei doi barbati se privira. Erau dureros constienti cât de mult era de aflat, de facut. O catastrofa necunos­cuta lovise acest oras si ei trebuiau sa descopere tot ce era cu putinta despre ea. Dar nu aveau practic nici un indiciu, nici un punct de plecare.

Nu stiau, de fapt, decât doua lucruri. În primul rând ca, aparent, ne­cazurile începusera odata cu aterizarea lui Scoop VII. Si în al doilea rând ca moartea doborâse oamenii orasului cu viteza uluitoare. Daca era o boa­la adusa de satelit, ea nu semana cu nici una din istoria medicinei.

Multa vreme nu spusera nimic. Sedeau în strada uitându-se în jur, simtind cum vântul le scutura costu­mele prea mari. În cele din urma Sto­ne spuse:

De ce sunt afara, în strada? Daca asta este o molima care a aparut noaptea, cei mai multi ar fi trebuit sa fie în casele lor.

Nu e numai asta, spuse Burton. Dar cei mai multi sunt în pijama­le. Noaptea trecuta a fost o noapte rece. Te-ai fi asteptat sa îsi fi pus înain­te de a iesi o jacheta, sau o haina. Ceva care sa le tina cald.

Poate ca se grabeau.

Sa faca ce? spuse Burton.

Sa vada ceva, raspunse Stone, dând din umeri neputincios.

Burton se apleca asupra primului trup pe care îl întâlnira.

Ciudat. Priveste la felul în care îsi înclesteaza mâi­nile pe piept. Sunt destul de multi în aceeasi pozitie.

Privind trupurile, Stone vazu ca, într-adevar, mâi­nile multora erau apasate pe piept, unele întinse, altele înclestate ca niste ghiare.

Nu par sa fi suferit, observa Stone. Fetele lor sunt linistite.

— De fapt, mai curând mirate, încuviinta Burton. Acesti oameni par secerati, surprinsi în timp ce mergeau. Dar înclestându-si pieptul cu mâinile.

— Ceva coronarian? întreba Stone.

Ma îndoiesc. Ar trebui sa aiba fetele chinuite — este foarte dureros. Acelasi lucru se întâmpla si în em­bolia pulmonara.

— Daca a fost destul de repede, nu ar fi avut timp.

Poate. Dar totusi cred ca acesti oameni au murit de o moarte nedu­reroasa. Asta înseamna ca îsi încles­teaza mâinile pe piept deoarece

— Nu puteau respira, îl întrerupse Stone.

Burton încuviinta din cap.

S-ar putea ca ceea ce vedem sa fie asfixie. O asfixie rapida, nedu­reroasa, aproape instantanee. Dar ma îndoiesc. Daca o persoana nu poate respira, pri­mul lucru pe care îl face este sa-si desfaca îmbracamin­tea, în special în jurul gâtului si al pieptului. Uita-te la omul de aici — poarta cravata, si nu a atins-o. Si femeia aceea cu gulerul încheiat pâna sus.

Dupa primul soc provocat de oras, Burton începu treptat sa îsi reca­pete stapânirea de sine. Începu sa gân­deasca limpede. Se îndreptara catre duba oprita în mijlocul strazii, cu farurile arzând înca slab. Stone baga mâna înauntru pentru a stinge luminile. Desprinse de pe volan trupul întepenit al soferului si îi citi numele pe buzunarul de la piept al subei.

Shawn.

Barbatul ce statea teapan în partea din spate a dubei era un soldat cu numele Crane. Amândoi erau înghetati în rigor mortis. Stone arata cu ca­pul catre aparatura din spate.

Oare mai functioneaza?

Cred ca da, spuse Burton.

Atunci sa gasim satelitul. Este primul lucru pe care îl avem de fa­cut. Putem sa ne preocupam mai târziu de

Se opri. Se uita la fata lui Shawn care, în mod clar, se izbise puternic de volan în momentul mortii. O taietura mare, arcuita, îi strabatea fata, zdrobind nasul si sfâsiind pielea.

Nu înteleg, spuse Stone.

Ce nu întelegi? întreba Burton.

Rana asta. Uita-te la ea.

Foarte curata, spuse Burton. De fapt, remarcabil de curata. Practic fara sângerare

n acea clipa Burton întelese. Vru sa se scarpine în cap de uimire, dar mâna îi fu oprita de casca.

O astfel de taietura, la fata — capilarele rupte, osul zdrobit, venele scalpului sfâsiate — ar trebui sa sângereze al dracului.

Da, spuse Stone. Ar trebui. Si priveste si celelalte cadavre. Chiar acolo unde vulturii au smuls din carne: nici urma de sânge.

Burton privi cu mirare din ce în ce mai mare. Nici unul dintre trupuri nu pierduse nici macar un strop de sânge. Se întreba cum de nu observa­se­ra mai înainte.

— Poate ca mecanismul de actiune al acestei boli

Da, interveni Stone, cred ca ai dreptate. Mârâi si îl smulse pe Shawn afara din duba, straduindu-se sa scoata trupul teapan din spatele volanului. Hai sa re­cuperam satelitul acela blestemat. Toate acestea încep sa ma îngrijoreze.

Burton se îndrepta catre portiera din spate si trase afara trupul lui Crane, apoi se urca, în timp ce Stone actiona aprinderea. Starterul se roti alene, dar motorul nu porni.

Timp de câteva secunde, Stone încerca sa porneasca duba, apoi spu­se:

Nu înteleg. Acumulatorul e slab, dar curentul ar trebui totusi sa fie suficient.

Cum stam cu benzina? întreba Burton.

Urma o pauza, si Stone înjura cu voce tare. Burton surâse si se stre­cu­ra afara din masina. Urcara împreuna strada pâna la statia de benzina, gasira o galeata si o umplura de la pompa, dupa ce pierdura câteva minute straduindu-se sa o faca sa functioneze. Înarmati cu benzina se reîntoar­se­ra la duba, umplura rezervorul si Stone încerca din nou.

Motorul porni si continua sa functioneze. Stone rânji.

Sa mergem.

Burton se catara în spate, porni echipamentul elec­tronic si antena ro­titoare. Auzi semnalul stins al sate­litului.

— Semnalul e slab, dar exista. Pare sa fie undeva catre stânga.

Stone actiona ambreiajul. Pornira huruind, ocolind trupurile din stra­da. Semnalul deveni mai puternic. Continuara sa înainteze în josul strazii principale, de­pasind statia de benzina si magazinul general. Semna­lul sla­bi brusc.

Ne-am departat prea mult. Întoarce.

Stone pierdu câtva timp în cautarea pozitiei de mar­sarier la cutia de viteze si apoi se întoarsera urmarind intensitatea sunetului. Mai trecura înca cincisprezece minute pâna reusira sa localizeze originea semnalului, catre nord, spre periferia orasului.

n cele din urma, se oprira în fata unei case modeste cu un singur ni­vel si grinzi de lemn. O firma scârtâia în vânt: Doctor Alan Benedict.

Trebuia sa ma astept, spuse Stone. L-au dus la doctor.

Coborâra din masina si se îndreptara catre casa. Usa de la intrare era deschisa si se misca în vânt. Intrara în camera de zi. Era goala. O luara la dreapta si patrun­sera în cabinetul medicului.

Aici îl gasira pe Benedict, un om gras, cu parul alb. Era asezat la bi­rou cu câteva tratate deschise în fata. De-a lungul unui perete se însirau sticle, seringi, foto­grafii de familie si altele reprezentând barbati în uni­for­ma de lupta. Pe una din ele, un grup de soldati rân­jind; dedesubt, câteva cuvinte zmângalite: 'Lui Benny, de la baietii regimentului 87, Anzio.'

Benedict însusi privea absent catre unul din colturile camerei, cu o­chii larg deschisi si fata împacata.

n orice caz, spuse Burton, pe Benedict moartea nu l-a gasit afa­ra

Si apoi vazura satelitul.

Era asezat în picioare, un con neted si lustruit, înalt cam de un me­tru, cu marginile crapate si pârjolite de caldura reintrarii în atmosfera te­restra. Fusese deschis în mod grosolan, aparent cu ajutorul unui cleste si al unei dalti care zaceau pe podea lânga satelit.

Nefericitul l-a deschis, spuse Stone. Tâmpitul dracului.

De unde era sa stie?

Putea sa întrebe pe cineva. Ofta. În orice caz, acuma stie. Si mai stiu si alti 49 de oameni. Se apleca peste satelit si închise usita triunghiu­lara ce sedea cas­cata. Ai containerul?

Burton scoase punga împaturita de plastic si o des­facu larg. Împreu­na o strecurara peste satelit si o închi­sera ermetic.

Sper, fir-ar al naibii, ca a mai ramas ceva înauntru, spuse Burton.

Poate ca ar fi mai bine, zise blând Stone, sa nu mai fi ramas nimic.

si concentrara din nou atentia asupra lui Benedict. Stone se apropie de el si îl zgâltâi. Doctorul cazu teapan din scaun pe podea.

Burton se uita la coate si deveni deodata agitat. Se apleca peste tru­pul lui Benedict.

Vino si ajuta-ma, îi spuse lui Stone.

Cum?

Dezbraca-l.

De ce?

Vreau sa-i verific lividitatea.

Dar de ce?

Ai rabdare.âncepu sa descheie camasa lui Bene­dict si sa-i desfaca pantalonii. Lucrara împreuna în tacere câtava vreme, pâna când trupul doctorului se afla gol pe podea.

— Gata, spuse Burton, îndreptându-si spatele si retragându-se un pas înapoi.

Sa ma ia dracu, exclama Stone.

Nu prezenta lividitate obisnuita. În mod normal, când cineva moare, sângele i se scurge catre punctele cele mai joase, antrenat de gravitatie. O persoana care moare în pat prezinta un spate vânat din cauza sânge­lui acumulat. Dar Benedict, care murise stând pe scaun, nu avea sânge în zona fesiera sau a coapselor.

Si nici în coatele care se sprijinisera pe bratele foto­liului.

O descoperire într-adevar neobisnuita, spuse Bur­ton. Privi în jurul camerei si gasi o mica autoclava pentru sterilizarea instrumentelor. O des­chise si scoase un bisturiu. Îi potrivi o lama — cu grija, ca sa nu-si întepe costumul etans — si apoi se reîntoarse la cadavru.

Vom ataca cea mai superficiala artera sau vena, spuse.

Care?

Radiala. La încheietura mâinii.

Tinând bisturiul cu grija, Burton facu o incizie în piele, de-a lungul partii interioare a articulatiei, imediat sub degetul mare. Pielea se desfacu în lungul taieturii. Era complet lipsita de sânge. Puse în evidenta tesutul gras si subcutanat. Nu prezenta sângerare.

— Uluitor.

Taie mai adânc. Nici acum incizia nu sângera. Deo­data, brusc, lovi un vas de sânge. Cocoloase dintr-o materie rosie-neagra se rostogolira pe po­dea.

Sa fiu al dracului, spuse din nou Stone.

Complet coagulat.

Nu e de mirare ca oamenii n-au pierdut sânge.

Ajuta-ma sa-l întorc, îi ceru Burton.

mpreuna asezara corpul pe spate si Burton practica o incizie adânca în partea mijlocie a coapsei, pâna la artera si vena femurala. Din nou nu se produse sângerare si când atinsera artera, groasa cât degetul, consta­tara ca era complet închegata. O masa solida de culoare rosiatica.

De necrezut.

Facu o noua incizie, de data aceasta în piept. Expuse coastele, si ca­uta apoi în cabinetul doctorului Benedict un cutit foarte ascutit. Ar fi vrut un osteotom, dar nu gasi nici unul. Se hotarî pentru dalta cu care fusese deschisa capsula. Desfacu cu ajutorul ei câteva coaste pentru a pune în evidenta plamânul si inima. Si din nou nu curse sânge.

Burton rasufla adânc, apoi deschise inima incizând ventricolul stâng.

Interiorul era plin cu o materie rosie, spongioasa. Nici urma de sânge lichid.

Complet coagulat, spuse. Nu încape îndoiala.

Ai idee ce substanta ar putea produce o astfel de coagulare?

ntregul sistem vascular? Cinci litri de sânge? Nu.

Burton se aseza greoi în fotoliul doctorului si privi trupul pe care abia îl disecase.

Nu am mai auzit niciodata de asa ceva. Exista un fenomen care se numeste coagulare intravasculara diseminata, dar apare rar si necesita o serie întreaga de conditii speciale pentru a fi provocat.

Ar putea oare sa îl provoace o toxina?

n teorie, presupun ca da. Dar în realitate, pe Pamânt nu exista nici-o toxina

Se opri.

Da, spuse Stone. Ma tem ca asta e.

Ridica satelitul ce purta numele de Scoop VII si îl duse afara, în duba. Când se reîntoarse spuse:

— Ar fi bine sa cercetam casele.

— Începând cu asta?

E totuna, spuse Stone.

Burton fu cel care o gasi pe doamna Benedict. Era o femeie de vârsta mijlocie, cu înfatisare placuta, care sedea pe un scaun, cu o carte în poala; parea tocmai pe cale sa întoarca o pagina. Burton o examina sumar, apoi îl auzi pe Stone strigându-l.

Se îndrepta catre partea cealalta a casei. Stone se afla într-un dormi­tor modest, aplecat peste trupul unui adolescent ce se afla pe pat. Era evi­dent camera lui: afise psihedelice pe pereti, machete de avioane pe un raft, într-o parte.

Baiatul era culcat pe spate, cu ochii deschisi, pri­vind fix în tavan. Gu­ra îi era cascata. Într-o mâna, strâns înclestat, un tub gol de adeziv pentru montarea avioanelor; pe tot patul erau raspândite sticle goale de lac de avi­oane, diluanti pentru vopsele, solventi.

Stone se dadu un pas înapoi.

Priveste si tu.

Burton se uita în gura baiatului, introduse un deget, atinse masa a­cum întarita.

Doamne, Dumnezeule! exclama.

Stone medita încruntat.

Asta a cerut timp. Lasând la o parte întrebarea: ce l-a putut îndem­na sa o faca, i-a trebuit timp. Este mai mult ca sigur ca am simplificat prea tare lucrurile. Nu toti au murit instantaneu. Unii au murit în casele lor; altii au iesit în strada. Si baietelul asta

Clatina din cap.

— Hai sa verificam si celelalte case.

n drum spre iesire, Burton se reîntoarse în cabinetul medical, ocolind trupul doctorului. Vederea mâinii si a piciorului incizate, a pieptului des­chis — dar fara o picatura de sânge — îi dadeau o senzatie ciudata. Era ce­va salbatic si inuman în toate astea. Ca si cum curgerea sângelui ar fi fost un semn de umanitate. Probabil ca si este, gândi. Poate ca faptul de a mu­ri atunci când ne pierdem tot sângele, tocmai asta ne face umani.

Pentru Stone, Piedmont era o enigma care îl stârnea; dorea cu înver­su­nare sa îi dezvaluie taina. Era convins ca orasul îi putea spune totul cu privire la natura acestei boli, la modul ei de desfasurare, la efectele ei. Era doar o chestiune de a pune cap la cap în mod corespunzator datele.

Dar fu nevoit sa recunoasca, pe masura ce îsi continua cercetarea, ca datele erau foarte confuze:

O casa în care se aflau un barbat, sotia lui si fetita lor, asezati cu totii în jurul mesei de seara. Parea ca clipa mortii îi surprinsese destinsi si feri­citi. Dar nici unul dintre ei nu mai apucase sa îsi traga scaunul de la ma­sa. Ramasesera înghetati în aceasta atmosfera de tihna, zâmbindu-si unul altuia peste masa, peste farfuriile unde acum mâncarea se strica si colcaia de muste. Stone privi mustele care bâzâiau încet prin ca­mera. Se gândi ca va trebui sa nu uite mustele.

O femeie în vârsta, cu parul alb, cu fata zbârcita. Surâdea blând, lega­nându-se într-un lat prins de o grinda a tavanului. Frânghia scârtâia, fre­cându-se de lemnul grinzii.

La picioarele ei, un plic. Un scris îngrijit, ordonat, nepripit. 'Pentru cei care ar putea fi interesati.'

Stone deschise scrisoarea si o citi. 'Ziua Judecatii de Apoi se apropie. Pamântul si apele se vor deschide si omenirea va fi mistuita. Domnul sa aiba îndurare de sufletul meu si de sufletul acelora ce au fost înduratori cu mine. Iar ceilalti, duca-se-n iad. Amin.'

Când termina de ascultat scrisoarea, Burton spuse:

O batrâna nebuna. Dementa senila. A vazut cum mor toti în jurul ei si a înnebunit.

Si s-a sinucis.

Da, asa cred.

Destul de ciudat mod de a te sinucide, nu ti se pare?

Si baiatul a ales un mod ciudat.

Stone încuviinta.

Roy O. Thompson locuia singur. Era de presupus, dupa salopeta pa­tata de ulei, ca lucra la statia de benzina. Dupa toate aparentele, Roy um­pluse cada baii cu apa, apoi îngenunchiase, îsi cufundase capul în cada si îl tinuse asa pâna murise. Când îl gasira, trupul îi era teapan si capul înca sub apa; nimeni prin apropiere si nici un semn de lupta.

Imposibil, spuse Stone. Nimeni nu se poate sinu­cide astfel.

Lydia Everett, croitoreasa, se dusese linistita în curtea din spate, se asezase pe un scaun, turnase benzina peste ea si scaparase un chibrit. Lânga rama­sitele trupului ei gasira bidonul de benzina pârjolit.

William Arnold, un barbat de saizeci de ani, sedea teapan pe un sca­un în camera de zi, purtând uniforma sa din primul razboi mondial. Fuse­se pe atunci coman­dant de escadron; si acum redevenise comandant, pen­tru scurta vreme, înainte de a se fi împuscat în tâmpla dreapta cu un re­volver Colt 45. Când îl gasira, în camera nu era nici o picatura de sânge. Parea aproape grotesc, asa cum sedea acolo, cu o gaura curata, uscata, în cap.

Lânga el era asezat un magnetofon, iar mâna stânga i se sprijinea de capac. Burton se uita întrebator la Stone, apoi porni magnetofonul.

Se auzi o voce tremurata, irascibila:

'Da' mult v-a mai trebuit ca sa veniti! Oricum, ma bucur ca, pâna la urma, ati ajuns. Avem nevoie de întariri. Va spun, a fost o batalie a dracu­lui de grea cu hunii astia. Am pierdut patruzeci la suta din efectiv noaptea trecuta, în timpul atacului, si doi dintre ofiterii nostri au moralul foarte scazut. Nu stam bine, nu stam bine deloc. Daca macar Gary Cooper ar fi fost aici. Avem nevoie de astfel de oameni, oameni care au facut puternica America. Nici nu va pot spune ce important este pentru mine, cu uriasii aceia, acolo, afara, în far­furiile lor zburatoare. Acum ne ard de vii si gazul se apropie. Îi vad cum mor si nu avem masti de gaze. Nici macar una. Dar nu am sa astept asta. Am sa fac ceea ce trebuie. Regret ca nu pot sa îmi daruiesc decât o singura data viata pentru patrie.'

Banda continua sa se deruleze, dar nu se mai auzi nimic.

Burton opri magnetofonul.

Nebun, spuse. Nebun de legat.

Stone încuviinta.

Unii dintre ei au murit pe loc, iar ceilalti pur si simplu au înne­bu­nit.

Se pare ca ne reîntoarcem la aceeasi întrebare fundamentala. De ce? Care a fost deosebirea?

Poate ca exista o imunitate diferentiata fata de acest germene, spu­se Burton. Unii oameni sunt mai predispusi la îmbolnavire decât altii. Si iarasi, altii sunt imuni, cel putin pentru un timp.

ntr-adevar, spuse Stone. Adu-ti aminte de ra­portul pilotului si de filmele acelea în care aparea un om viu. Un om într-un vesmânt alb.

— Crezi ca mai este înca în viata?

— Ma întreb si eu, spuse Stone. Caci daca unii dintre oamenii de aici au supravietuit mai mult decât altii — destul de mult pentru a imprima pe banda un discurs, sau pentru a organiza o spânzurare — atunci trebuie sa ne întrebam daca nu cumva vreunul a supra­vietuit un timp foarte îndelun­gat. Trebuie sa ne între­bam daca în acest oras nu exista cineva care mai este înca în viata.

Si în clipa aceea auzira plânsetul.

La început paru ca e vântul, atât de înalt, subtire si ascutit era sune­tul; îl ascultara, mai întâi intrigati si apoi uimiti. Plânsul persista, între­rupt de o tuse mica si sacadata.

Se repezira afara.

Sunetul era slab si greu de localizat. Alergara în susul strazii si paru sa creasca în intensitate; asta le dadu aripi.

Si apoi, brusc, sunetul înceta.

Burton si Stone se oprira, gâfâind, abia tragându-si rasuflarea. Se­deau în mijlocul strazii fierbinti si pustii, si se uitau unul la altul.

— Ne-am pierdut oare mintile? întreba Burton.

— Nu, raspunse Stone. Am auzit într-adevar ceva.

Asteptara. Pentru câteva clipe, linistea fu desavârsita.

Burton privi de-a lungul strazii, la case, la duba parcata în celalalt ca­pat, în fata locuintei doctorului Benedict.

Plânsul reîncepu, acum foarte puternic, un tipat de fiinta care avea nevoie de ajutor.

ncepura sa alerge.

Nu era departe, doua case mai sus, pe partea dreapta. Un barbat si o femeie zaceau afara, pe trotuar, cu mâinile înclestate pe piept. Alergara pe lânga ei si intrara în casa. Plânsul devenise si mai puternic; parca umplea încaperile pustii

Se grabira sa urce la etaj, sarind treptele câte doua, si ajunsera în dor­mitor. Un pat mare dublu, nestrâns. O toaleta, o oglinda, un dulap în perete.

Si un leagan mic.

Se aplecara peste el si dezvelira din scutece un sugar, foarte rosu la fata si foarte nefericit. Copilul se opri imediat din plâns, atâta timp cât sa le studieze fetele prinse în combinezoanele de plastic.

Apoi începu din nou sa urle.

E speriat de moarte, saracul de el, spuse Burton.

l ridica cu bagare de seama si începu sa îl legene. Copilul continua sa tipe. Gura lui lipsita de dinti era larg deschisa, obrajii în flacari, iar vinele i se umflasera pe frunte.

i e probabil foame.

Stone se încrunta.

Nu e prea mare. Nu poate avea mai mult de câteva luni. E un 'el' sau o 'ea'?

Burton desfacu cearseafurile si verifica printre scutece.

Un 'el'. Si are nevoie sa fie schimbat. Si hranit.

Se uita prin camera.

Trebuie sa fie un biberon în bucatarie

Nu. Nu îi dam sa manânce, se opuse Stone.

De ce?

Nu-i dam nimic pâna ce nu îl scoatem din oras. Poate ca hranirea constituie o cauza a procesului de îmbolnavire; pcate ca oamenii care nu au fost loviti atât de rau, sau atât de repede, au fost cei care nu mâncasera recent. Poate însusi faptul ca a stat flamând a protejat copilul. Poate Se opri. Dar orice ar fi, nu avem voie sa riscam. Trebuie sa asteptam pâna îl putem duce într-un loc controlat.

Burton ofta. Stia ca Stone are dreptate, dar stia de ademenea ca suga­rul nu mâncase nimic de cel putin douasprezece ore. Nu era de mirare ca plângea.

— Lucrurile au luat o întorsatura neasteptata, spuse Stone. Am avut mare noroc si trebuie sa protejam co­pilul. Cred ca ar fi bine sa ne întoar­cem imediat.

Dar nu am terminat cu evidenta deceselor.

Stone clatina din cap.

N-are importanta. Avem ceva mult mai valoros decât ceea ce am mai putea spera sa gasim. Avem un supravietuitor.

Copilul se opri pentru o clipa din plâns, îsi vârî dege­tele în gura si se uita întrebator la Burton. Apoi, când fu sigur ca nu era rost de mâncare, începu din nou sa plânga.

Ce pacat ca nu poate sa ne spuna ce s-a întâmplat, zise Burton.

Eu sper ca o sa poata.

Parcara duba în mijlocul strazii principale, sub eli­copterul care plana, si îi semnalizara sa coboare scara. Burton tinea copilul, iar Stone satelitul Scoop. Trofee stranii — gândi Stone — dintr-un oras si mai straniu. Copi­lul se linistise acum; obosise în cele din urma de atâta plâns si dormea un somn zbuciumat, trezindu-se din când în când ca sa suspine si apoi sa a­doarma la loc.

Elicopterul coborî, ridicând spirale de praf. Burton înveli fata copilului în cearsaf pentru a-l feri. Scara se lasa în jos si el o urca anevoie.

Stone astepta la sol cu capsula, în picioare, în vânt, în praf si în zgo­motul asurzitor al elicopterului.

Si deodata simti ca nu este singur pe strada. Se întoarse si vazu un om în spatele lui.

Era un batrân cu parul carunt si rar, cu fata zbârcita si istovita. Pur­ta o camasa de noapte lunga, pa­tata de noroi si îngalbenita de praf, si era în picioarele goale. Mergea, clatinându-se si împleticindu-se, catre Stone. Sub camasa de noapte pieptul i se ridica, încercând cu greu sa rasufle.

— Cine esti? întreba Stone. Dar stia: era omul din fotografii. Cel care fusese filmat din avion.

Tu, spuse omul.

Cine esti?

Tu ai facut asta

Cum te numesti?

Nu ma lovi nu sunt ca ceilalti

Tremura de frica holbându-se la Stone în combine­zonul de material plastic. Stone gândi 'înfatisarea noas­tra i se pare desigur ciudata. Ca niste martieni, ca niste fiinte din alta lume'.

Sa nu-mi faci rau

N-o sa-ti facem nici-un rau, îl asigura Stone. Cum te cheama?

Jackson. Peter Jackson. Te rog sa nu ma lovesti. Arata catre trupu­rile din strada. Nu sunt ca ceilalti

N-o sa-ti facem nici-un rau, repeta Stone.

Dar le-ati facut celorlalti

Nu. Nu le-am facut nimic.

Dar sunt morti.

Nu avem nici-o vina

Minti, urla Jackson, cu ochii mariti. Ma minti. Nu esti o fiinta ome­neasca. Te dai doar drept om. Stii ca sunt bolnav. Crezi ca ma poti pacali. Sunt bolnav. Pierd sânge. Am asta asta

Se clatina, apoi se frânse în doua, tinându-se de sto­mac si tresarind de durere.

Nu ti-e bine?

Batrânul se prabusi. Respira cu greutate, pielea îi era palida. Broboa­ne de sudoare îi aparura pe fata.

Stomacul meu, horcai, ma doare stomacul.

Si apoi voma. O revarsare de lichid gros, rosu-închis, plin de sânge.

Domnule Jackson

Dar omul cazuse în nesimtire. Ochii îi erau închisi si zacea culcat pe spate. Pentru o clipa, Stone crezu ca murise, dar apoi vazu pieptul miscân­du-i-se, slab, foarte slab, dar miscându-se.

Burton coborî.

Cine e?

Omul nostru ratacitor. Ajuta-ma sa îl urc sus.

Traieste?

Pentru moment.

Al naibii sa fiu daca, spuse Burton.

Folosira un troliu electric ca sa ridice trupul în nesimtire al lui Peter Jackson, si îl coborâra din nou pentru a aduce si capsula. Apoi, încet, Bur­ton si Stone urcara scara si intrara în cabina elicopterului.

Nu îsi scoasera costumele, ci conectara o noua bu­telie de oxigen. Îsi asigurau astfel înca doua ore de respiratie, suficient pentru a putea ajunge pâna la instalatia Wildfire.

Pilotul stabili legatura radio cu Vandenberg pentru ca Stone sa poata vorbi cu maiorul Manchek.

Ce ati gasit? întreba Manchek.

Orasul este mort. Avem dovezi serioase ca se petrece un proces ne­obisnuit.

Ai grija, spuse Manchek. Circuitul pe care vor­besti este liber.

Stiu. Intentionati sa lansati o Directiva 7—12?

Am sa încerc. Vrei sa o lansez acum?

Da, acum.

Pentru Piedmont?

Da.

Aveti la voi satelitul?

Da, e aici.

Bine, spuse Manchek. Voi da ordinul.

8. DIRECTIVA 7-12

Directiva 7—12 constituia o parte din protocolul final al Proiectului Wildfire, referitoare la actiunile de între­prins în eventualitatea unei alerte biologice. Ea implica lansarea unei bombe termonucleare cu actiune limi­tata în locul unde viata terestra ar fi fost primejduita de organisme exoge­ne. Codul acestei directive era Cautery, deoarece functiunea bombei era de a cauteriza infectia — de a o distruge prin ardere, evitându-se astfel ras­pân­direa ei.

Fiind singura prevedere de acest fel cuprinsa în Protocolul Wildfire, operatia Cautery fusese aprobata de autoritatile implicate — presedintele Statelor Unite, Ministerul de Externe, Ministerul Apararii si Comisia pen­tru energie atomica — dupa îndelungate dezbateri. Comisia pentru energie atomica, nemultumita de ideea dotarii laboratorului Wildfire cu un dispo­zitiv nuclear, se declarase împotriva includerii operatiei Cautery în proto­col; Ministerul de Externe si Ministerul Apararii argumentau ca orice ex­plo­zie termonucleara deasupra solului, indiferent de scopul ei, ar fi avut serioase repercusiuni internationale.

Presedintele aproba în cele din urma Directiva 7—12, dar insista sa îsi mentina controlul asupra deciziei de a folosi o bomba termonucleara pentru operatia Cautery. Stone era nemultumit de acest aranjament, dar fu fortat sa îl accepte; Presedintele fusese supus la presiuni serioase pen­tru a respinge ideea în totalitate si recursese la acest compromis numai dupa nenumarate consultari. Si apoi mai era si studiul efectuat de Institu­tul Hudson.

Institutul Hudson încheiase un contract pentru a studia consecintele posibile ale operatiei Cautery. Raportul final demonstra ca Presedintele va avea de înfruntat patru conjuncturi ('scenarii') în care s-ar putea sa fie ne­voit sa lanseze un ordin Cautery. În ordinea gravitatii, 'scenariile' erau ur­matoarele:

1. Un satelit sau o capsula cu echipaj la bord ateri­zeaza într-o zona ne­populata a Statelor Unite. Presedin­tele va putea cauteriza regiunea fara a provoca panica interna si cu pierderi minime de vieti omenesti. Uniu­nea Sovietica va trebui informata neoficial de cauzele care au determinat încal­carea tratatului de la Moscova din anul 1963, tratat interzicând experiente nucleare de suprafata.

2. Un satelit sau o capsula cu echipaj la bord aterizeaza într-un oras important din Statele Unite. (Exemplul citat era Chicago). Operatia Cautery va implica distrugerea unei suprafete întinse si a unei populatii numeroa­se, cu consecinte interne grave si consecinte internatio­nale secundare.

3. Un satelit sau o capsula cu echipaj la bord aterizeaza într-un centru urban important al unui stat neutru. (Exemplul citat era New Delhi). Opera­tia Cautery va atrage dupa sine o interventie americana cu arme nu­cleare pentru a împiedica raspândirea bolii. Conform 'scenariilor' existau sapte­sprezece consecinte posibile ale interactiunii sovieto-americane dupa dis­tru­gerea orasului New Delhi. Douasprezece conduceau direct la razboi ter­monuclear.

4. Un satelit sau o capsula cu echipaj la bord ateri­zeaza într-un centru urban important al Uniunii Sovie­tice. (Exemplul citat era Volgograd). Statele Unite vor fi nevoite sa informeze Uniunea Sovietica de ceea ce s-a întâm­plat si sa recomande sovieticilor sa distruga ei însisi orasul. În conformita­te cu 'scenariul' Insti­tutului Hudson, existau sase consecinte posibile ale interactiunii sovieto-americane ulterioare acestui eveniment, si toate sase conduceau direct la razboi. De aceea se recomanda ca, în eventualitatea caderii unui satelit pe teritoriul Uniunii Sovietice sau al statelor de demo­cratie populara, Statele Unite sa nu avertizeze Uniunea Sovietica de cele întâmplate. La baza acestei decizii statea prognoza ca o epidemie în Uniu­nea Sovie­tica ar fi omorât între doua si cinci milioane de oameni, în timp ce pierderile combinate sovieto-americane într-un schimb termonuclear, implicând atât capacita­tile primare cât si cele secundare de lupta, s-ar ri­dica la mai mult de 250 de milioane de oameni.

n urma raportului Institutului Hudson, Presedintele si consilierii sai fura de parere sa încredinteze organis­melor politice, si nu celor stiintifice, controlul asupra ordinului Cautery si responsabilitatea lansarii acestuia. Consecintele extreme ale hotarârii Presedintelui nu puteau fi, desigur, pre­vazute, la vremea când aceasta hotarâre fusese luata.

Washington-ul îsi stabili punctul de vedere în decurs de o ora de la raportul lui Manchek. Rationamentele care au stat la baza deciziei Prese­dintelui nu au fost niciodata clarificate, dar rezultatul final a fost cât se poate de limpede:

Presedintele a preferat sa amâne lansarea Directivei 7—12 cu înca 24 de ore fata de prevederile protocolului, prelungind astfel perioada de expec­tativa la 48 de ore. În schimb, a convocat Garda Nationala si a alcatuit un cordon în zona din jurul orasului Piedmont pe o raza de 160 de kilometri. Si apoi a asteptat.

9. FLATROCK

Doctorul în medicina Mark William Hall sedea în scaunul din spate al avionului de lupta F-104 si privea pe deasupra mastii cauciucate de oxigen la dosarul aflat pe genunchii sai. Leavitt i-l daduse exact înaintea decolarii — un teanc greu si voluminos de foi de hârtie legate în carton cenusiu. Hall ar fi trebuit sa îl ci­teasca în timpul zborului, dar F-104 nu era facut pentru citit; în spatiul liber din fata lui abia avea loc sa-si tina mâinile strân­se la piept. Nici gând sa fie loc pentru a deschide dosarul, darmite sa‑l citeasca.

Si totusi Hall citea dosarul.

Pe coperta era tiparit cuvântul WILDFIRE si dedesubt o nota care nu prevestea nimic bun:

ACEST DOSAR ESTE STRICT SECRET.

Consultarea lui de catre persoane neautorizate

constituie un delict criminal, pasibil de

amenda pâna la 20.000 de dolari si pedeapsa

cu închisoarea pâna la 20 de ani.

Când Leavitt îi înmânase dosarul, Hall citise nota si fluierase.

Nu e adevarat ce scrie, spusese Leavitt.

E doar o gogorita?

Pe dracu, gogorita, raspunsese Leavitt. Daca dosa­rul acesta este citit de o persoana neautorizata, persoana pur si simplu dispare.

Frumos.

Citeste-l si ai sa vezi de ce.

Zborul durase o ora si patruzeci de minute. Navigasera într-o liniste stranie si desavârsita cu o viteza de 1,8 ori mai mare decât cea a sunetu­lui. Hall rasfoise în fuga cea mai mare parte a dosarului. A-l citi în întregi­me, considera el, era imposibil. Mai tot volumul de 274 de pagini consta din referinte încrucisate si note interservicii din care nu reusise sa întelea­ga nimic. Prima pagina era tot atât de îngrozitoare ca si oricare alta.

ACEASTA ESTE PAGINA 1 DIN 274 PAGINI

PROIECT: WiLDFIRE

AUTORITATE: NASA/AMC

CLASIFICARE: STRICT SECRET (BAZA NTK)

PRIORITATE NATIONALA (DX)

TEMA: Construirea unei instalatii ultra-asigurate pentru preveni­rea diseminarii agentilor patogeni extraterestri.

LUCRARI DE REFERINTA: Proiectul CLEAN, Proiectul ZERO CONTA­MI­NANTS, Proiectul CAUTERY

CONTINUTUL DOSARULUI. REZUMAT:

Prin decret prezidential, în ianuarie 1965 a fost initiata construc­tia unei instalatii. Aflata în stadiul de proiect, martie 1965. Consultanti: Fort Detrick si General Dynamics (EDB), iulie 1965. Tema proiectului: constru­irea unui complex pe mai multe nivele, într-o zona izolata, destinat cerce­tarii unor agenti de contaminare posi­bili sau probabili. Caracteristicile teh­nice revizuite august 1965. Proiectul aprobat la aceeasi data cu revizuirea. Planurile definitive proiectate si înregistrate de AMC sub denumirea de WILDFIRE[5] (copii catre Detrick, Hawkins). Varianta de amplasament Mon­tana nord-est, revizuita august 1965. Varianta de amplasament Arizona sud-vest, revizuita august 1965. Varianta de amplasament Nevada nord-vest, revizuita septembrie 1965. Varianta de amplasament Nevada, aproba­ta octombrie 1965.

Constructie încheiata iulie 1966. Finantare: NASA, AMC, Departa­mentul Apararii (din fonduri speciale). Alocatiile provenind de la Con­gres pentru întretinere si personal din aceeasi categorie de fonduri.

Modificari mai importante fata de proiectul initial: filtre cu milipori (a se vedea pag. 74). Instalatie de autodistrugere (nucleara), pag. 88. Înlocu­irea radiantilor cu ultraviolete (a se vedea pag. 81). Ipoteza Omului Necasa­torit (Ipoteza Omului Nepereche), pag. 255.

REZUMATELE PRIVITOARE LA PERSONAL AU FOST ELIMINATE DIN ACEST DOSAR. DATELE RESPECTIVE SE AFLA NUMAI ÎN EXEMPLARE­LE AMC (WILDFIRE)

Pagina a doua enumera parametrii de baza ai siste­mului asa cum fu­se­sera conceputi de grupul initial de proiectare Wildfire. Se specifica prin­ci­piul de baza al instalatiei, si anume ca aceasta va consta din nivele des­cendente, aproximativ similare, toate subterane. Fiecare nivel trebuia sa fie mai steril decât cel situat deasupra lui.

ACEASTA ESTE PAGINA 2 DIN 274 PAGINI

PROIECT: WILDFIRE

PARAMETRI PRINCIPALI

1. VOR EXISTA CINCI NIVELE

Nivelul I — Ne-decontaminat, dar curat. Sterilitate aproximativ cores­punzatoare celei din salile de operatie ale spitalelor sau 'came­relor curate' de la NASA. Nu se prevede o perioada de stationare la Nivelul I.

Nivelul II — Proceduri minimale de sterilizare: bai de hexaclorofen si metitol, care nu necesita imersie totala. Durata stationarii la Nivelul II: una ora, inclusiv schimbarea îmbracamintei.

Nivelul III — Proceduri de sterilizare moderate: bai de imersie to­tala, radiatii ultraviolete, urmate de o serie de analize preliminare cu durata de doua ore. Pot fi lasate sa treaca infectiile afebrile ale aparatului urinar si digestiv. De asemenea si simptomatologia vi­rala.

Nivelul IV — Proceduri de sterilizare maximale: imersie totala în patru bai — biocaina, monoclorofen, xantolizina si profina, cu ira­dieri interme­diare de 30 de minute cu ultraviolete si infrarosii. Toate infectiile vor fi sto­pate la acest nivel pe baza simptomatolo­giei sau a semnelor clinice. Exa­men radiologice. Durata stationarii la Nivelul IV: sase ore.

Nivelul V — Procedee redondante de sterilizare: nu se vor mai face în continuare imersii si analize, dar se va distruge îmbracamintea de doua ori pe zi. Antibiotice în scop profilactic timp de 48 de ore. În primele opt zile, radiografii zilnice pentru suprainfectii.

2. FIECARE NIVEL VA CUPRINDE:

1. Zone de odihna, individuale.

2. Zone de recreere, inclusiv cinematograf si sala de jocuri.

3. Bufet, automat.

4. Biblioteca: principalele ziare si reviste vor fi transmise prin Xeros sau TV de la biblioteca centrala a Nivelului I.

5. Zona de protectie: complex antimicrobian asigurând securitate ma­xima în cazul unei contaminari a nivelului.

6. Laboratoare:

a) laborator de biochimie, dotat cu toata aparatura necesara pentru analiza automata a aminoacizilor, determinarea catenelor, a potentialului de oxido-reducere, dozarea lipidelor si hidratilor de carbon pentru oameni, animale sau alti subiecti.

b) laborator de patologie, dotat cu microscop electronic, micro­scop cu contrast de faza, microscoape obisnuite, microtom si sala de tratament. Personal: cinci tehnicieni cu norma întreaga la fiecare nivel. O sala de au­to­psie. O sala pentru animale de experienta.

c) laborator de microbiologie, dotat cu toata aparatura nece­sara pentru studii de crestere, de nutritie, analitice si imunologice. Subsectii de bacteriologie, virusologie, parazitologie s.a.

d) laborator de farmacologie, dotat cu materialele necesare pen­tru do­zarea si analiza compusilor cunoscuti. Farmacie cuprinzând medicamentele specificate în anexa.

e) sala principala pentru animale de experienta, dotata cu urmato­rul numar de familii genetic pure: 75 de soareci, 27 de sobo­lani, 17 de pisici, 12 de câini, 8 de primate.

f) camera, fara destinatie specifica, pentru experiente neprevazute ini­tial.

7. Cabinet medical pentru îngrijirea si tratamentul personalului, in­clusiv echipament de sala de operatii pentru urgente acute.

8. Sistem de comunicatii pentru legatura cu celelalte nivele prin mij­loace audiovizuale si altele.

NUMARA PAGINILE

RAPORTEAZA IMEDIAT LIPSA UNEI PAGINI

NUMARA PAGINILE

Citind, Hall îsi dadu seama ca numai la Nivelul I, cel mai de sus, va exista un complex mare de calcul electronic pentru prelucrarea datelor, dar ca acest calculator va deservi toate celelate nivele în sistemul cu time-sharing, adica cu timp divizat. Solutia aleasa era judicioasa: în problemele biologice nu este necesara prelucrarea datelor în timp real, iar sistemul cu timp divizat permitea introducerea si prelucrarea simultana a mai multor probleme.

Frunzari restul dosarului, cautând partea care îl interesa personal — Ipoteza Omului Nepereche — când dadu peste o pagina mai neobisnuita.

ACEASTA ESTE PAGINA 255 DIN 274 PAGINI

DIN ÎMPUTERNICIREA DEPARTAMENTULUI APARARII

ACEASTA PAGINA DINTR-UN DOSAR STRICT SECRET A FOST DIS­TRUSA

PAGINA POARTA NUMARUL: 255 (doua sute cincizeci si cinci)

ACEST DOSAR ESTE CODIFICAT: Wildfire

TEMA PAGINII DISTRUSE

ESTE: Ipoteza Omului Nepereche

VA ATRAGEM ATENTIA CA ACEASTA LIPSA DIN DOSAR

CONSTITUIE O DISTRUGERE LEGALA

EA NU TREBUIE RAPORTATA DE CITITOR

CHEIA DE CONTROL PE CALCULATOR

255 WILDFIRE 255

Hall tocmai privea încruntat pagina, întrebându-se ce o fi vrând sa însemne, când pilotul spuse:

Domnule doctor!

Da.

Am trecut pe lânga ultimul punct de control. Vom ateriza peste cinci minute.

Bine.

Dupa o clipa de gândire, Hall întreba:

Stii cumva exact unde aterizam?

Cred, spuse pilotul, ca este vorba de Flatrock, statul Nevada.

Aha, facu Hall.

Câteva minute mai târziu, eleroanele se lasara în jos, si avionul scoa­se un sunet tânguitor, încetinindu-si mersul.

Nevada constituia un amplasament ideal pentru Pro­iectul Wildfire. 'Statul de argint' se înscrie al saptelea ca marime, dar abia al 49-lea ca populatie; el este cel mai putin dens dintre statele Uniunii, dupa Alaska. Mai ales daca tinem seama de faptul ca din cei 440.000 de locuitori ai sta­tului Nevada, 85% traiesc în Las Vegas, Reno sau Carson City, densitatea de nici 0,8 locuitori pe kilometrul patrat pare foarte indicata pentru proiec­te ca Wildfire, si într-adevar multe proiecte de acest fel au fost amplasate aici.

Pe lânga faimoasa baza atomica de la Vinton Flats, aici exista Statiu­nea de încercari pentru ultra-energie de la Martindale si Unitatea Mediva­tor a Fortelor Ae­riene de lânga Los Gados. Multe dintre aceste unitati au fost amplasate, la început, în perimetrul sudic al statului, pe vremea când Las Vegas nu atinsese înca cifra actuala de douazeci de milioane de vizita­tori anual. Mai recent, bazele de încercari ale guvernului au fost amplasate în coltul de nord-vest al statului Nevada, care este relativ izolat. Listele se­crete ale Pentagonului mai prevad înca cinci obiective noi în aceasta zona; natura lor este necunoscuta.

10. NIVELUL I

Hall ateriza la câteva minute dupa douasprezece, ora cea mai fierbinte a zilei. Soarele îsi arunca razele de pe un cer palid, fara nori, si asfaltul aeroportului era moale sub picioare. Pasi catre baraca de tabla ondulata de la capatul pistei. Simtind cum talpile i se cufunda în as­falt, Hall gândi ca aeroportul trebuie sa fi fost conceput initial pentru zboruri de noapte; noaptea e frig, asfaltul solid.

