Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CRITICISMUL JUNIMIST - Studiu de caz

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga
SCRIE UN ESEU DE 2 – 3 PAGINI, DESPRE CONSTRUCTIA SUBIECTULUI INTR-O OPERA DRAMATICA STUDIATA
Conflictul psihologic in nuvela „In vreme de razboi”
BOGDAN PETRICEICU HASDEU RAZVAN SI VIDRA
PARTICULARATATI LINGVISTICE IN REDACTAREA TEXTULUI PUBLICISTIC
SCRIE UN ESEU ARGUMENTATIV DE 2 – 3 PAGINI, DESPRE FORME ALE DRAMATURGIEI IN TEATRUL MODERN ILUSTRATE INTR-O OPERA LITERARA STUDIATA
Exprima-ti opinia despre valoarea estetica a unei scrieri in proza de Ion Creanga, prin dezvoltarea a doua argumente privind structura textului narati
Poze cu marii scriitori romani
Demonstratie ca “Luceafarul” e poem romantic
Nume mari din dramaturgia romana - Ion Luca Caragiale, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga

Studiu de caz :



CRITICISMUL JUNIMIST

             

Repere ale cazului

Dupa Unirea din 1859, paradigma culturala realizata de pasoptisti este pusa in discutie si supusa unui sever examen critic de o noua generatie de intelectuali care se impune ca un grup de mare solidaritate ideologica si culturala, si, timp de un sfert de secol, constituie elita culturii romane, orientand evolutia acesteia. Cativa tineri intorsi de la studii din strainatate intemeiaza la Iasi societatea culturala “Junimea”, in iarna anului 1863: Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu. Astfel, Iasul, care-si pierduse intaietatea prin stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucuresti, dob’ndeste prestigiu cultural, pentru ca Junimea cncentreaza in randurile ei pe cei mai talentati si instruti reprezentanti ai tinerii generatii.

Junimistii au recunoscut meritele predecesorilor. Generatia pasoptista a avut un rol decisiv in procesul de modernizare a societatii romanesti, de construire a identitatii nationale, atat prin participarea activa la viata politica a tarii, cat si prin cultura, mai ales prin literatura originala, cu specific national. Pasoptistii, „oamenii inceputului de drum” (Paul Cornea), au intemeiat literatura romana moderna, au asimilat romantismul, prelu’nd si elementele neoclasice si iluministe, au fondat speciile si genurile in literatura romana, au folosit sursele de inspiratie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populara, valorificand in literatura culta resursele expresive ale limbii populare.

Epoca de intemeiere (1821-1860) este privita de noua generatie de intelectuali dintr-o perspectiva critica, decurgang din exigenta modernizarii profunde, reale, a culturii romane. Fara sa renunte la idealul unitatii nationale, noua generatie il impune cu alte mijloace, urmarind calitatea modernizarii si sincronizare europeana prin mari creatori. Exigentele junimistilor vizau un climat de seriozitate, de temeinicie si de competenta prefesionala.

In toate domeniile culturii intemeiate de pasoptisti, junimistii provoaca schimbari majore:

▪ in domeniul limbii combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August Treboniu Laurian si Timotei Cipariu; sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica; pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;

▪ in domeniul educatiei culturale, sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte („prelectiuni populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatura, alte arte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cu oratoria practicata pana atunci si pregatesc un public avizat;

▪ in domeniul literaturii isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, reper teoretic fundamental; inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii si realizarea artistica.

                   

Fondarea Junimii

Societatea Junimea a luat fiinta la Iasi in anul 1863, din initiativa unor tineri reintorsi de la studii din strainatate, in frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Teodor Rosetti. Ei isi incep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. printr-o formula masonica, junimistii cand vorbeau despre asta spuneau: 'Originea Junimii se pierde in negura timpului'. Cursul public pe care Titu Maiorescu il tinuse cu un an mai inainte, curand dupa instalarea sa la Iasi, dovedise existenta unui auditoriu cultivat, in stare sa se intereseze de problemele stiintei, expuse in formele unei inalte tinute academice. Experienta este reluata in februarie 1864 cu puteri unite. In cursul aceluiasi ciclu, abordand probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de cate doua ori, iar Titu Maiorescu de zece ori.

Apoi “Prelectiunile populare” devin o lunga traditie a “Junimii” din Iasi. Timp de saptesprezece ani ele se urmeaza neincetat, mai intai asupra unor subiecte fara legatura intre ele; apoi, din 1866, grupate in cicluri unitare; in fine, din 1874, prin interventia noilor membri, Lambrion si Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria si cultura nationala. Astfel, de unde mai inainte se vorbise despre Elementele de viata ale popoarelor si despre Cartile omenirii, cicluri din 1874 si 1875 limiteaza preocuparile la elmentele nationale ale culturii noastre si la publicarea, incepand din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la inceput sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Aceasta publicatie se va bucura de cel mai inalt prestigiu in istoria literaturii romane. Ea a impus, inca de la aparitie, o influentele consecutive exercitate asupra poporului roman. Curand, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizatiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecuta mai tarziu in alte maini. Asociatia infiinteaza si o librarie, pusa sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar disparuta si ea dupa o scurta functionare. Existenta tipografiei permite “Junimii” directie noua, moderna, intregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic si sentimentul valorii estetice. Inca de la inceputurile ei, miscata de constiinta primelor nevoi ale culturii romanesti in acel moment, “Junimea” abordeaza problema ortografiei romanesti, foarte acuta in epoca trecerii de la intrebuintarea alfabetului chirilic la cel latin. In sedintele insufletite, tinute de obicei in casa lui Vasile Pogor sau acasa la Titu Maiorescu si dominate de personalitatea plina de prestigiu a acestuia din urma, se discuta probleme de ortografie si limba, se recitesc poetii romani in vederea unei antologii si se compun sumarele revistei, uneori in cazul general pentru productiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare pastreaza in cea mai mare parte urma activitatii “Junimea”, si lectura atenta a revistei permite refacerea vietii renumitei grupari literare si a etapelor pe care le-a strabatut.                   

Formularea cazului

Daca scriitorii pasoptisti au alcatuir si au pus in practica un program coerent de construire a identitatii nationale prin intermediul literaturii, generatia urmatoare se considera indreptatita sa reaseze fundamentele culturii romane moderne, printr-o actiune critica vizand toate domeniile: cultura, politica, viata sociala si cea morala.

Cazul il constituie identificarea si ilustrarea criticismului junimist, care analizeaza urmarile adaptarii prea rapide si superficiale a institutiilor si a formelor civilizatiei occidentale. Opera de intemeie a civilizatiei si a culturii romane moderne, infaptuita de predecesori, este criticata sever, cu scopul unei schimbari de paradigma.

Junimistii sanctioneaza evolutia grabita, “arderea etapelor”, in activitatea pasoptistilor, considerand mai potrivita o evolutie “pas cu pas”, prin asimilari controlate de spiritual critic.

                                     

Descrierea si analiza cazului

        Criticismul junimist se manifesta mai intai in domeniul limbii, prin publicarea lucrarii lui Titu Maiorescu “Despre scrierea limbii romane” (1866). Contextul publicarii este semnificativ, pentru ca precede intemeierea institutiei academice si porneste campania noilor forte culturale impotriva curentului Latinist. Scopul major si urgent al unei institutii de tip academic era codificarea limbii: simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici si a altor mijloace de normare a limbii literare.

            Lucrarea lui Titu Maiorescu formuleaza prima teza a concordantei intre forma si fond, referindu-se la raportul necesar intre alfabetul latin si limba romana:

            “In momentul in care romanii s-au patruns de adevarul ca limba lor este o lomba romana, in acel moment si forma extraordinara sub care avea sa se prezinte aceasta, adeca scrierea sau […] literele trebuiau luate tot de la romani. Si, astfel, alfabetul slavon, care invalea mai mult decat revela limba romana, si pe care il primisem numai dintr-o oarba intamplare externa fu alungat din scrierea noastra cea noua si fu inlocuit prin alfabetul latin.”*

            Salutand adoptarea alfabetului latin in locul celui chirilic (slavon), Maiorescu incepe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezentanti de mare autoritate in epoca:

            „Esenta etimologismului in ortografie este alta. El cere ca dupa ce literele s-au stabilit, fie cu semne, fie fara semne, scrierea ortografica insa sa nu se indrepte dupa vorbirea actuala, foarte influentata prin legi eufonice, ci dupa legile derivatiei cuvintelor de la originea lor, intrucat aceasta se poate urmari in intreaga traditie a limbii. De aceea d. Cipariu scrie cuvantul „bine” nu cu „i”, cum il pronuntam noi, ci cu „e”, adica „bene”, „e” fiind vocala originara.”

            In opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului in scriere ar fi avut ca efect un regres: limba ar fi fost „aruncata” cu secole in urma.

           

Desi numit membru al Societatii Literare (viitoarea Academie), in iulie 1867, Maiorescu demisioneaza in semn de protest fata de respingerea proiectului sau privind scrierea limbii romane si va reveni abia in 1879, cand Academia ii accepta proiectul, semn al victoriei in prima „batalie” culturala.

 

           

*„Despre scrierea limbii romane” , Titu Maiorescu

Etapele “Junimii”:

         

Junimea are o existenta de mai multe decenii, cu activitati si orientari ce se schimba de la o etapa la alta.

• 1863-1874 - activitatea s-a desfasurat la Iasi si a fost importanta mai ales prin caracterul ei polemic in domeniul limbii, al literaturii si al culturii. Se promoveaza in aceasta perioada principii estetice si sociale.

            Aceasta etapa ieseana a societatii, cu intruniri saptamanale in casa lui Titu Maiorescu si cea a lui Pogor, constituie faza ideologica, de afirmare si de legitimare prin combaterea vechii directii in cultura romana. Junimistii evita implicarea politica, activitatea lor vizeaza trei directii: limba, literatura si cultura.

            Activitatile cuprind un larg spectru cultural si se manifesta prin:

▪ prelectiunile populare cu public larg, intalnirile in cerc restrans pentru lectura creatiilor originale;

▪ editarea unei reviste a societatii, “Convorbiri literare”, incepand cu 1 martie 1867, cu aparitie lunara;

▪ folosirea unei tipografii si librarii proprii pentru a publica si raspandi opera membrilor societatii;

▪ sustinerea campaniilor pentru limba romana literara vizand alfabetul si ortografia.

• a doua etapa, cea a sedintelor duble (1874-1885), este marcata de intrarea junimistilor in viata politica, in partidul conservator. Functia de ministru al Instructiunii Publice il obliga pe Titu Maiorescu sa se stabileasca la Bucuresti. Lui I se alatura Mihai Eminescu si Ioan Slavici, ca redactori la ziarul  “Timpul”, oficiosul partidului conservator. Junimea se scindeaza, sedintele se tin atat la Iasi, in casa lui Vasile Pogor, cat si la Bucuresti, in casa lui Titu Maiorescu. Activitatile “Junimii” se indreapta mai ales spre literatura:                                              

▪ se consolideaza “directia noua in poezie si in proza prin capodoperele marilor scriitori – Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, publicate in revista “Convorbiri literare”, dar si in volume;

▪ poeziile lui Eminescu si nuvelele lui Slavici sunt traduse in limba germana de Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu;

▪ “Junimea” continua sa ofere burse tinerilor pentru studii in strainatate;

▪ criticismul se manifesta acum prin noi campanii, notabila fiind polemica lui Maiorescu privind “arta cu tendinta” si “arta pentru arta”, purtata cu Constantin Dobrogeanu-Gherea.

• dupa 1885 – “Junimea” impreuna cu revista “Convorbiri literare” se muta la Bucuresti. Activitatea junimistilor se canalizeaza in aceasta perioada catre preocupari universitare, capatand un caracter academic. In aceasta etapa, junimistii se intereseaza de dezvoltarea altor domenii ale vietii culturale, neabordate pana acum si anume filozofia, istoria, geografia. Ca urmare, se publica primele studii de istorie (A.D.Xenopol – “Istoria romanilor”, in 14 volume) si de filozofie (Vasile Conta).

                   

Junimistii si pasoptistii

Junimistii au recunoscut meritele predecesorilor. Generatia pasoptista a avut un rol decisiv in procesul de modernizare a societatii romanesti, de construire a identitatii nationale, atat prin participarea activa la viata politica a tarii, cat si prin cultura, mai ales prin literatura originala, cu specific national. Pasoptistii, „oamenii inceputului de drum” (Paul Cornea), au intemeiat literatura romana moderna, au asimilat romantismul, preluand si elementele neoclasice si iluministe, au fondat speciile si genurile in literatura romana, au folosit sursele de inspiratie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populara, valorificand in literatura culta resursele expresive ale limbii populare.

In toate domeniile culturii intemeiate de pasoptisti, junimistii provoaca schimbari majore:

▪ in domeniul limbii combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August Treboniu Laurian si Timotei Cipariu; sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica; pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;

▪ in domeniul educatiei culturale, sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte („prelectiuni populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatura, alte arte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cu oratoria practicata pana atunci si pregatesc un public avizat;

▪ in domeniul literaturii isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, reper teoretic fundamental; inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii si realizarea artistica.

Periodizarea Junimii

In activitatea societatii si a revistei se contureaza distinct trei etape.

Perioada 1863- 1874

Prima etapa se intinde de la intemeiere pana in 1874, anul in care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instructiunii publice, se muta la Bucuresti. In aceasta etapa predomina caracterul polemic. Este epoca in care se elaboreaza principiile sociale si estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limba, purtate cu latinistii  si ardelenii, apoi a polemicilor cu bamutistii, cu Bogdan Petriceicu Hasdeu si cu revistele din Bucuresti, duse nu numai de Maiorescu, dar si in actiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vargolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea in care “Junimea” provoaca cele mai multe adversitati, dar si aceea in care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului incepe sa se formeze in jurul ei.