Baraca de tabla ondulata era racita de doua ventila­toare care vâjâiau. Ca mobilier, lucruri putine: într-un colt, o masa la care sedeau doi piloti jucând pocher si bând cafea. La telefon, în celalalt colt, un paznic; avea o pusca mitraliera trecuta peste umar. Nu întoarse ochii când intra Hall.

Lânga telefon, un automat de cafea. Hall si pilotul se apropiara de el si îsi umplura câte o ceasca. Hall sorbi o înghititura si spuse:

De fapt, unde e orasul?

Nu stiu, domnule doctor.

Ai mai fost pe aici?

Nu, domnule doctor. Orasul acesta nu este pe rutele obisnuite.

Atunci, la ce foloseste aeroportul asta?

n clipa aceea intra Leavitt si facu un semn catre Hall. Bacteriologul îl conduse prin coridorul din spate al baracii si apoi afara, din nou în arsita, catre o limu­zina Falcon de culoare albastru-deschis, parcata în spate. Ma­si­na nu avea nici un fel de semne distinctive si nici sofer. Leavitt se strecu­ra în spatele volanului si îi facu loc lui Hall sa intre.

Când Leavitt porni motorul, Hall spuse:

Se pare ca nu ne mai bucuram de aceeasi conside­ratie.

Ba da. Ne bucuram. Dar pe aici nu se folosesc soferi. De fapt nu folosim decât personalul strict nece­sar. E bine sa fie cât mai putine guri care sa poata trancani.

Pornira. Peisajul, doar coline sterpe, era dezolant. În departare se zareau muntii albastri, scânteind în caldura lichida a desertului. Drumul era plin de hârtoape si praf; parea ca nu mai fusese folosit de ani.

Hall remarca faptul.

Pentru inducere în eroare, îi explica Leavitt. A cerut multa truda. Am cheltuit aproape cinci mii de dolari cu drumul asta.

De ce?

Leavitt dadu din umeri.

A trebuit sa stergem urmele tractoarelor. O canti­tate a dracului de mare de utilaj greu a fost transpor­tata pe acest drum, la un moment dat sau altul. N-am vrut sa se întrebe nimeni de ce.

— Vorbind de precautii, spuse Hall dupa o pauza, am citit în dosar ceva despre un dispozitiv atomic de autodistrugere

— Ce e cu el?

— Exista?

— Exista.

Instalarea dispozitivului fusese unul dintre obstaco­lele majore în ca­lea proiectului initial pentru Wildfire. Stone si altii insistasera pentru a avea controlul asupra deciziei de a detona sau a nu detona; Comisia pen­tru Energie Atomica si organele executive sovaisera. Nici un dispozitiv ato­mic nu fusese încredintat pâna atunci unor mâini particulare. Stone argu­mentase ca, în eventualitatea unei defectiuni în laboratorul Wildfire, ar pu­tea sa nu mai fie timp pentru o consultare cu Washington-ul si obtinerea unui ordin de detonare de la Presedinte. Pâna la urma, desi cu mare întâr­ziere, Presedintele fu nevoit sa recunoasca faptul ca argumen­tul lui Stone era întemeiat.

— Am citit, spuse Hall, ca acest dispozitiv este într-un fel legat de Ipoteza Omului Nepereche.

— Asa este.

— Cum? Pagina unde se vorbea de Omul Nepereche a fost scoasa din dosarul meu.

Stiu, spuse Leavitt. Vom discuta despre asta mai târziu.

Falcon-ul coti din soseaua cu hârtoape într-un drum de pamânt. Li­muzina ridica nori grei de praf si în ciuda caldurii fura nevoiti sa închida ferestrele. Hall aprinse o tigara.

Asta o sa fie ultima ta tigara, spuse Leavitt.

Stiu. Lasa-ma sa ma bucur de ea.

Depasira în dreapta o tablita pe care scria 'PROPRIE­TATE A GUVER­NULUI — INTRAREA OPRITA', dar nu exista gard, nici paznici, nici câini, doar o tâblita stricata, pe care vremea îsi lasase urmele.

Masuri de stricta securitate, ironiza Hall.

ncercam sa nu dam nastere la banuieli. Securitatea este mai buna decât pare.

naintara înca vreun kilometru de-a lungul drumului de pamânt batut si apoi trecura peste un deal. Deodata, Hall zari o portiune circulara îngra­ita, cu un diametru de aproximativ o suta de metri. Gardul, remarca el, era zdravan si avea o înaltime de trei metri; pe alocuri era împletit cu sârma ghimpata. În interior, o cladire de lemn în mijlocul unui lan de grâu.

— Grâu? întreba Hall.

— O chestie desteapta, dupa parerea mea.

Ajunsera la poarta de intrare. Un barbat în blugi si tricou sport iesi afara si le deschise; tinea în mâna un sandvis si mesteca de zor în timp ce le descuia poarta. Le facu cu ochiul, zâmbi si le arata drumul prin semne, tot mestecând. Pe indicatorul de la intrare scria:

PROPRIETATE A GUVERNULUI

MINISTERUL AGRICULTURII AL STATELOR UNITE

STATIUNE EXPERIMENTALA PENTRU AMELIORAREA DESERTULUI

Leavitt manevra prin poarta si parca lânga cladirea de lemn. Lasa che­ia în contact si iesi. Hall îl urma.

— Si acum?

— Intram, raspunse Leavitt. Pasira în cladire si patrunsera într-o în­ca­pere mica. La un birou subred sedea un barbat cu palarie de cowboy, camasa sport în carouri si doua panglici subtiri în loc de cravata. Citea un ziar si, ca si omul de la poarta, îsi lua micul dejun. Ridica ochii catre ei si le zâmbi cald.

— Buna, spuse.

Salut, raspunse Leavitt.

Pot sa va fiu cu ceva de folos?

Suntem doar în trecere, spuse Leavitt. În drum spre Roma.

Omul încuviinta din cap.

Stiti cumva cât e ceasul?

Mi-a stat de ieri ceasul, raspunse Leavitt.

Ce porcarie, spuse omul.

Din cauza caldurii.

Ritualul încheiat, omul încuviinta din nou cu capul. Trecura pe lânga el, iesira din camera si o luara pe un coridor. Pe usi erau tablite scrise de mâna: 'Incubatie rasaduri'; 'Controlul umiditatii'; 'Analize de sol'. Vreo zece oameni îsi vedeau de treaba prin cladire, îmbracati toti în haine de lucru, si aparent toti ocupati.

Aceasta este o statiune agricola adevarata, spuse Leavitt. Omul de la masa ar fi putut, la nevoie, sa te conduca prin laboratoare si sa-ti expli­ce cu multa competenta scopul statiunii si experientele ce se efectueaza. În cea mai mare parte, ele sunt orientate catre obtinerea unei varietati de grâu care sa poata fi cultivat în soluri cu umiditate scazuta si alcalinitate ridicata.

Si laboratorul Wildfire?

Aici, îi arata Leavitt. Deschise o usa pe care scria 'Magazie', dezva­luind o camaruta îngusta în care erau stivuite greble, sape si furtunuri de stropit.

Intra, spuse Leavitt.

Hall asculta. Leavitt îl urma si închise usa dupa el. Hall simti cum podeaua se scufunda si începura sa coboare, cu greble si sape cu tot.

În clipa urmatoare se aflau într-o camera moderna, goala, luminata de manunchiuri de tuburi fluorescente montate în tavan. Peretii erau vop­siti în rosu. Singurul obiect din camera era o cutie dreptunghiulara, înalta pâna la brâu, care îi aminti lui Hall de un podium. Partea de deasupra era din sticla verde, stralucitoare.

— Apropie-te de analizor, spuse Leavitt. Întinde mâinile pe sticla, cu palmele în jos.

Ceea ce Hall si facu. Simti o usoara furnicatura în degete, si apoi apa­ratul începu sa bâzâie.

— Perfect. Acum îndeparteaza-te.

Leavitt îsi aseza la rândul lui mâinile pe cutie, astepta bâzâitul si apoi spuse:

Acum vom trece dincolo. Ai bârfit sistemele de securitate; am sa ti le arat înainte de a intra în Wildfire.

Arata cu capul o usa de partea cealalta a camerei.

Si asta ce a fost?

Un analizor de amprente digitale si palmare, spuse Leavitt. Com­plet automatizat. Poate citi un nu­mar de zece mii de linii dermatografice, asa încât nu se însala niciodata. În sistemele sale de înmagazinare are în­registrarea amprentelor tuturor celor care au autorizatia de a patrunde în Wildfire.

Leavitt împinse usa.

n fata lor era o alta usa pe care scria 'SECURITATE' si care luneca deschizându-se fara zgomot. Intrara într-o încapere întunecoasa în care se afla un singur om în fata unui panou cu ecrane verzi.

Buna, John, spuse Leavitt. Ce mai faci?

Bine, domnule doctor. V-am vazut venind.

Leavitt îl prezenta pe Hall omului însarcinat cu securitatea si îl ruga sa le arate cum functiona aparatura. Existau, le explica el, doua antene radar asezate pe colinele din jurul instalatiei, ascunse, dar foarte eficiente. Si apoi, mai aproape, sensori de impedanta îngropati în pamânt, care sem­nalau apropierea oricarui reprezen­tant al vietii animale cântarind mai mult de 45 de kilo­grame. Semnalele sensorilor erau receptionate la baza.

— Pâna acum nu ne-a scapat nimic, adauga omul. Si chiar daca ne-ar scapa Dadu din umeri. Apoi catre Leavitt: Nu vreti sa îi aratati câinii?

— Ba da, spuse Leavitt.

Trecura într-o camera alaturata. Înauntru erau noua custi mari si mi­rosea puternic a animale. Hall se trezi în fata celor mai mari lupi alsacieni pe care îi vazuse vreodata.

Latrara la el, dar în camera nu se auzi nici un sunet. Îi privi cu uimire cum deschideau boturile si-si aruncau capul înainte, ca si cum ar fi latrat.

Dar nu se auzea nimic.

Sunt câini de rasa, dresati de armata, explica omul. Crescuti ca sa fie rai. Când îi plimba, îngrijitorul poarta haine de piele si manusi groase. Li s-a facut o operatie de laringotomie, de aceea nu îi auziti. Sunt muti si rai.

— Ia-ti aa folosit vreodata? întreba Hall.

— Nu. Din fericire, nu.

Se aflau într-o camera mica, plina de dulapioare. Hall descoperi ca u­nul purta o carte de vizita cu numele sau.

— Aici ne schimbam hainele, spuse Leavitt. Îi arata un maldar de uni­forme roz ce se aflau într-un colt. Îmbraca asta, dupa ce ai scos tot ce ai pe tine.

Hall se schimba repede. De fapt uniformele erau niste salopete largi, dintr-o singura bucata, ce se încheiau cu fermoar într-o parte. Pornira apoi de-a lungul unui coridor.

Deodata se auzi o sonerie de alarma si în fata lor lu­neca un grilaj în­chizându-le brusc calea. Deasupra începu sa scânteieze o lumina alba. Hall ramase nedumerit. Doar mult mai târziu avea sa îsi aduca aminte ca Leavitt isi întorsese capul ca sa nu vada lumina orbitoare.

Ceva nu e în regula, spuse Leavitt. Ai scos tot ce aveai pe tine?

Da.

Inele, ceas, totul?

Hall îsi privi mâinile. Nu îsi scosese ceasul.

ntoarce-te, spuse Leavitt, si pune-l în dulapiorul tau.

Hall se conforma. Când se întoarse, pornira pentru a doua oara de-a lungul coridorului. Grilajul ramase des­chis si soneria de alarma nu mai suna.

Tot automatizata?

Da, confirma Leavitt. Depisteaza orice obiect strain. Când am in­sta­lat-o eram îngrijorati, deoarece stiam ca va detecta ochii de sticla, apa­ratele de tact cardiac, dintii falsi — totul. Dar din fericire nimeni din cadrul proiectului nu poarta asa ceva.

Si plombele?

A fost programata sa lase sa treaca plombele.

Cum functioneaza?

Un fel de fenomen capacitiv. Nu stiu nici eu prea bine, raspunse Leavitt.

Trecura pe lânga o tablita pe care scria:

DE AICI ÎNCEPE NIVELUL I

MERGETI DIRECT LA CONTROLUL IMUNIZARII

Hall observase ca toti peretii erau rosii. Mentiona acest lucru lui Leavitt.

Fiecare nivel este vopsit în alta culoare. Nivelul I este rosu, nivelul II — galben, nivelul III — alb, nive­lul IV — verde si nivelul V — albastru, îi explica Leavitt.

Exista vreo ratiune anumita pentru aceasta ale­gere?

Se pare ca Marina a finantat cu câtiva ani în urma o serie de studii asupra efectelor psihologice ale culorii mediului ambiant. Aceste studii au fost aplicate aici.

Ajunsera la „Sala de imunizare'. O usa se deschise lunecând si dadu la iveala trei cabine de sticla. Leavitt spuse:

— Acum nu-ti ramâne decât sa intri într-una din ele.

Presupun ca si astea sunt automatizate?

Bineînteles.

Hall intra într-una din cabine si închise usa dupa. el. Înauntru se afla o canapea si un paienjenis de aparate complicate. În fata canapelei, un e­cran de televiziune pe care scânteiau câteva puncte luminoase.

Stati jos, spuse o voce mecanica monotona. Stati jos, stati jos.

Se aseza pe canapea.

— Priviti cu atentie ecranul din fata dumneavoastra. Culcati-va pe ca­napea în asa fel încât toate punctele sa fie acoperite.

Se uita pe ecran. Observa abia acum ca punctele formau conturul unui om:

si misca corpul încoace si încolo. Unul câte unul, punctele disparura.

Foarte bine, spuse vocea. Putem începe. Cum va cheama? Întâi nu­mele, apoi prenumele.

— Mark Hall.

— Cum va cheama? Întâi numele, apoi prenumele.

În aceeasi clipa pe ecran aparura cuvintele:

SUBIECTUL A DAT UN RASPUNS NECODIFICABIL

Hall, Mark.

Multumim pentru cooperare, spuse vocea. Va rugam, recitati 'Mary un mielusel avea.'

Va bateti joc de mine, se revolta Hall.

Urma o pauza. Nu se mai auzea decât sunetul slab al releelor si circu­itelor în functiune. Pe ecran aparu din nou mesajul:

SUBIECTUL A DAT UN RASPUNS NECODIFICABIL

Va rugam sa recitati.

Simtindu-se oarecum caraghios, Hall începu:

'Mary-un mielusel avea, cu blana alba ca de nea, S-oriunde Mary se ducea, venea si mielul dupa ea.'

Alta pauza. Apoi vocea:

Multumim pentru cooperare.

Pe ecran aparura cuvintele:

ANALIZORUL CONFIRMA IDENTITATEA HALL, MARK

Va rugam sa ascultati cu atentie, spuse vocea mecanica. Veti ras­punde la întrebarile ce urmeaza prin 'da' sau 'nu'. Nu este permis nici-un alt raspuns. Ati fost vaccinat antivariolic în ultimele douasprezece luni?

Da.

Antidifteric?

Da.

Antitifoidic si antiparatifoidic A si B?

Da.

Antitetanic?

Da.

mpotriva febrei galbene?

Da, da, da. Mi le-au facut pe toate.

Va rugam sa raspundeti strict la întrebari. Subiectii care nu coope­reaza risipesc timp pretios de calculator.

Da, zise Hall, supus. Dupa ce fusese cooptat în colectivul Wildfire, fusese imunizat împotriva a tot ce se putea închipui, chiar împotriva ciu­mei si holerei, cu rapel la fiecare sase luni, si i se facusera si injectii cu gamaglobulina împotriva infectiilor virotice.

Ati contractat vreodata tuberculoza sau alte mala­dii micobacteriene, sau ati avut reactii cutanate pozi­tive la tuberculina?

Nu.

Ati contractat vreodata sifilis sau alta maladie spirochetica, sau ati avut reactii seroiogice pozitive la sifilis?

Nu.

Ati contractat în ultimii ani vreo infectie cu bacterii gram-pozitive, cum ar fi streptococul, stafilococul sau pneumococul?

Nu.

Vreo infectie gram-negativa, cu gonococ, meningococ, proteus, pseudomonas, salmonella sau shigella?

Nu.

Ati contractat în trecut sau de curând vreo infectie micotica, inclu­siv blastomicoza, histoplasmoza sau coccidiomicoza, sau ati avut o reactie cutanata pozitiva la testele micotice?

Nu.

Ati suferit recent de vreo infectie virotica, inclusiv poliomielita, he­pa­tita, mononucleoza, oreion, pojar, varicela sau herpes?

Nu.

Aveti negi?

Nu.

Suferiti de vreo alergie cunoscuta?

Da, la polenul de salcie.

Pe ecran aparura cuvintele:

POLEN DE SALCIE

Si apoi, dupa o clipa:

RASPUNS NECODIFICABIL

Va rugam repetati raspunsul rar, pentru celulele memoriei.

Spuse din nou, foarte distinct:

Polen de salcie.

Iar pe ecran:

POLEN DE SALCIE CODIFICAT

Sunteti alergic la albumine? continua vocea.

Nu.

Cu aceasta se încheie întrebarile de ordin general. Va rugam sa va dezbracati si sa va culcati din nou pe canapea, acoperind punctele cum ati facut înainte.

Hall se conforma. O clipa mai târziu, un tub de ultra­violete aparu la capatul unui brat lung si se apropie de el. Alaturi de tub era un fel de ochi pentru explorare. Urmarind ecranul putea vedea imaginea data de calcu­lator a examenului, începând cu picioarele:

Se efectueaza acum o explorare pentru micoze, anunta vocea.

Dupa câteva minute, Hall primi ordinul de a se în­toarce pe burta, si procesul se repeta. I se spuse apoi sa se culce din nou pe spate si sa acopere punctele lumi­noase.

Acum vor fi masurati parametrii fizici, spuse vo­cea. Sunteti rugat sa stati linistit în timpul efectuarii examenului.

O serie de conductoare ondulara catre el si mâini mecanice i le fixara de trup. Unele stia ce sunt — cele câteva de pe piept erau pentru electro­car­diograma, iar cele 21 fixate la cap pentru electroencefalograma. Dar e­rau si altele, fixate pe stomac, brate si picioare.

— Va rugam ridicati mâna dreapta, spuse vocea.

Hall o ridica. De sus coborî o mâna mecanica, cu câte un ochi electric fixat pe fiecare parte. Mâna mecanica examina mâna lui Hall.

— Asezati mâna pe polita din stânga. Nu miscati. Veti simti o întepa­tu­ra usoara la introducerea acului intravenos.

Hall privi catre ecran. Prezenta o imagine colorata a mâinii lui, cu ve­nele ca un paienjenis verde pe fond albastru. Era clar ca masina functiona pe baza detec­tarii caldurii. Tocmai când vru sa protesteze simti o întepatu­ra scurta.

Se uita la mâna. Acul intrase.

Stati linistit. Relaxati-va.

Timp de cincisprezece minute masina bâzâi si urui. Apoi conductorii fura retrasi. Mâinile mecanice asezara cu grija o banda de leucoplast pe locul întepaturii.

Cu aceasta se încheie parametrii fizici, spuse vocea.

Pot sa ma îmbrac?

Va rugam sa va ridicati în picioare, cu umarul drept catre ecranul de televiziune. Vi se vor face in­jectii pneumatice.

O pusca legata de un cablu gros iesi dintr-unul din pereti, apasa în muschiul umarului si trase. Se auzi un sunet suierator si simti o durere fulgeratoare.

— Acum puteti sa va îmbracati, spuse vocea. Va preve­nim ca timp de câteva ore s-ar putea sa resimtiti o usoara ameteala. Vi s-a facut rapelul si gamaglobulina. Daca va simtiti ametit, stati jos. Daca veti prezenta feno­me­ne sistemice, cum ar fi greturi, varsaturi, sau febra, anun­tati imediat Centrul de comanda al nivelului. Clar?

Da.

Iesirea este la dreapta dumneavoastra. Va mul­tumim pentru coope­rare. Înregistrarea s-a terminat.

Hall mergea alaturi de Leavitt de-a lungul unui coridor rosu. Îl durea mâna de la injectie.

Ar fi bine ca Asociatia Medicilor Americani sa nu afle de existenta masinariei aleia, spuse Hall.

Am avut noi grija sa nu afle, îl asigura Leavitt.

De fapt, analizorul electronic al corpului omenesc fusese realizat de firma Sandeman Industries înca din anul 1965, în cadrul unui contract mai general privitor la crearea de aparate de control fiziologic pentru astro­nautii aflati în spatiu. Pe atunci, guvernul presupunea ca un astfel de apa­rat, desi foarte costisitor — valoarea sa ridicându-se la 87.000 de dolari bucata — va înlocui pâna la urma medicul-om ca instrument de diagnos­tic. Dificultatile, atât pentru medic, cât si pentru pacient, de a se adapta la aceasta noua masina au fost însa recunoscute de toata lumea. Ca urmare, guvernul nu inten­tiona sa autorizeze utilizarea sa decât abia în anul 1971, si chiar si atunci numai pentru anumite unitati spitali­cesti mari.

Mergând de-a lungul coridorului Hall observa ca peretii erau usor cur­bati.

Unde ne aflam exact?

n perimetrul Nivelului I. La stânga noastra sunt toate laboratoare­le. La dreapta, nimic altceva decât stânca goala.

Mai multi oameni circulau pe coridor. Toti purtau combinezoane roz. Pareau seriosi si ocupati.

Unde sunt ceilalti membri ai colectivului? întreba Hall.

Chiar aici, spuse Leavitt.

Deschise o usa pe care scria SALA DE CONFERINTE 7, si intrara într-o camera în care se afla o masa mare de stejar. Stone îi astepta, în picioa­re, drept si vioi, ca si cum abia facuse un dus rece. Lânga el, Burton, pato­logul, parea cam dezorientat si buimacit, si în ochii lui pâlpâia un fel de frica obosita.

Se salutara reciproc si se asezara. Stone baga mâna în buzunar si scoa­se doua chei. Una era argintie, cealalta rosie. Cea rosie era pusa pe un lantisor. O dadu lui Hall.

Pune-o la gât, spuse.

Hall privi cheia.

Ce-i asta?

Leavitt spuse:

Ma tem ca Mark este înca nelamurit asupra ipo­tezei Omului Nepe­re­che.

Era vorba sa se documenteze în avion.

Dosarul lui a fost din cele 'cenzurate'.

nteleg.

Stone se întoarse catre Hall.

Nu stii nimic despre Omul Nepereche?

Nimic, raspunse Hall, uitându-se încruntat la cheie.

Nu ti-a spus nimeni ca criteriul major al alegerii tale în colectivul nostru a fost faptul ca nu esti casatorit?

Si ce are asta a face

Fapt este, spuse Stone, ca tu esti Omul Nepereche. Esti omul-cheie al grupului nostru. În sensul cel mai propriu al cuvântului.

Lua propria sa cheie argintie si se îndrepta catre un colt al camerei. Apasa pe un buton ascuns si panoul de lemn luneca lateral dezvaluind un pupitru de comanda lustruit. Introduse cheia într-o broasca si o întoarse. Un bec erde se aprinse pe consola; se dadu un pas înapoi. Panoul aluneca la loc.

La nivelul cel mai de jos al acestui laborator se afla un dispozitiv atomic automat de autodistrugere, începu Stone sa explice. El poate fi co­mandat din inte­riorul laboratorului. Acum am inserat cheia si am armat mecanismul. Dispozitivul este pregatit pentru detonare. Cheia de la acest nivel nu poate fi scoasa; ea a ramas acum blocata în broasca. Pe de alta parte, cheia ta poate fi introdusa, dar si scoasa. S-a prevazut un interval de trei minute între momentul când s-a dat comanda de explozie prin in­termediul cheii si momentul propriu-zis al explodarii bombei. Aceste trei minute au fost prevazute pentru a-ti asigura timpul de gândire necesar în eventualitatea ca ai vrea sa revoci comanda.

Hall parea descumpanit.

Dar de ce tocmai eu?

Deoarece nu esti casatorit. În colectivul nostru trebuia sa fie si un necasatorit.

Stone deschise o mapa si scoase un dosar. I-l dadu lui Hall.

Citeste asta.

Era un dosar Wildfire.

Pagina 255, spuse Stone.

Hall deschise dosarul la pagina indicata.

Proiect: Wildfire

MODIFICARI

1. Filtre milipor (modificare în sistemu! de ventilatie). Specificatie ini­tiala: filtre cu un singur strat de stirilen; randament maxim de retinere 97,4%. Înlocuite în 1966 cu filtre Upjohn, capabile de a retine organisme pâna la un micron; randament de retinere 90% în cazul unui singur strat si 99,9% în cazul membranelor triple. Raportul de viciere restant de 0,1% este prea mic pentru a putea fi nociv. Factorul de cost pentru membrane cu patru sau cinci straturi, care lasa sa treaca doar 0,001%, considerat prohibitiv în raport cu avantajele aduse. Parametrul de tole­ranta 1/1000 considerat satisfacator. Instalarea terminata la 8/12/1966.

2. Dispozitivul atomic de autodistrugere (schimbarea orologiului de pul­suri scurte de la detonator). A se vedea AEC/Dosar al Depar­tamentului Apararii Nr. 77—12—0918.

5. Dispozitivul atomic de autodistrugere (revizuirea schemei de între­tinere interna pentru tehnicieni categoria K). A se vedea AEC/ Dosar War­burg Nr. 77-14-0004.

4. Dispozitivul atomic de autodistrugere (schimbarea deciziei finale de comanda). A se vedea AEC/Dosar al Departamentului Apa­rarii Nr. 77-14-0023. REZUMATUL ANEXAT.

IPOTEZA OMULUI NEPERECHE — REZUMAT. Testata pentru prima oara ca ipoteza nula de Comitetul consultativ Wildfire. Ipo­teza a rezultat din testele efectuate de Fortele Aeriene ale Statelor Unite (baza NORAD) în scopul de a determina fiabilitatea condu­catorilor în luarea deciziilor viata/ moarte. Testele solicitau decizii pentru zece situatii prezentate sub forma de scenarii. Variantele posibile de decizie au fost schitate de Walter Reed, Sectia de psihi­atrie, pe baza analizei testelor efectuate de Centrul de statis­tica al Institutului national de sanatate, Bethesda.

La acest test au fost supusi piloti de nave spatiale, personal nena­vi­gant, salariati ai bazei NORAD si alte persoane implicate sau cu competen­ta în luarea deciziilor. Cele zece scenarii au fost elaborate de Institutul Hudson; subiectii au fost solicitati sa ia decizii DA/NU în fiecare caz. Deci­ziile implicau în toate cazurile distrugere ter­monucleara sau chimiobiolo­gica a unui obiectiv al inamicului.

Datele provenind de la 7420 de subiecti au fost testate cu pro­gramul H₁H₂ pentru analiza multifactoriala a variantei; testare ulte­rioara cu pro­gramul ANOVAR; departajare finala cu programul CLASSIF. Sectia de bio­statistica de la Institutul national de igiena caracterizeaza pe scurt acest program în modul urmator:

Scopul acestui program este de a determina eficienta clasi­ficarii indi­vi­zilor în grupuri distincte pe baza unor califica­tive cuantificabile. Progra­mul furnizeaza, ca mijloc de control al datelor, delimitari de grupuri si pro­babilitati de clasifi­care a indivizilor.

Programul cuprinde: calificativele medii ale grupurilor, li­mitele de în­credere ale delimitarilor si calificativele indivi­duale ale subiectilor testati.

K.G. Borgrand, Ph. D.

Institutul National de Sanatate

REZULTATELE STUDIULUI ASUPRA OMULUI NEPERECHE.

Studiul a ajuns la concluzia ca persoanele casatorite se comporta di­fe­rit de persoanele necasatorite în ceea ce priveste mai multi parametri ai testului. Institutul Hudson a furnizat raspunsuri medii, adica decizii teo­retice „corecte', stabilite la calculator pe baza datelor furnizate de scena­riu. Adoptarea de catre grupurile studiate a acestor raspunsuri medii a permis calcularea unui indice de efici­enta, care pune în evidenta masura în care au fost luate decizii corecte.

Datele arata ca barbatii casatoriti aleg decizia corecta numai o data din trei, în timp ce barbatii necasatoriti aleg corect de patru ori din cinci. Grupul de barbati necasatoriti a fost subâmpartit în con­tinuare, pentru a stabili subgrupe mai precise în cadrul acestei clasificari.

Aceste rezultate privitoare la capacitatea relativa de a lua decizii a indivizilor nu trebuie interpretata superficial. Desi s-ar parea ca îngrijitorii sunt mai buni decidenti decât generalii, situatia este în realitate mai complexa. COEFICIENTII ÎNREGISTRATI REPRE­ZINTA O MEDIE A TESTE­LOR SI A VARIATIILOR INDIVIDUALE. DATELE TREBUIE INTERPRETATE TINÂND SEAMA DE ACEST LUCRU. Altfel se poate ajunge la concluzii total eronate si pericu­loase.

Aplicarea studiului la personalul de conducere al proiectului Wildfire, realizata la solicitarea Comisiei pentru Energie Atomica în perioada monta­rii dispozitivului nuclear de autodistrugere. La acest test a fost supus în­tregul personal al Proiectului Wildfire. Re­zultatele au fost înregistrate sub titlul CLASSIF WILDFIRE — PER­SONAL ÎN GENERAL (a se vedea ref. 77-14-0023). Personalul de conducere a fost supus la un test separat.

Când termina de citit, Hall exclama:

Asta-i nebunie curata.

Dar nu e mai putin advarat, spuse Stone, ca a fost singurul mod în care am putut obtine de la guvern sa ni se încredinteze controlul asupra armei.

Si chiar astepti de la mine sa bag cheia si sa fac sa explodeze dra­cia aia?

Ma tem ca n-ai înteles. Mecanismul de detonare este automat. În eventualitatea ca microorganismul strapunge barierele si contamineaza Nivelul V, explozia va avea, inevitabil, loc dupa trei minute, daca nu rasu­cesti cheia si opresti procesul.

Oh! spuse Hall cu voce stinsa.

11. DECONTAMINARE

O sonerie rasuna undeva în cuprinsul nivelului; Stone se uita la cea­sul de pe perete. Era târziu. Îsi începu scurta expunere de rigoare vorbind grabit, gesticulând cu mâinile, masurând camera în sus si în jos.

Dupa cum stiti, ne aflam la nivelul cel mai de sus al unei structuri subterane cu cinci etaje. Conform protocolului ne vor fi necesare aproape 24 de ore ca sa trecem prin procedurile de sterilizare si decontaminare si sa ajungem la nivelul cel mai de jos. Capsula este deja pe drum.

Manevra un buton de pe o consola aflata la capatul mesei si un ecran de televiziune se aprinse, dezvaluind imaginea satelitului conic, într-un sac de plastic, coborând manevrat de mâini mecanice.

Nucleul central al acestei cladiri circulare, con­tinua Stone, contine ascensoare si unitati de servicii — conducte de apa, conducte electrice si alte instalatii asemanatoare. Precum vedeti, capsula trece pe aici. Ea va fi depozitata peste scurta vreme într-o ambianta perfect sterila, la nivelul cel mai de jos.

Continua sa explice ca adusese de la Piedmont înca alte doua surpri­ze. Imaginea de pe ecran se schimba pentru a-i arata pe Peter Jackson, întins pe o targa, cu tuburi intravenoase de perfuzie introduse în ambele brate.

Dupa cât se pare, acest om a supravietuit epidemiei. El este cel care a fost zarit din avion ratacind prin oras, si deci înca în viata.

n ce stare e acum?

Incerta, raspunse Stone. Este inconstient si putin mai devreme a vomat sânge. Am început sa-i introducem intravenos dextroza pentru a-l hrani si hidrata pâna când vom ajunge si noi la nivelul de jos.

Stone întoarse un comutator si pe ecran aparu copilul. Urla, legat de un patut. Un flacon intravenos se scurgea într-una din venele scalpului.

— Mititelul asta a supravietuit si el noptii trecute, spuse Stone. Asa ca l-am adus aici. Nu puteam în nici un caz sa îl lasam pe loc deoarece a fost lansata o Direc­tiva 7—12. Orasul este în curs de a fi distrus de o ex­plo­­zie nucleara. Pe lânga asta, el si Jackson constituie sin­gurele indicii vii care ne-ar putea ajuta sa descurcam buclucul asta.

ntregind cele spuse de Hall si Leavitt, ceilalti doi povestira în conti­nuare ceea ce vazusera si aflasera la Piedmont. Trecura în revista mortile rapide, sinucide­rile ciudate, arterele coagulate si lipsa sângerarii.

Hall asculta uimit. Leavitt sedea clatinând din cap.

Când terminara, Stone întreba.

Vreo întrebare?

Nici una prea urgenta, raspunse Leavitt.

Atunci sa începem, spuse Stone.

Deschisera o usa pe care scria cu litere albe obisnuite: 'CATRE NIVE­LUL II'. Era o tablita inofensiva, cinstita, aproape mondena. Hall se astep­tase la ceva mai mult — poate un paznic neînduplecat cu pusca mitrali­e­ra, sau o sentinela care sa verifice permisele de trecere. Dar nu era nimic din toate acestea; si observa ca nimeni nu avea ecusoane sau legitimatii.

Mentiona aceasta lui Stone.

— Da, spuse Stone, am hotarât înca de la început sa renuntam la ecusoane. Sunt usor de contaminat si greu de sterilizat; de obicei se fac din material plastic si sterilizarea la temperatura înalta le topeste.

Trecura toti patru printr-o usa care se închise cu zgomot în urma lor, scotând un sunet suierator. Era etansa. În fata lui Hall se afla o încapere pardosita cu placi de ceramica, goala, cu exceptia unui container pe care scria 'Îmbracaminte'. Desfacu fermoarul salopetei si o arunca în cos; zari o flacara scurta si stralucitoare. Salopeta fusese incinerata.

Apoi, privind înapoi, vazu ca pe usa prin care intrase era o tablita: 'Re­întoarcerea la Nivelul I Nu se poate face pe aici'.

Ridica din umeri. Ceilalti ieseau deja prin cea de a doua usa pe care scria simplu 'IESIRE.' Îi urma si patrunse într-un nor de aburi. Mirosul era ciudat, un usor iz de padure, si presupuse ca este vorba de un de­zin­fectant parfumat. Se aseza pe o bancheta si se relaxa, lasând aburul sa îl învaluie. Era destul de usor de înteles rostul baii de abur: caldura deschi­dea porii si aburul se inhala în plamâni.

Asteptara toti patru, schimbând doar câteva vorbe, pâna când trupu­rile le fura învaluite într-un strat stra­lucitor de umezeala. Trecura apoi în camera urma­toare.

Leavitt spuse catre Hall:

Ce zici de asta?

O adevarata baie romana, raspunse Hall.

Camera urmatoare continea o cada nu prea adânca ('Introduceti NU­MAI picioarele') si un dus ('NU în­ghititi solutia de la dus. Evitati expune­rea prelungita a ochilor si a mucoaselor'). Totul era cât se poate de intimi­dant. Încerca sa ghiceasca dupa miros de ce so­lutii era vorba, dar nu reu­si; lichidul dusului era lesios, deci în orice caz alcalin. Îl întreba pe Leavitt si acesta îi spuse ca solutia era de alfa-clorofen cu un pH de 7,7. Leavitt mai adauga ca, atunci când era posibil, solutiile acide alternau cu cele al­caline.

Daca te gândesti bine, spuse Leavitt, suntem aici în fata unei foarte grele probleme de conceptie. Cum sa dezinfectezi corpul omului — unul dintre cele mai murdare lucruri din universul cunoscut — fara a ucide în acelasi timp si persoana respectiva. Interesant.

Pornira mai departe. Ud leoarca dupa dus, Hall se uita în jur dupa un prosop, dar nu gasi nici unul. Intra în camera urmatoare si din tavan îl în­tâmpinara venti­latoare ce aruncau rafale de aer cald. Din partile late­rale ale camerei se aprinsera lampi de ultraviolete, scaldând totul într-o lumina intensa purpurie. Ramase acolo pâna când auzi o sonerie si uscatoarele se oprira. Pielea îl furnica usor când intra în ultima camera, care continea îm­bracaminte. Nu erau salopete, ci mai curând un fel de halate chirurgi­cale de culoare galben-deschis, cu guler mare, decoltate în V catre spate si cu mâneci scurte. Pantalonii aveau elastic în talie, iar pantofii cu tocul jos si talpa de cauciuc, erau comozi ca niste papuci de balet.

Pânza era moale, din ceva sintetic. Se îmbraca si pasi împreuna cu ceilalti printr-o usa pe care scria 'IESIRE CATRE NIVELUL II'. Intra în as­censor si acesta începu sa coboare.

Hall iesi afara. Se afla într-un coridor. Aici peretii erau vopsiti în gal­ben, si nu în rosu cum fusesera la Nivelul I. Oamenii purtau uniforme gal­bene. O sora, care îi astepta lânga ascensor, le spuse:

Este ora 2.47. Puteti sa va continuati coborârea peste o ora.

Se îndreptara catre o camera mica pe care scria 'SALA DE CARAN­TINA PROVIZORIE'. Înauntru erau sase paturi cu pleduri din material plas­tic.

Stone spuse:

E mai bine sa va relaxati. Orice clipa de odihna înainte de a ajunge la Nivelul V este pretioasa.

Se apropie de Hall.

Ce parere ai despre procedeele de decontaminare?

Interesante, raspunse Hall. Le-am putea vinde suedezilor si am fa­ce avere. Dar ma asteptam oarecum la ceva mai riguros.

Ai rabdare, spuse Stone. Procedeele astea devin din ce in ce mai severe pe masura ce coborâm. La nive­lele III si IV o sa avem de a face cu testele medicale. Dupa aceea vom avea o scurta consfatuire.

Apoi Stone se întinse pe unul din paturi si adormi imediat. Era un truc pe care îl învatase cu ani în urma, când avea de facut experiente ce puteau dura si 24 de ore. Învatase sa ciupeasca o ora de-a aici, doua ore de colo. Descoperise ca o astfel de deprindere este foarte folositoare.

Cea de a doua procedura de decontaminare era ase­manatoare cu pri­ma. Îmbracamintea galbena a lui Hal), desi o purtase doar o ora, fu incine­ra­ta.

Nu este oare risipa? îl întreba pe Burton.

Burton ridica din umeri.

E facuta din hârtie.

Hârtie? Pânza asta?

Burton dadu afirmativ din cap.

Nu e pânza. E hârtie. Un procedeu nou.

Pasira în primul bazin de imersie totala. Instructiu­nile de pe pereti îl avertizara pe Hall sa tina ochii des­chisi sub apa. Imersia totala, asa cum îsi dadu seama foarte repede, era asigurata prin simplul fapt ca lega­tura dintre prima si cea de a doua camera se facea printr-un canal aflat sub ni­velul apei. Înotând prin el, simti o usoara usturime la ochi, dar nimic prea supa­rator.

Cea de a doua camera continea un sir de sase boxe, cu pereti de stic­la, semanând mai curând a cabine tele­fonice. Hall se apropie de una dintre ele si vazu o ta­blita pe care scria: 'Intrati si închideti ochii. Tineti bratele usor departate de trup si stati cu picioarele la 30 centimetri distanta unul de celalalt. Nu deschideti ochii înainte de a auzi soneria. EXPUNEREA LA RADIATII CU LUNGIME MARE DE UNDA POATE DUCE LA ORBIRE'.

Urma instructiunile si simti un fel de caldura rece învaluindu-i tru­pul. Totul dura poate cinci minute, apoi auzi soneria si deschise ochii. Tru­pul îi era uscat. Intra împreuna cu ceilalti într-o sala lunga, unde se aflau patru feluri de dusuri. Pe rând, trecu pe sub fie­care dintre ele. La sfârsit, întâlni ventilatoare care îl uscara, si apoi îmbracaminte. De data aceasta îmbraca­mintea era alba.

Se îmbracara si luara ascensorul pentru a coborî la Nivelul III.

Aici îi asteptau patru surori; una dintre ele îl lua pe Hall si îl duse în­tr-un cabinet de consultatie. Se dovedi a fi vorba de un examen medical ce dura doua ore, efectuat nu de o masina, ci de un tânar meticulos cu o fata inexpresiva. Hall era plictisit si gândi în sinea lui ca ar fi preferat masina.

Doctorul îi facu totul, inclusiv o autobiografie ama­nuntita: nastere, scolarizare, calatorii, biografia familiei, spitalizari si boli din trecut. Si un examen medical tot atât de complet. Hall începu sa se înfurie; totul era al dracului de inutil. Dar doctorul dadea din umeri si continua sa spuna: 'Asta este practica curenta'.

Dupa doua ore se reîntâlni cu ceilalti si pornira catre Nivelul IV.

Patru bai de imersie totala, trei sedinte de raze ultra­violete si infraro­sii, doua de ultrasunete si apoi, la sfârsit, ceva cu totul uluitor. O cabina cu pereti de otel si un fel de coif agatat într-un cui. Pe tablita scria: 'Acesta este un generator de scântei de înalta tensiune. Pentru a proteja capul si parul de pe fata, fixati bine coiful pe cap, apoi apasati pe butonul aflat de­de­subt.'

Hall nu mai auzise de un astfel de aparat si urma instructiunile nesti­ind la ce sa se astepte. Îsi puse coiful pe cap, apoi apasa pe buton.

Fu o unica, scurta, orbitoare strafulgerare de lumina alba, urmata de o unda de caldura ce umplu cabina. Simti o durere de o clipa, dar atât de fugara încât nu îsi dadu seama de ea decât dupa ce trecuse. Îsi scoase cas­ca cu grija si îsi privi trupul. Pielea îi era acoperita cu o cenusa fina, alba — si apoi realiza ca cenusa era de fapt pielea lui, sau, mai bine zis, fusese. Aparatul calcinase straturile epiteliale superficiale. Se îndrepta catre dus si se spala de cenusa. Când, în cele din urma, ajunse la vestiar, gasi unifor­me verzi.

Alta consultatie medicala. De data aceasta voiau probe din toate: spu­ta, epiteliu bucal, sânge, urina, fecale. Se supuse pasiv la analize, exame­ne, întrebari. Era obosit si începuse sa se simta dezorientat. Repetarea a­nalizelor, probele noi, culorile peretilor, aceeasi lumina artificiala blânda

n cele din urma, se întâlni din nou cu ceilalti. Stone spuse:

— Mai avem de stat sase ore la acest nivel — conform protocolului tre­buie sa asteptam sa primim rezultatele analizelor de laborator — asa ca mai bine am dormi. Pe coridor sunt camere purtând numele vostru. Putin mai departe e un bufet automat. Ne întâlnim acolo peste cinci ore pentru o consfatuire. Bine?

Hall îsi gasi camera. Avea pe usa o tablita din material plastic cu nu­mele lui. Intra, surprins de a o gasi atât de încapatoare. Se asteptase la ce­va de marimea unei cabine de vagon de dormit. Dar aceasta era mai mare si mai bine mobilata. Un pat, un scaun, o masa mica de lucru si o consola de calculator cu ecran de televiziune. Era curios sa afle ce e cu calculato­rul, dar si foarte obosit. Se întinse pe pat si adormi repede.

Burton nu putea dormi. Sedea culcat pe patul sau de la Nivelul IV si privea fix în tavan, gândindu-se. Nu-si putea scoate din minte imaginea acelui oras, a acelor trupuri zacând în strada fara sa sângereze

Burton nu era hematolog, dar lucrarile sale îl condu­sesera si la anu­mite studii hematologice. Stia ca unele bacterii actioneaza asupra sânge­lui. De pilda, chiar pro­priile sale cercetari pe stafilococ dovedisera, ca acest microorganism produce doua enzime care modifica sângele.

Una era asa-numita exotoxina, care distruge pielea si dizolva celulele rosii. Cealalta era o coagulaza, care îmbraca bacteriile cu un strat de pro­teine care le apara de atacul celulelor albe.

Asa încât era posibil ca bacteriile sa modifice sângele. Si puteau sa o faca în multe feluri. Streptococul pro­duce o enzima, streptochinaza, care dizolva plasma coagulata. Clostridium si pneumococul produc o varie­tate de hemolizina care distruge celulele rosii. Malaria si amoebele distrug si ele celulele rosii, folosindu-le ca hrana. Si alti paraziti fac acelasi lucru.

Asa ca era posibil.

Dar asta nu le era de ajuns pentru a descoperi cum actiona micro­or­ga­nismul de pe Scoop.

Burton încerca sa îsi reaminteasca etapele coagularii sanguine. Stia ca fenomenul functiona ca un fel de cascada: se producea o enzima care, odata activata, actiona asupra celei de-a doua enzime, care, la rândul ei, actiona asupra celei de-a treia; cea de-a treia asupra celei de-a patra; si asa mai departe, în jos, trecând prin douasprezece sau treisprezece trepte, pâna când, în cele din urma, sângele se coagula.

Restul, detaliile, si le reamintea vag: toate etapele intermediare, enzi­mele necesare, metalele, ionii, fac­torii locali. Era îngrozitor de complicat.

Clatina din cap si încerca sa doarma.

Leavitt, specialistul în microbiologie clinica, reconstituia în minte eta­pele izolarii si identificarii microorga­nismului cauzal. Mai facuse acest lu­cru si în trecut; era unul dintre fondatorii initiali ai grupului, unul dintre cei care concepusera 'Protocolul de analiza a fiintelor vii'. Dar acum, desi se afla pe punctul de a transpune în practica acest proiect, avea îndoieli.

Cu doi ani înainte, întârziind dupa masa de prânz, conversând specu­lativ, totul parea minunat. Atunci fusese un joc intelectual, distractiv, un fel de test ab­stract de inteligenta. Dar acum, pus în fata unui agent real, care provoca o moarte cruda si bizara, se întreba daca proiectele lor se vor dovedi tot atât de eficiente si de complete cum crezusera cândva.

Primele etape erau destul de simple. Vor examina capsula cu minutio­zitate si vor lua probe de peste tot pentru a le însamânta pe medii de cul­tu­ra, Si vor spera cu înversunare ca este vorba de un organism care va creste pe mediile de cultura, cu care vor putea face experimente si care va putea fi identificat.

Iar dupa aceea, vor trebui sa descopere cum ataca. Exista deja presu­punerea ca omora prin coagularea sângelui. Daca se va dovedi ca lucrurile stau asa, aveau un punct bun de plecare; dar daca nu, s-ar putea sa piar­da o groaza de timp pretios urmând aceasta cale.

i reveni în minte exemplul holerei. De sute de ani, oamenii stiau ca holera este o maladie fatala, carac­terizata de o diaree grava, care provoaca pierderea unei cantitati de lichid ce poate atinge doua zeci si opt de litri pe zi. Oamenii stiau acest lucru, dar din motive necunoscute presupuneau ca efectele mortale ale bolii nu erau legate de diaree. Cautau altceva: un anti­dot, un medicament, o cale de a ucide microorganismul. De abia în vremu­rile moderne medicii si-au dat seama ca holera este o maladie care omoara în primul rând prin deshidratare; daca se reuseste sa se înlocuiasca rapid pierderile de apa ale victimei, aceasta va supravietui infectiei fara alte me­dicamente sau alt tratament.

Înlaturarea simptomelor, vindecarea bolii.

Dar Leavitt nu era foarte sigur ca acest adevar ar fi valabil si în cazul microorganismului de pe Scoop. Ar putea oare sa vindece boala tratând coagularea sângelui? Sau coagularea era doar un fenomen secundar al u­nei tulburari mai grave?

Mai era si un. alt motiv de îngrijorare, o teama insi­dioasa care îl preo­cupase înca de la primele etape de conceptie ale Proiectului Wildfire. În a­ceste discutii preliminare, Leavitt argumentase ca s-ar putea ca grupul Wildfire sa comita o crima extraterestra.

Leavitt atrasese atentia asupra faptului ca toti oa­menii, oricât de obi­ec­tivi ar încerca sa fie din punct de vedere stiintific, au anumite prejude­cati înnascute când este vorba de viata. Una dintre ele este presupunerea ca formele de viata complexe au dimensiuni mai mari decât formele simple. Acest lucru este desigur adevarat pe Pamânt. Pe masura ce organismele devin mai inte­ligente, ele devin mai mari, trecând de la stadiul unice­lular la cel de fiinta pluricelulara, si apoi la animale mari, cu celule diferentiate, lucrând în grupuri denumite or­gane. Pe Pamânt, tendinta a fost catre ani­male mai mari si mai complexe.

Dar aceasta ar putea sa nu fie adevarat în alta parte a universului. S-ar putea ca în alte regiuni, viata sa evolueze în directie opusa, catre forme din ce în ce mai mici. Asa dupa cum tehnologia umana moderna a învatat sa faca piese miniaturizate, poate ca anumite presiuni foarte puternice a­supra proceselor de evolutie au condus la forme de viata mai reduse. Exis­ta avan­taje certe ale formelor mai mici: un consum redus de materii prime, zboruri spatiale mai putin costisitoare, probleme de alimentatie mai putin grave

Poate ca cea mai inteligenta forma de viata pe o planeta îndepartata sa nu fie mai mare decât un purice. Sau poate decât o bacterie. În acest caz, s-ar putea ca Proiectul Wildfire sa fie implicat, fara a-si da macar sea­ma de ceea ce face, în distrugerea unei forme de viata foarte avansate.

Aceasta teorie nu îi apartinea lui Leavitt. Ea fusese propusa de Mer­ton la Universitatea Harvard si de Chalmers la Universitatea Oxford. Chal­mers, un om cu simtul umorului, folosise exemplul unui cercetator, care, cercetând o lama la microscop, ar vedea bacte­riile formând cu trupurile lor cuvintele: 'Du-ne la con­ducatorul vostru'. Toata lumea gasea ca ideea lui Chalmers este extrem de amuzanta.

Si cu toate acestea nu putea sa si-o goneas ca din minte. Deoarece s‑ar fi putut totusi întâmpla sa se dove­deasca a fi adevarata.

nainte de a adormi, Stone se gândi la consfatuirea care îl astepta. Si la problema meteoritului. Se întreba ce ar zice Nagy, sau Karp, daca ar sti de meteorit.

Probabil, gândi, si-ar pierde mintile. Probabil ne va face pe toti sa ne pierdem mintile.

Cele trei camere situate la Nivelul I ce contineau toata aparatura de comunicatii pentru instalatia Wild­fire purtau numele de Sectorul Delta. Toate circuitele de intercomunicare audio si video treceau pe aici, ca si cir­cuitele telefonice si telex din exterior. Liniile princi­pale de la biblioteca si de la unitatea centrala de memorie erau de asemenea controlate de Secto­rul Delta.

El functiona, în esenta, ca un pupitru de comanda urias, complet com­puterizat. În cele trei camere ale Sectorului Delta domnea linistea; se auzea doar zumzaitul slab al benzilor magnetice derulându-se si clinchetul surd al releelor. Aici lucra numai o persoana, un singur om asezat la o con­sola, înconjurat de luminile clipitoare ale calculatorului.

Nu exista nici o justificare ca omul acela sa se afle acolo; el nu efectua nici o operatiune necesara. Calcula­toarele aveau autoreglare, adica erau construite în asa fel încât sa ruleze programe de verificare prin toate circu­itele la fiecare 12 minute. În cazul unei citiri anormale, calculatoarele se opreau în mod automat.

Conform regulamentului, omul trebuia sa dirijeze mesajele militare cifrate, care erau semnalate printr-o sonerie montata pe teleimprimator. Când suna soneria, el anunta primirea mesajului catre cele cinci centre de comanda ale nivelelor. De asemenea avea obligatia sa raporteze orice de­fectiune în functionarea calculatoarelor centrului de comanda al Nivelului I, în eventuali­tatea foarte putin probabila a unui astfel de eveniment.

ZIUA A TREIA

Wildfire

12. CONSFATUIREA

'ESTE TIMPUL SA VA TREZITI'.

Mark Hall deschise ochii. În camera domnea o lumina fluorescenta e­gala si discreta. Clipi din ochi si se întoarse pe burta.

— Este timpul sa va treziti.

Era o voce minunata de femeie, catifelata si seducatoare. Se aseza în pat si se uita prin camera; era singur.

— Buna!

— Este timpul sa va treziti.

— Cine esti?

— Este timpul sa va treziti.

Se întinse si apasa pe un buton de pe noptiera de lânga pat. O lumina se stinse. Astepta sa auda din nou vocea, dar aceasta nu-i mai vorbi.

Era, se gândi, un mod al dracului de eficient sa trezesti un barbat. În timp ce se strecura în haine, se întreba cum functiona. Nu era o simpla banda, deoarece se declansa ca o reactie la alta actiune. Mesajul se repeta numai când vorbeai.

Pentru a-si verifica teoria, apasa din nou butonul de pe noptiera. Vo­cea întreba dulce:

— Doriti ceva?

— As dori, daca nu va suparati, sa stiu cum va cheama.

Asta-i tot?

Da. Cred ca da.

Asta-i tot?

Astepta. Lumina se stinse. Îsi încalta pantofii si era gata sa iasa, când o voce masculina spuse:

Doctore Hall, aici controlul serviciului de infor­matii. Ar fi de dorit sa luati mai în serios proiectul.

Hall râse. Asadar vocea reactiona la comentarii si raspunsurile sale erau înregistrate pe banda. Era un sistem inteligent.

— Regret. Nu eram sigur cum functioneaza treaba asta. Dar vocea es­te într-adevar încântatoare.

Vocea, spuse controlorul apasat, apartine domni­soarei Gladys Ste­vens, în vârsta de 63 de ani. Locuieste la Omaha si îsi câstiga existenta imprimând mesaje pe banda pentru personalul navelor spatiale si pentru alte sisteme de comunicare audio.

Oh! exclama Hall.

Parasi camera si o lua de-a lungul coridorului catre bufetul automat. Pe drum începu sa înteleaga de ce fusesera solicitati proiectanti de subma­rine la realizarea instalatiei Wildfire. Daca nu ar fi fost ceasul de la mâna, nu ar fi stiut ce ora e, sau nici macar daca este noapte sau zi. Se surprinse punându-si întrebarea daca bufetul va fi aglomerat, daca este vremea me­sei de prânz sau a celei de dimineata.

Precum se dovedi, bufetul era aproape gol. Se afla aici doar Leavitt; îi spuse ca ceilalti sunt în sala de se­dinte. Împinse catre Hall un pahar con­tinând un lichid cafeniu închis si îi propuse sa ia micul dejun.

Ce-i asta? întreba Hall.

42,5% substante nutritive. Contine tot ce trebuie pentru a asigura hrana unui barbat de statura mijlocie, având o greutate de 75 de kilogra­me, timp de 18 ore,

Hall sorbi lichidul, care era siropos si parfumat artificial ca sa aiba gust de portocale. Era o senzatie ciudata sa bei suc de portocale cafeniu, dar nu neplacuta dupa primul soc. Leavitt îi explica ca fusese creat pentru astronaiiti si continea toate cele neceare, în afara de vitamine solubile în aer.

n locul lor, iei pilula asta, spuse.

Hall înghiti pilula si apoi îsi umplu o ceasca de cafea de la un auto­mat asezat într-un colt.

De unde pot sa iau zahar?

Leavitt clatina din cap.

Aici nu exista nicaieri zahar. Nimic ce ar putea con­stitui un mediu de cultura pentru bacterii. De acum înainte suntem pe regim intens de proteine. Ne vom fabrica zaharul de care avem nevoie prin descompunerea proteinelor. Nu va mai fi nici urma de zahar în intesti­nele noastre. Dimpo­triva.

Baga mâna în buzunar.

— O, nu!

— Ba da, spuse Leavitt. Îi dadu o capsula mica, învelita în folie de aluminiu.

Nu, se revolta Hall.

Toti au folosit-o. Contine un antibiotic cu spectru larg. Du-te în ca­mera ta si administreaza-ti-o înainte de a trece prin procedurile finale de decontaminare.

N-am avut nimic împotriva sa ma balacesc în toate baile alea îm­putite, spuse Hall. N-am avut nimic împotriva sa fiu iradiat. Dar sa fiu al naibii daca

— Scopul este, începu sa-i explice Leavitt, sa ajungi cât mai steril cu putinta la Nivelul V. Ti-am sterilizat pielea si mucoasele de pe tractul res­pi­rator cât am putut mai bine. Dar nu am facut nimic pâna acum pentru tractul gastro-intestinal.

Sunt de acord, spuse Hall. Dar de ce tocmai supo­zitoare?

Te vei obisnui cu ele. Toti le folosim în primele patru zile. Nu ca ar fi bune la ceva, continua Leavitt, având pe fata acea expresie scârbita si plina de pesimism care îl caracteriza. Hai sa mergem în sala de conferinte. Stone vrea sa ne vorbeasca despre Karp.

Despre cine?

Despre Rudolph Karp.

Rudolph Karp era un biochimist de origine ungara care venise în Sta­tele Unite din Anglia în anul 1951. Obtinu un post la Universitatea din Mi­chigan, unde lucra în mod statornic si nestiut de nimeni timp de cinci ani. Apoi, la sugestia colegilor de la observatorul Ann Arbor, Karp începu sa stu­dieze meteoritii, în intentia de a determina daca adapostesc viata sau prezinta dovezi ca ar fi adapostit în trecut. Lua problema foarte în serios si lucra cu sârguinta, nepublicând nici un articol pe aceasta tema pâna în primii ani ai deceniului '60, perioada în care Calvin, Vaughn, Nagy si altii scriau articole explozive pe teme similare.

Argumentele si contraargumentele erau foarte variate, dar puteau fi reduse la un numitor comun: ori de câte ori un cercetator anunta ca a ga­sit într-un meteorit o fosila, sau o hidrocarbura proteinica, sau un alt in­diciu de viata, criticii proclamau ca este vorba de tehnici ne­glijente de la­bo­rator si de contaminare cu substante si organisme de origina terestra.

Karp, cu tehnicile sale minutioase si încete, era hotarât sa curme dis­puta odata pentru totdeauna. Anunta ca si-a dat o mare osteneala ca sa evite contaminarea. Fiecare meteorit examinat era spalat în 12 solutii, prin­tre care apa oxigenata, iod, solutii hipertonice saline si acizi diluati. Meteoritul era apoi supus la radiatii ultraviolete intense timp de doua zile. În cele din urma, era cufundat într-o solutie germicida si plasat într-o ca­mera de izolare sterila si lipsita de orice germen.

Spargând meteoritii, Karp reusi sa izoleze bacterii. El descoperi ca era vorba de niste organisme inelare, semanând cu niste mici anse ondulate, si de asemenea demonstra ca acestea cresteau si se înmulteau. El sus­tinea ca, desi esentialmente erau similare ca structura cu bacteriile terestre — fiind alcatuite din proteine, hidra ti de carbon si lipide — ele nu aveau nu­cleu celu­lar si ca urmare modul lor de înmultire constituia un mister.

Karp îsi prezenta informatiile în felul sau obisnuit — linistit si nesen­zational — sperând sa fie bine primite. Dar nu numai ca nu fura bine pri­mite, ci fura respinse si luate în derâdere de Cea de a Saptea Conferinta de Astrofizica si Geofizica de la Londra din anul 1961. Karp se descuraja si re­nunta la lucrarile sale asupra me­teoritilor. Ceva mai târziu, microorga­nis­mele fura dis­truse într-o explozie accidentala a laboratorului, în noaptea de 27 iunie 1963.

Experientele lui Karp erau aproape identice cu cele ale lui Nagy si ale celorlalti. Cercetatorii din anii '60 nu erau dispusi sa sustina ideea exis­tentei vietii în me­teoriti; orice dovada prezentata era depreciata, data deo­parte si ignorata.

Totusi, o mâna de oameni din câteva tari ramasera intrigati. Unul din­tre ei era Jeremy Stone; altul era Peter Leavitt. Leavitt fusese cel care, cu câtiva ani în urma, formulase 'Regula celor 48 de cromozomi.' Regula celor 48 de cromozomi era destinata a servi drept memento ironic cercetatorilor si se referea la imensa literatura care se acumulase în ultimii ani ai dece­niului '40 si primii ani ai deceniului '50 cu privire la numarulul cromozo­milor umani.

Fusese stabilit înca de mult timp ca celulele umane contin 48 de cro­mozomi. Existau desene în sprijinul acestei afirmatii, si un numar nesfâr­sit de studii ama­nuntite. În anul 1953, un grup de cercetatori americani anunta lumii ca cromozomii umani sunt în numar de 46. Din nou se facu­ra desene care sa dovedeasca afirma­tia si studii care sa o confirme. Dar acesti cercetatori mai facura ceva: reexaminara vechile desene si vechile studii, si gasira numai 46 de cromozomi, si nu 48.

'Regula celor 48 de cromozomi' spunea pur si simplu: 'Toti savantii sunt orbi.' Si Leavitt îsi invocase din nou regula când vazu primirea de care avusesera parte Karp si altii. Leavitt studie rapoartele si articolele si nu gasi nici un argument valabil pentru a respinge de la bun început stu­diile asupra meteoritilor; multe dintre experiente erau minutioase, bine gândite si de necombatut.

Îsi reaminti de aceasta când, împreuna cu ceilalti parinti spirituali ai Proiectului Wildfire, elaborase studiul cunoscut sub numele de 'Cei trei vectori.' Împreuna cu alt studiu, intitulat 'Cele cinci toxine', el constituia bazele teoretice ale Proiectului Wildfire.

'Cei trei vectori' era un raport care punea o între­bare cruciala: 'Daca o bacterie ar invada Pamântul, provocând o boala noua, de unde ar putea proveni bacteria?'

Dupa consultari cu astronomi si cu specialisti în teoria evolutiei, gru­pul Wildfire ajunse la concluzia ca bacteria putea proveni din trei surse.

Prima era cea mai evidenta — un microorganism din alta planeta, sau galaxie, care sa posede protectia necesara pentru a supravietui valorilor înaintate de temperatura si vid care exista în spatiu. Nu încapea îndoiala ca existau astfel de microorganisme care ar fi putut supravietui — era, de pilda, o clasa de bacterii cunoscute sub denumirea de termofile care pros­perau la temperaturi ridicate, înmultindu-se cu entuziasm la temperaturi de 70°C. Mai mult, era cunoscut faptul ca fusesera recuperate bacterii din mormintele egiptene, bacterii care rezistasera închise ermetic timp de mii de ani. Ele erau înca viabile.

Secretul consta în abilitatea bacteriei de a forma spori, plamadindu-si în jur un învelis tare, calcificat. Acest învelis dadea posibilitate microorga­nismelor sa supravietuiasca înghetului sau fierberii si, daca era necesar, sa reziste mii de ani fara hrana. El îmbina toate avantajele unui costum spatial cu cele ale sus­pendarii vietii.

Nu exista îndoiala ca un spor putea calatori prin spatiu. Dar era oare o alta planeta, sau o alta galaxie, cea mai verosimila sursa de contaminare pentru Pamânt?

Raspunsul la aceasta întrebare era, nu. Cea mai vero­simila sursa era cea mai apropiata sursa — Pamântul însusi.

Raportul sugera ca bacteriile ar fi putut sa paraseasca suprafata Pa­mântului acum o vesnicie, când viata abia începea sa-si faca aparitia din oceane si din continentele fierbinti, pârjoâite. Aceste bacterii ar fi trebuit sa fi plecat înaintea aparitiei pestilor, înaintea mamiferelor primitive, cu mult înaintea primului om-maimuta. Bacteriile s-au îndreptat probabil în sus, au urcat încet în aer, pâna când au ajuns cu adevarat în spatiu. Oda­ta ajunse aici, ar fi putut sa evolueze în forme neobisnuite, poate chiar sa învete sa extraga energia necesara vietii direct din soare, în loc de a avea nevoie de hrana ca sursa de energie. Aceste microorganisme ar fi putut sa fie de asemenea capabile sa transforme energia direct în materie.

Leavitt sugerase analogia dintre partile superioare ale atmosferei si a­dâncurile oceanelor, ca fiind medii la fel de inospitaliere, dar la fel de viabi­le. Se stie ca în regiunile cele mai adânci si mai întunecate ale oceanelor, unde oxigenarea este saraca, si unde lumina nu ajunge niciodata, exista nenumarate forme de viata. Si atunci de ce sa nu se întâmple acelasi lucru si în nemarginirile atmosferei? Adevarat, oxigen este putin. Adevarat, abia exista hrana. Dar daca exista fiinte ce pot trai la kilometri în adâncurile apei, de ce nu ar putea de ase­menea sa traiasca la noua kilometri deasu­pra ei?

Daca, acolo departe, ar exista microorganisme si daca ele ar fi parasit scoarta arzatoare a Pamântului cu mult înainte de aparitia primului om, atunci ele ar fi straine omului. Acesta nu ar fi avut cum sa ajunga la imu­ni­tate, adaptare, anticorpi în raport cu ele. În primul rând ar fi dusmanoa­se în acelasi fel cum rechinul, un peste primitiv, ramas neschimbat de o suta de mi­lioane de ani, a fost ostil si primejdios pentru omul modern, a­tunci când a invadat pentru prima oara oceanele.

Cea de a treia sursa de contaminare, cel de al treilea dintre vectori, e­ra în acelasi timp cel mai verosimil si cel mai tulburator. Aceasta sursa o constituia micro­organismele terestre existente, duse în spatiu de nave spa­tiale necorespunzator sterilizate. Odata aflate în spatiu, organismele sunt expuse la radiatii brutale, imponderabilitate si alte forte ale mediului am­bi­ant, care ar putea sa exercite un efect mutational, alterându-le.

Asa încât, când ar coborî, ar fi altele.

Sa luam de pilda o bacterie benigna — cum ar fi microorganismul ca­re produce 'cosurile' si faringita — si sa o readucem din spatiu într-o for­ma noua, virulenta si neasteptata. Ea ar putea provoca orice. Ar putea va­di o preferinta pentru umoarea apoasa a ochiului intern si invada globul ocular. Ar putea prospera pe seama secretiilor acide ale stomacului. S-ar putea înmulti pe seama curentilor electrici slabi furnizati de însusi creierul omului, provocând nebunie.

Cercetatorii de la Wildfire considerau aceasta ipoteza a bacteriilor care au suferit mutatii ca fiind trasa de par si neverosimila. Ca asa au stat lu­crurile, este o ironie a soartei, având mai ales în vedere ce avea sa se în­tâm­ple cu germenul Andromeda. Dar colectivul Wildfire ignora în mod sis­tematic atât dovezile propriei sale experiente — anume ca bacteriile sufera mutatii rapide si radicale — cât si dovezile experimentarilor cu biosateliti, în care o serie de forme de viata terestre fusesera lansate în spatiu si apoi recuperate.

Biosatelitul II continea, între altele, mai multe specii de bacterii. Ma­su­ratorile ulterioare au demonstrat ca dupa reîntoarcerea din spatiu bac­teriile se reproduceau cu o viteza de 20—30 de ori mai mare decât cea normala. Motivele erau neclare, dar rezultatele neechivoce: spatiul putea afecta reproducerea si cresterea.

Si cu toate acestea, la Wildfire nimeni nu a acordat atentie acestui fapt, decât atunci când a fost prea târziu.

Stone trecu repede în revista aceste informatii, apoi înmâna fiecaruia câte un dosar cartonat.

Aceste dosare, spuse, contin o reproducere dacti­lografiata a convor­birilor înregistrate în tot timpul zborului lui Scoop VII. Ora exacta s-a mar­cat automat. Trebuie sa analizam aceste înregistrari pentru a stabili, daca este cu putinta, ce s-a întâmplat cu satelitul în timp ce era pe orbita.

S-a întâmplat ceva cu el în acest rastimp? întreba Hall.

Leavitt explica:

Satelitul fusese programat sa ramâna pe orbita timp de sase zile, deoarece probabilitatea de a colecta microorganisme este proportionala cu durata evolutiei în spatiu. Dupa lansare, satelitul s-a înscris pe o orbita stabila. Apoi, în ziua a doua, a deviat de la ea.

Hall încuviinta.

Începeti cu prima pagina, spuse Stone.

Hall deschise dosarul.

ÎNREGISTRARE CU OROLOGIU DE CONTROL SINCRONIZAT

PROIECT: SCOOP VII

DATA LANSARII:

VERSIUNE PRESCURTATA — REPRODUCERE iNTEGPALA

NR. ARHIVA 179-99 COMPLEX VANDENBERG

COD EPSILON

Nu are sens sa ne oprim asupra partii acesteia, spuse Stone. Este înregistrarea unei lansari perfecte. Nu exista aici nici o indicatie, nimic în urmatoarele 96 de ore de zbor, cu privire la vreo defectiune la bordul navei. Acum, deschideti la pagina numarul 10.

CONTINUAREA ÎNREGISTRARII

SCOOP VII

DATA LANSARII: —

VERSIUNE PRESCURTATA

Avem date cu privire la comunicarile verbale în timpul perioadei critice?

Au existat legaturi radio între Sydney, Kennedy îsi Grand Bahama, toate dirijate prin Houston, care dispunea dealtfel si de cea mai mare capacitate de calcul. În cazul de fata însa, Houston a dat doar o mâna de ajutor; toate deciziile veneau de la Comanda Misiunii Scoop din Vandenberg. Avem intercomunicatiile audio la sfârsitul dosarului. Sunt cât se poate de semnificative.

ÎNREGISTRAREA INTERCOMUNICATIILOR AUDIO

COMANDA MISIUNII SCOOP

VANDENBERG

ORELE 0096.59 LA 0097.39

ACEASTA ÎNREGISTRARE ARE CARACTER SECRET.

ÎNREGISTRAREA NU A FOST PRESCURTATA NICI EDITATA.

Hall întreba:

Ce e cu pasajele sterse?

Mi-a explicat maiorul Manchek de la Vandenberg ca ele se refereau la niste vehicule spatiale din acea zona. Cele doua statii au ajuns pâna la urma la concluzia ca acestea nu au doborât, accidental sau intentionat, satelitul Scoop. Dealtfel nimeni nu a infirmat aceasta con­cluzie de atunci.

ncuviintara.

Ideea este interesanta, spuse Stone. Fortele Aeriene întretin o in­sta­latie de urmarire în Kentucky care tine evidenta tuturor satelitilor aflati pe orbite circumterestre. Ea are o dubla functiune, atât de a urmari vechii sateliti despre care se stie ca sunt pe orbita, cât si de a depista pe cei noi. În momentul de fata, pe orbite se afla sateliti de provenienta necunoscuta, cu alte cuvinte ei nu sunt ai nostri, si nu sunt nici rezultatul unor lansari oficiale. Se crede ca unii dintre ei ar fi sateliti de navi­gatie pentru subma­rine. Despre altii se presupune ca ar fi sateliti de spionaj. Dar important este faptul ca sunt ai dracului de multi sateliti pe cer. De pilda, vinerea trecuta Fortele Aeriene au raportat existenta a 587 de corpuri orbitând în jurul Pamântului. Acestea includ câtiva sateliti vechi, care nu mai functio­neaza, din seria americana Explorer si seria sovietica Sputnik. Ele includ de asemenea echipament auxiliar si trepte finale, într-un cuvânt, orice o­biect având o orbita sta­bila si suficient de mare pentru a reflecta un fasci­cul radar.

Cam prea multi sateliti

Da, si probabil ca sunt mult mai multi decât stim. Fortele Aeriene au convingerea ca acolo sus sunt o groaza de deseuri — piulite, suruburi, fâsii de metal — evoluând toate pe orbite mai mult sau mai putin stabile. Nici o orbita nu este, precum stiti, perfect sta­bila. Fara corectii repetate, orice satelit îsi va altera pâna la urma traiectoria si va cadea în spirala ca­tre Pamânt, aprinzându-se în atmosfera. Dar pâna atunci pot trece ani, chiar zeci de ani, de la lansare. În orice caz, Fortele Aeriene apreciaza ca numarul total de obiecte dis­tincte care orbiteaza în jurul Pamântului se ridica la cifra de 75.000

Asa încât este posibila o ciocnire cu un fier din asta vechi.

Da. Este posibila.

Dar daca a fost un meteorit?

Aceasta este alta posibilitate, si este chiar cea pe care o sustine ba­za Vandenberg. Un eveniment aleator, cel mai probabil un meteorit.

A fost cumva o ploaie de meteoriti în ultimele zile?

Nu, pe cât se pare. Dar asta nu elimina posibilitatea unei ciocniri cu un meteorit.

Leavitt îsi drese vocea.

Mai exista înca o posibilitate.

Stone se încrunta. Stia ca Leavitt are o imaginatie bogata, si ca aceas­ta însusire constituia atât o calitate cât si un defect. Uneori, Leavitt putea sa fie uluitor si captivant; iar alteori pur si simplu enervant.

Este oarecum tras de par, spuse Stone, sa postulam existenta unor fragmente provenind de la o sursa oare­care extragalactica, alta decât

Sunt de acord, spuse Leavitt. Cât se poate de tras de par. Nu exista nici un fel de dovada în sprijinul unei astfel de ipoteze. Pe de alta parte în­sa, nu cred ca putem sa ne permitem sa ignoram aceasta posibilitate.

Un gong rasuna încet. O voce calda, feminina, despre care Hall stia a­cum ca apartine lui Gladys Stevens din Omaha, spuse blând:

Puteti porni catre nivelul urmator.

13. NIVELUL V

Nivelul V era zugravit într-o nuanta palida de albastru, iar uniformele pe care le purtau erau tot albastre. Burton începu sa-i vorbeasca lui Hall despre caracteristicile nivelului V.

Acest etaj este ca toate celelalte. Circular. El este de fapt organizat sub forma unei serii de cercuri con­centrice. Acum ne aflam în perimetrul exterior; aici locuim si lucram. Bufetul, dormitoarele, totul se afla în zona asta. Imediat mai spre interior este un inel de laboratoare. Si în interiorul acestuia, izolat ermetic de noi, este nucleul central. Acolo se afla acum satelitul si cele doua persoane.

Si sunt izolati ermetic de noi?

Da.

Atunci cum vom ajunge pâna la ei?

Ai folosit vreodata o 'incinta cu manusi'?

Hall clatina din cap.

'Incintele cu manusi ' sunt cutii mari, transpa­rente, din material plastic, ce se utilizeaza pentru mane­vrarea materialelor sterile. Cutiile au o serie de des­chideri în partile laterale, prevazute cu manusi fixate cu ajuto­rul unui sistem de etansare ermetica. Pentru a mânui obiectele ce se afla în interior, îti strecori mâinile în manusi si le introduci în incinta. Dar de­ge­tele nu ating niciodata materialul, ci doar manusile. Noi am mers înca un pas mai departe, continua Burton. Avem camere întregi care nu sunt altceva decât tot niste incinte cu manusi. În aceste camere, în loc de ma­nusi în care se introduc mâinile, exista un costum complet din material plastic, pentru întreg corpul. Vei vedea ce vreau sa zic.

Mersera de-a lungul coridorului circular pâna la o camera pe care scri­a 'CAMERA PRINCIPALA DE COMANDA.' Aici îi gasira pe Leavitt si Stone lucrând în tacere. Camera principala de comanda era o încapere strâmta, ticsita cu aparatura electronica. Unul din pereti era de sus si pâ­na jos din sticla, permitând cercetatorilor sa priveasca în camera alatura­ta.

Prin geam se puteau zari mâini mecanice care mane­vrau capsula si o asezau pe o masa. Hall, care nu mai vazuse pâna atunci o capsula, urma­rea totul cu interes. Era mai mica decât îsi închipuise, lungimea ei nu de­pasea 90 de centimetri; unul dintre capete era topit si înnegrit de caldura reintrarii în spatiul terestru.

Dirijate de Stone, mâinile mecanice deschisera mica scobitura în for­ma de caus[6] de pe partea laterala a capsulei, dându-i la iveala interiorul.

Asa, spuse Stone, scotându-si mâinile din comenzi. Acestea sema­nau cu o pereche de manusi, doar ca erau din alama si articulate; opera­torul îsi introducea în ele propriile mâini si le misca în felul în care ar fi do­rit sa se miste mâinile mecanice.

Pasul urmator este de a determina daca mai subzista ceva biologic activ în capsula. Propuneri?

— Un sobolan, spuse Leavitt. Sa folosim un sobolan negru norvegian.

Sobolanul negru norvegian nu era defel negru; si denumirea se refe­rea pur si simplu la o specie de animale de laborator, poate cea mai cele­bra specie din istoria stiintei. Pe vremuri fusese, desigur, si negru si nor­vegian, dar anii de crestere în captivitate si nenumaratele gene ratii îl facu­sera alb, mic si docil. Explozia biologica adusese cu ea nevoia unor anima­le uniforme din punct de vedere genetic. În ultimii treizeci de ani fusesera create în mod artificial mai mult de o mie de specii 'pure.' În cazul sobola­nului negru norvegian, un savant din orice colt al lumii ar fi putut sa efec­tueze o experienta pe acest animal si sa aiba certitudinea ca alti savanti, în alta parte, ar putea repeta sau amplifica lucrarile sale utilizând de fapt or­ganisme identice.

Si sa continuam cu un rhesus, spuse Burton. Va trebui oricum sa ajungem, mai curând sau mai târziu, la primate.

Ceilalti încuviintara. Laboratorul Wildfire era înzes­trat cu tot ce tre­buia pentru efectuarea de experiente pe maimute si primate, ca si pe ani­male mai mici si mai putin costisitoare. O maimuta este un animal cu care se lucreaza foarte greu; micile primate sunt ostile, rapide si inteligente. Sa­vantii considera maimutele americane, cu cozile lor care au în­demânarea unei mâini, ca deosebit de dificile. Câti cercetatori, ajutati de trei-patru teh­nicieni de laborator, nu au încercat sa imobilizeze o maimuta pentru a-i putea face o injectie — ca sa asiste cum coada acesteia se ridica ca un bici, apuca seringa si o arunca cât colo.

Teoria care statea la baza experimentarii pe primate era ca aceste ani­male sunt mai apropiate biologic de om. În anii '50, câteva laboratoare au încercat chiar ex­periente pe gorile, înfruntând neplaceri si cheltuieli foarte mari pentru a putea lucra cu aceste animale, aparent cele mai umane. Ca­tre anul 1960, s-a demon­strai însa ca, dintre maimutele mari, cimpanzeul este mai asemanator omului decât gorila. Pornind de la cri­teriul similitudi­nii cu omul, alegerea animalelor de la­borator este uneori surprinzatoare. De pilda, pentru stu­dii imunologice si cancerologice se prefera hârciogul, deoarece reactiile sale în aceasta directie sunt extrem de asemanatoare cu cele ale omului, în timp ce pentru studiile asupra inimii si circulatiei, por­cul este consi­derat cel mai apropiat de om.

Stone puse din nou mâinile pe comenzi, manevrându-le cu delicatete. Prin panoul de sticla se puteau vedea dege­tele negre de metal miscându-se catre peretele cel mai îndepartat al camerei interioare unde, dincolo de nis­te usi basculante ermetice, erau închise în custi anima­lele de laborator. Pe­retele acesta îi amintea în mod ciudat lui Hall de un bufet automat.

Mâinile mecanice deschisera una dintre usi si scoa­sera un sobolan dintr-o cusca, îl adusera în camera si îl asezara lânga capsula.

Sobolanul se uita prin camera, adulmeca aerul si facu câteva miscari, întinzându-si gâtul. O clipa mai târziu se prabusi pe o parte, mai zvâcni o data din pi­cioare si ramase nemiscat.

Totul se petrecu cu o repeziciune uluitoare. Lui Hall aproape ca nu îi venea sa creada ca ceea ce vazuse se întâmplase cu adevarat.

Doamne! exclama Stone. Ce evolutie rapida.

Asta o sa ne provoace greutati, spuse Leavitt.

Am putea încerca trasoare, sugera Burton.

Da. Va trebui sa folosim trasoare, încuviinta Stone. Care este du­rata minima a unei explorari la aparatele noastre?

Câteva milisecunde, daca este necesar.

Va fi necesar.

Sa încercam pe rhesus, spuse Burton. Ai sa ai oricum nevoie de el pentru o autopsie.

Stone dirija mâinile mecanice înapoi catre perete, deschise o alta usa si scoase o cusca ce continea un mascul de rhesus, mare si brun. Maimu­ta scotea tipete ascutite, lovindu-se de gratii în timp ce cusca se ridica.

Apoi muri, dupa ce îsi duse o mâna la piept cu o pri­vire de mirare ui­mita.

Stone clatina din cap.

Cel putin stim ca germenul mai este înca biologic activ. Indiferent de natura lui, microorganismul care a ucis pe cei din Piedmont este înca în capsula, si înca tot atât de eficient. Ofta. Daca eficient este cuvântul cel mai potrivit.

Ar fi bine sa începem cu explorarea capsulei, spuse Leavitt.

Voi lua animalele moarte, spuse Burton, pentru a face testele preli­minare de factor cauzal. Iar pe urma. le voi face autopsia.

Stone puse din nou în miscare mâinile mecanice. Ridica custile în ca­re se gaseau sobolanul si maimuta si le aseza pe un transportor cu banda de cauciuc ce se afla în partea din spate a camerei. Apoi apasa pe un bu­ton al consolei de comanda pe care scria 'AUTOP­SIE.' Transportorul cu banda se puse în miscare.

Burton parasi camera si strabatu coridorul catre camera de autopsie, stiind ca banda, conceputa pentru a transporta materiale de la un labora­tor la altul, pre­dase în mod automat custile.

Stone se adresa lui Hall:

Dintre noi esti singurul medic practician. Ma tem ca te asteapta chiar acum o treaba foarte grea.

Pediatrie si geriatrie?

Exact. Vezi ce poti face cu ei. Amindoi se afla în camera botezata 'Diverse', camera pe care am prevazut-o tocmai pentru situatii neobisnu­ite, cum e aceasta. Exista acolo un terminal al calculatorului care ar putea sa-ti fie de folos. Tehnicianul îti va arata cum functioneaza.

14. DIVERSE

Hall deschise usa pe care scria .'DIVERSE', gândindu-se ca treaba care îl astepta intra pe drept cuvânt în categoria diverse — a mentine în viata un om batrân si un copilas. Amândoi aveau o importanta vitala pen­tru proiect, si amândoi erau, fara îndoiala, greu de mânuit.

Se afla într-o camera mica, asemanatoare cu camera de comanda pe care abia o parasise. Si aceasta avea un perete de sticla ce dadea în inte­rior spre o camera cen­trala. În camera erau doua paturi, iar pe paturi — Jackson si copilul. Dar lucrul cel mai de necrezut erau costumele: asezate în picioare erau patru costume trans­parente de material plastic, umflate, si având forma de om. De la fiecare costum pornea catre perete un fel de tunel.

Era limpede. Trebuia sa se târasca prin tunel si apoi sa se ridice în pi­cioare în interiorul costumului. Abia dupa aceea ar fi putut consulta paci­entii aflati în camera centrala.

Fata care trebuia sa-i serveasca drept asistenta lucra aplecata asupra consolei calculatorului. Se prezenta drept Karen Anson si îi explica modul de functionare.

Aceasta este una dintre substatiile calculatorului Wildfire care se afla la Nivelul I, spuse ea. Exista trei­sprezece substatii raspândite pe tot cuprinsul laboratoa­relor, conectate toate la calculatorul principal. La ele pot lucra, în acelasi timp, treisprezece oameni.

Hall dadu din cap. Diviziunea timpului era o notiune pe care o întele­gea. Stia ca un numar de pâna la doua sute de oameni pot folosi concomi­tent acelasi calculator. Principiul era simplu: calculatoarele lucreaza foarte rapid — în fractiuni de secunda — în timp ce oamenii lucreaza încet, în se­cunde sau minute. Folosirea calculatorului de catre o singura persoana es­te ineficienta, deoarece sunt necesare câteva minute pentru a perfora car­te­lele de instructiuni, si în acest rastimp calculatorul îsi pierde vremea, as­teptând. Odata instructiunile încarcate, calculatorul raspunde aproape imediat. Dar asta înseamna pentru calculator a 'lucra' numai când si când. Dar daca mai multi oameni pun simultan întrebari calculatorului, se poate asigura masinii o functionare aproape neîntrerupta.

— Daca calculatorul este complet încarcat, continua Karen, s-ar pu­tea ca raspunsul sa fie dat cu o întârziere de una sau doua secunde. În mod obisnuit însa, primim raspunsul imediat. Noi folosim acum programul MEDCOM. Îl cunoasteti?

Hall clatina din cap negativ.

Este un analizor de date medicale. Utilizatorul introduce informati­ile, iar programul stabileste diag­nosticul pacientului, da indicatii terapeu­tice sau solicita analize suplimentare pentru confirmarea diagnosticului.

Nici nu se putea ceva mai potrivit.

Este foarte rapid, spuse fata. Toate analizele noastre de laborator se fac cu ajutorul unor masini automate. În felul acesta putem obtine diag­nostice com­plexe în câteva minute.

Hall se uita prin fereastra de sticla la cei doi pacienti.

Ce tratament li s-a aplicat pâna acum?

Nimic. La Nivelul I au fost pusi pe perfuzii intravenoase. Plasma pentru Peter Jackson, dextroza si apa pentru sugar. Amândoi sunt acum bine hidratati, si nu prezinta nici un semn clinic îngrijorator. Jackson este înca inconstient. Nu prezinta semne pupilare, dar nu are reactii si pare a­nemic.

Hall dadu din cap.

Laboratoarele pot efectua orice analiza?

Orice. Chiar si dozare de hormoni adrenalinici si teste speciale, cum ar fi viteza partiala de tromboplastina. Puteti solicita orice analiza medicala cunoscuta.

Perfect. Sa începem.

Fata puse în functiune calculatorul.

Analizele de laborator se solicita, spuse, folosind acest creion luminos cu care se indica analizele dorite. Este suficient sa atingeti ecranul cu creionul.

Îi înmâna un mic creion luminos, si apasa pe butonul 'START'.

Ecranul se aprinse.

Hall examina lista. Indica analizele pe care le dorea cu creionul lumi­nos; acestea disparura de pe ecran. Alese vreo 15—20, apoi facu un pas înapoi si astepta.

Ecranul se întuneca pentru o clipa, apoi aparura urmatoarele:

ANALIZELE SOLICITATE VOR NECESITA

PENTRU FIECARE SUBIECT

20 CC SÂNGE INTEGRAL

L0 CC SÂNGE OXALATAT

L2 CC SÂNGE CITRATAT

L5 CC URINA

Tehniciana spuse:

Voi recolta eu sângele daca doriti sa faceti exame­nul medical. Ati mai intrat vreodata într-o camera de acest fel?

Hall clatina din cap.

Este cât se poate de simplu. Ne vom târî prin tunele pâna la costu­me. Tunelul se închide apoi etans în urma noastra.

Da? De ce?

Pentru cazul în care s-ar întâmpla ceva unuia dintre noi. Pentru ca­zul în care s-ar rupe stratul exte­rior al costumului — distrugerea integri­tatii suprafetei, cum spune protocolul. În acest caz, bacteria ar putea sa se împrastie prin tunel catre exterior.

Asa încât suntem complet izolati.

Da. Primim aer de la un sistem separat — puteti vedea conductele acelea subtiri care intra pe acolo. De fapt, odata intrat în acest costum sunteti izolat de absolut orice. Dar nu cred, totusi, ca trebuie sa va îngri­jorati. Singurul mod în care ati putea, eventual, sa va rupeti costumul, ar fi sa-l taiati cu bisturiul; si ma­nusile au o grosime tripla, tocmai pentru a preveni un astfel de accident.

Îi arata cum sa se târasca si, imitându-i miscarile, Hall se ridica în pi­cioare în interiorul costumului de material plastic. Se simtea ca un fel de reptila gigantica, miscându-se greoi de ici-colo, târându-si tunelul ca pe o coada groasa dupa el.

Dupa o clipa se auzi un suierat; costumul devenise autonom si etans. Apoi un alt suierat, si aerul se raci pe masura ce conducta, special preva­zuta în acest scop, începu sa îl alimenteze cu aer.

Tehniciana îi înmâna instrumentele necesare consul­tatiei. În timp ce ea lua sânge de la copil, extragându-l dintr-o vena a scalpului, Hall îsi con­centra atentia asupra lui Peter Jackson.

Un om batrân si palid — anemie. De asemenea slab — primul diag­nostic, cancer. Urmatorul diagnostic, tuberculoza, alcoolism, sau un alt proces cronic. Si inconstient. Strabatu cu gândul diagnosticul diferential de la epilepsie la soc hipoglicemic si pâna la congestie cerebrala.

Hall marturisi mai târziu ca s-a simtit umilit când calculatorul i-a fur­nizat un diagnostic diferential com­plet, însotit de probabilitatile aferente. La acea vreme nu îsi daduse înca seama de maiestria calculatorului, de calitatea programului.

Verifica tensiunea lui Jackson. Era scazuta, S1/2 cu 5. Pulsul rapid, 110. Temperatura, 36,6. Respiratia, adânca, de 30 de ori pe minut.

Consulta corpul batrânului în mod sistematic, începând cu capul si coborând în jos. Când îi provoca durere — apasând nervul prin santul su­praorbital, imediat sub sprânceana — omul se strâmba si încerca sa-l dea la o parte împingându-l cu bratele.

Poate ca totusi nu era inconstient. Poate doar buimacit. Hall îl scutu­ra.

Domnule. Jackson! Domnule Jackson!

Omul nu raspunse. Si apoi, încet, paru sa îsi revina. Hall îi striga nu­mele in ureche si îl scutura puternic.