Perioada 1874-1885

Intre anii 1874 si 1885 urmeaza a doua faza a “Junimii”, epoca in care sedintele din Iasi se dubleaza cu cele din Bucuresti, in diversele locuinte ale lui Maiorescu si in cele din urma in armonioasa casa din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fantana Blanduziei,, Despot-voda; Caragiale a citit O noapte furtunoasa, aparute in aceeasi perioada in Convorbiri literare impreuna cu operele lui Vasile Conta si Ion Creanga. Este perioada de desavarsire a directiei noi. In paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, precum si ale altor personalitati din primul rang in arta, stiinta si cultura. Este perioada de glorie absoluta a revistei.

Perioada 1885-1944

1886-1900

Perioada 1885-1944 este o perioada mai lunga si lipsita de omogenitate. Transferata la Bucuresti, revista isi schimba in mare masura profilul, predominand cercetarile istorice si filozofice.In anul 1885 Iacob Negruzzi se muta la Bucuresti, luand cu sine revista a carei conducere o pastreaza singur pana in 1893, pentru ca in 1895 sa fie format un comitet care sa isi asume intreaga conducere a revistei. Intre anii 1885 si 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importanta dezvoltare. In aceeasi perioada are loc lupta “Junimii” cu socialistii, actiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinita de aceea a lui Petre Missir si de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinti, Gr. Tausan etc. Desi in acest interval Ion Luca Caragiale isi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid si gloriei tinere a lui George Cosbuc perioada dintre 1885 si 1900 da gruparii si revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate. Este epoca in care se stabileste pentru trei sau patru decenii de aici inainte configuratia Universitatii, mai cu seama a celei bucurestene si in care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale stiintei si oratoriei universitare.

 1900-1907

In 1900 vechiul comitet se completeaza cu nume noi, provenind din domeniul stiintelor naturale. Nume noi se amesteca cu altele noi, mai putine nume din sferele literare, mai multe din cele savante si universitare. Animatorul comitetului este Ion Bogdan care, in 1903, devine directorul revistei pana in 1907, cand revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinti. Daca pana in 1900 revista isi pastrase in primul rand traditionalul ei caracter literar si filozofic, o data cu intrarea lui Ioan Bogdan in comitetul de redactie si apoi cu trecerea lui la directia revistei, Convorbirile devin o arhiva de cercetari istorice, in paginile careia se disting, alaturi de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga si altii. Si daca vechile lupte ale Convorbirilor literare fusesera purtate pe teme de cultura generala, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ion Bogdan impotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga impotriva lui A. D. Xenopol si Tocilescu.

Ultima etapa

A cincea epoca a Convorbirilor cea care a inceput in anul 1907, coincide cu lunga directie a lui Simion Mehedinti, in timpul careia arhiva de cercetari istorice se completeaza cu una de filozofie, unde apar contributiile ganditorilor, la inceputurile lor atunci: Ioan Petrovici, C. si M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura literara cea mai importanta a epocii este Panait Cerna, a carui colaborare incepuse insa de sub directia anterioara. In latura indrumarii critice nimic nu poate fi pus alaturi de marea epoca ieseana si nici de dezvoltarea ei ulterioara prin contributia lui P.P Negulescu si a lui Mihail Dragomirescu. Aparitia lui Eugen Lovinescu este de scurta durata, rostul criticului urmand sa se precizeze mai tarziu. Convorbirile literare au avut totusi controverse si in aceasta perioada cu revistele Viata noua si cu Viata romaneasca.     Lipsite insa de sprijinul unor noi si puternice talente literare, Convorbirile literare incep sa piarda din vechiul prestigiu pana cand, in 1921, Simion Mehedinti preda conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, impreuna cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase inca din perioada vechii conduceri prin studii de arta romaneasca veche si populara. Nici noua directie nu izbuteste insa sa impuna revista in rolul ei de altadata. O viziune asupra intregii “Junimi” nu va mai fi posibila decat dupa ce va fi cuprinsa intreaga arborescenta a miscarii, dezvoltata prin silintele celei de-a doua generatii de scriitori si ganditori junimisti.

         

Obiectivele “Junimii”:

• raspandirea spiritului critic;

• incurajarea literaturii nationale;

• neatarnarea intelectuala a poporului roman;

• originalitatea culturii si a literaturii romane;

• crearea si impunerea valorilor nationale;

• educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor indreptandu-se spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor;

• unificarea limbii romane literare.

            In domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticand tendintele latiniste ale carturarilor transilvaneni care propuneau “curatarea” limbii romane de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, si Timotei Ciparin si George Baritiu, pe de alta parte, a stimulat studiile asupra limbii romane.

            Dupa unire, dar mai ales dupa dobandirea independentei nationale, accentul trebuie sa cada pe calitatea artistica a literaturii, pe idealul perfectionarii ei interioare. Limba oficiala, falsa eruditie si lipsa de gust sunt permanent semnalate si ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrati acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentantii noii generatii literare, in frunte cu Titu Maiorescu, incep insa sa domine scena.                      

Sprijinind si aparand valorile autentice, Maiorescu are si darul de a descoperi si a atrage in cercul sau vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar romanesc. Aici isi publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creanga publica primele trei parti din “Amintiri din copilarie” si povesti, I.L.Caragiale isi citeste si publica majoritatea comediilor, Ioan Slavici publica nuvele si povesti.

Alti colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Bratescu-Voinesti. Acesti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.

Meritul “Junimii” a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si lucida societatea si cultura romaneasca, semnalandu-si slabiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca si aceea dintre junimisti si ceilalti intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea directa a oamenilor de cultura in problemele societatii.

            Manifestarile “Junimii”, organizate cu scopul concretizarii obiectivelor:

• educarea publicului prin “prelectiuni populare”, reusind sa impuna o mentalitate junimista in epoca, fara dogme si sa dezvolte spiritul oratoric pe care il considerau o arta.

            Prelectiunile populare, debuteaza in februarie 1864 si sunt organizate timp de aproape doua decenii sub forma unor conferinte duminicale. Aceste prelectiuni contribuie la raspandirea principalelor idei junimiste:

* respingerea rupturii violente intre trecut si present;

* respingerea conceptului burghez de libertate si a conceptiei burgheze despre propietate;

* apararea propietatii mostenite si legarea ei de onoarea personala a propietarului;

* pastrarea izvorului de bogatie naturala;

* aderarea la ceea ce este imediat, la concret;

* actiunea statului in directia rezolvarii marilor probleme ale vremii;

* transformarea statului intr-un purtator al culturii;

* respectarea specificului national.