Peter Jackson deschise doar pentru o clipa ochii, si spuse:

Pleaca de aici

Hall continua sa îl scuture, dar trupul lui Jackson se muie, devenind fara vlaga, lunecând înapoi catre starea de nereactivitate. Hall renunta, si relua examenul me­dical. Plamânii erau curati si inima parea normala. Ab­domenul prezenta o oarecare încordare si în timpul palparii batrânul vo­ma, eliminând o materie sanguinolenta, coagulata. Repede, efectua o ana­li­za de bazolite pentru decelarea prezentei sângelui: iesi pozitiva. Efectua un examen rectal si analiza fecalele. Rezultatul fu de asemenea pozitiv în ceea ce privea sângeâe.

Se întoarse catre tehniciana, care terminase recoltarea si introducea eprubetele în aparatul de analiza al calcu­latorului ce se gasea într-un colt al camerei.

Suntem în prezenta unei hemoragii gastro-intestinale, spuse. În cât timp putem primi rezultatele ana­lizelor?

Fata arata catre un ecran de televiziune montat în apropierea tavanu­lui.

Rapoartele de la laborator ni se comunica imediat ce sunt gata. Sunt afisate aici, si pe consola din camera cealalta. Cele mai usor de efec­tuat ne parvin primele. Ar trebui sa primim hematocritul în doua minute.

Hall astepta. Ecranul se aprinse si aparura cuvintele!

JACKSON, PETER

ANALIZE DE LABORATOR

— Pe jumatate cât normalul, spuse Hall.

Puse o masca de oxigen pe fata lui Jackson, fixa curelele si spuse:

Vom avea nevoie de cel putin patru flacoane. Plus doua de plasma.

Le voi cere.

Trebuie începuta transfuzia cât mai repede cu putinta.

Tehniciana telefona la banca de sânge ce se afla la Nivelul II si îi ruga sa urgenteze comanda. Între timp, Hall îsi îndrepta atentia catre copil.

Nu mai examinase de multa vreme un copil, si uitase cât de greu pu­tea sa fie. Ori de câte ori încerca sa i se uite în ochi, copilul îi închidea strâns. Ori de câte ori i se uita în gât, copilul închidea gura. Ori de câte ori încerca sa îi asculte inima, copilul tipa asurzitor, aco­perindu-i bataile.

Totusi persevera, reamintindu-si ce spusese Stone. Aceste doua fiinte, oricât ar fi fost de neasemanatoare, reprezentau totusi singurii supravietu­i­tori din Piedmont. Într-un fel oarecare reusisera sa înfrânga boala. Exista deci o legatura între ei, între batrânul vestejit care voma sânge si copilasul trandafiriu care plângea si tipa.

La prima vedere erau cât se poate de deosebiti; se aflau la polii opusi ai spectrului, nu aveau nimic în co­mun.

Si totusi trebuia sa existe ceva pe care sa îl aiba în comun.

Examinarea copilului dura o jumatate de ora. La sfârsitul acestui ras­timp, Hall fu nevoit sa accepte evi­denta: din punct de vedere medical, copi­lul era perfect normal. Absolut normal. Nu prezenta nici cel mai mic simp­tom neobisnuit.

Cu exceptia faptului ca, într-un fel oarecare, supravietuise.

15. CAMERA PRINCIPALA DE COMANDA

Stone si Leavitt se aflau în camera principala de comanda, si priveau catre camera interioara în care se afla capsula. Desi strâmta si înghesuita, camera princi­pala de comanda era prevazuta cu aparatura complexa si cos­tisitoare: se cheltuisera doua milioane de dolari pentru amenajarea ci, ceea ce o facea sa fie cea mai costisitoare camera din instalatia Wildfire. Dar ea era vitala pentru functionarea întregului laborator.

Camera de comanda servea drept prima etapa în examinarea stiinti­fica a capsulei. Functiunea ei princi­pala era detectarea — încaperea era conceputa pentru a detecta si izola microorganisme. În conformitate cu 'Protocolul de analiza a vietii', existau trei etape prin­cipale în programul Wildfire: detectarea, caracterizarea si controlul. În primul rând, trebuia ga­sit microorganis­mul. Apoi trebuia studiat si cunoscut. Numai apoi puteau fi cautate caile pentru a-l controla.

Camera principala de comanda era amenajata pentru a gasi microor­ganismul.

Leavitt si Stone sedeau unul lânga altul în fata unui numar urias de. comenzi si butoane. Stone manevra mâinile mecanice, în timp ce Leavitt lucra la microsco­pul electronic. Imposibilitatea ca sa intre ei însisi în ca­me­ra unde se gasea capsula si sa o examineze direct era evidenta. Micros­coape dirijate de roboti, conectate la ecrane ce se aflau în camera de co­man­da, efectuau aceste operatii în locul lor.

O problema care se pusese înca de mult fusese aceea a utilizarii tele­viziunii, sau a unui alt sistem oarecare de legatura vizuala directa. Televi­zi­unea era mai ief­tina si mai usor de instalat; intensificatoarele de imagine TV erau înca de mult folosite pentru microscoape electronice, aparate de raze X si alte dispozitive. Totusi, grupul Wildfire ajunsese pâna la urma la concluzia ca un ecran TV nu era suficient de precis pentru problemele de detectare; nici chiar o camera cu dubla explorare, care ar fi transmis de do­ua ori mai multe linii decât tele­viziunea obisnuita si ar fi redat cu o pre­cizie mai mare detaliile, tot nu ar fi fost suficienta. Pâna la urma, colec­tivul alese un sistem bazat pe fibre optice. În acest caz, imaginea luminoasa era transmisa direct prin inter­mediul unui manunchi de fibre de sticla rasuci­te si re­data pe un ecran. Sistemul furniza o imagine limpede si precisa.

Stone pozitiona capsula si manevra comenzile cores­punzatoare. O cu­tie neagra coborî din tavan si începu sa exploreze suprafata capsulei. Sto­ne si Leavitt urma­reau ecranele.

— Începe cu marimea cinci, spuse Stone.

Leavitt regla comenzile. Urmarira vizualizatorul care se misca automat în jurul capsulei, focalizând pe rând toate zonele suprafetei metalice. Efec­tu­ara o explorare completa si trecura apoi la marirea 20. De data aceasta explorarea dura mai mult, deoarece cmipul vizual era mult mai mic. Înca nu se putea observa nimic pe supra­fata capsulei: nici o întepatura, nici o crestatura, nimic care sa semene cu o cultura bacteriana oarecare, oricât de mica.

Sa trecem la 100, spuse Leavitt.

Stone ajusta comenzile si se dadu un pas înapoi. Stiau ca acesta este începutul unei lungi si obositoare cautari. Probabil ca nu vor gasi nimic. Curând vor exa­mina interiorul capsulei; s-ar putea sa gaseasca aici ceva. Sau sa nu gaseasca. În ambele cazuri, vor recolta probe pentru analiza, însamântând cu ansa de platina aschiile si pulberea pe medii de cultura.

Leavitt ridica ochii de pe ecran pentru a privi în camera. Vizualizatorul, suspendat de tavan prin inter­mediul unui paienjenis com­plicat de cabluri si sârme, se misca automat în cercuri line în jurul capsu­lei. Se uita din nou la ecran.

În camera de comanda erau trei ecrane si toate aratau acelasi câmp vizual. În teorie ar fi putut folosi trei vizualizatoare, care sa proiecteze ima­gini diferite pe cele trei ecrane, si sa exploreze capsula într-un timp de trei ori mai scurt. Dar nu voiau sa faca acest lucru — cel putin, nu înca. A­mân­doi stiau ca interesul si puterea de concentrare le vor slabi pe masura ce orele se vor scurge. Oricât de mult s-ar fi straduit, atentia nu ar fi putut sa le ramâna mereu treaza. Dar daca doi oameni urmaresc aceeasi imagi­ne, exista mai putine sanse de a le scapa ceva.

Suprafata exterioara a capsulei conice — 90 centi­metri lungime si 30 centimetri diametru la baza — avea putin peste 4200 cm². Cele trei explo­rari, efectuate la mariri de 5, 20 si 100, le cerura ceva mai mult de doua ore. La sfârsitul celei de a treia explorari, Stone spuse:

Presupun ca ar trebui sa lucram si cu marirea de 440.

Da, si?

Sunt tentat sa trec direct la explorarea interiorului. Daca nu gasim nimic, ne reîntoarcem la suprafata ex= terioara si lucram la 440.

De acord.

Perfect, spuse Stone. Începe cu cinci. La interior.

Leavitt manevra comenzile. De data aceasta explorarea nu se mai pu­tea face automat; vizualizatorul era programat sa urmareasca contururile oricarui obiect de forma regulata, cum ar fi un cub, o sfera, sau un con. Dar nu putea examina interiorul capsulei fara a fi diri­jat. Leavitt regla len­tilele la marirea de cinci diametre si trecu dispozitivul de vizualizare la dis­tanta pe control manual. Apoi îl dirija în jos catre deschiderea capsulei.

Stone, urmarind ecranul, spuse:

E nevoie de mai multa lumina.

Leavitt manevra reglajele. Înca cinci becuri coborâra din tavan si se aprinsera, luminând interiorul satelitului.

E mai bine asa?

Perfect.

Urmarind ecranul din dreptul sau, Leavitt începu sa deplaseze vizua­lizatorul de distanta. Îi fura necesare câteva minute înainte de a-l putea manevra lin. Îi venea greu sa îsi coordoneze miscarile; era ca si cum ai fi încercat sa scrie privind în oglinda. Dar încetul cu încetul reusi.

Explorarea la marire cinci dura douazeci de minute. Nu gasira nimic, în afara unei mici crestaturi, de ma­rimea unui vârf de creion. La sugestia lui Stone, când trecura pe marirea 20 începura cu crestatura.

O recunoscura imediat: o mica pata neagra de forma neregulata, nu mai mare ca un graunte de nisip. Acum se mai puteau vedea si niste puncte verzi, ameste­cate în masa neagra.

Pe moment nici unul nu reactiona, desi Leavitt avea sa marturiseasca mai târziu: 'Tremuram de emotie. Nu ma puteam împiedica sa ma întreb tot timpul, daca asta era ceea ce cautam, daca era într-adevar ceva nou, o forma cu totul noua de viata'

Cu toate acestea, singurul lucru pe care îl spuse fu:

Interesant.

Ar fi mai bine sa terminam întâi explorarea la marire 20, spuse Sto­ne.

Se straduia sa îsi controleze vocea, dar se vedea limpede ca era si el emotionat.

Leavitt ar fi dorit sa examineze imediat pata la o putere de rezolutie mai mare, dar întelese ce voia sa zica Stone. Nu îsi puteau permite luxul sa sara la con­cluzii — oricare ar fi fost acestea. Singura lor speranta de reusita era sa fie chinuitor, nemarginit de minutiosi. Trebuiau sa procede­ze metodic, sa se asigure la fiecare pas ca nu au trecut nimic cu vederea.

Altfel, s-ar fi putut sa urmeze o cale de investigare ore si zile întregi, numai pentru a descoperi ca nu ducea nicaieri, ca facusera o greseala, ju­decasera gresit indi­ciile si pierdusera timpul.

Asa încât Leavitt efectua o explorare completa a inte­riorului la mari­rea 20. Se oprira, o data sau de doua ori, când li se paru ca vad si alte pete verzi. Notara coordonatele ca sa poata regasi mai târziu zona, atunci când ar fi cercetat-o la o marire mai mare. Mai trecu înca o jumatate de ora pâ­na când Stone anunta ca este satisfacut de explorarea la marire 20.

Facura o pauza ca sa ia cafeina, înghitind doua pilule cu apa. Colec­tivul cazuse înca de la început de acord sa nu foloseasca amfetamine decât în momente de criza serioasa; ele existau în farmacia de la Nivelul V, dar pentru scopuri obisnuite se prefera cafeina.

Cu gustul acru al pilulei înca în gura, Leavitt adapta lentilele ce ma­reau de 100 de ori, si începu cea de a treia explorare. Ca si mai înainte, începura cu cresta­tura, si cu mica pata neagra pe care o remarcasera mai înainte.

Fura dezamagiti: la marire mai mare nu parea di­ferita de imaginile an­terioare, doar mai întinsa. Îsi putura, totusi, da seama ca era vorba de o bucata de material de forma neregulata, mata, semanând a roca. Si mai putura vedea limpede prezenta acelor mici in­sule verzi împlântate în masa colturoasa a materialului.

Ce parere ai? întreba Stone.

Daca acesta este obiectul cu care s-a ciocnit capsula, spuse Leavitt, sau se misca cu viteza foarte mare, sau era foarte greu. Deoarece altfel nu este destul de voluminos

Ca sa poata devia satelitul de pe orbita. Sunt de acord. Si cu toa­te acestea nu a provocat o crestatura prea mare.

Ce sugerezi?

Stone dadu din umeri.

Sugerez sau ca nu este raspunzator de schimbarea orbitei, sau ca poseda anumite proprietati elastice despre care nu stim înca nimic.

Ce zici de petele verzi?

Stone rinji.

Nu ma poti prinde înca. Sunt curios, si atâta tot.

Leavitt chicoti si continua explorarea. Amândoi jubilau acum si aveau convingerea intima ca sunt pe pragul unei descoperiri. Verificara si celelal­te zone unde observasera pete verzi si confirmara existenta acestora si la marire mai mare.

Dar celelalte pete nu semanau cu verdele din roca. În primul rând erau mai mari si pareau oarecum mai luminoase. În al doilea rând, contu­ru­rile lor erau relativ regulate si rotunjite.

Ca niste mici picaturi de vopsea verde împroscate în interiorul cap­sulei, spuse Stone.

Sper ca nu asta si este.

Putem încerca, spuse Stone.

Sa asteptam întâi rezultatele de la 440.

Stone încuviinta. Explorau capsula de aproape patru ore, dar nici unul din ei nu se simtea obosit. Privira cu atentie ecranele care se estom­para pentru o clipa în timp ce se schimbau lentilele. Când imaginea deveni din nou clara, putura vedea crestatura, si pata neagra cu zonele ei verzi. La aceasta marire, neregularitatile suprafetei rocii erau izbitoare — parea o planeta în miniatura, cu vârfurile crenelate ale muntilor si vaile adânci. Leavitt se gândi ca, de fapt, ceea ce vedeau, asta si era: o planeta minuscu­la, completa, cu formele ei de viata intacte. Clatina însa din cap, alungând gândul din minte. Imposibil.

Stone spuse:

Daca acesta este un meteorit, arata al dracului de ciudat.

Ce te framânta?

Marginea din stânga, acolo. Stone arata catre ecran. Suprafata pie­trei — daca e piatra — are un as­pect rugos, brut, în toate partile, cu excep­tia marginei din stânga, unde este neteda si parca taiata drept.

Ca o suprafata prelucrata artificial?

Stone ofta.

Daca voi continua sa o privesc, spuse, s-ar putea sa încep sa gân­desc si eu acelasi lucru. Hai sa ne uitam la celelalte pete verzi.

Leavitt pozitiona coordonatele si focaliza vizualiza­torul. O noua imagi­ne aparu pe ecran. De data aceasta era o imagine marita a uneia dintre petele verzi. Sub marirea sporita marginile se puteau vedea clar. Nu erau netede, ci usor zimtate; arata aproape ca o rotita de ceasornic.

Sa ma ia dracii! exclama Leavitt.

Nu e vopsea. Dintii sunt mult prea regulati.

Si în timp ce priveau cu atentie, se întâmpla ceva ciu­dat: pata verde deveni, pentru o fractiune de secunda, mai putin decât o clipire, purpurie.

Ai vazut?

Da. Am vazut. Ai schimbat cumva iluminarea?

Nu. Nici nu m-am atins de ea.

O clipa mai târziu se întâmpla din nou: verde, o strafulgerare purpu­rie, din nou verde.

Uluitor.

Ar putea sa fie vorba

Si atunci, în timp ce o priveau, pata deveni purpurie si ramase purpu­rie. Dintisorii disparura; pata crescuse aproape imperceptibil, umplând golurile în forma de V. Era acum un cerc perfect. Deveni din nou verde.

Creste, spuse Stone.

Lucrara cu repeziciune. Camerele de luat vederi fura coborâte si puse sa înregistreze din cinci unghiuri cu o viteza de 96 de cadre pe secunda. O alta camera, cu declansare programata, fotografia la intervale de o juma­tate de secunda. Leavitt coborî înca alte doua camere, actionate la distan­ta, si le aseza la unghiuri diferite de camera initiala.

În camera centrala de comanda cele trei ecrane aratau acum trei ve­deri diferite ale petei verzi.

— Putem sa marim si mai mult? Avem cumva o putere de rezolutie mai mare? întreba Stone.

— Nu. Adu-ti aminte ca am hotarât ca 440 sa fie maximum..

Stone începu sa înjure. Pentru a obtine o marire mai mare, erau ne­vo­iti sa mearga într-o camera speciala, sau sa foloseasca microscopul elec­tronic. În ambele cazuri, aceasta le-ar fi rapit timp.

— Sa începem culturile si izolarea? întreba Leavitt.

Da. Nu avem altceva de facut.

Leavitt readuse vizualizatoarele la marirea 20. Stiau acum ca erau, cu totul, patru zone de interes — trei pete verzi izolate si roca cu crestatura. Apasa la consola de comanda pe butonul marcat 'CULTURI' si de pe o la­tura a camerei luneca afara o tava, dezva­luind un morman de cutii circula­re Petri, acoperite cu capace de material elastic. În interiorul fiecarei cutii era un strat subtire de mediu de cultura.

Proiectul Wildfire utiliza aproape toate mediile de cultura cunoscute. Mediile sunt compusi gelificati continând diverse materii nutritive, cu care se hranesc si în care se înmultesc bacteriile. Pe lânga rezervele obisnuite de laborator — agar cu sângede cal si oaie, agar cu cioco­lata, agar simplu, mediu Sabourad — dispuneau de treizeci de medii de diagnostic, conti­nând diverse zaharuri si substante minerale. Erau apoi patruzeci si trei de medii de cultura specializate, inclusiv cele pentru cultura de bacili tuber­cu­losi si ciuperci neobisnuite, cât si medii strict experimentale, purtând denumiri numerice: ME-997, ME-423, ME A 12 s.a.m.d.

Alaturi de cutii era un vas cu anse sterile. Folosind mâinile mecanice, Stone lua ansele, una câte una, si le atingea de suprafata capsulei, apoi de mediu. Leavitt introducea de fiecare data si câte o cartela în calculator, ca sa poata sti mai târziu de unde fusese luat fiecare frotiu. În felul acesta re­coltara probe mai întâi de pe suprafata exterioara a întregii capsule si apoi din inte­rior. Cu grija, utilizând mariri mai mari, Stone razui fragmente din petele verzi si le transfera pe diverse medii.

n cele din urma utiliza un forceps fin pentru a scoate roca si a o muta într-o cutie curata de sticla.

ntreaga operatie dura mai bine de doua ore. Când terminara, Leavitt introduse în calculator programul MAXCULT. Acest program instruia au­tomat masina în manevrarea sutelor de cutii Petri pe care le însamântase­ra. Unele urmau sa fie mentinute la temperatura si presiunea camerei, în atmosfera terestra normala. Altele aveau sa fie supuse la caldura si la frig; la presiuni înalte si la vid; la presiuni ridicate de oxigen si la pre­siuni sca­zute de oxigen; la lumina si la întuneric. Repartizarea placilor în diversele camere de cultura era o munca care ar fi luat unui om zile întregi ca sa o realizeze. Calculatorul putea sa o faca în câteva secunde.

Când programul intra în executie, Stone aseza malda­rele de cutii Petri pe banda transportorului. Urmarira placile cum se îndepartau catre came­rele de cultura.

Nu le mai ramânea nimic altceva de facut decât sa astepte 24 pâna la 48 de ore pentru a vedea ceea ce va creste.

ntre timp, spuse Stone, putem începe analiza bucatii de roca — da­ca este într-adevar o roca. Cum stai cu microscopia electronica?

Am cam uitat-o, raspunse Leavitt. Nu mai folo­sise un microscop electronic de aproape un an.

Atunci am sa prepar eu esantionul. Va fi nevoie sa apelam la spec­trometria de masa. Dealtfel totul e com­puterizat. Dar înainte de a face as­ta, trebuie sa stu­diem roca la mariri mai mari. Care este marirea maxima pe care o putem obtine în laboratorul de morfologie?

— O mie de diametre.

— Atunci sa facem mai întâi asta. Dirijeaza roca ca­tre morfologie.

Leavitt îsi întoarse privirea catre consola si apasa pe butonul 'MOR­FO­LOGIE'. Mâinile mecanice asezara cutia de sticla continând roca pe banda transportorului.

Se uitara la ceasul de perete din spatele lor. Arata orele 11.00; lucra­se­ra timp de 11 ore încheiate.

Pâna acum, spuse Stone, totul e în regula.

Leavitt rânji si îsi încrucisa degetele.

16. AUTOPSIA

Burton lucra în sala de autopsie. Era nervos si încordat, înca tulburat de amintirile din Piedmont. Câteva saptamâni mai târziu, trecând în revis­ta munca si gândurile sale din cadrul Nivelului V, avea sa regrete incapaci­ta­tea de concentrare de care daduse dovada.

Caci, în prima serie de experiente, Burton facu mai multe greseli.

Conform protocolului, îi revenea sarcina sa efectueze autopsii pe ani­male moarte, clar era de asemenea însar­cinat cu experientele preliminare asupra agentului cauzal. Judecând fara partinire, Burton nu era. omul cel mai indicat pentru a face aceasta munca; Leavitt ar fi fost mai potrivit pen­tru ea. Dar se considera ca Leavitt era mai util la lucrarile preliminare de izolare si identificare.

Asa încât experientele asupra agentului cauzal îi revenira lui Burton.

Destul de simple si directe, ele erau. concepute pentru a raspunde la întrebarea: 'Cum se transmite boala?' Burton începu cu o serie de custi, asezate în linie. Fie­care avea o admisie separata de aer, iar conductele pu­teau fi interconectate în diferite moduri.

Burton aseza cadavrul sobolanului norvegian, care se afla într-o cus­ca impermeabila la aer, lânga o alta cusca continând un sobolan viu. Apa­sa pe niste butoane; aerul fu lasat sa treaca liber de la o cusca la alta.

Sobolanul viu se prabusi si muri.

Interesant, gândi. Transmisie prin aer. Lua un al doilea sobolan viu, dar insera un filtru foarte fin între cusca sobolanului mort si a celui viu. Porii filtrului aveau un diametru de 100 angstrom — marimea unui virus mic.

Descinse conducta dintre cele doua custi. Sobolanul ramase în viata.

Îl urmari cu atentie câteva clipe si apoi se declara multumit. Oricare ar fi fost agentul ce transmitea boala, el era mai mare ca un virus. Schim­ba filtrul, înlocuindu-l cu unul cu pori mai mari, si apoi cu înca unul, si mai mare. Continua astfel pâna când sobolanul muri.

Filtrul permisese agentului sa treaca. Îl verifica: diametrul porilor era de doi microni, aproximativ marimea unei celule mici. Se gândi în sinea lui- ca sta­bilise astfel un element foarte valoros: marimea agen­tului infec­tios.

Acest lucru era important, caci printr-o singura ex­perienta eliminase posibilitatea ca leziunile sa fi fost provocate de o molecula de proteina sau de o molecula chimica de alta natura. La Piedmont, si el si Stone accepta­se­ra ca posibila ipoteza unui gaz, eventual un gaz eliberat de organismul viu ca produs de dezasimi­lare.

Dar, în mod clar, nu un gaz era raspunzator. Maladia era transmisa de ceva având marimea unei celule, ceva pe departe mai mare decât o molecula sau un ion de gaz.

Pasul urmator era de asemenea simplu — sa deter­mine daca nu cum­va trupul însusi al animalului mort era potential infectios.

Lua unul dintre sobolani si pompa aerul afara din cusca. Astepta pâ­na când aerul fu complet evacuat. Din cauza scaderii presiunii sobolanul se rupse, deschizându-se larg. Burton nu acorda atentie acestui lucru.

Când fu sigur ca tot aerul fusese evacuat, introduse în cusca aer proas­pat, curat si filtrat. Apoi o conecta cu cusca unui animal viu.

Nu se întâmpla nimic.

Interesant, gândi. Folosind un bisturiu cu comanda la distanta despi­ca animalul, deschizându-l înca si mai tare, pentru a se asigura ca orice microorganism continut în interiorul cadavrului va fi eliberat în atmo­sfera.

Nici acum nu se întâmpla nimic. Sobolanul viu topaia vesel prin cus­ca.

Rezultatele erau cât se poate de clare: animalele moarte nu erau in­fectioase. Aceasta era deci cauza, gândi, ca vulturii putusera sa sfârtece victimele din Piedmont fara sa moara.-Cadavrele nu puteau trans­mite boa­la; numai microbii însisi, purtati de aer, puteau sa o faca.

Microbii din aer erau mortali.

Microbii din cadavru erau inofensivi.

ntr-un fel aceasta era de asteptat. Fenomenul era legat de teoriile des­pre acomodarea si adaptarea reci­proca între bacterii si om. Burton era înca de mult interesat în aceasta problema, si tinuse niste prelegeri asupra ei la Scoala de medicina dm Baylor.

Cei mai multi dintre oameni, când se gândesc la bac­terii se gândesc la boli. Dar realitatea este ca numai 3% din bacterii provoaca îmbolnaviri; res­tul sunt fie inofensive, fie folositoare. În intestinele omului, de pilda, exista o serie de bacterii utile procesului digestiv. Omul are nevoie de ele si se bizuie pe ele.

De fapt, omul traieste într-o mare de bacterii. Ele se afla pretutindeni — pe piele, în urechi si în gura, în interiorul plamânilor, în stomac. Tot ce­ea ce poseda, tot ceea ce atinge, fiecare înghititura de aer pe care o respira, totul este scaldat de bacterii. Bacteriile sunt omniprezente. Cea mai mare parte a timpului nu suntem însa constienti de acest lucru.

Exista si o explicatie. Atât omul cât si bacteriile s-au obisnuit unul cu celalalt, si-au creat un fel de imunitate reciproca. Fiecare s-a adaptat la celalalt.

Si aceasta, la rândul ei, dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Exista un principiu în biologie care spune ca evolutia este orientata catre cres­terea potentialului de reproducere. Un om pe care bacteriile îl ucid cu usu­rinta este un om slab adaptat; el nu traieste sufi­cient ca sa se poata repro­duce.

O bacterie care îsi omoara gazda este de asemenea prost adaptata. Caci a-ti omorî gazda constituie un esec. Parazitul este nevoit sa moara odata cu gazda sa. Parazitii prosperi sunt acei care reusesc sa traiasca de pe urma gazdei fara sa o omoare.

Iar cele mai prospere gazde sunt cele care nu numai ca pot tolera pa­razitul, dar îl si valorifica, reusind sa îi puna sa lucreze în propriul lor fo­los.

Cele mai adaptate bacterii, obisnuia sa spuna Burton, sunt cele care provoaca maladii minore, sau nu provoaca maladii. Putem purta pe trup aceeasi unica celula de Streptococcus viridans timp de saizeci sau saptezeci de ani. În acest rastimp, omul creste si se reproduce fericit; la fel si streptococul. Putem purta dupa noi pe Stafilococcus aureus, fara a plati un pret mai mare decât acela al unei acnei sau al unor cosuri. Putem pur­ta tuberculoza în noi timp de decenii; putem purta sifilisul o viata. Acestea din urma nu sunt maladii minore, dar sunt mult mai putin grave decât au fost cândva, deoarece atât omul cât si microorganismele s-au adaptat.

Se stie, de exemplu, ca acum patru sute de ani sifi­lisul era o boala ma­ligna care provoca inflamatii mari, purulente, pe tot corpul, adesea o­mo­rând în câteva saptamâni. Dar de-a lungul veacurilor omul si spiroche­tul au învatat sa se tolereze reciproc.

Aceste consideratii nu erau atât de abstracte si de academice pe cât ar fi putut parea la prima vedere. În perioada de început a proiectarii in­stalatiei Wildfire, Stone mentionase faptul ca 40% din totalitatea mala­diilor omului sunt provocate de microorganisme. Burton ripostase ca numai 3% dintre toate microorganis­mele provoaca maladii. Evident, desi o mare parte din suferintele omului poate fi atribuita bacteriilor, proba­bilitatea ca o bac­terie oarecare sa fie periculoasa pentru om este foarte mica. Si aceasta da­torita complexitatii procesului de adaptare — de potrivire a omului eu bac­teria.

Cele mai multe bacterii, observase atunci Burton, nu reusesc pur si simplu sa traiasca în corpul omului o vreme suficient de îndelungata pen­tru a-l vatama. Conditiile, într-un fel sau altul, îi sunt defavorabile. Tru­pul este prea cald sau prea rece, prea acid sau prea alcalin, contine prea mult sau prea putin oxigen. Trupul omului este o antarctica ostila pentru cele mai multe dintre bacterii.

Aceasta însemna ca probabilitatea ca un organism din spatiul înde­par­tat sa fie apt de a vatama omul era foarte mica. Toti recunoscusem a­cest lucru, dar în acelasi timp considerau ca instalatia Wildfire trebuia construita în asa fel încât sa poata face fata oricarei eventualitati. Burton fusese bineînteles de acord. Dar acum îsi dadea seama ca, în mod ciudat, profetia sa se adeverise.

Evident, microbul pe care îl descoperisera putea ucide omul. Dar el nu era cu adevarat adaptat la om, deoarece omora si apoi murea în inte­riorul organismului. Nu putea fi transmis de la cadavru la cadavru. Dainu­ia pentru o clipa în gazda sa, si apoi murea odata cu ea.

Satisfacator din punct de vedere intelectual, gândi.

Dar practic vorbind, tot era necesar sa îl izoleze, sa îl studieze si sa gaseasca un tratament.

Burton stia deja un lucru cert cu privire la transmisia germenului si în acelasi timp stia si care era mecanismul mortii: coagularea sângelui. Ramânea întrebarea: Cum patrunde microorganismul în corp?

Deoarece transmisia parea ca se face pe calea aerului, era de asteptat ca primul contact sa aiba loc la nivelul pielii si al plamânilor. Poate ca mi­croorganismele îsi croiau drum direct prin suprafata pielii. Sau erau inha­late. Sau amândoua.

Cum sa determine acest lucru?

Cântari ideea de a pune o îmbracaminte protectoare în jurul unui ani­mal de experienta care sa-l acopere lasând libera numai gura. Solutia era posibila, dar cerea un timp îndelungat. Se aseza si analiza problema timp de o ora.

Gasi apoi o abordare mai convenabila.

Stia ca microorganismul omoara coagulând sângele. Era foarte proba­bil ca va initia coagularea la punctul de intrare în corp. Daca era vorba de piele, coagularea va începe în apropierea suprafetei corpului. Daca era vor­ba de plamâni, va începe în piept si va radia catre exterior.

Acesta era un lucru pe care îl putea testa. Folosind proteine sanguine marcate radioactiv si urmarind apoi animalele cu contoare de scintilatie, ar fi putut deter­mina unde începe coagularea sângelui în corp.

Alese un animal corespunzator, si anume o maimuta rhesus, deoarece anatomia acesteia era mai umana decât a sobolanului. Injecta maimuta cu substanta radioactiva de marcare, un izotop al magneziului, si etalona dispozitivul de explorare. Dupa ce lasa sistemul sa se echilibreze, lega mai­muta pe o suprafata orizon­tala si aseza dispozitivul de explorare deasupra ei.

Era acum gata sa înceapa.

Aparatul afisa rezultatele pe o serie de blocuri având conturul corpu­lui omenesc. Introduse programul de editare la calculator si expuse apoi maimuta rhesus la aer continând microorganismul mortal.

Curând, imprimanta începu sa iasa zanganind din calculator.

Totul se termina în trei secunde. Imaginile grafice îi aratau limpede ceea ce dorea sa stie, anume ca coa­gularea începea în plamâni si se difuza catre exterior cuprinzând restul corpului.

Dar mai câstigase înca un element suplimentar de informatie.

Mai târziu, Burton avea sa povesteasca:

Ma preocupa ideea ca s-ar fi putut ca moartea si coagularea sa nu coincida — sau, cel putin, sa nu co­incida exact. Mi se parea imposibil ca moartea sa aiba loc în trei minute, dar parea înca si mai putin probabil ca întreg volumul sângelui din corp — aproape cinci litri — sa se poata solidi­fica într-un rastimp atât de scurt. Eram curios sa stiu daca nu se formea­za cumva un singur cheag crucial, în creier poate, iar în restul corpului coagularea sa aiba loc cu o viteza mai mica.

Burton se gândise la creier înca din aceasta etapa timpurie a cautarii sale. Privind înapoi, era furios pe el însusi ca nu urmase aceasta linie de cercetare pâna la concluzia ei logica. De fapt, rezultatele explorarii fuse­sera cele care îl abatusera de la aceasta cale, caci ele aratasera ca coagularea începea în plamâni si progresa în sus, o secunda sau doua mai târziu, de-a lungul arte­relor carotide catre creier.

Asa încât Burton îsi pierdu interesul nemijlocit pentru creier. Si gre­seala sa fu amplificata de experienta urma­toare.

Era o analiza simpla, care în mod normal, nu facea parte din Protoco­lul Wildfire. Burton stia ca moartea coincide cu coagularea sângelui. Daca s-ar putea împie­dica coagularea, s-ar putea oare evita moartea?

Lua câtiva sobolani si le injecta heparina, o substanta anticoagulanta — care împiedica formarea cheagurilor de sânge. Heparina era o substanta cu efect rapid, larg folosita în medicina; actiunea ei se cunostea foarte bi­ne. Burton injecta substanta intravenos, în cantitati variabile, pornind de la o doza normala slaba si mergând pâna la o doza neobisnuit de mare.

Apoi expuse sobolanii la aerul ce continea organismul mortal.

Primul sobolan, injectat cu o doza slaba, muri în cinci secunde. Cei­lalti îl urmara la interval de un minut. Un singur sobolan, care primise o doza masiva, supra­vietui aproape trei minute, dar pâna la urma sucomba si el.

Burton fu dezamagit. Desi moartea era întârziata, ea nu era împiedi­cata. Metoda tratamentului simptomatic nu daduse rezultate.

Puse sobolanii morti deoparte, si facu apoi o greseala capitala, hotarâ­toare.

Burton nufacu autopsia sobolanilor injectati cu anticoagulant.

În schimb, îsi concentra atentia asupra autopsiei specimenelor initia­le, primul sobolan negru norvegian si prima maimuta rhesus ce fusesera expuse capsulei. Le efectua o autopsie completa, dar renunta la animalele anticoagulate.

Abia dupa 48 de ore avea sa îsi dea seama de greseala pe care o sa­vâr­sise.

Autopsiile pe care le efectua fura minutioase si de buna calitate. Le executa încet, reamintindu-si ca nu trebuia sa treaca nimic cu vederea. Ex­trase organele interne ale sobolanului si maimutei si le examina pe fie­care separat, prelevând esantioane atât pentru micro­scopul obisnuit, cât si pentru microscopul electronic.

La o examinare superficiala, animalele murisera da­torita unei coagu­lari intravascularc totale. Arterele, inima, plamânii, rinichii, ficatul si spli­na — toate orga­nele continând sânge — erau solidificate piatra. La asta se si asteptase, dealtfel.

Duse fragmentele de tesut în partea cealalta a camerei unde se pre­pa­rau sectiuni înghetate pentru analiza la microscop. Pe masura ce fiecare sectiune era pregatita de tehnician, o introducea la microscop, o examina si o fotografia.

Tesuturile erau normale. Cu exceptia sângelui coagulat, nu prezentau nimic neobisnuit. Stia ca fragmente similare vor fi trimise la laboratorul de microscopie, unde un alt tehnician va pregati lame colorate, folosind drept coloranti hematoxilin-cosina, acid periodic-Schiff si formalina-Zenker. Sec­tiunile prin nervi vor fi colo­rate cu preparatele de aur Nissl si Cajal. Acest proces va necesita înca douasprezece pâna la cincisprezece ore. Putea, evi­dent, sa spere ca lamele colorate vor pune în evidenta ceva mai mult, dar nu avea nici un motiv sa creada acest lucru.

Nu se simtea entuziasmat nici cu privire la perspecti­vele microscopu­lui electronic. Microscopul electronic era o scula valoroasa, dar deseori în loc sa usureze munca o facea si mai grea. Microscopul electronic putea fur­niza o mare putere de marire si detalii clare — dar numai atunci când stiai unde sa te uiti. Era excelent pentru a examina o singura celula, sau o parte a unei celule. Dar mai întâi trebuia sa stii ce celula sa examinezi. Si în corpul omenesc sunt miliarde de celule.

La sfârsitul a zece ore de munca, se opri pentru a cântari ce aflase. Facu o scurta lista:

1. Agentul letal are o marime de aproximativ un micron. Ca urmare, nu este un gaz sau o molecula, nici chiar o proteina mare sau un virus. Este de marimea unei celule si ar putea sa fie într-adevar o celula de natura necunoscuta.

2. Agentul letal se transmite prin aer. Organismele moarte nu sunt infectioase.

3. Agentul letal este inspirat de victima si patrunde în plamâni. Pro­ba­bil ca aici trece în curentul sanguin si initiaza coagularea.

4. Agentul letal provoaca moartea prin coagulare. Aceasta are loc în interval de câteva secunde si coincide cu coagularea totala a întregului sistem vascular al corpului.

5. Substantele anticoagulante nu împiedica acest proces.

6. Nu s-au observat alte modificari patologice la animalele autopsiate.

Burton privi lista si clatina din cap. Poate ca anticoagulantele nu a­veau efect, dar realitatea era ca ceva oprise totusi procesul. Exista o cale prin care se putea realiza acest lucru. Era sigur.

Caci doi oameni supravietuisera.

17. ÎNSANATOSIREA

La orele 11.47, Mark Hall sedea aplecat asupra cal­culatorului, urma­rind cu atentie consola care indica rezultatele analizelor lui Peter Jackson si ale copilului. Calculatorul reda rezultatele pe masura ce erau efec­tuate de aparatura automata de laborator; la acea ora fusesera comunicate a­proape toate rezultatele.

Copilul, observa Hall, era normal. Calculatorul spusese laconic:

SUBIECTUL CODIFICAT — COPIL — TOATE PROBELE DE LABORA­TOR ÎN LIMITE NORMALE.

La Peter jackson problema era însa cu totul alta. Rezultatele sale erau în multe privinte anormale.

SUBIECTUL CODIFICAT — JAKCSON. PETER

PROBE DE LABORATOR ÎN AFARA LIMITELOR NORMALE

Unele dintre rezultate erau usor de înteles, altele nu. Hematocritul, de exemplu, era în crestere, deoarece lui Jackson i se faceau transfuzii cu sân­ge integral si cu concentrat de celule rosii. Proba AUS, sau azot ureic în sânge, era un test al functiunilor renale si avea o valoare usor ridicata, da­torita, probabil, fluxului sanguin scazut.

Si alte analize erau compatibile cu pierderea de sânge. Numarul de re­ticulocite avea valoarea 1 în loc de 6 — Jackson fusese deci anemic în ulti­ma vreme. Prezenta forme imature de celule rosii, ceea ce însemna ca orga­nismul sau se lupta sa înlocuiasca sângele pierdut, si ca urmare pusese în circulatie celule rosii tinere, imature.

Timpul de protrombirna arata ca, desi Jackson pierdea sânge undeva pe tractul gastro-intestinal, el nu pre­zenta o afectiune primara de sângera­re; sângele se coagula normal.

Ceea ce îl punea insa în încurcatura era pH-ul sanguin. Valoarea de 7.31 indica o reactie acida, dar nu exage­rata. Hall nu putea gasi nici o ex­plicatie pentru acest fenomen. Si nici calculatorul.

SUBIECTUL CODIFICAT — JACKSON, PETER

PROBABILITATI DE DIAGNOSTIC

1. PIERDERE ACUTA SI CRONICA DE SÂNGE

ETIOLOGIE GASTROINTESTINALA 0,884

NICI O ALTA SURSA SEMNIFICATIVA

2. ACIDOZA

ETIOLOGIE INEXPLICABILA

NECESARE DATE SUPLIMENTARE

SE PROPUNE ANAMNEZA BOLII

Hall citi imprimanta si dadu din umeri. Calculatorul putea foarte bine sa-i sugereze sa stea de vorba cu pa­cientul. dar asta era mai usor de spus decât de facut.

Jackson era în coma, si daca ingerase ceva care îi fa­cuse sângele acid, nu va putea afla pâna nu îsi va reveni.

Pe de alta parte, poate ca ar fi putut analiza gazele sanguine. Se în­toarse catre calculator si introduse ce­rerea de analiza a substantelor ga­zoase din sânge.

Calculatorul raspunse însa cu încapatânare:

ANAMNEZA PACIENTULUI PREFERABILA ANALIZELOR DE LABORATOR

Hall dactilografie: 'Pacientul în coma.'

Calculatorul paru sa cântareasca informatia primita si apoi raspunse:

MONITORII PACIENTULUI INCOMPATIBILI CU COMA

ELECTROENCEFALOGRAMA INDICA UNDE ALFA —

DIAGNOSTIC DE SOMN

Masina afurisita, spuse Hall. Se uita prin geam si vazu ca, într-ade­var, Jackson se agita ca în somn. Se târî prin tunel în costumul de plastic si se apleca peste pacient.

Domnule Jackson, trezeste-te!

Jackson deschise încet ochii si se uita atent la Hall. Clipi din ochi, nevenindu-i sa creada.

Nu te speria, spuse Hall blând. Esti bolnav si te-am îngrijit. Te simti mai bine?

jackson înghiti în sec si încuviinta din cap. Parea ca îi este frica sa vor­beasca. Dar paloarea pielii disparuse; obrajii capatasera o slaba nuanta trandafirie, unghiile nu-i mai erau cenusii.

Cum te simti acum?

Bine Cine esti?

Sunt doctorul Hall. Eu te-am îngrijit. Pierdeai foarte mult sânge. A trebuit sa-ti facem o transfuzie.

Dadu din cap, acceptând lucrul acesta cu calm. Într-un anume fel, comportarea sa facu sa rasune un clopotel în mintea lui Hall.

Ti s-a mai întâmplat si altadata asa ceva?

Da, raspunse Jackson. De doua ori.

Cum a fost atunci?

Nu stiu unde ma aflu, spuse Jackson privind în jur. Sunt într-un spital? De ce porti dracia aia pe tine?

Nu, acesta nu este un spital. Este un laborator special în Nevada.

Nevada? Închise ochii si clatina din cap. Da' eu ma aflu în Arizo­na

Nu în clipa de fata. Te-am adus aici ca sa te putem ajuta.

Ce e cu costumul asta?

Te-am adus din Piedmont. A fost o epidemie îa Piedmont. Esti a­cum într-o camera de izolare.

Vrei sa spui ca sunt contagios?

Nu suntem siguri. Dar trebuie

Asculta, spuse Jackson încercând brusc sa se ridice, locul asta ma baga în sperieti. Eu ies de aici. Nu-mi place aici.

Se zvârcoli în pat, încercând sa se desfaca din legaturi. Hall îl readuse la loc cu blândete.

Linisteste-te, domnule Jackson. Totul va fi bine, dar trebuie sa te linistesti. Ai fost bolnav.

Încet, Jackson se întinse în pat.

— Vreau o tigara.

— Ma tem ca nu se poate.

— Ce dracu, vreau o tigara.

— Regret, fumatul este interzis

— Asculta, tinere, când cineva a trait cât am trait eu, stie ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. Mi-au mai spus-o si altii înainte. Gata cu mâncarea mexicana, gata cu bautura, gata cu celelalte. Am încercat câtva timp. Stii cum te face sa te simti? Groaznic, absolut groaznic.

Cine ti-a spus?

Doctorii.

Ce doctori?

Doctorii aia din Phoenix. Spital mare, luxos numai aparate lucitoa­re si halate albe. Cu adevarat luxos. Nu m-as fi des acolo daca n-ar fi fost sor-mea. M-a pisat. Stii, lecuieste la Phoenix, cu barbatu-su ala al ei, Geo­rge. Un gagauta. Ce-mi trebuia mie spital luxos.

Voiam doar sa ma odihnesc, s-atât. Da ea, dai si dai, asa ca, m-am dus.

Când a fost asta?

Acu un an. Prin iunie, sau iulie.

De ce te-ai dus la spital?

De ce se duce omu' la spital? Eram bolnav, ce dracu!

De ce sufereai?

Ca de obicei, blestematul asta de stomac al meu.

Pierdeai sânge?

Cum dracii sa nu pierd sânge? De câte ori sughitam iesea cu sân­ge. Nu-mi închipuiam sa fie atâta sânge în cineva.

— Sângerai în stomac?

Da. Cum ti-am spus, mi-au mai facut d-astea. Ace d-astea înfipte — arata catre tuburile intravenoase — si tot sângele asta de-l baga în tine. Phoenix, acu' un an, si Tucson cu un an înainte. De fapt, Tucson era un loc pe cinste. Cu adevarat pe cinste. Am avut o sora nostima, si toate cele­lalte.

Se opri brusc.

De fapt, câti ani ai, fiule? Nu pari sa ai destui ca sa fii doctor.

Sunt chirurg, spuse Hall.

Chirurg? Nu se-nghite. Au mai încercat si altii sa mi-o faca, da' le‑am spus: 'Pa viata mea, nu. Si nu. N-o sa mi-l scoateti'.

Ai avut ulcer timp de doi ani?

Ceva mai mult. Durerile au început din senin. Desi am avut, stii, o mica indigestie, înainte sa înceapa chestia cu sângele.

O poveste de doi ani, ghidi Hall. În mod cert ulcer, nu cancer.

Si te-ai dus la spital?

hî. Da' m-au aranjat cum trebuie. M-au speriat cu mâncarile pipa­rate si bautura tare si tigarile. Am în­cercat fiule, zau am încercat. Da' n-a tinut. Omu' se obisnuieste cu placerile lui.

— Asa încât dupa un an te-ai reîntors la spital.

— Îhî. Batrânul spitatl din Phoenix, cu gagauta ala de George si sor-mea în vizita în fiecare zi. Un natarau, toata ziua cu nasu-n carte. Avocat. Ce-i al lui, vorbeste bine, da' n-are minte nici cât un purice.

Si au vrut sa te opereze la Phoenix?

Bineînteles. Fara suparare, fiule, da' orice doctor te-ar taia, da-i nu­mai cea mai mica ocazie. Asa gândesc astia. Le-am spus doar atât: daca am trait pâna acum cu stomacul meu al batrân, gândesc ca o sa termin calatoria tot cu el.

Cinci ai parasit spitalul?

Trebuie sa fi fost cam pe la începutul lui august. În prima sapta­mâ­na, sau cam asa.

— Si când ai reînceput sa fumezi, sa bei si sa manânci ce nu trebuie?

— Nu ma dascali, fiule. Traiesc de 69 de ani mâncând doar ce nu tre­buie si facând doar ce nu trebuie. Asa-mi place, si daca nu mai pot s-o tin asa, duca-se totul dra­cului.

— Dar trebuie sa fi avut dureri, spuse Hall încruntându-se.

— Oh, sigur, le-am cam stârnit. Mai ales daca nu mâncam. Dar am gasit eu o calc sa aranjez asta.

— Da?

— Bineînteles. Mi-au dat chestia aia laptoasa la spi­tal, si ma tot pisau sa o iau. De o suta de ori pe zi, câte o înghititura. Doctorie laptoasa. Avea gust de creta, Da' am gasit ceva mai bun.

Ce?

Aspirina, spuse Jackson.

Aspirina?

Sigur. Merge grozav.

Câta aspirina luai?

Destul de multa, la urma. Înghiteam un flacon pe zi. Stii flacoanele alea în care se vinde?

Hall încuviinta. Nu era de mirare ca omul avea hiperaciditate. Aspiri­na este acid acetilsalicilic, si, daca este luata în cantitati mari, acidifica. Aspirina este un iritant gastric si poate exacerba pierderea de sânge.

Nu ti-a spus nimeni ca aspirina o sa te faca sa pierzi înca si mai mult sânge?

Sigur, spuse Jackson. Mi-au spus. Da' nu mi-a pasat. Ca vezi, o­prea durerea. Asta si un pic de carcalete.

Carcalete?

Ochi rosii[7]. Stii.

Hall clatina din cap. Nu stia.

Sterno. Pink-lady[8]. Iei rodia, asa, o pui într-o cârpa si o storci

Hall ofta.

Ai baut Sterno.

Apai, numai când nu gaseam altceva. Vezi, aspi­rina si carcaletele omoara într-adevar durerea.

Sterno nu contine numai alcool. Contine si metanol.

— Face rau, nu-i asa? întreba Jackson, cu vocea deodata îngrijorata.

— Ca sa-ti spun drept, face. Poate sa te faca sa orbesti. Si poate chiar sa te omoare.

— Apai, pa' dracu, m-a facut sa ma simt mai bine, asa ca am baut, spuse Jackson.

Au avut si alt efect asupra dumitale aspirina si carcaletele? Asupra respiratiei?

— Apai, acum ca zici, am avut rasuflarea cam scurta. Da', ce dracu, nu-mi trebuie prea multa rasuflare la vârsta mea.

Jackson casca si închise ochii.

— Parc-ai fi un sac cu întrebari, baiete. Acum vreau sa dorm.

Hall se uita la el si hotarî ca avea dreptate. Cel mai bun lucru era sa procedeze cu încetul, cel putin la în­ceput. Se târî înapoi prin tunel si iesi în camera princi­pala. Spuse asistentei:

— Prietenul nostru, Jackson, are un ulcer vechi de doi ani. Ar fi bine sa continuam transfuzia cu înca câteva flacoane, apoi putem sa ne oprim si sa vedem ce se întâmpla. Fa-i o spalatura gastrica cu apa de la gheata.

În camera rasuna blând bataia unui gong.

Ce-i asta?

Semnalul de ora douasprezece. Înseamna ca trebuie sa ne schim­bam îmbracamintea. Si mai înseamna ca aveti o consfatuire.

— Da? Unde?

— În camera de consiliu de lânga sala de mese.

Hall încuviinta din cap si parasi camera.

n incinta Sectorului Delta, calculatoarele bâzâiau si tacaneau încet, în timp ce capitanul Arthur Morris introducea de la consola un nou pro­gram. Capitanul Morris era programator; fusese trimis la Sectorul Delta de catre conducerea Nivelului I deoarece de noua ore nu se primisera nici un fel de mesaje militare cifrate. Era posibil, bineînteles, sa nu fi existat trans­misii prioritare; dar era, de asemenea, neverosimil.

Si daca nu se primisera mesaje cifrate, însemna ca în functionarea calculatoarelor exista o defectiune. Capitanul Morris urmari calculatorul în timp ce acesta rula programul intern obisnuit de verificare. Rezulta­tele con­duceau la concluzia ca toate circuitele functionau normal.

Nemultumit, introduse programul CHECKLIM, un test mai riguros al diverselor grupuri de circuite. Ma­sina avea nevoie de 0,03 secunde pentru a da raspun­sul. Un sir de cinci becuri verzi se aprinse la consola. Se în­drepta catre teleimprimator si urmari pe masura ce acesta tiparea:

TOATE CIRCUITELE MASINII FUNCTIONEAZA LA PARAMETRI NOR­MALI

Mai citi o data si dadu din cap satisfacut. Nu avea cum sa stie, stând în fata teleimprimatorului, ca siste­mul avea de fapt o defectiune, dar ca a­ceasta era pur mecanica, nu electronica, si ca urmare nu putea fi de­pista­ta cu programele de verificare. Defectiunea era în însasi cutia teleimprima­to­rului. O fâsiuta de hârtie de la marginea rolei se desprinsese si încolacin­du-se în sus, se întepenise între clopot si ciocanel, împiedicând clopotul sa sune. Aceasta era cauza pentru care nu fusesera înregistrate nici un fel de mesaje militare cifrate.

Nici masina, nici omul, nu putusera sa depisteze eroarea.

18. CONSFATUIREA DE LA AMIAZA

n conformitate cu protocolul, colectivul se întâlnea la fiecare doua­sprezece ore pentru o scurta consfatuire, în care se sintetizau rezultatele si se stabileau noile directii de cercetare. În scopul de a nu irosi timpul, con­sfatuirile se tineau într-o camera mica, lânga bu­fet; puteau astfel sa ma­nânce si sa discute în acelasi timp.

Hall ajunse ultimul. Se strecura într-un scaun, în fata mesei de prânz — doua pahare de lichid si trei pilule de culori diferite — tocmai când Sto­ne spunea:

— Îl vom asculta mai întâi pe Burton.

Burton se ridica cu stângacie în picioare si descrise cu voce înceata, nehotarâta, experientele efectuate si rezultatele obtinute. Anunta mai întâi ca determinase marimea agentului letal, aceasta fiind de 1 micron.

Stone si Leavitt se uitara unul la celalalt. Petele verzi pe care le vazu­sera erau mult mai mari decât atât; evident, infectia se putea raspândi doar printr-o fractiune infima din pata verde.

Burton descrise apoi experientele privitoare la trans­misia pe calea ae­rului si sublime faptul ca coagularea începe în plamâni. Încheie cu încer­ca­rile sale de a realiza o terapie anticoagulanta.

Si autopsiile? întreba Stone. Ce au aratat?

Nimic nou fata de ceea ce stiam. Sângele este coagulat în întregime. La microscopul obisnuit nu au putut fi puse în evidenta nici un fel de alte aspecte patologice.

Si coagularea începe la nivelul plamânilor?

Da. Este de presupus ca microorganismele trec în fluxul sanguin aici — sau poate ca elibereaza o sub­stanta toxica care trece. S-ar putea sa avem un raspuns dupa analiza lamelor colorate. În particular, vom în­cerca sa stabilim prezenta unor leziuni ale vaselor, deoa­rece leziunile sunt cele care elibereaza tromboplastina din tesuturi si stimuleaza coagularea.

Stone dadu din cap si se întoarse catre Hall, care începu sa enumere analizele efectuate pacientilor sai. El arata ca toate analizele copilului erau normale si ca Jackson avea un ulcer deschis care necesitase efec­tuarea de transfuzii.

Si-a revenit, spuse Hall. Am vorbit putin cu el.

Cuvintele lui Hall stârnira un val de interes.

Domnul Jackson este un tap batrân si subred de 69 de ani, care de doi ani sufera de ulcer. I s-a deschis de doua ori: o data acum doi ani, si din nou, anul trecut. De fiecare data a fost prevenit sa-si schimbe felul de viata si de fiecare data si-a reluat vechile obiceiuri si a început din nou sa sângereze. La vremea epidemiei din Piedmont, îsi trata afectiunea cu un regim de inven­tie proprie: un flacon de aspirina pe zi, si niste Sterno pe deasupra. Spune ca asta îi cam scurta respiratia.

Si îl facea cât se poate de acidotic, spuse Burton.

Exact.

n corpul omenesc, metanolul se transforma prin descompunere în formaldehida si acid formic. Daca la aceasta se adauga aspirina, înseamna ca Jackson consuma cantitati mari de acid. Organismul trebuie sa îsi men­tina însa echilibrul acido-bazic între limite destul de înguste, caci daca nu, survine moartea. O cale de a mentine echilibrul este de a respira rapid, si a elimina bioxid de carbon, micsorând astfel cantitatea de acid carbonic din organism.

S-ar putea oare ca tocmai aceasta aciditate sa constituie o aparare împotriva microorganismului? întreba Stone.

Hall dadu din umeri.

Mi-e cu neputinta sa spun.

Dar copilul? Are si el anemie? întreba Stone.

Nu, raspunse Hall. Dar, pe de alta parte, nu pu­tem spune cu certi­tudine daca a fost protejat de ace­lasi mecanism sau nu. S-ar putea sa aiba ceva cu totul diferit.

Cum sta copilul cu echilibrul acido-bazic?

Normal, spuse Hall. Perfect normal. Cel putin pâna în prezent.

Urma un moment de tacere. Apoi, Stone spuse:

n orice caz, aveti câteva indicii valoroase. Pro­blema ramâne de a descoperi ce au în comun, copilul si batrânul. Poate ca, asa cum sugerati, nu au nimic în comun. Dar, pentru început, trebuie sa presupunem ca au fost protejati în acelasi fel, de acelasi mecanism.

Hall dadu din cap.

Burton se întoarse catre Stone:

Si ce ai gasit în capsula?

Mai bine sa va aratam, spuse Stone.

Sa ne aratati ce?

Ceva care credem ca ar putea sa fie chiar microorganismul.

Pe usa scria 'MORFOLOGIE'. În interior, camera era compartimentata în doua: o parte pentru cerceta­tori, iar restul alcatuind o camera de izolare cu pereti de sticla. Camera era prevazuta cu manusi, asa încât se putea patrunde înauntru pentru a manevra instru­mentele.

Stone arata catre vasul de sticla, cu mica roca neagra în interior.

Acesta este, dupa parerea noastra, 'meteoritul' care a izbit capsu­la, spuse. Am gasit ceva în aparenta viu pe suprafata ei. Au fost si alte zo­ne în interiorul capsulei care ar putea contine un organism viu. Am adus meteoritul aici pentru a-l examina la microscop.

Patrunzând în interior cu ajutorul manusilor, Stone aseza vasul de sticla în deschiderea unei cutii mari, cromate, apoi îsi trase mâinile înapoi.

Cutia, spuse el, este de fapt un microscop normal, echipat cu o­bis­nuitele amplificatoare de imagine si cu baleiaj de rezolutie. Putem merge pâna la o marire de o mie de diametre. Imaginea se proiecteaza pe ecranul de aici.

Leavitt regla aparatele în timp ce Hall si ceilalti priveau cu atentie e­cranul.

Marire, zece, spuse Leavitt.

Pe ecran aparu roca: era zimtata, negricioasa, mata. Stone le atrase atentia asupra petelor verzi.

Marire o suta.

Petele verzi erau acum mai mari si foarte clare.

Credem ca acesta este microorganismul nostru. L-am vazând cres­când; devine purpuriu, si anume, pe cât se pare, în momentul diviziunii mitotice.

Deplasare de spectru?

De natura necunoscuta.

Marire o mie, spuse Leavitt.

Ecranul fu acoperit de o singura pata verde, cuiba­rita în scobiturile neregulate ale rocii. Hall remarca suprafata verdelui: era neteda si lucioa­sa, parca data cu ulei.

Crezi ca este vorba de o singura colonie bacteriana?

Nu putem fi siguri ca este o colonie, în întelesul obisnuit al cuvântului, spuse Stone. Pâna la expunerea lui Burton nici nu credeam ca ar fi vorba de o colonie. Credeam ca este un singur organism. Dar, conform re­zultatelor obtinute de Burton, acesta nu depaseste un micron; formatia pe care o vedeti este mult prea mare. Ca urmare, banuiesc ca avem de a face cu o struc­tura complexa — poate o colonie, poate altceva.

n timp ce priveau, pata deveni purpurie, apoi din nou verde.

Acum se divide, spuse Stone. Minunat.

Leavitt puse în functie camerele.

Acum priviti cu atentie.

Pata deveni purpurie si îsi pastra culoarea. Paru ca se dilata usor, si pentru o clipa suprafata sa se sparse în fragmente de forma hexagonala ca o pardoseala din placute de ceramica.

Ati vazut?

Parea ca se sfarâma.

n bucati cu sase laturi.

Ma întreb daca aceste hexagoane reprezinta uni­tati de sine stata­toare.

Si daca îsi pastreaza în permanenta forma geome­trica regulata, sau numai în timpul diviziunii.

Vom sti mai mult, spuse Stone, dupa analiza la microscopul elec­tronic.

Se întoarse catre Burton.

Ti-ai terminat autopsiile?

Da.

Stii sa lucrezi cu spectrometrul?

Cred ca da.

Atunci fa tu analiza spectrografica. Prelucrarea rezultatelor se face oricum integral pe calculator. Avem nevoie de o analiza atât pentru roca, cât si pentru orga­nismul verde.

mi scoti tu o bucata?

Da.

Stone se adresa lui Leavitt:

Stii sa mânuiesti analizorul de aminoacizi?

Da.

Atunci determina tu aminoacizii din roca si din petele verzi.

Si o fractionare?

Cred ca da, spuse Stone. Dar va trebui sa o faci manual.

Leavitt încuviinta. Stone se reîntoarse la camera de izolare si lua o farfurioara de sticla de la microscop. O puse alaturi, sub un dispozitiv ce semana cu o schela în miniatura. Aceasta era unitatea de microchirurgie.

Microchirurgia — arta de a efectua operatii delicate pe o singura celula — era o meserie relativ noua în biologie. Utilizând tehnici microchi­rurgicale, poate fi scos nucleul unei celule, sau o parte din citoplasma, tot atât de îngrijit si de curat ca o amputatie efectuata de un chirurg asupra corpului omenesc.

Dispozitivul era construit în asa fel încât sa reduca la scara miscarile mâinii omului, transformându-le în actiuni fine si precise. Reducerea era efectuata de o se­rie de angrenaje si servomecanisme; miscarea dege­tului mare avea drept efect deplasarea unei lame de cutit cu câteva milionimi de milimetru.

Folosind un ocular cu putere mare de marire, Stone începu sa ciop­leasca delicat roca neagra, pâna când obtinu doua fragmente mititele. Le puse deoparte în doua vase de sticla separate si în continuare razui zona verde, pentru a obtine si de aici doua frânturi.

Pata verde se facu pe loc purpurie si se extinse.

Nu te place, spuse Leavitt, râzând.

Stone încrunta din sprâncene.

Interesant. Crezi ca este o reactie de crestere ne­specifica, sau o reactie trofica la lezare si iradiere?

Cred, spuse Leavitt, ca nu îi place sa fie brutali­zata .

Trebuie sa cercetam în continuare, spuse Stone.

19. PRABUSIREA

Pentru Arthur Manchek convorbirea aceasta fusese ca un vis urât. Te­lefonul suna tocmai când terminase masa de prânz si se asezase în camera de zi sa citeasca ziarele. Nu deschisese un ziar de doua zile, atât fusese de ocupat cu problemele de la Piedmont.

Când auzi soneria, crezu ca este pentru sotia lui, dar o clipa mai târ­ziu ea intra si spuse:

Este pentru tine. Baza.

Ridica receptorul cuprins de neliniste.

La telefon maiorul Manchek.

Aici colonelul Burns de la Unitatea Opt.

Unitatea Opt era unitatea care în cadrul bazei se ocupa cu prelucra­rea datelor si cu problemele de per­sonal. Angajarile si demisionarile se faceau prin intermediul Unitatii Opt, si toate mesajele se transmiteau de asemenea prin intermediul ei.

Da, domnule colonel.

Sunt împuternicit sa va aduc la cunostinta anumite evenimente neprevazute. Vocea îi era retinuta; îsi alegea cuvintele cu grija — linia nu era asigurata. Va informez ca acum 42 de minute a avut loc prabu­sirea unui avion de scoala la Big Head, statul Utah.

Manchek se posomorî. De ce era informat de esua­rea unei misiuni obisnuite de antrenament? Nu intra nici. pe departe în sfera lui de compe­tenta.

Ce fel de avion era?

Un Phantom, domnule maior, aflat în cursa de la San Francisco la Topeka.

nteleg, spuse Manchek, desi nu întelegea nimic.

Goddard a dorit sa fiti informat de acest eveni­ment, pentru a lua contact cu comisia de ancheta.

'Goddard? De ce Goddard?' Pentru o clipa, asezat în camera de zi si contemplând absent titlurile ziarului — 'PRIMEJDIA UNEI NOI CRIZE LA BERLIN', crezu ca este vorba de colonelul Lewis Goddard, se­ful sectiei de coduri de la Vandenberg. Apoi îsi dadu seama ca este vorba de Centrul de zboruri spatiale de la Goddard, lânga Washington. Centrul Goddard avea, între altele, rolul de coordonator pentru anumite proiecte speciale, care in­trau în sfera comuna de compe­tenta atât a Houston-ului cât si a agen­tiilor guvernamentale de la Washington.

Phantom-ul, continua colonelul Burns, s-a abatut de la orarul sau de zbor dupa 40 de minute de la plecarea din San Francisco si a trecut prin zona WF.

Manchek simti un gol în stomac. Îl cuprinse un fel de amorteala.

Zona WF?

Exact, domnule maior.

Când?

Douazeci de minute înainte de prabusire.

La ce altitudine?

1.600 de metri, domnule maior.

Când pleaca comisia?

— Peste o jumatate de ora, de la baza.

— Bine, spuse Manchek. Voi fi si eu acolo.

nchise si privi lung telefonul. Se simtea obosit; ar fi vrut sa se poata baga în pat. Zona WF era denumirea regiunii din jurul orasului Piedmont, Arizon a, închisa de cordonul garzilor nationale.

Ar fi trebuit sa arunce bomba, gândi. Ar fi trebuit sa o arunce înca de acum doua zile.

La vremea când se luase decizia de a se întârzia Direc­tiva 7—12, Man­chek fusese nelinistit. Dar oficial nu putea sa îsi exprime parerea, si astep­tase în zadar ca grupul Wildfire, aflat acum în laboratorul subteran, sa se plânga la Washington. Stia ca laboratorul Wildfire fusese anuntat; vazuse cablograma ce fusese transmisa tuturor bazelor secrete. Era cât se poate de explicita.

Si totusi, dintr-un motiv oarecare, cei de la Wildfire nu protestasera. De fapt, nu acordasera cablogramei nici un fel de atentie.

Foarte ciudat.

Si acum aceasta prabusire. Îsi aprinse pipa si trase din ea, cântarind posibilitatile. Coplesitoare era probabili­tatea ca un recrut oarecare, lipsit de experienta, sa fi vi­sat cu ochii deschisi, sa se fi abatut de la planul sau de zbor si — intrând în panica — sa fi pierdut controlul asupra avionului. Se mai întâmplase si alta data, de sute de ori. Comisia de ancheta, un grup de specialisti care se deplasau la locul accidentului pentru a investiga orice prabusire, dadea de obicei verdictul de 'defectiune agnogena a siste­mului.' Era formula folosita în cadrul armatei pentru prabusirile din cauze necunoscute; ca nu facea distinctia între defectiunile mecanice si cele ale pilotului, dar era un lucru stiut ca cele mai multe defectiuni în sistem se datorau pilotului. Nimeni nu poate sa îsi permita luxul de a visa cu ochii des­chisi atunci când conduce un aparat complex de zbor la o viteza de pes­te 3000 de kilometri pe ora. Cu toate ca numai 9% din zboruri aveau loc dupa ce pilotul avusese un concediu sau o învoire, aceste zboruri re­pre­zentau 27% din accidente.

Pipa lui Manchek se stinse. Se ridica, lasând sa cada ziarul, si se du­se la bucatarie sa-i spuna sotiei ca pleaca.

— Parca ar fi un peisaj dintr-un film, spuse cineva, privind stâncile de gresie, nuantele lor de un rosii stralucitor pe fundalul albastru din ce în ce mai închis al cerului.

Si era adevarat. Multe filme fusesera turnate în aceasta regiune a sta­tului Utah. Dar lui Manchek nu îi ardea sa se gândeasca la filme. Asezat în limuzina care îi luase de la aeroport, framânta în minte ceea ce i se spuse­se.

n timpul zborului de la Vandenberg catre sudul starului Utah, comi­sia de ancheta ascultase înregistrarea comunicatiilor radio între avionul Phantom si Centrala Topeka. În cea mai mare parte erau neinteresante, cu exceptia momentelor finale, înainte de prabusire.

Pilotul spusese:

Ceva e în neregula.

Si apoi, o clipa mai târziu.

Conducta mea de aer se dizolva. Trebuie sa fie din cauza vibratiilor. Chiar acum se preface în pul­bere.

Peste zece secunde mai târziu, o voce slaba, pe cale de a se stinge, spuse:

Tot ce este din cauciuc în carlinga se dizolva.

Apoi nu a mai transmis nimic.

Manchek continua sa auda iarasi si iarasi în minte aceasta comunica­re. Si de fiecare data i se parea mai ciudata, mai înfricosatoare.

Privi pe fereastra catre munti. Soarele apunea si numai vârfurile stân­cilor erau luminate de razele rosietice ale asfintitului; vaile erau cufundate în întuneric. Se uita în fata, catre cealalta limuzina ce ducea, ridicând un norisor de praf, restul comisiei catre locul prabusirii.

— Pe vremuri îmi placeau western-urile, spuse cineva. Toate au fost turnate aici. E o regiune frumoasa.

Manchek se posomorî. Pentru el era de mirare cum puteau sa îsi piar­da oamenii atâta vreme cu lucruri lipsite de importanta. Sau era poate toc­mai un fenomen de negare, refuzul de a înfrunta realitatea.

Realitatea era destul de cruda: avionul Phantom se ratacise în zona WF, patrunsese în ca destul de adânc timp de sase minute, înainte ca pi­lotul sa realizeze eroarea si sa-si corecteze ruta din nou catre nord. Odata aflat în zona WF, avionul a începui însa sa îsi piarda stabilitatea. Si în cele din urma s-a prabusit.

ntreba:

A fost informat colectivul Wildfire?

Un membru al grupului, psihiatrul cu expresie dura — toate comisiile de ancheta aveau în componenta lor cel putin un psihiatru — raspunse:

Vreti sa spuneti oamenii aceia cu germenii?

Da.

Au fost anuntati, spuse altcineva. Li s-a comunicat prin circuitul demodulat.

Atunci, gândi Manchek, eu siguranta ca cei de la Wildfire vor reactio­na. Nu puteau sa îsi permita sa treaca cu vederea asa ceva.

Dar daca nu îsi citeau cablogramele? Nu se gândise pâna acum la a­ceasta posibilitate, dar poate ca asta era adevarul — ci nu citeau cablogra­me­le. Erau atât de absorbiti de munca lor încât nu le pasa.

Aici este epava, spuse cineva. Putin mai înainte.

De câte ori vedea o epava, Manchek era uimit. Într-un fel, nu se putea obisnui cu ideea dezmembrarii, a dezordinii — cu forta destructiva a unui obiect urias de metal care se izbeste de pamânt cu viteza de mii de kilome­tri pe ora. Se astepta întotdeauna sa vada un bulgare mic de metal, com­pact si curat, dar niciodata nu era asa.

Epava Phantom-ului era împrastiata pe vreo cinci kilometri patrati de desert. Stând lânga ramasitele carbonizate ale aripii stângi, abia putea sa îi zareasca pe ceilalti, la orizont, lânga aripa dreapta. Oriunde îsi întorcea privirea zaceau bucati de metal, strâmbe, înnegrite, cu vopseaua cojita. Zari un fragment de tablita, cu literele imprimate înca clare 'ESTE IN­TER­ZIS'. Restul nu mai exista.

Era imposibil sa tragi vreo concluzie din aceste frânturi. Fuzelajul, carlinga, capota, toate erau sfarâmate în milioane de tandari, si flacarile desfigurasera totul.

Apusul îl gasi lânga ramasitele portiunii din spate. Metalul înca mai radia mocnit caldura. Zari o bucata de os, pe jumatate îngropata în nisip; o ridica si realiza cu oroare ca era un os de om. Lung, rupt si carbonizat la unul din capete, provenea fara îndoiala de la un brat sau de la un picior. Era ciudat de curat — nu mai ra­masese nici un pic de carne, doar osul ne­ted.

ntunericul se lasa, si membrii comisiei de ancheta îsi scoasera lan­ter­nele; sase oameni miscându-se printre bucatile de metal fumegând, lu­minând cu manunchiuri de raze galbene împrejurimile.

Era seara târziu când un biochimist, al carui nume nu îl cunostea, veni sa vorbeasca cu el.

Stiti, spuse biochimistul, este ciudat. Acel mesaj cu privire la dizol­varea cauciucului în carlinga.

Ce vreti sa spuneti.

Pai, la acest avion nu s-au folosit nici un fel de piese de cauciuc. Toate erau fabricate dintr-un compus sintetic. Elaborat de curând de firma Ancro; sunt foarte mândri de el. Este un polimer care are cam aceleasi caracteristici ca si tesuturile umane. Foarte flexibil, se preteaza la o multi­me de aplicatii.

Manchek spuse:

— Credeti ca vibratiile ar fi putut provoca dezinte­grarea?

Nu, raspunse biochimistul. Sunt mii de avioane Phantom care zboa­ra în jurul lumii. Toate sunt echi­pate cu acelasi material plastic. Nici unul din ele n-a avut niciodata vreo neplacere.

Si asta. ce înseamna?

Asta înseamna ca efectiv nu stiu ce dracu s-a întâmplat, spuse bio­chimistul.

20. CAUTARI

ncet, laboratorul Wildfire intra într-un fel de rutina. Ritmul de munca în camerele subpamântene ale labo­ratorului, unde nu exista nici noapte nici zi, dimineata sau dupa-amiaza, deveni normal. Oamenii dormeau când erau obositi, se trezeau când îsi recapatau puterile si îsi duceau munca într-o serie de directii diferite.

O buna parte a acestei munci nu avea sa duca nica­ieri. Stiau asta, si o acceptau dinainte. Asa cum obis­nuia sa spuna Stone: ' cercetarea stii­ntifica este foarte asemanatoare cu prospectarea. Pleci la vânatoare înar­mat cu harti si instrumente, dar pâna la urma pregati­rile se dovedesc a nu fi de nici un folos, precum nici intuitia. Ai nevoie de noroc si te bucuri de acea ras­plata — oricare ar fi ea — obtinuta prin munca grea, cinstita si mis­tuitoare, acea rasplata care este partea celui harnic.'

Burton se afla în camera care gazduia spectrometrul, cât si diverse alte aparate pentru încercari radioactive, fotometrie pe baza de densitate, analiza cu termocuple si cristalografie cu raze X.

Spectrometrul folosit la Nivelul V era aparatul clasic Whittington, model K5. El consta, în esenta, dintr-un vaporizator, o prisma si un ecran înregistrator. Materia­lul ce urma sa fie analizat era asezat în vaporizator si calcinat. Lumina produsa în cursul arderii trecea printr-o prisma unde era descompusa sub forma de spectru ce se proiecta pe un ecran înregistrator. Deoarece diversele elemente emit în timpul arderii radiatii luminoase cu lungimi de unda diferite, compo­zitia chimica a unei substante poate fi sta­bi­lita analizând spectrul de lumina emis.

n teorie lucrul pare simplu, dar în practica citirea spectrogramelor este complexa si dificila. Nimeni din laboratorul Wildfire nu era suficient de pregatit pentru a o efectua bine. Ca urmare, rezultatele erau introduse direct într-un calculator, care efectua analiza. Datorita sensibilitatii calcu­latorului, puteau fi determinate, în mare, si valorile procentuale ale ele­mentelor consti­tutive.

Burton aseza prima farâma din roca neagra pe vaporizator si apasa pe buton. Se produse o singura explozie stralucitoare de lumina fierbinte; în­toarse capul, ferindu-se de flacara orbitoare, apoi puse cel de al doilea frag­ment în lampa. Stia ca în acest timp, calculatorul analizeaza deja lumi­na provenita de la primul fragment.

Repeta operatia si pentru pata verde si apoi verifica timpul. Calculato­rul explora acum placile fotografice a caror developare se facea automat în câteva secunde. Dar explorarea însasi cerea doua ore — ochiul electric era foarte lent.

Odata explorarea terminata, calculatorul analiza rezultatele si le tipa­rea la interval de cinci secunde.

Ceasul din perete îi spuse ca erau orele 15.00 — orele trei ale dupa-amiezii. Îsi dadu dintr-odata seama ca este obosit. Introduse în calculator instructiunea de a fi trezit la sfârsitul analizei. Si apoi se duse sa se culce.

n alta camera, Leavitt alimenta cu fragmente simi­lare un alt aparat, analizorul de aminoacizi. Zâmbea usor, pentru sine, în timpul lucrului, a­min­tindu-si cum era în trecut, înainte ca analiza aminoacizilor sa se faca automatizat.

În primii ani ai deceniului '50, analiza aminoacizilor dintr-o proteina putea sa dureze saptamâni, chiar si luni. Uneori, dura ani. Acum se efec­tu­a în câteva ore — în cazul cel mai rau, într-o zi — si era complet auto­matizata.

Aminoacizii sunt blocurile constitutive ale proteinelor. Exista 24 de aminoacizi cunoscuti, fiecare alcatuit din circa sase molecule de carbon, hidrogen, oxigen si azot. Proteinele se obtin însirând acesti aminoacizi în linie si unindu-i, ca la formarea unui tren de marfa. Ordinea însiruirii de­termina natura proteinei — daca este insu­lina, hemoglobina sau hormon de crestere. Toate pro­teinele sunt alcatuite din aceleasi vagoane de marfa, adica din aceleasi elemente. Unele proteine au mai multe vagoane de un anumit fel decât altele, sau într-o ordine diferita. Dar aceasta este singura deosebire. Aceiasi aminoacizi, aceleasi vagoane de marfa, exista si în pro­teinele omului cât si în cele ale puricelui.

Descoperirea acestui adevar a cerut douazeci de ani.

Dar cine controleaza ordinea aminoacizilor în proteine? Raspunsul se dovedi a fi ADN-ul, substanta de codificare genetica, care actioneaza ca un dispecer în parcul de vagoane de marfa.

Acest simplu fapt ceruse înca douazeci de ani ca sa fie descoperit.

Dar odata aminoacizii legati între ei, încep sa se rasu­ceasca, sa se în­colaceasca în jurul propriei lor axe; asemanarea este acum mai apropiata de un sarpe, decât de un tren de marfa. Modul de încolacire este de­termi­nat de ordinea acizilor, si este cât se poate de specific: o proteina trebuie sa fie încolacita într-un fel anume si nu în altul, caci altminteri nu poate functiona.

Si pentru asta a mai fost nevoie de înca zece ani.

Destul de ciudat, gândi Leavitt. Sute de laboratoare, mii de cercetatori pe tot cuprinsul lumii, straduindu-se toti sa descopere niste fapte în esen­ta simple. Dar care au cerut ani si ani, decenii, de efort si de rabdare.

Si acum exista masina asta. Masina nu putea indica, desigur, ordinea pre­cisa a aminoacizilor. Dar ea furniza o compozitie procentuala aproxi­ma­tiva: atâta la suta valina, atâta la suta arginina, atâta cistina, prolina si le­u­cina. Si pornind de aici se puteau deduce nenuma­rate alte informatii pretioase.

Cu toate acestea, folosirea analizorului era tot un fel de cautare 'la no­roc.' Caci nu aveau nici un motiv sa creada ca atât roca, cât si organis­mul verde, erau compuse, chiar si partial, din proteine. Adevarat, orice fi­in­ta vie de pe pamânt contine cel putin câteva proteine dar aceasta nu în­seamna ca si vietatile de altundeva trebuie sa le contina.

Pentru o clipa, încerca sa-si imagineze viata fara proteine. Era aproa­pe cu neputinta: pe Pamânt, pro­teinele intra în alcatuirea peretelui celular si printre ele se numara toate enzimele cunoscute de om. Si viata fara en­zime, ar fi oare cu putinta?

Îsi aminti remarca lui George Thompson, biochimistul englez, care denumise enzime le 'petitorii vietii.' Era adevarat; enzimele joaca rolul de catalizatori pen­tru toate reactiile chimice, asigurând moleculelor o su­pra­fata unde sa se întâlneasca si sa reactioneze reciproc. Exista sute de mii, poate milioane de enzime, fiecare existând doar pentru a înlesni o reactie chimica, si numai una singura. Fara enzime nu ar putea exista reactii chi­mice.

Sau ar putea exista?

Aceasta era o problema mai veche. La începuturile crearii instalatiei Wildfire se pusese întrebarea: Cum vom studia o forma de viata complet diferita de cele pe care le cunoastem? Si cum vom sti, de fapt, ca aceasta forma este vie?

ntrebarea nu era doar teoretica. Biologia, asa cum prea bine spunea George Wald, este o stiinta aparte, deoarece nu îsi poate defini obiectul propriilor sale cer­cetari. Nimeni nu poate da o definitie a vietii. Nimeni nu stie ce este ea cu adevarat. Vechea definitie — un organism care vadeste ingestie, excretie, metabolism, reproducere s.a.m.d. — este fara valoare. Exceptii se pot gasi întotdeauna.

Colectivul Wildfire ajunsese pâna la urma la concluzia ca semnul dis­tinctiv al vietii îl constituie conversia energiei. Orice organism viu preia într-un fel oarecare energia — sub forma de hrana, sau lumina solara — si o converteste în alta forma de energie, pe care o valo­rifica. (Virusurile con­sti­tuiau o exceptie la aceasta re­gula, dar ei erau dispusi sa considere viru­surile ca nefiind fiinte vii).

Pentru urmatoarea sedinta, Leavitt fusese rugat sa pregateasca o con­tra­argumentatie la aceasta definitie. O cântari timp de o saptamâna, si ve­ni cu trei lucruri: o bucata de cârpa neagra, un ceas si o bucata de granit. Le aseza în fata celorlalti si spuse:

— Domnilor, v-am adus trei lucruri vii.

Si-i provoca sa dovedeasca ca nu sunt. Aseza cârpa neagra în lumina soarelui; ca se încalzi. Aceasta, anunta el, constituie un exemplu de con­ver­sie a energiei — transformarea energiei radiante în caldura.

I se obiecta ca era vorba doar de o absorbtie de ener­gie, si nu de o con­versie. Se obiecta de asemenea ca aceasta conversie, daca putea fi nu­mita asa, nu era orientata catre un scop precis. Nu servea la nimic.

De unde stiti ca nu este orientata catre un scop? întreba Leavitt.

Lua apoi ceasul. Arata catre cadranul fosforescent care stralucea în întuneric. Avea loc o descompunere si se producea lumina.

Ceilalti argumentara ca aceasta era doar o eliberare de energie poten­tiala, ce fusese acumulata în anumite nivele electronice nestabile. Dar con­fuzia începuse sa creasca; Leavitt era pe cale sa reuseasca ceea ce îsi puse­se în gând.

n cele din urma, ajunse la granit.

Acesta este viu, spuse Leavitt. Traieste, rasufla, umbla si vorbeste. Numai ca noi nu putem vedea aceste lucruri, deoarece totul se petrece mult prea încet. Roca are o durata de viata de trei miliarde de ani. Noi a­vem o durata de viata de saizeci sau saptezeci de ani. Nu ne putem da sea­ma ce se petrece cu aceasta roca, tot asa dupa cum nu am putea sesiza o melodie cântata de un disc care se roteste o data la fiecare secol. Iar roca, de partea ei, nici macar nu este constienta de exis­tenta noastra, deoarece viata noastra tine doar cât zborul unei clipe din viata ei. Pentru ea suntem ca niste fulgere în noapte.

Ridica ceasul pentru a le arata ca timpul acordat se scursese.

Punctul sau de vedere era cât se poate de clar si ei fura nevoiti sa îsi revizuiasca parerea asupra unui as­pect important al problemei. Recunos­cu­ra ca era posi­bil sa nu fie în stare sa analizeze anumite forme de viata. Se putea întâmpla sa nu fie în stare sa înainteze nici macar cu un pas, sa nu stie nici macar cum sa înceapa o astfel de analiza.

Dar preocuparile lui Leavitt erau mult mai vaste. El facea cercetari în legatura cu problema generala a actiunii în conditii de incertitudine. Îsi re­amintea ca citise cu mare atentie lucrarea lui Talbert Gregson 'Previziu­nea imprevizibilului', si ca meditase asupra modelelor matematice complexe elaborate de autor în scopul de a rezolva problema. Convingerea lui Greg­son era ca:

'Toate deciziile care implica incertitudine se înscriu în doua categorii distincte — cele proba­bilistice si cele neprobabilistice. Ultimele sunt pe de­parte mai greu de abordat.

Cele mai multe dintre decizii, si mai toate inter­actiunile umane, pot fi prinse într-un model pro­babilistic. De exemplu, un presedinte ar putea sa porneasca un razboi, un om ar putea sa îsi vânda întreprinderea sau sa divorteze. O astfel de actiune va produce o reactie. Numarul reactiilor este infinit, dar numarul reactiilor probabile este suficient de mic pentru a pu­tea fi prelucrat. Înainte de a lua o decizie, un individ poate pre­vedea diver­se reactii, si îsi poate evalua mai efi­cient decizia initiala, modul sau de gân­dire primar.

Dar exista, de asemenea, o categorie care nu poate fi analizata cu aju­torul probabilitatilor. Aceasta categorie include evenimente si situatii ab­solut neprevizibile, nu numai dezastre de toate felurile, dar si acele rare momente de descoperire si clarviziune, asa cum au fost descoperirea lase­rului sau a penicilinei. Caci aceste momente sunt impre­vizibile, ele nu pot fi prognozate într-un mod oa­recum logic. Tehnicile matematice sunt în a­cest caz total nesatisfacatoarc.

Singura noastra consolare ramâne faptul ca aceste situatii, spre rau sau spre bine, sunt extrem de rare.'

Jeremy Stone, lucrând cu nesfârsita rabdare, lua un fragment din ma­terialul verde si îl lasa sa cada într-o masa de material plastic topit. Plasticul avea marimea si forma unei casete medicinale. Astepta pâna rând fragmentul se incrusta solid si mai turna plastic pe deasupra. Apoi trans­fera pastila în camera de tratament.

Stone îi invidia pe ceilalti, deoarece puteau folosi procedee mecaniza­te. Pregatirea de esantioane pentru microscopul electronic era înca o ope­ratie delicata, necesitând mâini omenesti îndemânatice; prepararea unui esantion bun era cea mai pretentioasa meserie practicata vreodata de un mestesugar — si cerea un timp foarte îndelungat pentru a fi învatata. Sto­ne lucrase cinci ani pâna când dobândise îndemânarea necesara.

Plasticul era tratat într-o instalatie speciala, de mare viteza, dar tot e­rau necesare cinci ore ca sa se întareasca si sa dobândcasca consistenta corespunzatoare. Camera de tratare mentinea o temperatura constanta de 61°C si o umiditate relativa de 10%.

Odata plasticul întarit, îl va îndeparta prin radere si va taia apoi cu microtomul o pelicula subtire din materialul verde. Aceasta va merge la microscopul electronic. Pelicula va trebui sa aiba forma si dimensiunile corecte — o pelicula rotunda, mica, cu o grosime de 1500 angstrom, nu mai mult.

Numai atunci va putea studia substanta verde, oricare ar fi fost na­tura ei, la o marire de 60.000 de diametre.

Va fi interesant, gândi.

n general, Stone considera ca munca merge bine. Faceau progrese multumitoare, înaintând pe câteva linii promitatoare de cercetare. Dar lucrul cel mai impor­tant era ca aveau timp. Nu trebuiau sa se grabeasca, nu erau în panica, nu aveau de ce sa se teama.

Bomba fusese aruncata la Piedmont. Ea distrusese cu siguranta mi­croorganismele din aer si neutralizase sursa de infectie. Wildfire era sin­gu­rul loc de unde s-ar mai fi putut raspândi o epidemie ulterioara, dar Wild­fire era special conceput pentru a preveni asa ceva. Daca sterilitatea labo­ratorului va fi cumva periclitata, zonele contaminate vor fi izolate în mod automat. Existau usi culisante ce se închideau ennetic si puteau reali­za în interval de o jumatate de secunda o noua configuratie a laboratorului.

Aceasta masura de prevedere era necesara, deoarece experienta din trecut a altor laboratoare cu atmosfere asa-zise axenice, adica lipsite de ger­meni, demonstrase ca în 15% din cazuri avusese loc o contaminare. Mo­ti­vele fusesera de obicei structurale — o etansare care s-a deschis, o manusa care s-a rupt, o cusatura care s-a —desfacut — dar oricum, con­taminarea avusese loc.

La Wildfire erau pregatiti pentru aceasta eventuali­tate. Dar daca nu a­vea loc, si existau premisele ca sa nu aiba, atunci puteau lucra în sigu­ran­ta aici un timp oricât de lung. Puteau petrece luni, chiar si un an, cerce­tând microorganismul. Nu exista nici o problema, nici un fel de problema.

Hall mergea de-a lungul coridorului, uitându-se la substatiile de a­mor­sare a exploziei atomice. Încerca sa le memoreze amplasarea. Erau cinci la acest nivel, asezate la anumite distante pe coridorul central. Toate erau la fel: cutii mici, argintii, nu mai mari ca un pachet de tigari. Fiecare avea câte o broasca în care se putea introduce cheia, un bec verde aprins, si un bec rosu, stins.

Burton îi explicase mai demult modul de functionare.

Exista sensori în toate conductele si în toate labo­ratoarele. Acestia verifica puritatea aerului din camere cu ajutorul unor dispozitive chimice, electrice si biolo­gice foarte felurite. Dispozitivul biologic, de pilda, este un biet soarece caruia i se supravegheaza bataile inimii. Daca sensorii sem­nalizeaza ceva în neregula, laboratorul respectiv este izolat ermetic în mod automat. Daca între­gul nivel este contaminat, el va fi izolat si va intra în functiune dispozitivul atomic. Lumina verde se stinge, iar lumina rosie începe sa pâlpâie. Este semnalul de început al intervalului de trei minute. Daca nu introduci cheia, bomba va exploda la scurgerea acestui rastimp.

Si trebuie sa introduc eu însumi cheia?

Burton încuviinta.

Cheia este de otel, deci buna conducatoare de electricitate. Broasca are un sistem care masoara capacitanta persoanei care tine cheia. Aceasta depinde de dimensiunile generale ale corpului, în special de greu­tate, si de asemenea de continutul în sare al transpira­tiei. Valoarea capacitantei este o însusire caracteristica a fiecarui individ si, în cazul de fata, broasca nu va accepta decât capacitanta ta.