                                                                       

            Dintre cei care au tinut prelectiuni s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii, printr-o limba romana limpede si frumoasa, prin constiinte variate. Inca de la prelectiunea introductiva intitulata “Ce scop au cursurilr populare?”, el a trezit admiratia tuturor, prestigiul lui a crescut odata cu prelectiunile “Despre religiunea in popor”, “Despre sunete si culori”, si a culminat cu ultima prelectiune “Despre minte si inima”.

            In cadrul acestor conferinte a fost formulata in 1868 teoria “formelor fara fond” care exprima viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un fundament filozofic, fiind construita pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat in cultura, cat si in dezvoltarea sociala.

            Autonomia valorilor porneste de la un principiu din filozofia lui Immanuel Kant, care delimiteaza domeniul esteticului de celelate valori (etice, stiintifice si utilitare, politice). Titu Maiorescu analizeaza erorile lucrarilor istorice si filozofice considerate fundamentale ca demonstratie de latinitate a limbii romane: “Istoria pentru inceputurile romanilor in Dachia” de Petru Maior (1812), “Lexiconul de la Buda” (1825), “Tentamen criticum in linguam romanicam” (1840), scrisa in latina pentru straini, lucrari care incalca uneori adevarul stiintific, recurgand la exagerari provocate de intentii demonstrative si de motivatii politice.

            Maiorescu exprima necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea ce are ca efect confuzia valorilor.

            Unitatea intre cultura si societate  este prezentata ca raport necesar intre dimensiunea universala a formelor culturale (arta, stiinta etc.) si determinarea concreta a unei societati (istorice, mod de viata etc.) care constituie “fundamentul dinlauntru”.                                                                  

Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul provenit din teoria evolutiei organice. Prin “fond”, Maiorescu intelege sistemul activitatilor materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele caracteristice ale psihologiei colective, traditiile si spiritual acestora, asa cum se reflecta in conduita practica. Prin “forma”, sunt desemnate structurile institutionale, juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale (presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc.), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul societatii.



            Teza maioresciana sustine evolutia organica a unei societati, adica dezvoltarea de la fond spre forme, cu pastrarea unei concordante permanente intre ele.

            La inceput, prelectiunile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme comune pentru fiecare an. In 1872, in cadrul temei comune Omul si natura,s-au tinut prelectiuni precum: “ Scrierea”, “Arta”, “Morala si stiinta”, “Locuinta”, “Plugul”, “Corabia”, “Arma si unealta”.

• unificarea limbii romane literare incepe prin propunerea junimistilor privind inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimata inca din 1860. In acest sens, Titu Maiorescu publica articolul “Despre scrierea limbii romane” (1866), in care sustine toate ideile junimiste privitoare la limba: ortografia sa fie fonetica, inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, respinge etimologismul sustinut de pasoptisti, propune normarea limbii (introducerea de reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Romana aproba si oficializeaza aceasta scriere pentru intreaga tara.

• interesul pentru literatura se manifesta inca de la infiintarea societatii si a revistei. Inca din 1865, junimistii emit ideea publicarii primei antologii de poezie romaneasca pentru scolari, iar in primul numar al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publica studiul “O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”, care il va consacra definitiv ca indrumator si critic literar. In domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja de eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri si se pune accent pe poezia populara; in proza, se remarca in mod deosebit Ioan Slavici si Ion Creanga; in dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale.

            Tudor Vianu a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenul cultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trasaturilor dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic si academic”, “ironia” si “vestita zeflemea junimista”, “spiritul critic”.

            In concluzie, esenta culturala junimista insumeaza spiritul filozofic si oratoric, spiritul clasic si academic, ironia si spiritul critic.

            Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a infiintat-o:

a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste. Membrii sai sunt, in cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai putin specialisti in domenii precise ale stiintei. Nu gustul individual, impresia de moment ii calauzesc, ci dorinta de a construi pe o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului. Asa procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.Xenopol, P.P.Carp sau, mai tarziu, Mihail Dragomirescu.

b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste si din opozitia impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar si din respingerea frazeologiei politice parlamentare si a betiei de cuvinte a timpului; impune un model in care totul, de la vestimentatie la dictie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare, masura. Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei discursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la Junimea.                              

c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie. Oamenii cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte inovatiile momentului, indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism, in literatura, impresionism, in pictura sau muzica. Art Nouveau, in arhitectura. Astfel, clasicismul se bucura de o buna primire la Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul junimist se indreapta catre productia confirmata de timp.

d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie si morga al actiunii lor culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice argument ridicol, care a coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei. Ironia, folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului. Totul conduce spre acest mod de a intelege activitatea junimista, de la opozitia lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli in functionarea societatii, pana la devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine poate; de la placerea poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani, pudicul Naum, carul de minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la exclamatii deloc academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota fara haz.

e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trasatura a intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe acea atitudine centrala impusa de Titu Maiorescu – respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in formele de manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui Eminescu.

Nevoia de adevar implica si modestia, rechemand spiritele la cunostinta limitelor si a conditiilor de fapt, pe principiul ca sarcina modesta, dar bine implicate este superioara marilor nazuinte. De asemenea, se doreste asezarea vietii politice si culturale pe baze autentice, respingandu-se “formele fara fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi reperele permanente ale junimistilor.                  

Toate acestea fac din actiunea junimista un moment crucial in evolutia culturii romane, despre care E.Lovinescu va afirma cu deplina indreptatire: ,,Cand o miscare culturala, in afara de mortarul catorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti, a dat politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei pe M.Eminescu, prozei pe Ion Creanga, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare insemnatate.”**

            Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii culturale creatoare, delimitate de un spirit critic neadormit si un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat si a impus o astfel de directie, aducand in atmosfera produsa de unirea romanilor din 1859 un climat de noua intemeiere, simetrica in planul culturii, cu eforturile de consolidare politica, sociala si economica incepute de Al.Ioan Cuza si de ministrul sau Mihail Kogalniceanu, omul de idei al epocii pasoptiste dar si al celei urmatoare. Junimea a determinat o directie noua si in literatura: fundamental romantica in perioada pasoptismului, literatura romana evolueaza in a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenta.