Deci sunt într-adevar singurul care?

ntr-adevar. Si nu ai decât o singura cheie. Dar mai este ceva care complica lucrurile. Proiectul nostru nu a fost urmat cu exactitate; am des­coperit eroarea abia dupa terminarea constructiei laboratorului si punerea în functiune a dispozitivului. Dar eroarea exista; avem trei substatii de de­to­nare mai putin.

Si asta ce înseamna?

Asta înseamna ca daca nivelul începe sa se contamineze, trebuie sa te grabesti sa ajungi la o substatie. Altfel exista riscul sa fii prins si izolat într-un sector care nu are. Si atunci, în eventualitatea unei proaste func­tio­nari a sensorilor bacteriologici, al unui semnal de contaminare fals, la­bo­­ra­torul ar putea sa fie distrus în mod inutil.

Asta mi se pare o serioasa eroare de conceptie.

Nu-ti face griji. Cele trei substatii sunt planificate sa fie montate lu­na viitoare. Dar nu asta ne intereseaza acum. Tu tine minte ce ti-am spus si totul va fi în regula.

Leavitt se trezi repede, se dadu jos din pat si începu sa se îmbrace. Era emotionat: îi venise o idee. Un lucru fascinant, salbatic, nebunescf dar al dracului de fascinant.

Pornea de la visul pe care îl avusese.

Visase o casa, si apoi un oras — un oras imens, com­plicat, care se întretesea în jurul casei. În casa locuia un om, cu familia sa; omul traia, lucra si se misca în interiorul orasului, plimbându-se, actionând, reactio­nând.

Si apoi, deodata, în vis, orasul disparu. Iar lucrurile dobândira cu to­tul alt chip. O casa singura, izolata, lipsita de lucrurile de care avea nevoie — apa, canali­zare, electricitate, strazi. Si o familie rupta de magazine, scoli, farmacii. Si sotul, a carui munca se desfasura în oras, legata prin mii de fire cu cea a altora, esuat deo­data pe un tarm pustiu.

Casa devenise un organism total diferit. Si de aici pâna la microorga­nis­mul pe care îl studiau nu era decât un pas, un singur salt al imagina­tiei

Va trebui sa discute asta cu Stone. Stone va râde, ca de obicei — Sto­ne râdea întotdeauna — dar îi va acorda atentie. Leavitt stia ca, într-un fel, juca rolul de furni­zor de idei pentru ceilalti. Omul care emitea întotdeauna cele mai nastrusnice teorii, care cereau un efort imens al imaginatiei.

Ei bine, cel putin Stone va fi interesat.

Se uita la ceas. Orele 22.00. Se apropia de miezul noptii. Se grabi sa se îmbrace.

Scoase un costum de hârtie nefolosit si îsi strecura picioarele înaun­tru. Hârtia era racoroasa pe pielea goala.

Si deodata îi fu cald. O senzatie ciudata. Termina cu îmbracatul, se ri­dica în picioare si închise fermoarul costumului croit dintr-o bucata. În cli­pa când iesi se mai uita o data la ceas.

22.10.

— Doamne, Dumnezeule, gândi.

Iar i se întâmplase. De data aceasta durase zece mi­nute. Ce se petre­cuse cu el? Nu îsi putea reaminti. Dar exista dovada, erau acele zece mi­nute care trecusera, disparusera, în timp ce se îmbraca — o actiune ce nu ar fi trebuit sa îi ia mai mult de treizeci de secunde.

Se aseza din nou pe pat, încercând sa îsi reaminteasca, dar nu reusi.

Zece minute pierdute.

Era înfiorator. Deoarece i se întâmpla din nou, desi sperase ca nu o sa i se mai întâmple. Nu mai avusese asta de luni de zile. Dar acum, datorita emotiei, orelorn neobisnuite, schimbarii bruste a orarului sau normal, to­tul începea din nou.

Pentru o clipa, cântari daca sa le spuna si celorlalti, apoi clatina din cap. Se va simti bine. Nu i se va mai întâmpla. Se va simti cu siguranta cât se poate de bine.

Se ridica în picioare. Voise sa mearga la Stone, sa vorbeasca cu el des­pre ceva. Ceva important si capti­vant.

Se opri.

Nu putea sa-si reaminteasca.

Ideea, imaginea, emotia, disparusera. Zburasera, sterse din minte.

si dadu seama ca ar fi trebuit sa-i marturiseasca lui Stone adevarul, sa recunoasca totul. Dar banuia ce va spune si va face Stone daca va afla. Si stia ce ar fi înseninat pentru viitorul lui, pentru tot restul vietii lui, oda­a proiectul Wildfire încheiat. Viata lui ar fi termi­nata daca s-ar afla. Nu va mai putea trai niciodata ca un om normal. Va trebui sa renunte la ac­tivi­tatea sa, sa-si schimbe meseria, sa faca la nesfârsit compromisuri. Nu va putea nici macar sa conduca o masina.

Nu, gândi. Nu va spune nimic. Se va simti bine — atâta vreme cât nu va privi la lumini care clipesc.

Jeremy Stone era obosit, dar stia ca nu a venit înca vremea sa se poa­ta duce la culcare. Pasea în sus si în jos pe coridoarele laboratorului, gân­dindu-se la pasarile de la Piedmont. Trecu în revista tot ceea ce facu­sera: cum au vazut pasarile, cum le-au gazat cu clorazina, si cum pasarile au murit. Derula din nou în minte filmul, iarasi si iarasi, de nenumarate ori.

Deoarece îi scapa ceva. Si acel ceva îl nelinistea.

Îl nelinistise înca de când se afla la Piedmont. Apoi uitase, dar îndoie­lile care îl rodeau fusesera redestep­tate la consfatuirea de la amiaza, în timp ce Hall vorbea de pacienti.

Ceva ce spusese Hall, un fapt oarecare pe care îl mentionase, si care era legat într-un anume fel de pa­sari. Dar ce oare? Care era gândul exact, cuvintele precise care provocasera asociatia de idei?

Stone clatina din cap. Pur si simplu nu putea sa le dezgroape. Indici­ile, asociatiile, cheile enigmei erau toate acolo, dar nu putea sa le aduca la suprafata.

Îsi strânse capul în mâini, apasând pe oase, si-si bles­tema creierul de a fi atât de încapatânat.

Ca cei mai multi oameni inteligenti, Stone avea o atitudine oarecum banuitoare fata de propriul sau creier, pe care îl considera o masina preci­sa si calificata, dar cu toane. Nu era niciodata surprins când masina nu reusea sa-si faca bine treaba, desi se temea de acele momente, si le ura. În clipele sale negre, Stone se în­doia de utilitatea a tot ce înseamna gândire, a tot ce este inteligenta. Avea momente când invidia sobolanii de laborator cu care lucra; creierul lor era atât de simplu. În nici un caz nu aveau des­tu­la inteligenta ca sa se auto­distruga; aceasta era o inventie exclusiv uma­na.

Sustinea adesea ca inteligenta omului este mai curând înclinata spre rau decât spre bine. Este mai destructiva decât creatoare, conduce mai cu­rând la con­fuzie decât la descoperire, genereaza mai curând deceptii decât satisfactii, e mai curând rautacioasa decât milos­tiva.

Erau clipe când vedea omul, cu creierul sau imens, ca pe un fel de di­nozaur. Orice scolar stie ca dinozaurii au devenit prea mari pentru ei în­sisi, au devenit prea mari si prea grei pentru a mai putea trai. Nimeni nu s-a gândit vreodata sa cântareasca daca nu cumva creierul uman — cea mai complexa structura din universul cunoscut si care pretinde corpului omenesc un efort fantastic pentru a-i asigura hrana si sângele de care are nevoie — reprezinta ceva asemanator. Poate ca creierul uman a devenit un fel de dinozaur în raport cu omul si poate ca, în cele din urma, el va fi cel care îi va pricinui pieirea.

Deja creierul consuma un sfert din rezervele de sânge ale trupului. O patrime din tot sângele pompat de inima merge la creier, acest organ care nu reprezinta decât o mica parte din masa corpului. Daca creierul va deve­ni înca si mai mare, înca si mai performant, poate ca va consuma înca si mai mult — poate atât de mult încât, ca si o infectie, va invada gazda si va omorî trupul care îl poarta.

Sau poate, în nesfârsita lor întelepciune, creierele vor gasi o cale ca sa se distruga pe ele însile, si între ele. Erau clipe, ca atunci când participa la sedinte ale Minis­terului de Externe sau ale Departamentului Apararii, când se uita în jurul lui si nu vedea nimic altceva decât o duzina de creiere cenusii, pline de circumvolutiuni, stând la masa. Nu carne si sânge, nu brate, nu ochi, nu mâini, nu guri, nu organe sexuale — toate acestea erau de prisos.

Doar creiere. Sezând în jurul mesei, încercând sa hotarasca cum sa însele alte creiere, aflate la o alta masa de conferinte.

Absurd.

Clatina din cap, gândind ca este pe cale sa devina, ca Leavitt, un za­mislitor de planuri nebunesti si improbabile.

Cu toate acestea, exista o oarecare concluzie logica a ideilor lui Stone. Daca într-adevar te temi si îti urasti creierul, vei încerca sa îl distrugi. Sa ti-l distrugi pe al tau, si pe al altora.

Sunt obosit, spuse cu voce tare si se uita la ceasul de pe perete. Erau orele 23.40 — se apropia timpul consfatuirii de la miezul noptii.

21. CONSFATUIREA DE LA MIEZUL NOPTII

Se întâlnira din nou, în aceeasi camera, în acelasi fel. Stone se uita la ceilalti si vazu ca erau obositi: nici unul, dealtfel nici el, nu dormea destul.

Am luat-o prea tare, spuse. Nu este nevoie sa lucram 24 de ore din 24, si nu trebuie sa o facem. Oamenii obositi fac greseli, greseli în gândire si greseli în actiune. O sa începem sa scapam lucrurile din mina, sa facem treaba de mântuiala, sa lucram neglijent. Si vom face presupuneri gresite, vom trage concluzii incorecte. Asta nu trebuie sa se întâmple.

Cazura de acord sa doarma cel putin sase ore din 24. Istovirea nu a­vea sens, de vreme ce nu exista nici-o problema la suprafata; epidemia de la Piedmont fusese stopata de bomba atomica.

Convingerea lor nu s-ar fi zdruncinat niciodata, daca Leavitt nu ar fi sugerat sa dea un nume noului microor­ganism, sa-i ceara înregistrarea. Leavitt sustinea ca, de vreme ce îl descoperisera, trebuia codificat. Ceilalti fura de acord.

ntr-un colt al odaii se afla imprimanta demodulatorului. Zdranganise toata ziua, tiparind materiale trans­mise din exterior. Era o masina cu doua cai: mesajul transmis se scria cu litere mici, în timp ce mesajul primit era scris cu litere mari.

Nimeni nu îsi daduse cu adevarat osteneala sa se uite la materialele intrate de la sosirea lor la Nivelul V. Fusesera toti mult prea ocupati; s-a­poi, cea mai mare parte a mesajelor erau telegrame militare banale care erau transmise spre stiinta la Wildfire, dar nu îi pri­veau pe ei. Si aceasta deoarece Wildfire era o veriga a lantului de baze militare secrete ce alcatu­iau Circuitul Cooler, veriga cunoscuta sub denumirea malitioasa de Top Douazeci. Aceste baze erau legate de subsolul Casei Albe si constituiau ce­le mai importante douazeci de puncte strategice din tara. Printre aceste ba­ze se numarau de asemenea Vandenberg, Kennedy, NORAD, Patterson, Detrick si Virginia Key.

Stone se duse la imprimator si îsi dactilografie me­sajul. Acesta era dirijat, prin intermediul calculatorului, direct catre Centrul de coduri, o baza care superviza codificarea tuturor proiectelor apartinând sistemului Cooler.

Transmisia fu urmatoarea:

deschideti linia pentru transmisie

ÎNTELES TRANSMITETI SPECIFICATI PROVENIENTA

stone proiect wildfire

SPECIFICATI DESTINATIA

Centrul de coduri

ÎNTELES CENTRUL DE CODURI

urmeaza mesajul

TRANSMITETI

am izolat un microorganism extraterestru la reîntoarcerea satelitului scoop sapte dorim codificarea microorganismului sfârsitul mesajului

TRANSMIS

Urma o pauza îndelungata. Teleimprimatorul demodulatorului bâzâia si zdranganea, dar nu imprima nimic. Apoi din masina de scris începu sa iasa un mesaj pe o fâsie lunga de hârtie.

URMEAZA MESAJUL DE LA CENTRUL DE CODURI

ÎNTELES IZOLAREA UNUI MICROORGANISM

VA RUGAM CARACTERIZATI

SFÂRSITUL MESAJULUI

Stone se încrunta.

Dar nu avem suficiente elemente.

Teleimprimatorul era însa nerabdator.

TRANSMITETI RASPUNSUL LA CENTRUL DE CODURI

Dupa o clipa, Stone dactilografie:j

urmeaza mesajul catre centrul de coduri

nu putem caracteriza înca microorganismul dar propunem clasificare provizorie ca germen bacterian

sfârsitul mesajului

URMEAZA MESAJUL CENTRULUI DE CODURI

ÎNTELES CERERE DE CLASIFICARE BACTERIANA

DESCHIDEM O NOUA CATEGORIE DE CLASIFICARE

ÎNCONFOR­MITATE CU NORMELE ICDA.

CODUL MICROORGANISMULUI VA FI ANDROMEDA

CODUL FOLOSIT ÎN RAPOARTE VA FI GERMENUL ANDROMEDA

ÎNREGISTRAT ÎN CATALOAGELE ICDA LA POZITIA 053.9

(MICROORGANISM NEDETERMINAT)

SI LA POZITIA E866 (ACCIDENT DE AVION)

ACEASTA CLASIFICARE ESTE CEA MAI APROPIATA DE

CATEGORI­ILE EXISTENTE

Stone surâse.

Se pare ca descoperirea noastra nu se înscrie în categoriile existen­te.

Apoi dactilografie raspunsul.

nteles codificare germenul andromeda

acceptat

sfârsitul mesajului

TRANSMIS

Deci, spuse Stone, cu asta am terminat.

Între timp, Burton se uita peste mormanele de hârtie din spatele tele­imprimatorului. Acesta îsi scria mesajele pe o fâsie lunga, care cadea într-o cutie. Erau acolo zeci de metri de hârtie la care nu se uitase nimeni.

În tacere, citi un singur mesaj, îl rupse de restul fâsiei si îl întinse lui Stone.

1134/443/KK/Y-U/9

INFORMARE

SE VA TRANSMITE TUTUROR BAZELOR

STRICT SECRET

PRESEDINTE SI NSC-COBRA PRIMIT ASTAZI SOLICITARE PENTRU DIRECTIVA 7-12

PROVENIENTA VANDENBERG/WILDFIRE

CONFIRMAT DE NASA/AMC

SOLICITANT MANCHEK, ARTHUR, MAIOR SUA

CA URMARE A HOTARÂRII SEDINTEI ÎNCHISE NU S-A PROCEDAT LA APLICAREA ACESTEI DIRECTIVE DECIZIA FINALA AMÂNATA DE LA DOUAZECI Sl PATRU LA PATRUZECI Sl OPT DE ORE

REANALIZARE DUPA ACEST INTERVAL DE TIMP

ÎN ALTERNATIVA DESFASURARE DE TRUPE

ÎN CONFORMITATE CU DIRECTIVA 7-11

ACTUALMENTE INTRATA ÎN VIGOARE

FARA NOTIFICARE

SFÂRSITUL MESAJULUI

SE VA TRANSMITE TUTUROR BAZELOR STRICT SECRET

SFÂRSITUL TRANSMISIEI

Priveau fix mesajul, fara a le veni sa creada. Nimeni nu spuse multa vreme nimic. În cele din urma, Stone — plimbându-si degetele peste ma­rginea de sus a hârtiei — spuse cu voce înceata:

Are codul 443. Asta înseamna ca este un mesaj militar cifrat. Ar fi trebuit sa sune clopotelul.

Nu exista clopotel la acest teleimprimator, spuse Leavitt. Numai la Nivelul I, în sectorul 5. Dar ei sunt obligati sa ne anunte ori de câte ori

Da-mi sectorul 5 prin intercom, ceru Stone.

Zece minute mai târziu, sergentul Morris — îngrozit — îi facuse lega­tura lui Stone cu Robertson, seful Comi­tetului Consultativ pentru stiinta al Presedintelui, care se afla la Houston.

Stone vorbi câteva minute cu Robertson, care de la început îsi expri­ma mirarea ca nu avusese mai devreme vesti de la Wildfire. Urma apoi o discutie aprinsa asupra hotarârii Presedintelui de a nu ordona o Directiva 7—12.

Presedintele nu are încredere în oamenii de stiinta, spuse Robert­son. Nu se simte bine în compania lor.

Asta era sarcina dumitale, sa-l faci sa se simta bine, obiecta Stone. Si nu ai facut-o.

Jeremy

Nu exista decât doua surse de contaminare. Piedmont si instalatia de aici. Noi suntem protejati în mod corespunzator, dar Piedmont

Jeremy, sunt de acord ca ar fi trebuit sa fi fost aruncata bomba.

Atunci prelucreaza-l. Stai pe capul lui. Fa-l sa ordone Directiva 7—12 cât mai repede cu putinta. S-ar putea sa fie deja prea târziu.

Robertson promise ca asa va face si ca va rechema. Înainte de a închi­de, spuse:

Apropo. Ai gasit vreo explicatie cu privire la Phantom?

Cu privire la ce?

La avionul Phantom care s-a prabusit în Utah.

Urma un moment de confuzie înainte ca grupul Wildfire sa realizeze ca le scapase înca un mesaj important de la teleimprimator.

Era o misiune de scoala, obisnuita. Avionul cu reactie s-a ratacit însa deasupra zonei închise. Aici este enigma.

Mai ai si alte informatii?

Pilotul a spus ceva cu privire la dizolvarea conductei de aer. Datori­ta vibratiilor, sau ceva asemanator. Ultima lui comunicare a fost destul de ciudata.

Ca si cum ar fi înnebunit? întreba Stone.

Cam asa ceva, spuse Robertson.

Se afla vreo comisie acum la epava?

Da. Asteptam date de la ei. S-ar putea sa ne parvina dintr-un mo­ment într-altul.

Sa ni le comunici si noua, spuse Stone. Apoi facu o pauza.

— Daca s-a ordonat o Directiva 7—11, spuse, în loc de 7—12, înseam­na ca sunt trupe în zona din jurul Piedmont-ului.

Da. Garda nationala.

Asta-i o prostie

Uite ce e, Jeremy, sunt de acord ca

Când o sa moara primul dintre ei vreau sa fiu informat imediat când si cum. Si mai ales, unde. Vântul bate acolo cu precadere dinspre est. Daca vom începe sa pierdem oameni la vest de Piedmont

Te sun, Jeremy, încheie Robertson.

Convorbirea se termina. Iesira din sala de consiliu tragându-si greu picioarele. Hall ramase o clipa în urma, parcurgând sulurile de hârtie, no­tând mesajele. Majoritatea erau neinteligibile pentru el, o adunatura întâm platoare de mesaje si coduri lipsite de sens. Dupa o vreme renunta; si re­nunta înainte de a da peste retransmisia în rezumat a stirii despre moar­tea ciudata a ofiterului Martin Willis, din patrula de circulatie a statului Arizona.

ZIUA A PATRA

Diseminarea

22. ANALIZA

Rezultatele spectrometrice si cele ale analizei de aminoacizi, mai îna­inte de interes secundar, dobândira dintr-o data — acum, când timpul nu le mai lasa ragaz — o importanta hotarâtoare. Sperau ca aceste analize sa le spuna, macar în mare, cât de departat era microor­ganismul Andromeda de formele terestre de viata.

Asa ca Leavitt si Burton se aplecara cu adânc interes asupra impri­man­tei de la calculator, asupra coloanelor de cifre scrise pe hârtie verde:

REZULTATE SPECTROMETRIE DE MASA

COMPOZITIE ÎN PROCENTE

ESANTION 1 — OBIECT NEGRU ORIGINE NECUNOSCUTA

TOATE METALELE GRELE CONTINUT ZERO

ESANTION 2-OBIECT VERDE ORIGINE NECUNOSCUTA

TOATE METALELE GRELE CONTINUT ZERO

SFÂRSITUL IMPRIMARII

SFÂRSITUL PROGRAMULUI

STOP —

Rezultatele indicau un lucru destul de simplu. Roca neagra continea hidrogen, carbon si oxigen, însotite de cantitati însemnate de sulf, siliciu si seleniu, si urme din alte elemente.

Pata verde, pe de alta parte, continea hidrogen, carbon, azot si oxigen. Si nimic altceva. Dupa parerea lor, era ciudat faptul ca roca si pata verde aveau o compozitie atât de asemanatoare. Si era de asemenea ciudat ca pa­ta verde continea azot, în timp ce roca nu continea deloc azot.

Concluzia era limpede: „roca neagra' nu era nici pe departe roca, ci un material oarecare, asemanator sub­stantelor organice de pe Pamânt. E­ra ceva înrudit cu materialele plastice.

Si pata verde, presupusa vie, era compusa din ele­mente cam în ace­easi proportie ca si în vietatile terestre. Pe Pamânt, aceleasi patru elemente — hidrogen, carbon, azot si oxigen —reprezinta 99% din alcatuirea orga­nis­melor vii,

Rezultatele erau încurajatoare. Ele sugerau o asema­nare între pata verde si viata de pe Pamânt. Sperantele le fura însa spulberate, de îndata ce vazura rezultatele analizei de aminoacizi.

Dumnezeule, se minuna Leavitt, privind cu ochi mariti imprimanta. Uite-te, te rog, la asta.

Nu contine aminoacizi, spuse Burton. Nici pro­teine.

Viata fara proteine. Clatina din cap; parea ca cele mai negre temeri se realizasera.

Pe Pamânt, organismele s-au dezvoltat învatând sa efectueze reactii biochimice într-un spatiu redus, cu ajutorul enzimelor proteinice. Biochimistii se straduiesc acum sa le imite. Dar nu pot face acest lucru de­cât izolând o singura reactie de toate celelalte.

Celulele vii procedeaza altfel. Acolo, înlauntrul unei zone foarte mici, se efectueaza laolalta toate reactiile ce vor furniza energie, crestere si mis­care. Nu exista separatie. Omul nu poate reproduce acest lucru; dupa cum nu ar putea pregati o masa completa, de la aperitive si pâna la desert, ames­tecând împreuna într-un singur vas mare ingredientele corespunzatoare tuturor acestor feluri de mâncare si punându-le la fiert în speranta ca va putea separa ulterior placinta cu mere de sufleul de brânza.

Pentru a putea efectua în mod separat fiecare dintre sutele de reactii diferite ce le sunt necesare, celulele folosesc enzime. Fiecare enzima este ca un mic bucatar izolat într-o bucatarie, care face doar un singur lucru. Ca urmare, un cofetar nu va putea face o friptura, dupa cum nici specia­listul în fripturi nu va putea folosi scu­lele primului pentru a pregati aperi­tive.

Dar enzimele au si un alt rol. Ele fac posibile anu­mite reactii chimice, care altfel nu ar avea loc. Un biochimist poate copia aceste reactii folosind tempe­ratura sau presiune ridicata, ori acizi puternici. Dar corpul omenesc, sau celula individuala, nu ar putea suporta stari atât de extreme ale me­diului. Enzimele, petitorii vietii, ajuta reactiile chimice sa se desfasoare la temperatura corpului si la presiunea atmosferica.

Enzimele sunt esentiale pentru viata pe pamânt. Dar daca o alta for­ma de viata a învatat sa se des­curce fara ele, înseamna ca trebuie sa se fi dezvoltat într-un mod complet diferit.

Ca urmare, aveau de a face cu un organism cu totul strain.

Si acest lucru, la rândul lui, însemna ca analiza si neutralizarea lui vor cere un timp mult, mult mai îndelungat.

n camera pe care scria 'MORFOLOGIE', Jeremy Stone scoase minus­cula capsula de plastic în care fusese inserata pata verde. Aseza capsula, acum în­tarita, într-o menghina, fixând-o strâns, apoi apropie de ea o freza dentara si curata plasticul pâna când materialul verde ramase perfect cu­rat.

Era un proces delicat, care cerea nenumarate clipe de munca încorda­ta. În cele din urma, reusi sa razuiasca învelisul în asa fel încât sa obtina o piramida de material plastic având în vârf pata verde.

Desfacu menghina si scoase afara mica piramida. O duse la micro­tom, un cutit cu lama rotitoare, si începu sa taie felii foarte subtiri, alcatu­ite dintr-o margine de material plastic înconjurând miezul verde. Feliile erau rotunde; odata desprinse, cadeau într-un vas cu apa. Grosimea feliei putea fi masurata dupa felul în care reflecta lumina — daca lumina era vag argintie, felia era prea groasa. Daca, dimpotriva, re­flecta un curcubeu de culori, grosimea era corecta, si anume, doar de câteva molecule.

Atât de subtire trebuia sa fie sectiunea de tesut pentru a putea fi pri­vita la microscopul electronic.

Când Stone obtinu un esantion corespunzator, îl lua grijuliu cu o pen­sa si îl aseza pe o sita mica si rotunda de cupru. Aceasta, la rândul ei, fu inserata într-o placuta metalica. În cele din urma, placuta fu introdusa în microscopul electronic, iar microscopul închis ermetic.

Microscopul electronic folosit de colectivul Wildfire era un BVJ, model JJ-42. Era un aparat de mare putere, prevazut cu un dispozitiv supli­men­tar de re­zolutie a imaginii. În principiu, microscopul electronic este destul de simplu: functioneaza exact ca un micro­scop obisnuit, dar în loc de a fo­losi raze de lumina, foloseste un fascicul de electroni. Lumina este focali­zata de lentile de sticla curbate. Electronii sunt focali­zati de câmpuri mag­netice.

n multe privinte, microscopul electronic nu este foarte diferit de pro­cedeele televiziunii si, de fapt, imaginea este redata chiar pe un ecran de televiziune, adica pe o suprafata acoperita cu o substanta ce se lumineaza în punctele în care o lovesc electronii. Marele avantaj al microscopului e­lec­tronic este ca poate mari mult mai mult obiectele decât microscopul o­bis­nuit. Aceasta însusire îsi are radacinile în mecanica cuantica si în teoria ondulatorie a radiatiei. Cea mai buna si simpla explicatie a fenomenului apartine lui Sidney Polton, specialist în microscopie electronica si un en­tuziast sustinator al acestei tehnici.

'Sa presupunem', spune Polton, 'ca este vorba de o sosea cu o curba foarte accentuata. Sa presupunem, în continuare, ca avem doua automo­bile, o masina sport si un camion mare. Când camionul încearca sa ia cur­ba, deviaza de pe sosea; în schimb, masina sport reuseste sa ia curba cu usurinta. De ce? Masina sport este mai usoara, mai mica si mai rapida; ea este mai potrivita pentru a lua curbe strânse, abrupte. La curbe largi, do­moa­le, ambele automobile se vor comporta însa la fel de bine.

În mod asemanator, microscopul electronic va 'tine drumul' mai bine decât microscopul obisnuit. Toate obiectele au colturi, muchii. Lungimea de unda a electronilor este mai mica decât cea a cuantelor lumi­noase. Ea ocoleste colturile mai 'din aproape', urma­reste drumul mai bine si mai pre­cis. Cu un microscop obisnuit — ca si cu un camion — nu poti merge decât pe drumuri largi. În lumea microscopiei aceasta în­seamna ca poti vedea numai obiecte mari, cu unghiuri mari si curbe blânde: celule si nu­clei. Dar un micro­scop electronic poate urma si drumurile înguste, ca­rari­le, el poate pune în evidenta structuri foarte fine în interiorul celulei: mi­condrii, membrane, reticuli.'

n practica curenta, microscopul electronic are însa o serie de neajun­suri, care contrabalanseaza puterea sa de marire. Bunaoara, deoarece uti­lizeaza fascicule de electroni în locul luminii, în interiorul microscopului trebuie sa fie vid. Aceasta înseamna ca nu pot fi exa­minate fiinte vii.

Dar cel mai serios dezavantaj este legat de dimen­siunile probelor folo­site. Ele sunt extrem de fine, ceea ce face dificila obtinerea unei imagini tridimensionale, a obiectului studiat.

Din nou, Polton ofera o analogic simpla:

'Sa presupunem ca taiem un automobil în jumatate. În acest caz, se poate ghici usor structura integrala, 'completa.' Dar daca taiem doar o fe­lie subtire dintr-un automobil, si mai ales daca o taiem sub un unghi neo­bisnuit, s-ar putea sa ne vie foarte greu. S-ar putea ca sectiunea sa cu­prin­da doar o frântura din amortizor, din anvelopa de cauciuc si din geam. Dintr-o astfel de felie ar fi greu de ghicit forma si functiunile întregii struc­turi.'

Stone era constient de toate aceste adevaruri potrivnice în timp ce po­trivea placuta metalica în microscopul electronic, îl închidea ermetic si por­nea pompa de vid. Stia dezavantajele, dar nu le lua în seama, deoarece nu avea de ales. Oricât ar fi fost de limitat, microscopul electronic era singura scula de mare putere de care dispuneau.

Era de necrezut.

Jeremy Stone se trezi uitându-se uimit la un element izolat al micro­or­ganismului. Era perfect, un hexagon regulat, ale carui laturi se legau de alte hexagoane. Interiorul era împartit în triunghiuri, toate laturile întâl­nindu-se exact în centrul structurii. As­pectul general era ordonat, cu un fel de precizie ma­tematica care nu i se asocia în minte cu viata de pe Pa­mânt.

Zâmbi: Leavitt va fi multumit. Lui Leavitt îi placeau lucrurile specta­culoase, care pun mintea la con­tributie. Si tot Leavitt fusese cel care susti­nu­se, în nenumarate rânduri, ipoteza ca viata ar putea sa aiba la baza nis­te cristale de un fel sau altul, legate între ele, în asa fel încât sa formeze o structura regulata.

Se hotarî sa-l cheme pe Leavitt.

De îndata ce sosi, Leavitt spuse:

Deci iata si raspunsul.

Raspunsul la ce?

Schita realizata de Jeremy Stone reprezentând

configuratia hexagonala a Andromedei

La modul cum functioneaza acest microorganism. Am vazut rezul­ta­tele spectrometrice si ale analizei de aminoacizi.

— Si?

— Microorganismul este alcatuit din hidrogen, carbon, oxigen si azot. Dar nu contine deloc aminoacizi. Nici macar unul. Ceea ce înseamna ca nu are proteine de tipul celor pe care le cunoastem, si nici enzime. Ma între­bam cum poate supravietui fara o organizare bazata pe proteine. Acum stiu.

Structura cristalina.

Asa s-ar parea, spuse Leavitt, cercetând cu pri­virea ecranul. Tridi­mensional; este probabil o prisma hexagonala, ca o placuta de ceramica. Opt fete, având de o parte si de alta un hexagon. Si în interior aceste com­par­timente triunghiulare ce conduc catre centru.

Ele ar putea foarte bine sa foloseasca la separarea functiunilor bio­chimice.

Da, spuse Leavitt. Parea preocupat.

Ce e?

Leavitt se gândea, încerca sa îsi reaminteasca ceva ce uitase. Un vis, despre o casa si un oras. Se gândi o bucata de vreme si amintirea începu sa îi revina. O casa si un oras. Modul în care functiona o casa în propriul ei cadru si felul în care functiona în cadrul unui oras.

Apoi îsi reaminti totul.

Stii, spuse, este interesant modul în care aceasta unitate se inter­conecteaza cu celelalte din jurul ei.

Te întrebi daca nu avem cumva în fata ochilor o particica dintr-un organism superior?

Exact. Oare aceasta unitate este de sine statatoare, ca o bacterie, sau este doar un bloc dintr-un organism mai mare? La urma unnei, daca ai vedea o celula hepatica, ai putea oare ghici din ce fel de organ provine? Nu. Si la ce ar folosi o singura celula cerebrala izolata de restul creierului?

Vreme îndelungata, Stone se uita cu atentie la ecran.

Cam neobisnuite aceste doua analogii. Caci fi­catul se poate regene­ra, poate sa creasca din nou, dar creierul nu.

Leavitt surâse.

Teoria Mesagerului.

Ma întreb si eu, spuse Stone.

Teoria Mesagerului apartinea lui John R. Samuels, inginer de teleco­municatii. Vorbind în fata Celei de a Cincea Conferinte Anuale de Astrona­utica si Comu­nicatii, trecuse în revista unele teorii asupra modului pe care l-ar alege o cultura straina pentru stabilirea de contacte cu alte culturi. El sustinuse ca principiile care stau la baza tehnicilor terestre de comunicatie sunt necorespunzatoare, si ca o cultura avansata va gasi cu siguranta teh­nici mai bune.

'Sa presupunem ca o cultura doreste sa exploreze universul, spusese el. Sa presupunem ca aceste fiinte doresc un fel de iesire în lume la scara galactica, pentru a-si anunta existenta, pentru a împrastia in­formatii, date despre existenta lor, în toate directiile. Care este calea cea mai buna de a face acest lucru? Prin radio? Putin probabil — comunicatiile radio sunt prea lente, prea scumpe, si se degradeaza prea repede. Semnalele cele mai puternice se pierd în cuprinsul câtorva miliarde de kilometri. Televiziunea este înca si mai putin indicata. Generarea razelor de lumina este fantastic de costisitoare. Chiar daca am sti sa facem sa explodeze stele întregi, sa ex­plodam un soare în chip de semnal, tot ar fi prea slab si costi­sitor.

Pe lânga cheltuieli, toate aceste metode sufera de dezavantajul clasic al oricarei radiatii, anume, des­cresterea puterii în raport cu distanta. Un bec electric poate fi orbitor la trei metri; poate lumina puternic la trei sute de metri; este abia vizibil la cincisprezece kilometri. Dar la milioane de ki­lo­metri nu se mai vede deloc, deoarece energia radianta descreste cu pute­rea a patra a distantei. O lege simpla si implacabila a fizicii.

Deci nu se foloseste fizica pentru a purta semnalul. Se foloseste biolo­gia. Se creeaza un sistem de comunicatie care, în raport cu distanta, nu îsi pierde din intensitate, ci dimpotriva, ramâne tot atât de puternic la distan­ta de milioane de kilometri, cât fusese la sursa.

Pe scurt, se creeaza un organism care sa transporte mesajul. Organis­mul se va autoreproduce, va fi ieftin si va putea fi fabricat într-un numar fantastic de exemplare. Pentru câtiva dolari s-ar produce trilioane si s-ar expedia în toate zarile lumii. Vor fi germeni solizi, rezistenti, capabili sa în­frunte rigorile spatiului; si ei vor creste, se vor duplica, se vor divide. În in­terval de câtiva ani, vor fi nenumarati astfel de germeni pe tot cuprinsul galaxiei, alergând în toate directiile, asteptând sa intre în contact cu alta forma de viata.

Si ce se va întâmpla daca vor reusi? Fiecare organism izolat va purta în sine putinta de a se dezvolta, de a se transforma într-un organism în­treg. Dupa ce va lua contact cu cealalta forma de viata va începe sa creas­ca, devenind un mecanism de comunicare complet. Este ca si cum am tri­mite în spatiu un miliard de celule cerebrale, fiecare capabila de a regenera un creier complet atunci când are conditiile corespunzatoare. Si odata pro­cesul de crestere încheiat, creierul va vorbi noii culturi, informând-o de prezenta celeilalte si anuntând modalitatile prin care s-ar putea face lua­rea de contact'.

Teoria lui Samuels cu privire la Germenul Mesager era considerata a­muzanta de catre oamenii de stiinta dar ea nu putea fi trecuta cu vederea.

Presupui, întreba Stone, ca Andromeda se transforma deja într-un mecanism de comunicare oarecare?

Poate ca ne vor spune ceva mai mult culturile, raspunse Leavitt.

Sau cristalografia cu raze X. Am sa cer chiar acum o analiza.

Nivelul V dispunea de aparatura de cristalografie cu raze X, desi în fa­za de conceptie a proiectului Wildfire avusesera loc discutii aprinse cu pri­vi­re la oportunitatea unei astfel de instalatii. Cristalografia cu raze X repre­zinta metoda cea mai avansata, complexa si costisitoare de analiza struc­tu­rala din biologia moderna. Ea seamana în oarecare masura cu microsco­pia electronica, dar se situeaza cu un pas mai înainte pe aceeasi linie. Este mai sensibila si poate analiza mai adânc — dar numai cu cheltuieli mari în ceea ce priveste timpul, aparatura si personalul.

Biologul R.A. Janek spunea: 'cu cât creste putinta de a vedea, cu atât cresc si cheltuielile'. Cu alte cuvinte, orice masina care permite oamenilor sa vada detalii mai fine sau mai ascunse implica un spor de cheltuiala care depaseste sporirea puterii de rezolutie. Acest adevar vitreg al cercetarii a fost descoperit pentru prima oara de astronomi, care au învatat în mod du­reros ca construirea unei oglinzi tele­scopice de 50 de centimetri este mai grea si mai costi­sitoare decât construirea uneia de 25 de centimetri.

n biologie, acest lucru este la fel de adevarat. De pilda, un microscop obisnuit este un dispozitiv mic, pe care un tehnician îl transporta cu usu­rinta într-o mâna. El poate pune în evidenta o celula si pentru aceasta per­formanta un cercetator plateste cam o mie de dolari.

Un microscop electronic poate pune în evidenta structuri fine din in­te­riorul celulei. Microscopul elec­tronic este o consola imensa care costa pâna la o suta de mii de dolari.

Mergând mai departe, cristalografia cu raze X poate pune în evidenta molecule izolate. Este maximum ce a reusit sa faca stiinta în directia foto­grafierii ato­milor. Dar aparatul este de marimea unui automobil mare, um­ple o camera întreaga, are nevoie de opera­tori cu pregatire speciala si de un calculator pentru interpretarea rezultatelor.

Aceasta se datoreste faptului ca cristalografia cu raze X nu produce imagini vizuale directe ale obiec­tului studiat. Din acest punct de vedere, aparatul nu este de fapt un microscop si el functioneaza di­ferit atât de microscopul obisnuit, cât si de cel elec­tronic.

El produce, în locul unei imagini obisnuite, o imagine de difractie. Pe o placa fotografica aceasta apare sub forma unor puncte alcatuind o con­figuratie geometrica regulata, oarecum misterioasa la prima vedere. Dar configuratia de puncte poate fi analizata cu ajutorul calculatorului si se poate deduce structura.

Aceasta stiinta este relativ noua, dar îsi mentine un nume învechit. Acum se utilizeaza arareori cristalele; termenul 'cristalografie cu raze X' dateaza din timpurile când se studiau doar cristalele. Acestea au structuri regulate si, ca urmare, configuratiile de puncte rezultând din bombardarea cu un fascicul de raze erau mai usor de analizat. Dar în ultimii ani au fost studiate cu raze X obiecte neregulate de toate felurile. În acest caz, nereg­ula­ritatile fac sa ricoseze razele X în directii foarte felurite. Calculatorul 'citeste' placa fotografica, masoara unghiurile si reconstituie de aici forma obiectului care a pricinuit o astfel de reflectare a razelor.

Si la Wildfire, aceste calcule nesfârsite si laborioase erau efectuate tot pe calculator. Daca ele ar fi fost executate manual, de un om, i-ar fi luat ani, poate sute de ani. Dar calculatorul putea face acelasi lucru în câteva secunde.

Cum te simti, domnule Jackson? întreba Hall.

Batrânul clipi din ochi si se uita la Hall, care era îmbracat în costu­mul de material plastic.

Bine. Nu chiar bine de tot, da' bine.

Rânji cu subânteles.

Vrei sa stam putin de vorba?

Despre ce?

Despre Piedmont.

Ce despre Piedmont?

Despre noaptea aceea, spuse Hall. Noaptea când s-a întâmplat to­tul.

Apai, ti-oi spune. Am trait în Piedmont toata viata. Am calatorit un pic — am fost la Los Angeles, si chiar pâna la Frisco. La rasarit am ajuns pâna la St. Louis, ceea ce a fost destul de departe pentru mine. Da' de tra­it, am trait în Piedmont. Si trebuie sa-ti spun

Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? repeta Hall.

Jackson se opri si întoarse capul în partea cealalta.

Nu vreau sa ma gândesc la asta.

Trebuie sa te gândesti la asta.

Nu.

Continua sa stea pentru o vreme cu capul întors, si apoi se uita din nou la Hall.

Au murit cu totii, nu-i asa?

Nu toti. A mai supravietuit unul. Arata cu capul catre leaganul de lânga Jackson.

Jackson se uita atent la gramada de scutece.

Cine e?

Un sugar.

Sugar? Trebuie sa fie copilul lui Ritter. Jamie Ritter. Mic de tot, nu‑i asa?

Cam de doua luni.

Îhî. Asta e. O adevarata urlatoare. Ca si batrânul. Batrânului îi pla­ce sa faca scandal, si copilului asijderea. Zbiara dimineata, la prânz si sea­ra. Nici nu poti tine ferestrele deschise de-atâtea urlete.

— Mai poti sa îmi spui si altceva neobisnuit despre Jamie?

— Nu. Sanatos ca un taur, doar ca zbiara. Îmi amintesc ca urla ca din gura de sarpe în noaptea aia.

Hall spuse:

Ce noapte?

Noaptea în care Charley Thomas a adus dracia aia blestemata în oras. Toti o vazuseram, bineînteles. Coborâse ca una din stelele alea ca­zatoare, arzând toata, si a cazut exact la nord. Toata lumea se zapacise si Charley Thomas s-a dus s-o aduca. S-a în­tors dupa douaj' de minute cu dracia în spatele furgonetei Ford. Nou-nouta furgoneta. E tare mândru de ea.

S-apoi ce s-a întâmplat?

Apai, ne-am strâns toti în jurul ei, s-o privim. Ne-am zis noi ca tre­buie sa fie una din afacerile alea spatiale. Annie îsi închipuia ca vine din Marte, dar stii cum e Annie. Uneori mintea i-o ia cam razna. Ceilalti nu cre­deam ca e de la martieni, ne-am închi­puit ca e doar ceva aruncat de la Cape Canaveral. Stii, locul ala în Florida unde lanseaza rachetele.

— Da. Si?

Asa, dupa ce am descurcat treaba asta bine si frumos, nu stiam ce sa facem. Stii, niciodata nu se mai întâmplase asa ceva în Piedmont. Vreau sa zic, odata a fost turistul ala cu pusca, a ciuruit motelul 'La sefu' de trib Comanche', da' asta era înca în '48 s-apoi era doar un racan, o luase cam mult pe sub nas si erau circumstante exterminante. L-a parasit draguta când era în Germania sau în alt loc din asta afurisit. Nu i-a facut nimeni nimic; am înteles cum stateau lucrurile. Da' de-atunci zau ca nu s-a mai întâmplat nimic, chiar nimic. Oras linistit. Banuiesc ca d-aia ne si place.

Ce-ati facut cu capsula?

Apai, nu stiam ce sa facem cu ea. Al a zis, 'Hai s-o deschidem', dar ne-am socotit ca n-ar fi bine, mai ales ca ar putea sa aiba ceva dracii stiin­tifice înauntru, asa ca ne-am mai gândit. S-atunci Charley, ala de o aduse­se, Charley a spus s-o ducem la Doc. Asta e Doc Benedict, doctorul orasu­lui. De fapt în­grijeste pe toata lumea de la noi, chiar si pe indieni. Da', oricum, c baiat bun, a fost la o groaza de scoli. Nici nu crezi ce de diplome are pe pereti. Ei bine, ne-am zis, Doc Benedict o sa stie ce sa faca cu dra­covenia. Asa ca am dus-o la el.

— Si apoi?

— Batrânul Doc Benedict, de fapt nu e asa batrân, s-a uitat la ea cu grija, ca la un pacient, s-apoi a zis ca noi, ca ar putea sa fie ceva din spa­tiu, si c-ar putea sa fie una d-a noastra, sau ar putea sa fie una d-a lor. Si a zis ca o sa se ocupe de ea, si poate o sa dea niste telefoane, si sa anunte pe toata lumea peste câteva ore. Vezi, Doc totdeauna juca pocher lunea sea­ra cu Charley si Al si Herb Johnstone, la Herb acasa, si ne-am zis ca o sa ne dea el de veste. S-apoi se cam facuse ora mesei de seara si la mai toti ne era foame, asa ca am cam lasat-o în seama lui Doc.

Pe la ce ora se întâmpla asta?

Pe la sapte juma', sau cam asa.

Ce a facut Benedict cu satelitul?

L-a bagat în casa. Nimeni nu l-a mai vazut de atunci. Vezi, era cam opt, opt juma' când a-nceput totul. Eram la statia de benzina si flecaream cu Al, care era la pompa în seara aia. Era nitelus cam ra­coare, da' voiam sa palavragesc, sa-mi abat gândurile de la durere. Si sa beau niste sifon de la aparat, sa-mi spele gâtul de aspirina. Si mi-era si sete, carcaletele îti fa­ce al naibii de sete, stii.

— Bausesi Sterno în ziua aceea?

Da, bausem nitel pe la sase.

Cum te simteai?

Apai, când eram la Al m-am simtit bine. Un pic ametit, si ma cam durea stomacul, da' ma sim­team bine. Si Al si cu mine sedeam în birou, stii, trancanind, si deodata tipa, 'Dumnezeule, capul meu!' Se ridica si fu­ge afara si cade jos. Drept în strada, si nu mai scoate o vorba.

Apai, nu mai stiam ce sa cred. Mi-am zis ca are un atac de inima sau de dambla, da' era prea tânar pentru asa ceva, asa ca m-am dus dupa el. Doar ca era mort. S-apoi au început sa iasa cu totii. Cred ca doamna Lang­don, vaduva Langdon, a fost urma­toarea. Dupa asta, nu-mi mai a­min­tesc, asa erau de multi. Parca curgeau afara. Si doar se apucau de piept si cadeau, parca ar fi alunecat. Doar ca nu se mai ridicau. Si nu sco­tea nici unul nici o vorba.

Si ce ai crezut?

Nu stiam ce sa cred, era al dracului de ciudat. Îmi era frica, nu mi-e rusine sa-ti spun, da' încer­cam sa-mi tin firea. N-am putut, bineînteles. Batrâna inima batea darabana, si eu horcaiam si gâfâiam. Mi-era frica. Cre­deam ca toata lumea a murit. Apoi am auzit copilul plângând, asa ca am stiut ca nu toata lumea murise. S-apoi l-am vazut pe General.

— Pe general?

— Ei, îi zicem noi doar asa. Nu era general, doar ca fusese în razboi, si tinea sa nu se uite. Mai batrân ca mine. Baiat bun, Peter Arnold. Tare ca stânca toata viata, si sedea pe prispa, gatit de sus pâna jos în haine milita­re. E noapte, da' e luna, si ma vede în strada si zice, 'Tu esti, Peter?' Ca, vezi avem acelasi nume. Si zic eu, 'Da.' Si zice el, 'Ce dracu se întâmpla? Vin japonezii?' Si ma gândesc, asta e un lucru ciudat sa-l zica. Si zice el, 'Cred ca trebuie sa fie japonezii, au venit sa ne ucida pe toti'. Si zic eu, 'Pe­ter, te-ai ticnit?' Si el zice ca nu se simte prea bine si intra în casa. Si­gur ca s-a ticnit, ca s-a-mpuscat. Da' s-au ticnit si altii. Era o boala.

— De unde stii?

— Oamenii nu-si dau foc de vii si nu se îneaca daca au mintea la cap, nu? Toti din oras erau ceta­teni cumsecade, întregi la cap, pâna în noaptea aia. S-apoi parca au înnebunit cu totii.

— Si ce-ai facut?

Mi-am zis, Peter tu visezi. Ai baut cam mult. Asa ca m-am dus aca­sa si m-am bagat în pat s-am zis c-o sa-mi fie mai bine de dimineata. Doar ca pe la zece aud un zgomot, si era o masina, asa ca am iesit afara sa vad ce e. Era un fel de masina d-aia, stii, o duba. Doi tipi înauntru. Ma duc ca­tre ei, si ce naiba sa vezi, ca se prabusesc morti. Cel mai cum­plit lucru pe care l-ai vazut vreodata. Da' e ciudat.

— Ce e ciudat?

— Afara de duba asta a mai trecut doar o masina prin oras în toata noaptea. Obisnuit, trec o groaza de masini.

— A mai fost si alta masina?

— Da. Willis, patrula de circulatie. A trecut cam cinspe', treizeci de se­cunde înainte de a începe totul. Da' nu s-a oprit; uneori nu opreste. De­pin­de daca n-a întârziat la orar; trebuie sa patruleze la ore fixe, si sa se tina de ele.

Jackson ofta si lasa sa-i cada capul între perne.

Acum, daca n-ai nimic împotriva, o sa-i trag un pui de somn. M-am golit de-atâta vorbit.

nchise ochii. Hall se târî înapoi prin tunel, afara, si ramase în camera privind prin geam la Jackson, la copilul din leaganul alaturat. Ramase a­colo, privind, o buna bucata de vreme.

23. TOPEKA

Încaperea era uriasa, de marimea unui teren de fotbal. Era mobilata cu lucruri putine, doar câteva mese raspândite ici si colo. Înauntru, vocile stârneau ecouri în timp ce tehnicienii îsi tipau câte ceva unul altuia aran­jând bucatile de avion. Comisia de ancheta reconstituia epava în aceasta încapere, asezând bucatile deformate provenind de la Phantom în aceleasi pozitii în care fusesera gasite în nisip.

Abia atunci va putea începe cu adevarat investigatia.

Maiorul Manchek, obosit, cu ochii împaienjeniti, tinând strâns în mâ­na ceasca de cafea, sedea într-un colt si privea. Pentru el, scena avea ceva suprarealisti o duzina de oameni, într-o încapere mare, varuita, reconsti­tuind o prabusire.

Unul dintre biofizicieni se apropie de el, tinând în mâna o punga trans­parenta de plastic. Flutura continutul sub nasul lui Manchek.

Abia am primit-o de la laborator, spuse.

Ce e?

N-o sa ghiciti niciodata. Ochii îi sclipeau de nerabdare.

Cu atât mai bine, gândi Manchek enervat, n-o sa ghicesc.

Ce e?

Un polimer depolimerizat, spuse biochimistul, umezindu-si buzele cu satisfactie. Acum a venit de la laborator.

Ce fel de polimer?

Polimerii sunt alcatuiti din molecule identice care se repeta, de mii si mii de ori, ca într-un joc de domino. Cele mai multe dintre materialele plastice, nylon-ul, matasea artificiala, celuloza din plante si chiar glicoge­nul din corpul omenesc sunt polimeri.

Un polimer al materialului plastic din care a fost facuta conducta de aer a avionului Phantom. Si masca de pe fata pilotului. Ne asteptam la asta.

Manchek se posomorî. Întoarse încet capul si se uita la pulberea zgrunturoasa si neagra din punga.

Material plastic?

Da. Un polimer, depolimerizat. A fost descompus. Si nu datorita vi­bratiilor. A fost un efect biologic, pur organic.

ncet, Manchek începu sa înteleaga.

Vrei sa spui ca ceva a dezagregat materialul plastic?

Da, s-ar putea spune si asa, raspunse biochimistul. Este, bineîn­te­les, o simplificare, dar

Ce l-a dezagregat?

Biocbimistul dadu din umeri.

O reactie chimica oarecare. Un acid putea sa o faca, sau o tempera­tu­ra ridicata, sau

Sau?

Banuiesc ca si un microorganism. Daca exista vreunul care sa manânce plastic. Întelegeti ce vreau sa zic.

— Cred, spuse Manchek, ca înteleg.

Parasi încaperea si se duse la transmitatorul de cablograme ce se afla în alta parte a cladirii. Îsi scrise mesajul catre cei de la Wildfire si îl dadu tehnicianului sa îl transmita. În timp ce astepta întreba:

— Aveti vreun raspuns pâna acum?

Ce raspuns, domnule maior? întreba tehnicianul.

De la Wildfire, spuse Manchek. I se parea de necrezut ca nimeni nu întreprinsese vreo actiune dupa vestea prabusirii avionului Phantom. Era atât de evi­dent legata de

Wildfire, domnule maior? întreba tehnicianul.

Manchek îsi freca ochii. Era obosit; va trebui sa nu uite sa-si tina bles­temata asta de gura.

N-are nici o importanta, spuse.

Dupa convorbirea cu Peter Jackson, Hall se duse la Burton. Burton era în camera de autopsie, examinând lamele din ziua precedenta.

Ai gasit ceva? îl întreba Hall.

Burton se îndeparta de microscop si ofta.

Nu. Nimic.

Ma tot framânt, spuse Hall, cu privire la nebunie. Conversatia cu Jackson mi-a adus aminte de ea. O buna parte din oamenii orasului acela au înnebunit în cursul serii — sau cel putin s-au comportat bizar si s-au sinucis. Multi dintre ei erau batrâni.

Burton încrunta din sprâncene.

— Si?

Oamenii vârstnici sunt ca Jackson. Au o sumede­nie de lucruri în neregula. Trupul lor se degradeaza în fel si chip. Plamânii nu functioneaza cum trebuie. Inima nu functioneaza cum trebuie. Ficatul e la pamânt. Vasele sunt sclerozate.

Si crezi ca asta ar putea modifica evolutia bolii?

Poate. Stau si ma tot întreb, spuse Hall. Ce factor ar putea provoca o nebunie care se instaleaza atât de repede?

Burton clatina din cap.

Si mai e ceva, continua Hall. Jackson îsi aminteste ca a auzit una din victime spunând cu o clipa înaintea mortii, 'Oh, Doamne, capul meu.'

Burton privea fix, în gol.

Chiar înainte de a muri?

Cu o clipa înainte.

Te gândesti la hemoragie cerebrala?

Hall încuviinta.

Pare verosimil, spuse. Merita în orice caz sa verificam.

Daca, dintr-un motiv oarecare, germenul Andromeda producea hemo­ragie cerebrala, atunci ar fi putut produce anomalii mintale rapide, neobis­nuite.

Dar noi stim deja ca microorganismul lucreaza prin coagulare

Da, spuse Hall, la cei mai multi. Dar nu la toti. Unii supravietuiesc, iar altii înnebunesc.

Burton încuviinta. Deodata, îl cuprinse emotia. Sa presupunem ca microorganismul actioneaza provocând leziuni ale vaselor de sânge. Aceste leziuni vor initia coagularea. Ori de câte ori peretele unui vas de sânge se rupe, este taiat sau ars, va începe succesiunea pro­ceselor ce duc la coagu­lare. În primul rând, placutele sanguine se îngramadesc în jurul leziunii, protejând-o, împiedicând pierderea de sânge. Apoi se aduna celulele rosii. O retea de fibrina leaga apoi între ele toate ele­mentele. Si pâna la urma, cheagul devine solid si re­zistent.

Aceasta era succesiunea normala.

Dar daca leziunea este foarte mare, daca procesul ar începe în pla­mâni si si-ar croi drum

— Ma întreb, spuse Hall, daca microorganismul nostru nu ataca cum­va peretii vaselor. Daca da, atunci va initia o coagulare. Dar daca în anu­mite persoane exista ceva care împiedica coagularea, atunci micro­organis­mul ar putea sa continue sa manânce mai de­parte, provocându-le pâna la urma hemoragii cere­brale.

Si nebunie, spuse Burton, cautând printre lame. Gasi trei, prove­nind de la creierul unui sobolan si le verifica.

Nu încapea îndoiala.

Aspectul histologic era uluitor. În interiorul paturii interne a vaselor cerebrale se gaseau mici depozite de culoare verde. Burton nu se îndoia ca, la mariri mai mari, se vor dovedi a fi de forma hexagonala.

Verifica repede si celelalte lame, cercetând vasele din plamâni, ficat si splina. Gasi si aici pete verzi în peretii vaselor, dar nici pe departe atât de numeroase ca în cazul vaselor cerebrale.

Era limpede ca germenul Andromeda vadea o pre­dilectie pentru vas­culatura cerebrala. Era imposibil de spus de ce, dar, precum se stie, vasele creierului au un caracter aparte în numeroase privinte. De pilda, în condi­tiile în care vasele obisnuite ale corpului se dilata sau se contracta — la temperaturi scazute, sau la oboseala — vasculatura cerebrala nu îsi modi­fi­ca dimensiunile, mentinând un aport uniform, constant, de sânge catre creier.

n timpul efortului, aportul de sânge la muschi poate creste de la cinci la douazeci de ori. Aportul la creier ramâne însa întotdeauna acelasi, fie ca posesorul lui da un examen sau doarme, taie lemne sau se uita la televi­zor. Creierul primeste aceeasi cantitate de sânge în fiecare minut, ceas sau zi.

Oamenii de stiinta nu si-au putut explica de ce lucrurile stau asa, si nici cum, în ce fel anume, se autoregleaza vasele cerebrale. Dar fenomenul se stie ca exista, si vasele creierului sunt considerate drept exceptii în ra­port cu celelalte artere si vene ale corpului. Este limpede ca ele au ceva deosebit.

Si iata ca acum aparuse un microorganism care le distrugea în mod preferential.

Gândindu-se mai bine, lui Burton actiunea Andromedei nu i se mai parea atât de neobisnuita. De exem­plu, sifilisul provoaca o inflamatie a aortei, o reactie foarte specifica, caracteristica. Chistostomiaza, o infec­tie parazitara, vadeste o preferinta pentru vezica urinara, intestin sau vasele colonului, în functie de specie. Asadar, o astfel de specificitate nu era im­po­si­bila.

Dar mai este o problema, spuse. La cei mai multi dintre ei coagu­la­rea a început la plamâni. Stim asta. Este de presupus ca distrugerea vase­lor a început de asemenea aici. Ce au avut deosebit?

Se opri.

si aminti de sobolanii pe care îi anticoagulase. Cei care oricum muri­sera, dar pe care nu-i autopsiase.

Doamne! exclama.

Scoase din camera frigorifica unul dintre sobolani si îl deschise. Aces­ta sângera. Inciza repede capul, dez­valuind creierul. Pe scoarta cenusie gasi o hemoragie importanta.

Asa este, spuse Hall.

Daca animalul este normal, moare din cauza coagularii care începe la nivelul plamânului. Dar daca coagularea este împiedicata, atunci microorganismul îsi croieste drum pâna la vasele de sânge ale creierului si apare hemoragia cerebrala.

Si nebunia.

Da. Burton era foarte emotionat. Iar coagularea poate fi împiedicata de orice tulburare sanguina. Sau o carenta de vitamina K. Sau un sindrom de malabsorbtie. Sau o functiune hepatica deficitara. Sau o diminuare a sintezei proteinelor. Si o sumedenie de alte lucruri.

— Toate mai probabil de gasit la o persoana în vârsta, spuse Hall.

— Suferea oare Jackson de vreuna din aceste afectiuni?

Hall tacu o buna bucata de vreme, si în cele din urma spuse:

Nu. Suferea de ficat, dar nu era ceva grav.

Burton ofta.

Atunci ne reîntoarcem de unde am plecat.

Nu chiar. Deoarece atât Jackson cât si copilul au supravietuit. Nu au avut hemoragii — pe cât stim — si au scapat nevatamati. Complet ne­vatamati.

Si asta înseamna ce?

Asta înseamna ca, într-un fel oarecare, procesul primar, care este invadarea peretilor vasculari de catre microorganism, a fost împiedicat. Andromeda nu a ajuns nici la plamâni, nici la creier. Nu a ajuns nicaieri.

— Dar de ce?

— Vom sti aceasta, spuse Hall, când vom sti de ce un bautor de Ster­no bolnav de ulcer si în vârsta de 69 de ani este asemanator cu un sugar de doua luni.

Par doua cazuri total opuse, spuse Burton.

ntr-adevar, raspunse Hall. Si trecura ceasuri înainte de a realiza ca Burton îi oferise cheia enig­mei — dar o cheie care nu mai avea nici o valoare.

24. GRESELI

Sir Winston Churchill spunea cândva ca: 'adevaratul geniu consta în capacitatea de a aprecia corect valoarea unor informatii nesigure, aleatoare si contra­dictorii.' Cu toate acestea, o caracteristica a colectivului Wildfire a fost aceea ca, în ciuda inteligentei stralu­citoare a fiecarui membru luat în parte, grupul în ansamblu a evaluat gresit, uneori chiar în mod grosolan, informatiile de care dispunea în diferite etape.

Ceea ce ne reaminteste usturatorul comentariu a lui Montaigne: 'Oa­menii aflati sub tensiune sunt niste prosti, si se lasa prostiti.' Desigur, cei de la Wildfire erau supusi unei tensiuni foarte mari, dar în acelasi timp erau constienti ca vor face greseli. Prevazusera ca aceasta se va întâmpla.

Ceea ce nu au anticipat, a fost amploarea, dimen­siunile ametitoare ale greselii lor. Nu au banuit ca eroarea lor cea mai mare va fi de fapt o îm­binare de nenumarate indicii minore trecute cu vederea si câteva fapte cru­ciale carora nu le-au acordat impor­tanta cuvenita:

Colectivul a avut un punct nevralgic, pe care Stone l-a formulat mai târziu astfel: 'Eram preocupati ex­clusiv de problema în sine. Tot ceea ce faceam, tot ceea ce gândeam, era dirijat catre gasirea unei solutii, a unui remediu împotriva Andromedei. Si, bineînteles, atentia noastra era con­cen­trata asupra evenimentelor ce se petrecusera la Piedmont. Simteam ca da­ca nu vom gasi acum, în prezent, o solutie, viitorul nu avea sa ne aduca în nici un caz una. Si pâna la urma toti oamenii vor muri sufocati ca si cei din Piedmont. Asa încât, în gândirea noastra nu a mai fost loc si pentru al­te probleme.'

Eroarea a început sa ia însa proportii cu ocazia culturilor.

Stone si Leavitt recoltasera mii de probe din capsula originala. Aces­tea fusesera incubate în conditii de atmosfera, temperatura si presiune foarte variate. Re­zultatele nu puteau fi analizate decât pe calculator.

Conform programului GROWTH/TRANSMATRIX, calculatorul cântarea mai întâi fiecare placa Petri si examina culturile cu ochiul sau, care era de fapt o celula fotoelectrica. Dupa care tiparea rezultatele. Dar nu rezultatele corespunzatoare tuturor combinatiilor posibile de conditii de crestere, ci numai pe cele semnificative — pozitive sau negative.

Când Stone si Leavitt începura sa examineze imprimanta, gasira câte­va lucruri remarcabile. Prima lor concluzie fu ca mediul de cultura nu pre­zenta nici un fel de importanta — microorganismul crestea la fel de bine pe zahar, sânge, agar simplu sau chiar în cutia goala.

În schimb, hotarâtor era mediul gazos în care fuscsera incubate placi­le, cât si natura luminii.

Lumina ultravioleta stimula în toate cazurile cres­terea. Întunericul total, si în mai mica masura lumina infrarosie, inhibau cresterea.

Oxigenul inhiba cresterea în toate situatiile, în schimb bioxidul de carbon o stimula. Azotul nu avea nici un efect.

Ca urmare, cea mai intensa crestere se obtinea la 100% bioxid de car­bon iluminat cu radiatii ultra­violete. Cea mai slaba crestere avea loc în cazul incubatiilor în oxigen pur si întuneric total.

Ce concluzie tragi? întreba Stone.

Parca ar fi un sistem de conversie pura, spuse Leavitt.

M-as mira, spuse Stone.

Introduse în calculator parametrii caracteristici pentru un sistem de crestere închis. Sistemele de crestere închise studiaza metabolismul bacte­riilor masurând in­trarile — consumul de gaze si substante nutritive, si ie­sirile — produsele de dezasimilare. Ele sunt rupte de mediul înconjurator si de sine statatoare. Într-un astfel de sistem, o planta va consuma bioxid de carbon si va elimina apa si oxigen.

Dar la Andromeda gasira ceva cu totul neobisnuit. Microorganismul nu avea excretii. Daca era incubat cu bioxid de carbon si lumina ultravio­leta, crestea constant pâna când se consuma tot bioxidul de carbon. Apoi cresterea se oprea. Nu existau excretii de nici un fel, nici de gaze, nici de alte produse de dezasimilare.

Fara deseuri.

— Ma asteptam la asa ceva, spuse Leavitt.

E cât se poate de eficienta, remarca Stone.

Era un microorganism minunat adaptat mediului sau. Consuma to­tul, nu irosea nimic. Perfect pentru existenta arida din spatiu.

Se gândi o vreme la aceasta si deodata tresari. Si pe Leavitt îl izbise concomitent acelasi gând.

Doamne, Dumnezeule!

Leavitt întindea deja mâna catre telefon.

COD CULTURA 779.223.187

ANDROMEDA

COD MEDIU DE CULTURA 779

COD ATMOSFERA 223

COD LUMINOZITATE L 87 UV/HI

REZULTATUL EXPLORARII

Imaginea de mai sus constituie un exemplu al rezul­ate­lor ce se pot obtine prin explorarea mediilor de cultu­ra cu o celula fotoelectrica. În cuprinsul cutiei Petri, de forma cir­cu­lara, calculatorul a identificat prezenta a doua colonii dis­tinc­te. Coloniile se „citesc' pe zone patrate cu latura de 2 mi­limetri, iar cifrele de pe figura reprezinta densitatea — numa­rul de bacterii pe fiecare din aceste zone — care se apreciaza dupa o scala gradata de la 1 la 9.

Da-mi-l pe Robertson! Da-mi-l imediat!

De necrezut, murmura Stone. Nu.elimina nimic. Nu are nevoie de mediu de cultura. Poate creste în prezenta carbonului, oxigenului si lumi­nii solare. Punct.

Sper ca nu este prea târziu, spuse Leavitt, urmarind cu nerabdare ecranul de pe consola calculatorului.

Stone încuviinta.

Daca acest microorganism converteste într-adevar materia în ener­gie, si energia în materie — direct — atunci functioneaza ca un mic reac­tor.

Si o explozie atomica

De necrezut, spuse Stone. Absolut de necrezut.

Ecranul se lumina; îl vazura pe Robertson, fumând cu un aer obosit o tigara.

Jeremy, trebuie sa îmi lasi timp. Nu am reusit înca sa patrund pâ­na la

Asculta, spuse Stone, vreau sa obtii asigurarea ca Directiva 7—12 nu va fi executata. Este imperativ: nici un fel de dispozitiv atomic nu tre­buie sa explodeze în apropierea microorganismului. Este ultimul lucru din lume, în sensul propriu al cuvântului, pe care am dori sa-l facem.

Explica pe scurt ceea ce descoperise.

Robertson fluiera.

Pur si simplu i-am fi furnizat cel mai fantastic mediu de cultura.

Asa e, spuse Stone.

Problema mediilor de cultura bogate preocupase înca de mult colecti­vul Wildfire. Se stie, de pilda, ca în mediul ambiant normal exista nume­roase bariere si elemente potrivnice care reusesc sa atenueze cresterea e­xu­beranta a bacteriilor. Matematica cresterilor ne­controlate este însa înfri­cosatoare. O singura celula apartinând bacteriei E. coli ar putea, în conditii ideale, sa se divida la fiecare treizeci de minute. Acest fapt nu pare deose­bit de tulburator la prima vedere, dar realitatea este ca bacteriile se divid în progresie geometrica: dintr-o celula se fac doua, din doua patru, din pa­tru opt, si asa mai departe. În acest fel, se poate demonstra ca, într-o sin­gura zi, o celula de E. coli poate produce o supercolonie egala în marime si greutate cu întreaga planeta Terra.

Asa ceva nu se poate însa întâmpla, dintr-un motiv foarte simplu: cresterea nu poate continua la nesfârsit în 'conditii ideale'. Se termina hra­na. Se termina oxigenul. Conditiile locale din cuprinsul coloniei se schimba, si stavilesc cresterea microorganismelor.

Pe de alta parte însa, daca este vorba de un microorganism capabil de a converti direct energia în materie, si daca i se furnizeaza o sursa de ener­gie extrem de bogata, cum ar fi o explozie atomica

Voi transmite recomandarea voastra Presedintelui, spuse Robert­son. Va fi bucuros sa afle ca a luat o hotarâre justa cu privire la Directiva 7—12.

Poti sa-l feliciti din partea mea pentru clarviziunea stiintifica de ca­re a dat dovada, spuse Stone.

Robertson se scarpina în cap.

Dispun de date suplimentare cu privire la pra­busirea avionului Phantom. Accidentul s-a petrecut deasupra zonei de la vest de Piedmont, la o înaltime de sapte mii de metri. Comisia de ancheta a gasit dovezi cu privire la dezintegrarea de care vorbea pi­lotul, dar materialul care a fost distrus este un plastic oarecare. A fost depolimerizat.

Ce parere are comisia de ancheta despre asta?

Nici ei nu stiu ce dracu sa mai creada, admise Robertson. Si mai e ceva. Au gasit câteva bucati de os, care au fost identificate ca fiind de provenienta umana. Niste bucati de humerus si tibia. Uluitor este faptul ca erau curate — aproape lustruite.

Se arsese carnea de pe ele?

Nu arata asa, spuse Robertson.

Stone ridica din sprâncene catre Leavitt.

Atunci cum arata?

Arata ca niste oase curate, lustruite. Ei spun ca este al naibii de ciudat. Si mai e ceva. Au veri­ficat actiunile Garzii nationale din jurul Pied­mont-ului. Regimentul 112 este desfasurat pe o raza de 160 de kilometri, si a iesit la iveala ca au patrulat în zona pâna la 80 de kilometri spre inte­rior. Au avut cam o suta de oameni la vest de Piedmont. Nici un mort.

— Nici unul? Esti absolut sigur?

— Absolut.

— Erau oameni la sol în zona peste care a trecut Phantom-ul?

Da. Doisprezece oameni. De fapt ei au raportat bazei prezenta avio­nului.

S-ar parea ca prabusirea avionului se datoreste întâmplarii, spuse Leavitt.

Stone încuviinta. Si catre Robertson:

Sunt înclinat sa fiu de acord cu Peter. În absenta unor cazuri mor­tale la sol

Poate ca pericolul este numai în partea de sus a atmosferei.

Poate. Dar cel putin de un lucru suntem siguri: stim cum omoara Andromeda. O face prin coagulare. Nu prin dezintegrare, curatire de oase, sau alta baza­conie. Prin coagulare.

Bine, spuse Robertson. Sa dam deci uitarii avionul, cel putin pen­tru moment.

Si cu aceasta, convorbirea se încheie.

Stone spuse:

Cred ca ar trebui sa verificam culturile noastre în ceea ce priveste potentialul biologic.

Sa facem inoculari pe sobolani?

Stone încuviinta.

Sa ne asiguram daca mai este virulent. Daca nu s-a modificat.

Leavitt fu de acord. Trebuiau sa verifice daca microorganismul nu su­ferise o mutatie, nu se schimbase în ceva radical diferit din punctul de ve­dere al actiunii sale.

Tocmai când erau gata sa înceapa, monitorul Nivelului V intra în functiune si spuse:

Doctor Leavitt, doctor Leavitt.

Leavitt raspunse. Pe ecranul calculatorului aparu un tânar cu înfati­sare placuta, întrrun halat alb de laborator.

Da?

Doctore Leavitt, ne-au venit electroencefalogramele de la centrul de calcul. Sunt sigur ca este o greseala, dar

Vocea ezita.

— Da? întreba Leavitt. E ceva în neregula?

A dumneavoastra a fost diagnosticata ca fiind de gradul patru, ati­pica, probabil benigna. Dar am dori sa o repetam.

— Trebuie sa fie o greseala, spuse Stone.

— Da, îl aproba Leavitt. O greseala.

— Fara îndoiala, spuse si tânarul. Dar am dori totusi o repetare, pen­tru a fi siguri.

Sunt cam ocupat acum.

Stone interveni, adresându-se direct tehnicianului.

Doctorul Leavitt va face repetarea electroencefalogramei când va avea timp.

Bine, domnule doctor, spuse tehnicianul.

Când ecranul se stinse, Stone spuse:

Blestemata asta de birocratie te calca uneori pe nervi.

Ai dreptate, raspunse Leavitt.

Tocmai erau pe cale sa înceapa testarea biologica a diverselor medii de cultura când calculatorul anunta ca au iesit rapoartele preliminare de la cristalografia cu raze X. Stone si Leavitt parasira camera pentru a vedea rezultatele, întârziind testarea biologica a mediilor. Aceasta avea sa fie o de­cizie nefericita, caci daca ar fi examinat mediile, si-ar fi dat seama ca gândirea lor se ratacise pe un drum gresit, ca urmau o pista falsa.

25. WILLIS

Analiza cristalografica cu raze X dovedi ca microorganismul Andromeda nu era alcatuit din parti componente, asa cum o celula normala este alcatuita din nucleu, mitocondriu] si ribozomi. Celula Andro­medei nu avea subdiviziuni, nu continea în interior alte particule mai mici. În schimb, o substanta unica parea ca formeaza peretii si interiorul. Sub­stanta produ­cea un spectru de precesiune, adica o imagine de difractie a razelor X, foarte caracteristic.

Privind fotografiile, Stone spuse:

O serie de inele cu sase laturi.

Si nimic altceva, spuse Leavitt. Cum dracu o functiona?

Le era cu neputinta sa îsi explice cum un organism atât de simplu pu­tea utiliza direct energia pentru crestere.

Este o structura inelara destul de banala, remarca Leavitt. Un grup fenolic, nimic mai mult. Dupa toate probabilitatile, ar trebui sa fie inert.

Si cu toate acestea, poate converti energia în materie.

Leavitt se scarpina în cap. Se gândi din nou la analogia cu orasul, la analogia cu celulele creierului. Molecula este simpla în ceea ce priveste blo­curile sale constitutive. Nu poseda puteri deosebite luata ca entitate izo­lata. Si cu toate acestea, în mod colectiv, are puteri uriase.

Poate ca exista un nivel critic, sugera el. Un anumit grad de com­plexitate care face cu putinta ceea ce nu este posibil într-o structura simi­lara, dar simpla.

Vechea discutie asupra creierului de maimuta, spuse Stone.

Leavitt încuviinta. Asa precum bine se stie, creierul de maimuta este tot atât de complex ca si creierul uman. Exista si diferente minore în ceea ce priveste structura, dar diferenta majora este dimensiunea — creierul uman este mai mare, are mai multe celule, cu mai multe interconexiuni.

Si aceasta face, într-un fel subtil, ca creierul uman sa fie diferit. (Tho­mas Waldren, neurofizicianul, nota cândva, în gluma, ca diferenta majora între creierul de maimuta si cel de om consta în faptul ca 'noi putem folosi maimuta ca animal de experienta, dar maimuta nu.')

Reprezentarea grafica a densitatii de electroni în structura Andromedei, asa cum a rezultat din studiile microscopice. Ea pune în evidenta o variatie a activitatii electronilor în cadrul unei structuri altfel uniforme.

Stone si Leavitt discutara problema câteva minute si trecura apoi la explorarile Fourier de densitate electronica. De data aceasta, probabilitatea prezentei electronilor în diversele puncte ale structurii era reprezentata pe o diagrama semanând cu o harta topografica.

Observara ceva ciudat. Structura de baza era tot regulata — hexa­go­nala — asa cum o stiau, dar reprezentarea Fourier era variabila.

As zice ca arata, spuse Stone, ca si cum nu toata structura ar func­tiona în permanenta, ci doar o parte.

Ceea ce dovedeste ca, de fapt, structura nu este uniforma.

Stone ofta, uitându-se la diagrama.

mi pare al dracului de rau ca nu am luat în colectiv un specialist în chimie fizica.

Nerostit era gândul, 'în locul lui Hall.'

Obosit, Hall îsi freca ochii si sorbi din cafea, dorind sa fi putut avea macar un strop de zahar. Era singur la bufet, si era liniste, cu exceptia ti­caitului surd al teleimprimatorului aflat într-un colt.

Dupa o vreme, se ridica, se duse la teleimprimator, si examina valu­rile de hârtie ce iesisera din el. Cea mai mare parte a mesajelor era lipsita de sens pentru el.

Dar apoi descoperi o stire provenind de la programul DEATHWATCH/ DEATHMATCH[9]. Acesta era un pro­gram care urmarea stirile si înregistra toate decesele semnificative în raport cu un criteriu oarecare dat calcula­torului.

În cazul de fata, calculatorul era pro­gramat sa aleaga toate decesele survenite în zona Arizona-Nevada-California, si sa le tipareasca.

PROGRAM DEATHWATCH

CRITERIU DEATHMATCH/998

COORDONATE 7,Y,0 X,4,0

STIRE DIN ZIARUL ASSOCIATED PRESS 778-778 — TEXT INTEGRAL

BRUSH RIDGE, ARIZ. — Se pare ca un ofiter din patrula de circulatie a statului Arizona ar fi fost implicat astazi în moartea a cinci persoane din­tr-un restaurant. Domnisoara Sally Conover, ospatar la restaurantul Dine-eze de pe Autostrada 15, aflat la 16 kilometri sud de Flagstaff, este singu­rul supravietuitor al inciden­tului.

Domnisoara Conover a relatat organelor de ancheta ca la orele 2.40 a.m., sergentul de politie Martin Wiilis a intrat în restaurant si a comandat o cafea. Sergentul Wiliis frecventase adesea localul în trecut. Dupa ce a baut cafeaua, a spus ca îl doare foarte tare capul si ca 'i se redeschide ul­cerul.' Domnisoara Conover i-a dat doua tablete de aspirina si o lingurita de bicarbonat de sodiu. Conform declaratiilor ei, sergentul Willis s-ar fi uitat apoi banuitor la ceilalti clienti ai restaurantului si ar fi murmurat: 'Sunt pe urmele mele.'

Înainte ca ospatarita sa poata replica, Willis si-a scos revolverul si a tras asupra celorlalti clienti aflati în local, împuscându-i unul câte unul, în frunte. Apoi se pare ca s-ar fi întors catre domnisoara Conover si i-ar fi spus zâmbind: 'Te iubesc, Shirley Temple', si-a introdus pistolul în gura si a tras ultimul cartus.

Domnisoara Conover a fost eliberata de politie dupa interoga­toriu. Pâ­na în acest moment nu se cunosc numele clientilor dece­dati.

SFÂRSITUL STIRII INTEGRALE

SFÂRSITUL IMPRIMARII

SFÂRSITUL PROGRAMULUI

STOP —

Hall îsi reaminti ca sergentul Willis trecuse prin Piedmont seara de­vre­me — exact cu câteva minute înainte de a izbucni epidemia. Trecuse fara sa se opreasca.

Si mai târziu înnebunise.

Exista oare vreo legatura? Ar fi putut sa fie. Desigur, putea desprinde numeroase puncte comune: Willis avea ulcer, luase aspirina si, în cele din urma, se sinu­cisese.

Aceasta nu dovedea, bineînteles, nimic. Putea sa fie vorba de o serie de evenimente total necorelate. Dar, în orice caz, ele meritau sa fie verifica­te.

Apasa un buton de pe consola calculatorului. Ecranul de televiziune se aprinse si din fata unui pupitru de comanda îi zâmbi o fata tânara, cu parul acoperit de o casca.

Doresc sa vorbesc cu inspectorul sanitar sef al patrulei de circula­tie, statul Arizona. Sectorul de vest, daca exista.

Da, domnule doctor, raspunse fata vioi.

Câteva clipe mai târziu ecranul se reaprinse. Era opera­toarea.

Am stabilit legatura. Exista un doctor Smithson, care este inspec­torul sanitar al patrulei de circulatie, statul Arizona la vest de Flagstaff. Nu are monitor de televiziune, dar puteti vorbi cu dânsul prin circuitul audio.

Perfect, spuse Hall.

Se auzi o trosnitura si un bâzâit mecanic. Hall ur­mari ecranul, dar fa­ta închisese circuitul audio si era ocupata sa raspunda unui alt apel, din alta parte a bazei Wildfire. În timp ce o urmarea, auzi o voce joasa si tara­ga­nata întrebând cu ezitare:

E cineva la aparat?

Alo, doctore, spuse Hall. Aici doctor Mark Hall din Phoenix. V-am chemat pentru niste informatii în legatura cu unul din membrii patrulelor dumnea­voastra, sergentul Willis.

— Telefonista mi-a spus ca e o chestie guvernamenta­la, spuse Smith­son labartând cuvintele. Asa e?

— Într-adevar. Solicitam

— Domnule doctor Hall, spuse Smithson, tot tara­ganat, poate ca n-ar fi rau sa va identificati si sa-mi spuneti si agentia guvernamentala de care apartineti.

Hall îsi dadu seama ca moartea sergentului Willis ridicase anumite probleme juridice. Probabil ca Smith­son avea oarecare neplaceri în legatu­ra cu asta.

Nu am libertatea sa va spun exact despre ce este vorba

Bine, uite ce e doctore. Nu dau informatii prin telefon, si mai ales nu dau când persoana de la celalalt capat al firului refuza sa spuna despre ce e vorba.

Hall rasufla adânc.

Doctore Smithson, am sa va rog sa

Rugati-ma tot ce vreti, dar tot nu am

n acea clipa pe fir suna un clopotel, si o voce mecanica spuse raspi­cat:

Atentie, va rog. Acesta este un mesaj pe banda. Monitorii calculatorului au analizat proprietatile de cablu ale acestei convorbiri si au stabilit ca partea externa înregistreaza convorbirea. Ambele parti sunt in­formate ca înregistrarea unei convorbiri guvernamen­tale cu caracter secret se penalizeaza cu minimum cinci ani închisoare. Daca partea externa va continua sa înregistreze, aceasta legatura se va întrerupe în mod automat. Acesta este un mesaj pe banda. Multumesc.

Urma o tacere prelungita. Hall îsi putea imagina sur­priza pe care o re­simtea Smithson; dealtfel o resimtea si el însusi.

De unde dracu vorbesti? spuse Smithson în cele din urma.

nchide magnetofonul, spuse Hall.

Urma o pauza, apoi un declic.

E-n regula. L-am închis.

Vorbesc de la o baza guvernamentala secreta, spuse Hall

Uite ce e, domnule

Da-mi voie sa fiu cât se poate de clar, îl opri Hall. Este vorba de o problema de mare importanta si ea are legatura cu sergentul Willis. Ba­nu­iesc ca este în curs o ancheta judecatoreasca cu privire la el, în care fara îndoiala vei fi implicat. S-ar putea sa reusim sa demonstram ca sergentul Willis nu era raspunzator de actiu­nile sale, ca suferea de o afectiune cu to­tul speciala. Dar nu putem face acest lucru daca nu ne spuneti tot ce stiti cu privire la starea sanatatii sale. Si daca nu ne spuneti, doctore Smith­son, si înca al naibii de repede, putem sa facem sa fiti condamnat la doi­sprezece ani pentru —obstructie împotriva unei anchete guvernamen­tale oficiale. Nu-mi pasa daca ma credeti sau nu. Dar v-am informat, si ar fi bine sa ma credeti.

Urma o lunga tacere, si în sfârsit Smithson spuse tara­ganat:

Nu aveti de ce sa va enervati, doctore. Natural, acum ca am înteles situatia

Willis era bolnav de ulcer?

De ulcer? Nu. Asta e ce-a spus el, sau s-a raportat c-ar fi spus. N‑am stiut sa fi avut vreodata ulcer.

Prezenta ceva patologic din punct de vedere medical?

Diabet, raspunse Smithson. .

Diabet?

Da. Si îl trata cu indiferenta. I l-am depistat acum cinci, sase ani. Avea pe atunci treizeci de ani. Era o forma destul de grava. L-am pus pe insulina, cinci­zeci de unitati pe zi, dar cum v-am spus, trata problema cu indiferenta. A fost adus la spital o data sau de doua ori în coma deoarece refuzase sa-si faca insulina. Spunea ca uraste injectiile. Aproape ca era sa‑l dam afara din politie, deoarece ne era frica sa-l lasam sa conduca o masina — ne era teama ca o sa faca acidoza la volan si o sa dea ortul po­pii. L-am speriat cât am putut si a promis ca o sa fie cuminte. Asta era a­cum trei ani, si, pe cât stiu, de atunci si-a facut regulat insu­lina.

Sunteti sigur de acest lucru?

Asa cred. Dar ospatarita de la restaurant, Sally Conover, a spus u­nuia dintre anchetatorii nostri cum ca Willis ar fi baut, deoarece a simtit ca rasuflarea îi mirosea a alcool. Eu stiu însa cu certitudine ca Willis nu s‑a atins niciodata în viata lui de bautura. Era un tip din ala profund reli­gios. Nu fuma si nu bea. A dus întotdeauna o viata exemplara. Tocmai de aceea îl tulbura atât de mult diabetul: considera ca nu îl merita.

Hall se relaxa în scaun. Era pe cale sa descopere ade­varul, se apropia de el. Raspunsul era la îndemâna; raspunsul final, cheia întregii probleme.

— O ultima întrebare, spuse Hall. A trecut Willis prin Piedmont în noaptea mortii sale?

Da. A anuntat asta prin radio. Era putin în urma fata de orar, dar a trecut prin oras. De ce? Are vreo lega­tura cu cercetarile pe care le face guvernul acolo?

Nu, spuse Hall. Dar era sigur ca Smithson nu îl crede.

Asculta, aici sunt prins într-o ancheta neplacuta, si daca aveti vreo informatie care ar putea sa

O sa tinem legatura, îi promise Hall, si închise.

Fata de la panoul de comanda reintra în circuit.

S-a terminat convorbirea, domnule doctor?

Da. Dar as dori o informatie.

Ce informatie?

As dori sa stiu daca am autoritatea sa arestez pe cineva.

Am sa verific, domnule doctor. Care este acuzatia?

Nici o acuzatie. Vreau doar sa îl retin.

Trecu un moment în rastimpul caruia operatoarea studia consola cal­culatorului.

Domnule doctor, aveti autoritatea de a purta o convorbire oficiala pe linie militara cu orice persoana implicata în problemele proiectului. Con­vorbirea poate dura pâna la 48 de ore.

Perfect, spuse Hall. Aranjeaza convorbirea.

Da, domnule doctor. Cine este persoana?

Doctorul Smithson, spuse Hall.

Fata dadu din cap si ecranul se stinse. Lui Hall îi parea rau de Smith­son, dar nu foarte tare; omul avea sa asude câteva ceasuri, dar asta nu era prea grav. În schimb, era esential sa opreasca zvonurile legate de Pied­mont.

Se lasa pe spate în scaun si începu sa se gândeasca la ceea ce aflase. Era emotionat si se simtea pe pragul de a face o descoperire importanta.

Trei oameni.

Un diabetic în acidoza, deoarece nu îsi facuse insulina.

Un batrân care bea Sterno si lua aspirina, de asemenea în acidoza.

Un copil mic.

Unul supravietuise câteva ceasuri, ceilalti doi supravietuisera mai mult, aparent definitiv. Unul înnebunise, ceilalti nu. Nu se putea sa nu existe o corelatie între ei.

O corelatie simpla.

Acidoza. Respiratie rapida. Continut de bioxid de carbon. Saturare cu oxigen. Ameteala. Oboseala. Într-un fel oarecare, toate acestea se legau logic între ele. Si ascundea în ele cheia pentru a înfrânge Andromeda.

n clipa aceea se auzi clopotul de alarma, sunând stri­dent si prelung, în timp ce becul galben se aprinse stralucitor.

Sari brusc în picioare si parasi încaperea.

26. IZOLATIA

Pe coridor vazu semnalul luminos care indica pro­venienta necazului: 'AUTOPSIE.' Lui Hall nu îi fu greu sa îsi dea seama ce se întâmplase — izolatia a cedat dintr-un motiv oarecare si se produsese contaminarea. De aceea suna alarma.

n timp ce alerga pe coridor, o voce calma, linistitoare spunea în difu­zoare:

Izolatia s-a rupt la autopsie. Izolatia s-a rupt la autopsie. Suntem în stare de alarma.

Tehniciana iesi din laborator si îl zari.

Ce se petrece?

Burton, cred. Infectia se raspândeste.

— Se simte bine?

— Ma îndoiesc, spuse Hall, alergând. Tehniciana alerga dupa el.

Leavitt iesi din camera de morfologie si li se alatura, sprintând pe cur­bele line ale coridorului. Hall tocmai facea în gând remarca ce bine se mis­ca Leavitt pentru un om în vârsta, când, deodata, Leavitt se opri.

Sedea parca tintuit de podea. Se uita fix, drept înainte, la tablita care stralucea si la becul de deasupra ei, care clipea, aprinzându-se si stingân­du-se.

Hall privi înapoi.

Haide, spuse.

Domnule doctor, nu se simte bine, interveni teh­niciana.

Leavitt statea nemiscat. În picioare, cu ochii deschisi; altminteri ai fi zis ca doarme. Bratele îi atârnau moi de o parte si de alta a trupului.

Domnule doctor Hall, îl striga din nou tehniciana.

Hall se opri, si se reîntoarse.

Peter, batrâne, haide, avem nevoie de tine

Nu spuse mai mult, deoarece îsi dadu seama ca Leavitt nu îl aude. Se uita fix, drept înainte, la lumina care clipea. Când îi trecu mâna prin drep­tul fetii, Leavitt nu reactiona. Si atunci Hall îsi reaminti celelalte lumini clipitoare, lumini de la care Leavitt îsi întorcea fata, încercând sa glumeas­ca ca sa nu se observe.

Blestematul, spuse Hall. Acum si-a ales momentul.

Ce este? întreba tehniciana.