Titu Maiorescu, intr-un studiu foarte important din 1868, intitulat “In contra directiei de astazi in cultura romana”, a facut observatia ca, in epoca moderna a istoriei noastre (de la 1821 incoace), dezvoltarea s-a facut prin imprumutarea de la alte civilizatii europene a unor “forme” (institutii sociale sau culturale, manifestari politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adica spiritului profound, traditiilor, felului de viata de la noi. Formula maioresciana a devenit celebra  sub numele de “forme fara fond”.   Maiorescu vrea sa spuna ca reformele politice, sociale, economice, culturale nu s-au bazat pe o studiere atenta a lucrurilor din tara, ci au fost rezultatul dorintelor claselor suprapuse de la noi de a fi cu orice pret in pas cu Apusul. Stim ca o parte din cei care au infaptuit Revolutia de la 1848 si Unirea din 1859 au fost puternic influentati de revolutiile  si de reformele burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei atat de nerecunoscatori ai situatiei din tara lor? Maiorescu se refera mai ales la unele exagerari, in limbajul politic al pasoptistilor, la superficialitatea unor schimbari etc. Teoria maioresciana se baza pe o conceptie sociala si filozofica a timpului cunoscuta sub numele de evolutionism si care pretindea ca orice dezvoltare sociala trebiue sa fie lenta, metodica, incepand cu fondul si imprumutand acele forme care corespund necesitatilor adevarate. Dar studiul istoriei arata ca uneori evolutia nu e organica si ca imprumutarea unei forme poate juca, la randul ei, un rol destul de mare in schimbarea fondului. Uneori simpla moda influenteaza comportarea profunda a oamenilor. Asa cum Unirea Principatelor a fost anticipata de uniunea vamala, de constitutia numita Regulamentul organic, care era valabila si pentru Moldova si pentru Muntenia, adica de forme partiale de unificare a institutiilor, orice schimbare de fond poate fi anticipata si influentata de schimbari de forma. Maiorescu gresea mai ales cerand ca formele noi si necorespunzatoare sa fie distruse. N-avem inca muzica nationala (fondul), la ce ne trebuie scoala de muzica, conservatorul (forma) se intreba el si cerea desfiintarea acesteia din urma. Dar s-a dovedit ca muzica nationala a putut aparea in urma conservatorului si ca aceasta scoala a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat si o consecinta absolut remarcabila: introducerea in mentalitatea publica a cultului pentru adevar. Insanatosirea vietii publice, a limbajului parlamentar (dar si literar), combaterea exceselor de tot felul au facut posibile conditiile pentru aparitia marii literaturi si culturi clasice, a acelor opere de valoare, datorate lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Slavici etc., care reprezinta un stadiu nou, evoluat, al culturii nationale.

Junimea si Convorbiri literare

Societatea Junimea si “Convorbiri literare” au jucat in literatura romana un rol considerabil.Ele au creat un mod de a intelege cultura ,care a primit numele de spirit junimist. Care sunt insusirile spiritului junimist? Tudor Vianu le considera definitorii pe urmatoarele cinci:inclinatia spre filozofie,spiritual oratoric,clasicismul,ironia si spiritual critic.

            1)Junimistii sunt intelectuali cu pregatire filozofica,oameni foarte cultivati si la curent cu evolutia stiintei si a literaturii. Inclinatia lor spre filozofie inseamna preferinta pentru idei generale. Ei nu sunt specialisti ingusti si isi pun problemele generale ale societatii si culturii romane. Cand mai tinerii membri ai societatii aduc o pregatire de specialitate mai buna, ei se lovesc de o oarecare rezistenta a fondatorilor,care prefera speculatia genearala analizelor de specialitate stricta. De altfel,Maiorescu indruma pe poetul Eminescu sa studieze filozofia,iar pe istoricul A. D. Xenopol, sa studieze,pe langa istorie si drept,filozofia.

            2)Oratoria junimista pleaca de la combaterea modului de a vorbi in public a generatiei anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogii insuportabile(criticate si de Caragiale in piese sale). Junimistii isi bazeaza vorbirea publica pe un control sever al expresiei. La “prelectiunile populare” vorbitorul venea neobservat de ascultatori, isi facea aparitia pe scena exact la ora fixata, vorbea 50 de minute,fara sa citeasca sau sa rercurga la paharul de apa obisnuit,apoi disparea la fel de misterios. Tinuta vorbitorului era ingrijita, chiar solemna. Cuvantarea era riguros intocmita. Nimic de prisos, nici o fraza in plus. Acest sistem a fost prelungit de junimisti, cand au intrat in politica, si in sedintele parlamentului, ei fiind socotiti printre primii oratori parlamentari. Titu Maiorescu si Petre Carp au creat un stil(exact,ironic,laconic) al discursului de acest gen, presarat de formule memorabile. Maiorescu a scris un articol celebru in 1902,”Oratori, retori si limbuti”, in care face o scurta istorie a oratoriei parlamentare romanesti, distingand pe vorbitorii care aveau ceva de spus (adevaratii oratori) de cei care vorbesc doar ca sa vorbeasca(limbutii); intre acestia, la jumatatea distantei, se afla, dupa parerea lui Maiorescu,”retorii”,nici cu adevarat oratori,nici numai simpli limbuti.

             3)Clasicismul, in forme academice, al spiritului junimist e legat in primul rand de vocatia pedagogica si universitara a lui Maiorescu si a multora dintre studentii sai. Junimea si ”Convorbirile” incurajeaza literatura clasicista, atat in sensul ca apartine curentului clasic propriu-zis, cat mai ales in acela ca e ”clasata”, adica acceptata de cei mai multi ca valoroasa. Dar nu e vorba doar de aceasta preferinta, ci de credinta lui Maiorescu ca o literatura si o critica nationala trebuie sa educe spiritul public, cultivandu-i deprinderi corecte, din care cauza ele trebuie se indeplineasca unele conditii esentiale: literatura sa fie indiscutabila, sub raportul valorii, iar critica sa fie academica, serioasa, metodica.

            4)Dar acest academism(aceasta seriozitate fundamentala, in tot ce intreprindea, a lui Maiorescu) nu exclude, ci, din contra, presupune ironia. Am vazut ca cenaclul junimist cultiva gluma, anecdota, zeflemeaua. Junimistii spuneau ca in grupul lor “intra cine vrea, ramane cine poate” (adica cine rezista ironiilor). E vorba insa nu numai de latura aceasta hazlie a lucrurilor, ci de o convingere mai profunda a lui Maiorescu si a celorlalti ca nu se poate construi nimic, pe o baza noua, fara a distruge mai intai, cu ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecatile si ideile gresite. Junimistii au fost mari polemisti. Ei au inceput intotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una din tintele ironiei lui Maiorescu a fost “betia de cuvinte”. Sub acest titlu, Maiorescu a scris un celebru articol polemic contra delirului verbal, a limbutiei fara continut, din multe studii de specialitate ale vremii.

            5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii in problemele culturii, care este cunoscuta sub numele de spirit critic. Uneori acest spirit critic a fost considerat ca un criticism. Criticism inseamna critica exagerata. Spiritual junimist a fost legat adesea in trecut de exagerarea criticii si membrii societatii, acuzati ca nu iubesc nimic, stramband din nas la tot, ca sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost partizanii spiritului critic in cultura, adica a acelei atitudini care priveste totul in fata, lucid, care nu se imbata cu apa rece, cum spune proverbul, si nu admite nimic decat sub rezerva discutie si argumentatiei temeinice. Aceasta pozitie le-a fost inspirata junimistilor de o anumita evolutie a societatii si gandirii omenesti in epocile precedente.