Un fir subtire de saliva se scurgea din coltul gurii lui Leavitt. Hall se duse repede în spatele lui si spuse fetei:

— Treci în fata lui si acopera-i ochii. Nu-l lasa sa se uite la lumina a­ceea care clipeste.

— De ce?

— Deoarece se stinge si se aprinde de trei ori pe secunda.

— Vreti sa spuneti

— Îsi va pierde cunostinta din clipa în clipa.

Si Leavitt îsi pierdu cunostinta.

Cu o iuteala înfricosatoare genunchii cedara si se prabusi pe podea. Sedea culcat pe spate si întreg trupul începu sa vibreze. Tremurul porni de la mâini si talpi, cuprinse apoi bratele si picioarele în întregime, si în cele din urma tot trupul. Îsi înclesta dintii si scoase un urlet gâtuit. Capul i se ciocnea spasmodic de podea; Hall îsi strecura pantoful sub ceafa lui Lea-vitt în asa fel ca sa se loveasca cu capul de degetele lui de la picioare. Era în orice caz mai bine decât sa se izbeasca de podeaua tare.

— Nu încerca sa-i deschizi gura, spuse Hall. Nu vei reusi. Dintii îi sunt strâns înclestati.

În timp ce îl privea, o pata galbena începu sa se întinda în dreptul mijlocului lui Leavitt.

S-ar putea sa intre în faza acuta a crizei. Du-te la farmacie si adu‑mi o suta de miligrame de fenobarbital. Într-o seringa. Îl vom pune pe Dilantin mai târziu, daca va fi nevoie.

Leavitt urla, printre dintii înclestati, ca un animal. Trupul i se izbea de podea ca o frânghie încordata.

Câteva clipe mai târziu, tehniciana se întoarse cu seringa. Hall astep­ta pâna când trupul lui Leavitt se relaxa pentru o clipa între doua convul­sii, si apoi îi injecta barbituricul.

Stai cu el, îi spuse fetei. Daca mai are vreo con­vulsie, fa exact ce am facut eu — baga piciorul sub capul lui. Cred ca o sa se simta mai bine. Nu încerca sa îl deplasezi.

Si Hall alerga catre laboratorul de autopsie.

Timp de câteva secunde, încerca sa deschida usa laboratorului, dar apoi îsi dadu seama ca se închisese ermetic. Laboratorul era contaminat. Se îndrepta catre camera centrala de comanda unde îl gasi pe Stone uitân­du-se la Burton prin monitorul televiziunii în circuit închis.

Burton era înspaimântat. Fata îi era livida, rasufla gâfâind iute si scurt, si nu putea vorbi. Arata exact ceea ce de fapt si era: un om care as­teapta sa îl secere moar­tea.

Stone încerca sa îl linisteasca.

Fii calm, omule. Fii calm. Totul are sa fie bine. Numai fii calm.

Mi-e frica, spuse Burton. Doamne, cât m-i-e de frica

Fii calm, repeta Stone cu voce blânda. Stim ca Andromeda nu se simte bine în oxigen. În momentul de fata pompam oxigen pur în labora­tor. Asta te va mentine pentru moment.

Stone se întoarse catre Hall:

De ce ai întârziat atât? Unde e Leavitt?

A lesinat, spuse Hall.

Ce?

Luminile de aici clipesc de trei ori pe secunda, si a avut un atac.

Ce?

Petit mal. S-a transformat într-un atac de grand-mal; convulsii to­nice clonice, incontinenta urinara, tot tacâmul. L-am pus pe fenobarbital si am venit cât de repede am putut.

Leavitt are epilepsie?

Da.

Poate ca nu a stiut, spuse Stone. Poate ca nu si-a dat seama.

Si apoi Stone îsi reaminti cererea medicului de a se repeta electro­en­ce­falograma.

Oh, spuse Hall, stia prea bine. Evita luminile clipitoare care i-ar fi putut provoca un atac. Sunt sigur ca stia. Sunt sigur ca are crize neastep­tate când nu îsi da seama ce se întâmpla cu el, când pur si simplu îsi pier­de câteva minute din viata si nu îsi poate aminti ce s-a petrecut.

Se simte mai bine acum?

l vom tine sub sedative.

Am început sa îl alimentam pe Burton cu oxigen pur, spuse Stone. Asta îl va ajuta pâna vom sti ceva mai mult.

nchise microfonul care asigura legatura audio cu Burton.

De fapt ne vor mai trebui câteva minute pentru a face racordul, dar lui i-am spus ca am si început. El este izolat aici înauntru, asa încât infectia a fost oprita în acest perimetru. Bine cel putin ca restul bazei a ramas neatins.

Cum s-a întâmplat? întreba Hall. Contaminarea.

Probabil ca s-a rupt o garnitura de etansare. Si apoi cu voce scazuta adauga: Stiam ca asa o sa fie, mai curând sau mai târziu. Toate sistemele de etansare cedeaza dupa un timp oarecare.

— Crezi ca a fost doar un fapt întâmplator? întreba Hall.

Da. Un simplu accident. Câte garnituri de etansare, atâta cauciuc, de atâta si atâta grosime. Toate se degradeaza dupa un timp. S-a nimerit ca Burton sa fie aici când s-a întâmplat.

Pentru Hall lucrurile nu pareau atât de simple. Se uita la Burton care respira rapid, cu pieptul tresarind de spaima.

De cât timp s-a întâmplat?

Stone se uita la cronometrele de pe perete. Aveau un dispozitiv special de masurare a timpului, care se declansa automat la începutul unei alarme. În momen­tul de fata ele indicau timpul scurs din momentul ruperii garniturii.

Patru minute.

Si Burton este înca în viata, constata Hall.

Da, slava Domnului. Si apoi Stone se încrunta. Începea sa înteleaga ce voise sa zica Hall.

De ce este înca în viata? întreba Hall.

Oxigenul

Ai spus tu însuti ca oxigenul înca nu curge. Ce îl apara pe Burton?

n clipa aceea, prin sistemul de intercomunicare se auzi vocea lui Burton.

Ascultati. Vreau sa încercati ceva.

Stone deschise microfonul.

Ce?

Kalocina, spuse Burton.

Nu. Reactia lui Stone fu imediata.

Dati-o dracului, e vorba de viata mea.

Nu.

Poate ca ar trebui totusi sa încercam, spuse Hall.

Categoric nu. Nu putem sa ne încumetam. Nici chiar în situatia asta.

Kalocina era poate cel mai bine pastrat secret american din ultimul deceniu. Kalocina era un medicament creat de firma Jensen Pharmace­utics în primavara anui lui 1965, un produs chimic experimental purtând indi­cativul initial UJ-44759W sau prescurtat K-9. Fusese descoperit ca re­zultat al analizelor obisnuite pe care firma Jensen le efectua pentru com­pusii noi.

Ca mai toate firmele farmaceutice, Jensen testa me­dicamentele noi prin procedee destructive, supunându-le la un set standard de încercari, concepute pentru a pune în evidenta orice actiune biologica mai impor­tan­ta. Aceste încercari se efectuau pe animale de laborator — sobolani, câini si maimute. Erau cu totul 24 de teste.

Cu privire la K-9 se constatase însa ceva ciudat. Inhiba cresterea. Un animal-pui nu mai atingea niciodata dimensiunile de adult.

Aceasta descoperire a dat ideea altor teste, care au condus la rezulta­te înca si mai curioase. Medicamentul, asa cum avea sa constate firma Jensen, inhiba metaplazia, adica mutatia celulelor normale ale corpului în forme noi si ciudate, premergatoare cancerului. Jensen fu stârnit si supu­se medicamentul unui program de studiu intensiv.

În septembrie 1965 nu mai exista nici o îndoiala: Kalocina stopa can­cerul. Prin intermediul unui meca­nism necunoscut, ea inhiba reproduce­rea virusului ras­punzator de leucemia mielogena. Animalele carora li se administra medicamentul nu contractau boala, iar cele care manifestau deja simptomele bolii prezentau o ameliorare evidenta dupa administrarea medicamen­tului.

Emotia lui Jensen nu mai putea fi înfrânata. Se sta­bili în scurta vre­me ca medicamentul era un agent antiviral cu spectru larg. Omora virusul poliomielitei, al rabiei si al banalilor negi. Si, destul de ciudat, Kalocina o­mora si bacteriile.

Si ciupercile.

Si parazitii.

Medicamentul actiona distrugând toate organismele având la baza o structura unicelulara, sau si mai simple. Nu avea efect asupra sistemelor organice — a grupurilor de celule organizate în structuri mai mari. Medi­camentul era perfect selectiv în aceasta privinta.

De fapt Kalocina era antibioticul universal, Omora orice, chiar si ger­menii minori care provoaca racelile banale. Natural, avea efecte secundare — bacteriile normale din intestine erau si ele distruse, asa încât cei ce fo­loseau medicamentul erau afectati de o diaree puternica dar aceasta era considerat un pret derizoriu fata de vindecarea cancerului.

În decembrie 1965, agentiilor guvernamentale si personalitatilor mai importante din lumea medicala le-au fost difuzate informatii neoficiale cu privire la medi­cament. Si atunci, pentru prima oara, se ridicara voci împo­triva Kalocinei. Multi savanti, printre care se nu­mara si Jeremy Stone, ce­rura interzicerea medicamen­tului.

Dar argumentele în favoarea interzicerii pareau pur teoretice si Jen­sen, simtind miliarde de dolari gata sa-i pice în palma, se lupta cu îndâr­jire pentru efectuarea unei probe clinice. În cele din urma, Guvernul, Co­misia de control epidemiologie si Controlul federal al medica­mentului îi dadura câstig de cauza lui Jensen si autori­zara proba clinica, în pofida protestelor lui Stone si ale altora.

n februarie 1966 fu întreprins un experiment pilot pe 20 de pacienti cu cancer incurabil, si 20 de voluntari sanatosi, de la penitenciarul de stat din Alabama. Toti cei 40 de pacienti luara zilnic medicamentul, timp de o luna. Rezultatele fura cele scontate: pacientii sanatosi resimtira efecte se­cundare neplacute, dar nu serioase. Pacientii bolnavi de cancer vadira o remisiune surprin­zatoare a simptomelor datorita tratamentului.

La 1 martie 1966 se întrerupse administrarea medicamentului la toti cei 40 de subiecti. În interval de sase ore murira cu totii.

Se întâmplase ceea ce Stone prezisese de la bun început. El aratase ca, de-a lungul veacurilor, omenirea si-a dezvoltat o imunitate reglata cu grija fata de cele mai multe microorganisme. Pe pielea sa, în aer, în pla­mâni, în intestin si chiar în fluxul sanguin, sunt sute de virusuri si bacte­rii, din cele mai felurite. Potential, ele sunt mortale, dar omul li s-a adaptat de-a lungul anilor, si numai câteva mai pot provoca îmbolnaviri.

Aceasta reprezinta o situatie minutios echilibrata. Daca însa se admi­nistreaza un medicament care omoara toate bacteriile, balanta se dezechi­libreaza si se distruge o stradanie de secole în materie de evolutie. Si se deschide calea superinfectiei, cu alte cuvinte, apare problema unor micro­organisme noi, purtând maladii noi.

Stone avusese dreptate: cei 40 de voluntari murisera de boli nelamu­rite si oribile, nemaintâlnite pâna atunci. Unuia i s-a umflat trupul din cap pâna în picioare, o umflatura fierbinte, puhava, care a condus la sufocare prin edem pulmonar. Altul a cazut prada unui microor­ganism care i-a dis­trus în câteva ceasuri stomacul. Un al treilea a fost atacat de un virus care i-a dizolvat creierul, transformându-l în gelatina.

Si altii. Si altii.

Jensen opri, fara prea mult entuziasm, experimentele. Guvernul, sim­tind ca Stone întelesese într-un fel sau altul ce se întâmplase, fu de acord cu propunerile sale anterioare si suprima cu strictete toate datele privitoa­re la Kalocina, interzicând orice alta experimentare cu acest medicament.

Timp de doi ani problema ramase în acest stadiu.

Iar acum, Burton dorea sa i se administreze medicamentul.

Nu, spuse Stone. Nici nu ma gândesc. Ar putea opri pentru un timp boala, dar în nici un caz nu vei putea supravietui dupa întreruperea tratamentului.

Ti-e usor sa spui asta, de unde te afli.

Nu îmi este usor. Crede-ma ca nu-mi e.

Puse din nou palma peste microfon. Si catre Hall:

Stim ca oxigenul inhiba cresterea Andromedei. E singurul lucru pe care putem sa i-l administram lui Burton. O sa-i faca bine — o sa-l ame­teasca putin, o sa-l relaxeze si o sa-i încetineasca respiratia. Saracul de el, e speriat de moarte.

Hall încuviinta. Cuvintele lui Stone i se înfipsesera, nici el nu stia de ce, în minte: 'Speriat de moarte.' Tot gândindu-se la ele începu sa-si dea seama ca Stone daduse peste ceva important. Aceste cuvinte deschideau o cale. Era raspunsul.

Se pregati sa plece.

Unde te duci?

Am ceva de facut.

n legatura cu ce?

n legatura cu o spaima de moarte.

27. SPAIMA DE MOARTE

Hall se reîntoarse în laboratorul sau si privi prin geam la batrân si la copil. Se uita la ei si încerca sa se gândeasca, dar mintea i se învârtea în cercuri fara sfârsit. Îi venea greu sa judece logic, si senzatia pe care o avu­sese mai devreme, de a fi pe pragul unei descoperiri, se pierduse.

Vreme de câteva minute se uita atent la batrân în timp ce pe dinain­tea ochilor îi treceau frânturi de ima­gini: Burton, murind cu mâna încles­ta­ta pe piept. Los Angeles în panica, trupuri pretutindeni, masinile mer­gând aiurea, scapate de sub control

n clipa aceea, realiza ca era si el înspaimântat. Înspaimântat de moar­te. Cuvintele îi revenira în minte.

Înspaimântat de moarte.

ntr-un fel sau altul, acesta era raspunsul.

ncet, fortându-si creierul sa fie metodic, relua totul de la început.

Un politist cu diabet. Un politist care nu îsi facuse insulina si care obisnuia sa cada în cetoacidoza.

Un batrân care bea Sterno, ceea ce îi provoca metanolism, si acidoza.

Un sugar care ce? Ce îi provoca acidoza?

Hall clatina din cap. Mereu se poticnea de copil, care era normal, si nu acidotic. Ofta.

Ia-o de la început, îsi spuse. Fii logic. Daca un om are acidoza meta­bo­lica — orice fel de acidoza — ce i se poate întâmpla?

El are prea mult acid în organism. Deci, poate muri din pricina acidi­tatii prea mari, exact ca si cum i s-ar fi injectat acid clorhidric în vene.

Prea mult acid înseamna moarte.

Dar organismul putea sa compenseze procesul. Respirând rapid. De­oarece astfel plamânii elimina bioxid de carbon si continutul de acid carbo­nic în sânge descreste.

Iata un mod de a elimina acidul.

Respiratia rapida.

Si Andromeda? Ce se întâmpla cu microorganismul când o persoana este acidotica si respira repede?

Poate ca respiratia rapida împiedica microorganis­mul sa stea în pla­mâni destula vreme pentru a reusi sa patrunda prin vasele de sânge. Poate ca acesta era raspunsul. Dar de îndata ce îi trecu prin minte, clatina din cap. Nu: era altceva. Un fapt mai simplu, mai direct. Pe care îl stiusera din totdeauna, dar dintr-un motiv oarecare nu îl luasera în seama.

Microorganismul ataca la nivelul plamânilor.

Intra în fluxul sanguin.

Se localiza în peretii arterelor si venelor, în special în cele ale creieru­lui.

Producea leziuni.

Leziunile conduceau la coagulare. Care se raspândea în tot cuprinsul organismului, sau dimpotriva, provoca hemoragie cerebrala, nebunie si moarte.

Dar pentru a putea produce cu atâta repeziciune leziuni atât de grave erau necesare multe microorganisme. Milioane peste milioane, îngramadite în artere si vene. Probabil ca din aer nu puteau fi inspirate atâtea.

Deci era de presupus ca se înmulteau în fluxul san­guin.

Cu viteza mare. Cu viteza fantastica.

Dar daca omul era acidotic? Oare aceasta oprea înmultirea?

Din nou clatina din cap. Deoarece persoanele cu acidoza, ca Willis, sau Jackson, ar fi putut constitui un argument. Dar copilul?

Copilul era normal. Daca ar respira mai repede, ar deveni alcalotic — bazic, cu prea putin acid, nu acidotic. Copilul ar merge catre extrema cea­lalta.

Hall se uita prin geam si tocmai atunci copilul se trezi. Aproape nu­mai­decât începu sa tipe. Fata i se facu vânata, ochisorii se încretira, iar gura, fara dinti si cu gingiile trandafirii, scotea urlete stridente.

Speriat de moarte.

Si apoi pasarile, cu metabolismul lor rapid, cu pulsul rapid, cu res­piratia rapida. Pasarile care fac totul repede. Si ele, de asemenea, supra­vietuisera.

Respirând repede?

Era oare chiar atât de simplu?

Clatina din cap. Nu putea fi.

Se aseza jos si îsi freca ochii. Îl durea capul si se simtea obosit. Se tot gândea la Burton, care putea muri din clipa în clipa. Burton, acolo, în ca­mera închisa ermetic.

Hall simti ca tensiunea devine de nesuportat. Îl napadi deodata o do­rinta coplesitoare sa scape, sa fuga de toate.

Ecranul de televiziune se aprinse. Aparu tehniciana sa care spuse:

Domnule doctor, l-am transportat pe doctorul Leavitt în infirmerie.

Si Hall raspunse, aproape fara sa-si dea seama:

Vin imediat.

Stia ca actioneaza fara rost. Nu avea nici un motiv sa îl vada pe Lea­vitt. Leavitt se simtea bine, nu avea nimic grav, nu era în pericol. Hall îsi dadea seama ca se duce la el ca sa poata uita problemele celelalte, mai urgente. Intrând în infirmerie se simti vinovat.

Tehniciana îl anunta:

— Doarme.

Ca dupa ictus, spuse Hall.

n general, dupa o convulsie oamenii dorm.

Sa începem cu Dilantin?

Nu. Sa asteptam sa vedem cum evolueaza. Poate ca putem sa ne rezumam la fenobarbital.

Începu sa îl examineze pe Leavitt, încet si minutios. Tehniciana care îl urmarea, spuse:

Sunteti obosit.

Da, spuse Hall. A trecut ora mea de culcare.

ntr-o zi normala, acum ar fi fost pe drum, cu masina pe autostrada. Ca si Leavitt: îndreptându-se catre Pacific Palisades, catre casa, catre fa­milie. Pe autostrada Santa Monica.

Pentru o clipa o vazu foarte viu, siruri lungi de masini târându-se în­cet înainte.

Si pancartele de pe marginea drumului. 'Viteza ma­xima 100, viteza minima 60'. I se parusera întotdeauna o gluma proasta la orele de vârf.

Maximum si minimum.

Masinile care merg prea încet constituie o primejdie. Traficul trebuie mentinut la o viteza cât mai constanta, cu difernte mici între cei care merg iute si cei care merg încet. Trebuie

Se opri.

— Am fost un idiot, spuse.

Si se îndrepta spre calculator.

În saptamânile urmatoare, Hall avea sa denumeasca descoperirea sa 'diagnosticul autostradal.' Principiul era atât de simplu, atât de limpede si de evident, încât era surprinzator ca nimeni nu se gândise la el mai înain­te.

Introduse în calculator, plin de emotie, instructiuni pentru programul GROWTH[10]; trebui sa refaca de trei ori cartelele de comanda, degetele greseau tot mereu.

n sfârsit, programul fu încarcat. Pe ecran aparu ceea ce solicitase: cresterea Andromedei în functie de pH, de aciditate si alcalinitate.

Rezultatele erau cât se poate de limpezi.

ACIDITATEA MEDIULUI — LOG CONCENTRATIE IONI DE HIDROGEN

Andromeda crestea numai într-un mediu anumit. Daca mediul de cultura era prea acid, organismul nu se înmultea. Daca era prea bazic, iarasi nu se înmultea. Numai în domeniul pH-urilor cuprinse între 7,39 si 7,42 crestea bine.

Pentru o clipa se uita fix la diagrama, si apoi alerga spre usa. În drum rânji catre asistenta si îi spuse:

— Totul e în regula. Necazurile noastre s-au terminat.

N-ar fi putut spune un lucru mai gresit.

28. VERIFICAREA

n camera principala de comanda, Stone urmarea ecranul de televiziu­ne care îl înfatisa pe Burton în labo­ratorul sigilat.

Am început alimentarea cu oxigen, spuse Stone.

Opreste-o, îi ordona Hall.

Ce?

Opreste-o imediat. Pune-l pe aer obisnuit.

Hall se uita la Burton. Era limpede ca oxigenul începuse sa-l afecteze. Nu mai respira atât de repede; piep­tul i se misca anevoie.

Lua în mâna microfonul.

Burton, aici Hall. Am gasit solutia. Andromeda nu creste decât în­tr-un domeniu restrâns de pH-uri. Întelegi? Un interval foarte îngust. Daca esti fie acidotic, fie alcalotic, nu ai sa patesti nimic. Trebuie sa intri în alca­loza respiratorie. Sa respiri cât poti de repede.

Dar sunt în atmosfera de oxigen pur, spuse Burton. O sa fac o hi­per­ventilatie si o sa-mi pierd cunostinta. Ma simt deja putin ametit.

Nu. Te trecem din nou pe aer. Începi chiar acum sa respiri cât poti de repede.

Hall se întoarse catre Stone.

Da-i o atmosfera mai bogata în bioxid de carbon.

Dar microorganismul prospera în bioxid de carbon!

Stiu. Dar nu la un pH defavorabil al sângelui. Vezi, asta era prob­lema: nu aerul are importanta, ci sângele. Trebuie sa cream un grad de a­ciditate defavorabil în sângele lui Burton.

Deodata Stone întelese.

Copilul, spuse. Tipa.

Da.

Si batrânul care lua aspirina. Era hiperventilat.

Da. Si pe deasupra mai bea si Sterno.

Si amândoi si-au bagat în draci echilibrul acido-bazic, spuse Stone.

Da. Greseala mea a fost ca m-am cramponat de aciditate. Nu întelegeam cum ar fi putut deveni copilul acidotic. Raspunsul, desigur, era ca nu devenise. Deve­nise bazic — avea prea putin acid. Dar asta e în regu­la, poti sa deviezi într-un sens sau într-altul — prea mult acid, sau prea putin — atâta vreme cât te mentii în afara domeniului de crestere al An­dro­medei.

Reveni catre Burton.

Perfect, spuse. Continua sa respiri repede. Nu te opri. Mentine-ti plamânii în actiune si elimina bioxidul de carbon. Cum te simti?

— Bine, gâfâi Burton. Înspaimântat dar bine.

— În regula.

Asculta, spuse Stone, nu-l putem tine pe Burton o vesnicie asa. Mai curând sau mai târziu

Da, spuse Hall. Îi vom acidifica sângele.

Si catre Burton:

Uite-te prin laborator. Vezi ceva cu care am putea sa-ti ridicam pH-ul sângelui?

Burton se uita.

Nu. Nu cred ca este.

Bicarbonat de sodiu? Acid ascorbic? Otet?

Burton scotoci cu înfrigurare printre sticlele si reac­tivii de pe rafturile laboratorului si în cele din urma clatina din cap.

Aici nu e nimic care sa mearga.

Hall aproape ca nu îl auzea. Numara respiratiile lui Burton; se ridica­sera la 35 pe minut, adânci si pline. Asta îl va mentine pentru un timp, dar mai curând sau mai târziu se va epuiza — a respira nu e o treaba u­soara.

Se uita si el pnn laborator în cautarea unui acid oare­care. Si atunci observa sobolanul. Un norvegian negru îl urmarea calm pe Burton din cus­ca sa aflata într-un colt al camei ei.

Se opri.

— Sobolanul acela

Respira încet si cu usurinta. Stone vazu sobolanul si spuse:

— Ce dracu

Si apoi, în timp ce îl urmareau, becurile începura din nou sa pâlpâie, si consola calculatorului intra în functiune

MODIFICARE DEGENERATIVA PRIMARA ÎN GARNITURA DE ETAN­SARE V-112-6886

Dumnezeule! exclama Stone.

Unde duce garnitura asta?

Este una din garniturile nucleului central; cu ea vin în contact toa­te laboratoarele. Etansarea principala este

Calculatorul reveni:

MODIFICARE DEGENERATIVA ÎN GARNITURILE

DE ETANSARE A-009-5478

V-430-0030

N-966-6656

Se uitara la ecran cu uimire.

Ceva e în neregula, spuse Stone. Total în neregula.

Calculatorul afisa acum, în succesiune rapida, indi­cativul a înca noua garnituri care cedasera.

Nu înteleg

Si apoi, Hall spuse:

Copilul. Bineînteles!

Copilul?

Si blestematul acela de avion. Totul se potriveste.

Despre ce vorbesti? întreba Stone.

Copilul este normal. Când tipa îsi deregleaza echi­librul acido-bazic, Bun si frumos. Asta împiedica Andromeda sa patrunda în fluxul sau san­guin, sa se înmul­teasca, si sa-l omoare.

Da, da, spuse Stone. Mi-ai mai însirat toate astea.

Dar ce se întâmpla când copilul se opreste din plâns?

Stone îl privea fix. Nu raspunse nimic.

Vreau sa spun ca, mai curând sau mai târziu, copilul trebuie sa se opreasca din plâns. Nu poate plânge o ves­nicie. Mai curând sau mai târziu se va opri si echilibrul sau acido-bazic va reveni la normal. Si atunci devi­ne vulnerabil fata de Andromeda.

— Adevarat.

— Dar el nu a murit.

Poate ca vreo forma rapida de imunitate

Nu. Imposibil. Nu exista decât doua explicatii. Când copilul s-a o­prit din plâns, fie ca microorganismul nu mai era acolo — fusese suflat afara, eliminat din aer, fie ca microorganismul

Se modificase, spuse Stone. Suferise o mutatie.

Da. O mutatie catre o forma neinfectioasa. Si poate ca mai sufera si în clipa de fata mutatii. Acum nu mai e direct nociv pentru om, dar ma­nânca garnituri de cauciuc.

— Avionul.

Hall încuviinta.

— Oamenii garzii nationale de la sol nu au avut nimic de suferit. Dar avionul pilotului a fost distrus deoarece materialul plastic s-a dizolvat sub ochii lui.

Asa ca acum Burton se afla sub actiunea unui microorganism ino­fensiv. De aceea si sobolanul mai este în viata.

— De aceea si Burton mai este în viata, spuse Hall. Respiratia rapida nu a folosit la nimic. El traieste doar datorita faptului ca Andromeda s-a modificat.

S-ar putea sa se modifice din nou, spuse Stone, si daca cele mai multe dintre mutatiile sale au loc în momentul înmultirii, când microor­ganismul creste cel mai repede

ncepura sa sune sirenele. Pe ecranul calculatorului aparu un mesaj cu litere rosii:

INTEGRITATEA GARNITURILOR ZERO — NIVELUL V

CON­TAMINAT SI SIGILAT

Stone se întoarse catre Hall.

Repede, iesi de aici. Nu exista substatie în acest laborator. Trebuie sa te duci în sectorul urmator.

Pentru o clipa, Hall nu întelese. Continua sa stea pe scaun, si apoi când mesajul patrunse pâna la el, se repezi împiedicându-se catre usa, afara, în coridor. În aceeasi clipa se auzi un suierat si o izbitura: o placa masiva de otel alunecase din zid si închisese coridorul.

Stone vazu si începu sa înjure.

Asta le pune capac la toate. Suntem prinsi în capcana. Si daca bom­ba explodeaza, va raspândi micro­organismul pe toata suprafata Pa­mân­tului. Va suferi mii de mutatii, fiecare omorând in alt fel. Nu vom scapa niciodata de Andromeda.

Prin difuzor se auzea o voce mecanica, monotona, care spunea:

Nivelul este închis. Nivelul este închis. Suntem în alarma. Nivelul este închis.

Urma un moment de tacere, apoi un sunet hârjâit care anunta un nou mesaj, si domnisoara, Gladys Stevens din Omaha, statul Nebraska, spuse linistit:

Mai sunt trei minute pâna la autodistrugerea atomica.

29. TREI MINUTE

Un nou apel al sirenei, când mai încet, când mai tare, începu sa ra­sune. Toate ceasurile îsi aruncara limbile înapoi la ora 12.00 si secun­da­rele începura sa mature timpul. Cronometrele se aprinsera toate în rosu, cu o linie verde pe cadran indicând momentul exploziei.

Si vocea mecanica repeta calm:

Mai sunt trei minute pâna la autodistrugere.

Automat, spuse Stone linistit. Sistemul intra în actiune când nive­lul este contaminat. Nu trebuie sa lasam sa se întâmple.

Hall tinea cheia în mâna.

Nu exista nici o cale de a ajunge la o substatie?

Nu la acest nivel. Fiecare sector este izolat etans de celalalt.

Dar exista substatii la celelalte nivele?

Da

Cum pot sa ajung sus?

Nu poti. Toate caile obisnuite sunt blocate.

Dar corpul central? Corpul central comunica cu toate nivelele.

Stone dadu din umeri.

Dispozitivele de protectie

Hall îsi reaminti ca discutase mai demult cu Burton despre dispoziti­vele de protectie din nucleul central. În teorie, odata aflat aici te puteai du­ce direct pâna sus. Dar în practica, existau sensori cu ligamina amplasati pe peretii din jurul nucleului pentru a împiedica acest lucru. Initial conce­puti pentru a împiedica evadarea animalelor de laborator care s-ar fi putut refugia aici, sensorii eliberau ligamina, un derivat al curarei, solubil în a­pa, sub forma de gaz. Existau si pusti automate care aruncau sageti cu li­gamina.

Vocea mecanica spuse:

Mai sunt doua minute si patruzeci si cinci de se­cunde pâna la au­to­distrugere.

Hall se îndreptase deja catre celalalt capat al labora­torului si se uita prin geam în zona interna de lucru; dincolo de aceasta se afla nucleul central.

Hall întreba:

Care sunt sansele mele de reusita?

Nici una, raspunse Stone.

Hall se apleca si se târî printr-unul din tunele catre un costum de plastic. Astepta pâna se închise ermetic în urma lui, apoi lua un cutit si reteza tunelul, ca pe o coada. Inhala aerul laboratorului, care era racoros si proaspat, si îmbogatit cu adause de microorganisme Andromeda.

Nu se întâmpla nimic.

Ramas în laborator, Stone îl urmarea prin geam. Hall vazu cum i se misca buzele, dar nu auzi nimic; apoi, o clipa mai târziu, difuzoarele înce­pura sa functio­neze si îl auzi pe Stone spunând:

din tot ce am proiectat este cea mai reusita realizare.

Ce?

Sistemul de aparare.

Multumesc frumos, raspunse Hall, apropiindu-se de garnitura de etansare. Era circulara, relativ mica si asigura izolarea fata de nucleul central.

Exista o singura sansa, spuse Stone. Dozele sunt mici. Ele au fost calculate pentru un animal de zece kilograme, cum ar fi o maimuta, iar tu cântaresti sapte­zeci de kilograme, sau pe aproape. Poti suporta o doza des­tul de puternica înainte de a

— Înainte de a mi se opri respiratia, spuse Hall.

Victimele curarei mor prin sufocare, cu muschii pieptului si diafragma paralizate. Hall nu se îndoia ca este un mod neplacut de a muri.

Ureaza-mi noroc.

Mai sunt doua minute si treizeci de secunde pâna la autodistru­gere, spuse Gladys Stevens.

Hall lovi cu pumnul garnitura care se prefacu într-un nor de praf. Îna­inta în nucleul central.

Era liniste. Se afla, departe de sirene si de luminile scaparatoare ale nivelului, într-un spatiu rece, metalic, care stâraea ecouri. Nucleul central era larg de aproxi­mativ zece metri si vopsit într-un cenusiu utilitar; nucle­ul însusi, un cos cilindric alcatuit din cabluri si utilaje, se afla în fata lui. Pe peretele exterior putea zari traversele unei scari metalice care ducea în sus, catre Nivelul IV.

Te pot urmari pe monitorul de televiziune, se auzi vocea lui Stone. Urca repede scara. Gazul poate începe sa se degaje din clipa în clipa.

O noua voce înregistrata interveni:

Nucleul central a fost contaminat. Tot personalul de întretinere au­torizat este sfatuit sa paraseasca ime­diat zona.

Da-i drumul!

Hall începu sa urce. În timp ce înainta în susul pere­telui circular, pri­vi înapoi si vazu nori palizi de fum alb acoperind podeaua ca un covor.

E gazul, spuse Stone. Urca! Urca!

Hall urca repede, mâna dupa mâna, treapta dupa treapta. Respira cu greutate, în parte datorita efortului, în parte datorita emotiei.

— Sensorii te-au reperat, îl anunta Stone. Vocea îi era surda.

Stone sedea în laboratorul Nivelului V, urmarind ecranul consolei. O­chiul electric al calculatorului îl reperase pe Hall, si îl reda pe ecran cum urca de-a lungul zidului. Parea dureros de vulnerabil. Stone se uita la un alt ecran pe care se puteau vedea ejectoarele de ligamina pivotând pe su­por­turile din perete, cu butoiasele lor zvelte ce se roteau gata sa tinteasca.

— Fugi!

Pe ecran, trupul lui Hall se contura în rosu pe un fond verde viu. Sto­ne vazu cum peste imaginea lui se supra­pune un reticul în cruce, tintind ceafa. Calculatorul era programat sa aleaga o regiune puternic vasculari­zata; pentru cele mai multe animale, ceafa era mai indicata decât spatele.

Hall, urcând în sus zidul nucleului, era constient doar de distanta si de oboseala. Se simtea, în mod ciudat, total extenuat, ca si cum s-ar fi ca­ta­rat de ceasuri. Apoi îsi dadu seama ca gazul începuse sa-si faca efectul.

Sensorii te-au detectat, repeta Stone. Dar nu mai ai decât vreo zece metri.

Hall privi înapoi si vazu una din unitatile de sensori. Tintea direct ca­tre el. În timp ce o urmarea, aceasta trase, o mica explozie de fum albas­trui scuipat pe teava. Se auzi un suierat, ceva lovi zidul lânga el, si apoi cazu jos.

— Au ratat de data aceasta. Mergi înainte.

O alta sageata se înfipse în perete lânga ceafa lui. Încerca sa se gra­beasca, sa mearga mai repede. Deasupra putea vedea usa, pe care era scris clar în alb 'NIVELUL IV'. Stone avea dreptate; nu mai erau nici zece metri.

O a treia sageata, si apoi o a patra. Era înca neatins. Pentru o clipa gândi cu ironie: blestematele astea de calculatoare nu sunt bune de nimic, nu pot nici macar sa nimereasca o tinta simpla

Urmatoarea sageata îl lovi în umar, vibra, patrunzându-i în carne, si apoi îl cuprinse un al doilea val de durere mistuitoare când lichidul fu injectat.

Stone urmarea totul pe monitor. Ecranul afisa cu indiferenta 'TINTA ATINSA' si apoi relua o parte a secventei, aratând sageata ce zbura prin aer si lovea umarul lui Hall. O arata de trei ori la rând.

Vocea spuse:

— Din aceasta clipa mai sunt doua minute pâna la autodistrugere.

Este o doza mica, îi spuse Stone lui Hall. Mergi înainte.

Hall continua sa urce. Se simtea îngreunat. Parca ar fi cântarit doua sute de kilograme. Dar continua sa urce. Atinse usa tocmai când o sageata lovi peretele maturându-i obrazul.

Oribil.

Du-te! Du-te!

Usa avea o garnitura de etansare si un miner. Smuci de usa în timp ce înca o sageata lovi peretele.

Asa, asa, ai sa reusesti, îl îmbarbata Stone.

Din aceasta clipa mai sunt nouazeci de secunde pâna la autodis­trugere.

Mânerul se roti. Cu o suieratura de aer usa se deschise. Patrunse în­tr-o încapere tocmai când o sageata îi lovi piciorul. Un val scurt, usturator de caldura. Si deodata, pe loc, îsi simti trupul cu o tona mai greu. Se urni, târându-se încet prin usa si o trânti în spatele lui.

— Te afli într-o ecluza pneumatica, spuse Stone. Întoarce mânerul usii urmatoare.

Hall se îndrepta catre usa interioara. Îl desparteau de ea kilometri, o distanta fara sfârsit, dincolo de orice speranta. Talpile îi erau parca prinse în piatra; picioarele de plumb. Îi era somn, si oboseala era ca o durere. Fa­cu un pas, si apoi înca unul, si înca unul.

— Din aceasta clipa mai sunt saizeci de secunde pâna la autodistru­gere.

Timpul trecea repede. Nu putea întelege; totul se petrecea atât de re­pe­de, si el se misca atât de încet.

Minerul. Îl cuprinse ca-n vis cu degetele. Îl roti.

mpotriveste-te actiunii medicamentului. Poti sa o faci, se auzi vo­cea hotarâta a lui Stone.

Ceea ce se întâmpla apoi, fu greu de reamintit. Vazu cum mânerul se roteste, si cum se deschide usa; în timp ce înainta împleticindu-se fu vag constient de prezenta unei fete, probabil o tehniciana, care se afla pe co­ridor. Facu un singur pas greoi înainte si ea îl urmari cu ochi înspaimân­tati.

— Ajuta-ma, îi spuse.

Fata ezita; ochii i se deschisera largi, si apoi o lua la fuga pe coridor, cât mai departe de el.

O urmari prosteste cu privirea, si cazu la pamânt. Substatia era la numai câtiva pasi de el, o placa metalica lustruita, stralucind în perete.

Patruzeci si cinci de secunde pâna la autodistrugere, spuse impla­cabil vocea.

Si în clipa aceea simt i cum urca în el o furie clocoti­toare, pentru ca vocea era feminina si seducatoare, si înregistrata pe banda, pentru ca ci­ne­va o concepuse astfel, scrisese niste reguli implacabile, ca o partitura cântata acum de calculatoare, acompaniate de toata aparatura lustruita si desavârsita din laboratoare. Si soarta lui era la fel, tot dinainte harazita, tot implacabila.

Si asta îl facea sa clocoteasca de furie.

Mai târziu, Hall nu putu sa îsi reaminteasca cum a reusit sa se tâ­ras­ca pe ultimii pasi; si nici cum a reusit sa se ridice în genuchi ca sa ajunga cu cheia la panou. Îsi amintea doar cum a întors-o în broasca si cum a va­zut aprinzându-se iarasi lumina verde.

Autodistrugerea a fost anulata, anunta vocea, ca si cum ar fi fost un lucru perfect normal.

Hall luneca greu pe podea si privi întunericul care se închidea deasu­pra lui.

ZIUA A CINCEA

Rezolvarea

30. ULTIMA ZI

O voce venita de departe spuse:

Se lupta sa îsi revina.

Da. Priveste,

Si apoi, o clipa mai târziu, Hall tusi în timp ce i se scotea ceva din gât; tusi din nou, simtind ca se sufoca si deschise ochii.

Un chip de femeie, îngrijorat, privi de sus catre el.

Va simtiti mai bine? Senzatia trece repede.

Hall încerca sa raspunda, dar nu reusi. Sedea culcat nemiscat pe spa­te si îsi urmarea respiratia. La început mai greoaie, ea deveni din ce în ce mai usoara. Coas­tele coborau si se ridicau fara efort. Întoarse capul si în­treba:

— Cât a durat?

— Pe cât ne-am putut da seama, aproximativ patruzeci de secunde. Nu ati respirat timp de patruzeci de secunde. Erati putin cam vânat când v-am gasit, dar v-am facut imediat o intubatie, si apoi respiratie artificiala.

Când a fost asta?

Acum douasprezece, cincisprezece minute. Ligamina are actiune de scurta durata, dar chiar si asa, eram îngrijorati Cum va simtiti?

Perfect.

Se uita prin camera. Se afla în infirmeria Nivelului IV. Pe peretele cel mai departat se afla un monitor de televiziune. Pe ecran — chipul lui Sto­ne.

Salut, spuse Hall.

Stone rânji:

Felicitari.

Presupun ca bomba n-a

Bomba n-a, confirma Stone.

E-n regula, raspunse Hall, si închise ochii. Dormi mai bine de o ora si când se destepta ecranul televizo­rului era stins. O sora îi spuse ca doc­to­rul Stone vor­beste cu Vandenberg.

Ce mai e nou?

Conform previziunilor, microorganismul se afla acum deasupra ora­sului Los Angeles.

Si?

Sora dadu din umeri.

Nimic. Se pare ca nu are nici un fel de efect.

Nici cel mai mic efect, spuse Stone, mult mai târziu. S-ar parea ca mutatia a condus la o forma benigna. Înca mai exista pericolul sa ni se semnaleze o moarte sau o boala ciudata, dar au trecut deja sase ore si cu fiecare minut lucrul devine din ce în ce mai putin probabil. Banuim ca în ultima instanta va migra îna­poi, în afara atmosferei, caci aici jos este prea mult oxigen. Dar, bineînteles, daca bomba ar fi explodat la Wildfire

— Cât timp mai ramasese? întreba Hall.

— Când ai rasucit cheia? Aproximativ treizeci si patru de secunde.

Hall zâmbi.

— Mai mult decât ar fi fost necesar. Nici macar pal­pitant.

Poate ca de unde erai tu, spuse Stone. Dar jos, la Nivelul V, era al dracului de palpitant. Neglijasem sa-ti spun ca în scopul de a ameliora caracteristicile de detonare subterana ale dispozitivului atomic, tot aerul se evacueaza din Nivelul V, cu treizeci de secunde înaintea exploziei.

— Oh!

Dar lucrurile se afla acum sub control, spuse Stone. Avem micro­organismul, si putem continua sa îl studiem. Am început deja sa identifi­cam o serie de mutatii. Este un microorganism uimitor în ceea ce priveste versatilitatea.

Zâmbi.

Cred ca putem afirma cu destula certitudine ca organismul se va deplasa catre partea superioara a atmosferei fara a provoca neplaceri la suprafata, asa încât în aceasta privinta nu mai este nici o problema. Iar în ceea ce ne priveste pe noi, cei de jos, acum am înteles cum se pune prob­lema mutatiilor. Acesta este lucrul cel mai important. Sa întelegem.

— Sa întelegem, repeta Hall.

— Da, spuse Stone. Este imperios necesar sa înte­legem.

EPILOG

Oficial, prabusirea lui Andros V, nava spatiala cu echipaj uman care a ars la reintrarea în atmosfera, a fost atribuita unei defectiuni mecanice. S‑a spus ca scutul caloric — un aliaj de tungsten si material plas­tic — s-ar fi erodat sub actiunea tensiunii termice la reîntoarcerea în atmosfera, si NASA a solicitat o an­cheta cu privire la metodele de fabricatie ale acestuia.

n cadrul Congresului, si în presa, s-au ridicat voci care au cerut nave spatiale mai sigure. Ca rezultat al presiunilor guvernamentale si publice, NASA a pre­ferat sa amâne pentru o perioada nedefinita zborurile cu echi­paj uman. Aceasta hotarâre a fost anuntata ofi­cial de Jack Marott, 'vocea din Andros', într-o confe­rinta de presa ce a avut loc la Centrul de zboruri spa­tiale de la Houston. Redam în continuare câteva spicuiri din conferinta:

Jack, când intra în vigoare aceasta amânare?

R: Imediat. Chiar acum, în timp ce noi stam de vorba, se închide pra­valia.

Cât anticipati ca va dura aceasta întârziere?

R: Ma tem ca este imposibil de precizat.

Ar putea fi o chestiune de luni?

R: S-ar putea.

Jack, ar putea dura chiar si un an?

R: Mi-este absolut imposibil sa precizez. Trebuie sa asteptam rezulta­te­le comisiei de ancheta.

Are aceasta amânare vreo legatura cu hotarârea sovieticilor de a-si restrânge programul spatial dupa prabusirea lui Zond 19?

R: Asta ar trebui sa îi întrebati pe sovietici.

Vad ca pe lista membrilor comisiei de ancheta se afla si Jeremy Stone. Cum de ati cooptat un bacteriolog?

R: Profesorul Stone a facut parte si în trecut din numeroase comitete consultative. Acordam un mare credit parerilor sale într-o gama larga de probleme.

Ce efect va avea aceasta întârziere asupra datei fixate pentru pasi­rea pe Marte?

R: Data va fi cu siguranta decalata.

Cu cât, Jack?

R: Ca sa fiu sincer, acesta este un lucru pe care toti cei ce ne aflam aici am dori sa-l stim. Consi­deram ca esecul lui Andros V se datoreste unei erori stiintifice, unei defectiuni în tehnologia sis­temului, si nu unei greseli umane. În momentul de fata, savantii analizeaza problema, si va trebui sa asteptam concluziile lor. Decizia nu se afla, de fapt, în mâinile noastre.

Ai vrea sa repeti asta, Jack?

R: Decizia nu se afla în mâinile noastre.