PROZATORII   JUNIMII

 

        1.TITU   MAIORESCU (1840-1917)

               Titu Liviu Maiorescu   (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucuresti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician si scriitor roman, prim-ministru al Romaniei intre 1912 si 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Romane, personalitate remarcabila a Romaniei sfarsitului secolului al XIX-lea si inceputului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fara fond, baza Junimismului politic si 'piatra de fundament' pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

       Anii 1860 au  insemnat pentru Maiorescu „prelectiunile populare“ (conferinte asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat, directoratul la Scoala Normala „Vasile Lupu“ din Iasi, infiintarea, in 1867, a revistei Convorbiri Literare.

     Desi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epoca de implinire a idealurilor pasoptiste, totusi unele accente se schimbasera, conditiile erau altele decat pe vremea tineretii romantice a lui Heliade Radulescu, Alecsandri sau Balcescu. Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si culturale romanesti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evolutii naturale, organice si temeinic pregatite, adversar al „formelor fara fond“, al caror rechizitoriu il face in articolul din 1868, In contra directiei de astazi in cultura romana, in care condamna introducerea unor institutii imitate dupa cele occidentale si carora nu le corespundea un fond adecvat in mentalitatea, creatia si nivelul de cultura al poporului roman.

     Inceputurile activitatii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiasi despartiri de generatia anterioara. Spre deosebire de anii premergatori revolutiei de la 1848, cand o nevoie acuta de literatura originala il facea pe Heliade Radulescu sa adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri romanesti, deceniul al saptelea al secolului XIX ajunsese sa cunoasca o relativa afluenta de poeti si prozatori, ale caror mijloace artistice erau adesea mult disproportionate fata de idealurile si de pretentiile lor. Se punea acum problema unei selectari a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice si o asemenea sarcina isi asuma Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ actiunea „critica judecatoreasca“, intrucat studiile si articolele lui nu analizeaza detaliat opera literara discutata, ci contin mai mult sentinte asupra ei. Acestea se intemeiaza pe o vasta cultura, un gust artistic sigur si pe impresionante intuitii. Insusi mentorul Junimii considera acest fel de critica (net afirmativa sau negativa) necesara doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmand ca modalitatile ei de realizare sa se nuanteze mai tarziu, intr-o viata literara in care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic si, implicit, vor fi facut sa sporeasca exigenta publicului.

        Aceasta opera de indrumator, de luptator pentru impunerea valorilor avea s-o duca Maiorescu intreaga viata, impartita intre activitatea politica (in care avea sa ajunga pana la functia de prim-ministru, dar si sa piarda un prieten din tinerete, pe P.P. Carp), universitara (ca profesor a avut si a promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade si altii), de avocat si de critic literar. I s-a reprosat lui Maiorescu faptul ca n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atata cat este, opera lui de critic marcheaza profund una dintre cele mai infloritoare epoci din istoria literaturii romane: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu insusi, este legat de creatia si impunerea in constiinta publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu si altii.

         In privinta comportarii, a felului de a fi i s-a reprosat lui Maiorescu raceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiana, care parea sa ascunda un suflet uscat; este celebra in acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald si frig nu i-a fost nimanui langa dansul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii si discipolilor sau, chiar adversarului sau, Dobrogeanu-Gherea, intr-un moment important din viata acestuia, ne releva insa un om de o mare si, in acelasi timp, discreta generozitate. Iar randurile adresate lui Eminescu bolnav, care isi facea scrupule in legatura cu provenienta mijloacelor materiale permitand intretinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabila delicatete sufleteasca:

     „Vrei sa stii cu ce mijloace esti sustinut deocamdata? Bine, domnule Eminescu, suntem noi asa straini unii de altii? Nu stii d-ta iubirea (daca-mi dai voie sa intrebuintez cuvantul exact, desi este mai tare), admiratia adeseori entuziasta ce o am eu si tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toata lucrarea d-tale literara si politica? Dar a fost o adevarata exploziune de iubire, cu care noi toti prietenii d-tale (si numai acestia) am contribuit pentru putinele trebuinti materiale ce le reclama situatia. Si n-ai fi facut si d-ta tot asa din multul-putinul ce l-ai fi avut cand ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea dumitale.”

       Autoritatea incontestabila, bazata pe cultura, pe inteligenta si pe caracter, exercitata de Titu Maiorescu toata viata, s-a manifestat inca de timpuriu, recunoscuta fiind de colegii de generatie precum P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, T. Rosetti, care se strang in jurul lui, la putin timp dupa intoarcerea din strainatate, de la studii, spre a crea acea societate literara al carei spirit si a carei actiune aveau sa-si lase amprenta asupra uneia dintre cele mai stralucite perioade din literatura noastra.
       ”Junimea”, o data constituita, criticul avea sa fie mentorul ei, imprimandu-i un spirit de seriozitate in discutarea problemelor literare, lingvistice, filozofice sau istorice si un discernamant in judecarea estetica aplicata creatiilor literare ce aveau sa directioneze una din orientarile cele mai importante si mai statornice ale culturii romane din ultimele decenii ale secolului trecut.
Simpla lui prezenta la sedintele “Junimii”, impune respect si moderatie in comportamentul membrilor societati, altfel mari amatori de farse si anecdote, iar articolele lui Maiorescu reprezinta formularea cea mai clara si mai profunda a ideilor junimiste. Spiritul teoretic a lui Maiorescu si marele lui talent de expresie a dominat intreaga societate de doctori, militari, matematicieni, filologi, istorici, profesori, avocati si economisti.
       Titu Maiorescu a fost cel care a propus infiintarea unei reviste a « Junimii »si care a fost de acord cu titlul propus de Iacob Negru-zzi: « Convorbiri literare » Primul numar a aparut la 1 martie 1867, Titu Maiorescu a scris introducerea, semnata si de I. Negruzzi.

.Tudor Vianu despre Titu Maiorescu
 ». unul dintre cei mai luminati oameni ai intregului secol in care se plamadise Romania moderna. Bucurandu-se din anii tineretii de un mare prestigiu personal, facut din masura, consecventa si demnitate, din bun gust in aprecierea literara a altora si, in proprii productie, dintr-un talent care mentine inca tinere pagini scrise cu sase sau sapte decenii in urma, dintr-o arta aristocratica a vietii cu atat mai uimitoare cu cat, in armonia ei, se ridica peste primejdiile unei organizatii expuse depresiunii morale si chiar deselor incercari ale sanatatii fizice, Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul sau prin devotamentul daruit cauzelor bune si pasiunii dezinteresate de a sluji « 

    Printre meritele remarcabile care fac din Titu Maiorescu o personalitate de prim rang a literaturii romane se numara si acela de a fi intuit valoarea celor mai importanti scriitori ai nostri de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX , de a-i fi incurajat si sustinut moral si chiar material.
  A fost primul critic care a intuit in adevarata sa esenta geniul eminescian, ingrijindu-se de prima editie a poeziilor lui Eminescu in 1883, si apoi de urmatoarele. Pe Slavici l-a ajutat sa se stabileasca la Bucuresti. L-a apreciat pe Caragiale si i-a luat apararea in 1885 impotriva acuzatilor de imoralitate.
Si alti scriitori au fost remarcati de el: George Cosbuc, pe care l-a chemat la Bucuresti dupa ce a citit in „Tribuna”, „Nunta Zamfirei”, Duiliu Zamfirescu, Octavian Goga, Sadoveanu si I. Al. Bratescu-Voinesti.

       Titu Maiorescu si posteritatea
Afirmat si combatut (de Gherea sau Hasdeu, spre exemplu) in partea a doua a secolului trecut, venerat si din nou demistificat mai apoi, Titu Maiorescu nu poate fi omis din istoria noastra literara pentru ca a condus o scoala de literatura (Junimea), a pornit „directia noua” in scrisul nostru, a fundamentat critica literara nationala, a impus apararea valorilor contra nonvalorilor. Indiferent de optiunile urmasilor sai din cercetarea literaturii, aceasta ultima consideratie nu poate si nu va putea niciodata fi anulata.
Titu Maiorescu a fost, este si va fi un contemporan.

    Insemnatatea  contributiei lui Titu Maiorescu  in ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de aceea pe care a obtinut-o in atatea alte domenii ale culturii  nationale.Dupa 1867, Maiorescu pubica primele sale studii critice ce privesc in primul rand poezia lirica in volumul “Critice “si in “Directia Noua”. In “Betia de cuvinte” ,Maiorescu ofera neajunsul pe care unii din scriitorii  timpului ,il perpetuau in ignorarea noilor cerinte ale momentului.”Betia de cuvinte” este forma epigonica si degenerate a retoricii.Ocupandu-se astfel de elucubratiile estetice ale lui Pantazi Ghica,Maiorescu noteaza :”In fantezia d-sale cea invapaiata  adjectivele inoata cu gramada ,si d-sa pescuieste cand pe unul cand pe altul ,si-l arunca fara alegere in bartele vreunui substantiv. Folosul acestei procedari literare este ca poti petrece timpul cu variatii asupra  aceleiasi teme ,cu combinari si permutari in marginea numarului de cuvinte date .Intelesul ramane acelasi si uneori castiga .”(Betia de cuvinte,1873,critice,I,p 235).

     Scriitor sobru si demn,care a fost si unul dintre cei mai insemnati vorbitori ai timpului sau,nu se ridica atat impotriva retoricei cat impotriva degenerarii ei caricaturale ,facuta din ostentatie  si intemperanta verbala .In atelierul oratoriei gaseste Maiorescu mijloacele sale stilistice de capetenie.Desigur,Maiorescu nu este un scriitor cu imaginatia vie ,cu paleta incarcata de culoare ,desi pe alocuri ,comparatiile si metaforele joaca un oarecare rol in scrisul sau .Farmecul literar al operelor provine din scurtimea sugestiva ,din pregnanta formularilor sale.Maiorescu  este in proza romaneasca descoperitorul conciziunii lapidare.Caracterul sententios  al prozei maioresciene este  incontestabil.Expunerea sa  se opreste din cand in cand pentru a lua forma maximei.Maxima este un fruct al conversatiei intre oamenii spirituali si comunicativi.Istoriceste vorbind,maxima ca gen literar nu este oare un produs al culturii moderne in Franta vechiului regim  ,al incomparabilei  arte de a conversa1.

1.Intr-un studiu asupra lui Rochefoucauld,regretatul Paul Zarifopol a pus bine in lumina relatia in care sta maxima  cu stilul vorbit si elocvent:”Izolata ca zicatoare ,sau presarata ca ornament instructiv in discurs sau in conversatie ,maxima este ,mi se pare ,un product evident si natural al stilului vorbit.si este de inteles ca aceasta forma literara a trebiut sa piarda tot mai mult din  functiunea ei estetica.In general se poate zice ,cred ,ca stilul nostru modern este mai mult determinat de meditatie ,de cugetarea solitara  si cat mai personala de comunicare si transmitere.Estetica noastra se orienteaza dupa impresia intima ,dupa intuitia prima i individuala ,nu dupa formularea logica ,discursiva si sociala.”(Pentru arta literara,1934,p.239)




In planul imaginatiei maioresciene ,trebuiesc amintite si acele cateva portrete in care trasatura fizica sprijina caracterizarea morala.Iata-l pe  Leon Negruzzi:”Inalt la statura ,lat la fata si la piept,cu umbletul balansat ca al marinarilor,cu gestu larg si cu rasul zgomotos al temperamentului sanguinic ,era mai intai de toate un om un la inima ,milos,cinstit ,si vesel pana la usurinta “(III,p 189).Oricat ar fi functionat pe alocuri fantezia lui Maiorescu ,darurile lui scriitoricesti trebiuesc cautate cu precadere pe alte taramuri ae imaginii.Una din uneltele artistice pe care le-a manuit cel mai bine si care i-a asigurat multe succese este fara indoiala ironia lui.Este reactia unui om care priveste de sus pe adversari,inveselindu-se pe seama lor,dar fara sa depaseasca vreodata  nivelul acelei urbanitati in care se ghiceste preocuparea omului de a se respecta mai intai pe sine.

          Selectiuni din proza populara:

  •  O cercetare critica asupra poeziei romane (1867)
  • In contra directiei de astazi in cultura romana (1868)
  • Directia noua in poezia si proza romana (1872)
  • Comediile domnului Caragiale (1885)
  • Eminescu si poeziile sale (1889)
  • Povestirile lui Sadoveanu (1906)
  • Poeziile lui Octavian Goga (1906)
  • Retori, oratori, limbuti
  • Betia de cuvinte

Titu Maioreescu, este creatorul criticii literare estetice romanesti. In 1867 el publica primul studiu de estetica din cultura noastra, cu titlul “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, cunoscut si sub titlul “Poezia romana”.
       
Studiul cuprinde doua parti:
a)Conditiunea materiala a poeziei;
b)Conditiunea ideala a poeziei;
         In prima parte a studiului, Titu  Maiorescu defineste poezia prin comparatie cu stiinta. Poezia exprima frumosul, iar stiinta adevarul; adevarul cuprinde idei, iar frumosul cuprinde idei manifestate in imagini sensibile.
   Spre deosebire de celelate arte, care au un material de constructie in natura (culorile, sunetele, piatra, lemnul, etc.), poezia nu are cuvantul, asa cum s-ar crede, pentru ca acesta este doar un mijloc de comunicare. Ca sa devina material al poeziei, cuvantul trebuie sa trezeasca in fantezia auditorului o imagine sensibila. Pentru a creea aceasta imagine prin cuvinte, poetii trebuie sa foloseasca cuvinte cu sens concret, sa concretizeze cuvintele cu ajutorul figurilor de stil. Titu Maiorescu da exemple de comparatii, epitete, metafore potrivite sau nu, atat din literatura romana cat si din literatura straina. Modele gasesti intotdeauna in poezia populara.
        In a doua parte a studiului intitulata “Conditiunea ideala a poeziei”, Titu Maiorescu discuta continutul poeziei, afirmand ca trebuie sa exprime intotdeauna “un simtamant sau o pasiune si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala, sau care sa tina de taramul stiintific”.

     
In studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana”, 1868, Titu Maiorescu a formulat celebra teorie a “formelor fara fond”, sustianand ca, in Romania, institutiile democratice sunt forme imprumutate din Occident, in contrast cu un fond patrialhal. Analizand “Noua directie”generata in literatura romana de societatea “Junimea”, in studiul “Directia noua in poezia si proza romana”, 1872, Titu Maiorescu stabileste o adevarata scara de valori a operelor scriitorilor romani pana la 1870.

          In poezia romana considera ca in fruntea noii directii trebuie situat Vasile Alecsandri. Dupa Vasile Alecsandri il situeaza pe Mihai Eminescu .(acesta publicase numai trei poezii in “Convorbiri literare”: “Epigonii’, “Mortua est’si “Venera si madona”) despre care a afirmat ca este “poet, poet in toata puterea cuvantului”.

MIHAI   EMINESCU

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti, d. 15 iunie 1889, Bucuresti) a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana, supranumit si „luceafarul poeziei romanesti”  

 Intre 1869 si 1872 este student la Viena. Urmeaza ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie si Drept (dar audiaza si cursuri de la alte facultati). Activeaza in randul societatii studentesti (printre altele, participa la pregatirea unei serbari si a unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea manastirii de catre Stefan cel Mare), se imprieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste, la Viena, pe Veronica Micle; incepe colaborarea la Convorbiri literare; debuteaza ca publicist in ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii. Intre 1872 si 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul in filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. In 2 octombrie, Eminescu s-a inscris la Facultatea de Filozofie din Viena ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a facut cunostinta cu Ioan Slavici si cu alti studenti romani din Transilvania si din Bucovina. A reluat legaturile cu vechii colegi de la Cernauti si Blaj.

    Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi ii comunica lui Eminescu impresia puternica provocata de poet in sanul societatii Junimea din Iasi, prin poeziile publicate de acesta in Convorbiri literare. Ii propune ca dupa terminarea studiilor sa se stabileasca la Iasi. La 6 august 1871, i se adreseaza din Ipotesti lui Titu Maiorescu, dandu-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbarii. Printre tinerii de talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski si compozitorul Ciprian Porumbescu.

       In toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii in sanul societatii Romania juna, Eminescu demisioneaza impreuna cu Slavici din comitetul de conducere. Amandoi sunt acuzati ca sunt atasati ideilor Junimii din Iasi. In studiul sau despre Directia noua, Titu Maiorescu evidentiaza meritele de poet, „poet in toata puterea cuvantului“, ale lui Eminescu, citandu-l imediat dupa Alecsandri. Studiul se tipareste cu incepere din acest an in „Convorbiri Literare”. In aceste imprejurari a parasit Viena si s-a intors in tara. In 18 decembrie s-a inscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subventii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era inmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botosani. Cursurile la care se inscrisese, sau pe care si le notase sa le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.

      In perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogata corespondenta intre Maiorescu si Eminescu, in care i se propunea poetului sa-si obtina de urgenta doctoratul in filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul Invatamantului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pe doctoratului In 1877 s-a mutat la Bucuresti, unde pana in 1883 a fost redactor, apoi redactor-sef (in 1880) la ziarul Timpul. A desfasurat o activitate publicistica exceptionala, care i-a ruinat insa sanatatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafarul, etc.). Nu a publicat nici o poezie in tot timpul anului 1882. In schimb a citit in mai multe randuri „Luceafarul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus in germana, in sedintele Junimii de la Titu Maiorescu.

  In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 3 dimineata, poetul a murit in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti.

    In 1889, Titu Maiorescu publica studiul „Eminescu si poeziile lui”, in care discuta personalitatea marelui poet din perspectiva teoriei schopenhaueriene despre geniu. Ca om de geniu, Eminescu ar fi trait exclusiv in lumea ideilor si ar fi fost indiferent la latura materiala a existentei sale sau la recunoasterea publica.

    Titu Maiorescu fixeaza cateva din trasaturile personalitatii lui Eminescu: “inteligenta ascutita”, “memoria prodigioasa’, “curiozitatea intelectuala” ceea ce explica vasta sa cultura, enciclopedismul sau. Combate apoi ideea ca poetul a fost nefericit, afirmand ca I-a fost caracteristica “seninatatea abstracta”, suferinta sa fiind provo-cata nu de cauze personale, ci de motive filozofice. El deplange soarta omului pe pamant in general, nu propriu-i destin.

   In a doua parte a studiului, Titu Maiorescu face aprecieri asupra poeziei eminesciene, sesizand bogatia tematica, expresie a vastei culturi a poetului, cat si manuirea perfecta a limbii romane.

   “Fat Frumos din lacrima ,Sarmanul Dionis,Cezara” au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepara .Eminescu este un povestitor fantastic  caruia i se impune nu obsevarea realitatii ci recompunerea ei vizionara ,grea de semnificatii adanci.Observatia este adevarata si pentru portretele eminesciene.Iata-l pe cel al lui Dan Dionis:”:Fata era de acea dulceata vanata ,alba ca si marmura in umbra,cam trasa fara a fi uscata ,si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra”.

 Pictorul vietii morale gaseste unul dintre mijloacele sale cele mai potrivite in intrebuintarea pe care o da epitetului .Epitetele eminesciene apar mai intotdeauna in grupe de trei si intr-un amestec caracteristic al epitetului sensibil cu cel moral.Tot  ca un mijloc al interiorizarii tablourilor si descrierilor apar in proza lui Eminescu comparatiile morale ,adica acelea care ilustreaza si intaresc o trasatura vazuta ,printr-una spirituala .Astfel ,in Fat-Frumos  din lacrima ,eroul impreuna cu fata rapita “fugeau prin noaptea pustie si rece ,ca doua visuri dragi”

   Dar in timp ce scade consistenta materiala a aspectelor vazute,creste expresia starilor de intensitatesi adancime morala.Imprejurarea poate fi observata in chiar vocabularul scriitorului ,care face un uz neingradit de termeni adanc ,adancime ,intensiv,aparuti cu aceasta mare frecventa mai intai in paginile lui .Legatura  care uneste pe scriitorii”Junimei”provine nu numai din barajul pe care ei il pun retorismului mai vechi,dar si din contactul pe care il stabilesc cu viata ,cu limba si cu inspiratia populara.Necesitatea acestui contact ,afirmata in principiu de Titu Maiorescu ,este ilustrata de fiecare din scriitorii “Junimei”,cu diferente apreciabile.

     Despre moartea poetului, G. Calinescu a scris: „Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”.[3]

ION CREANGA

Ion Creanga (n. 1 martie 1837, Humulesti; d. 31 decembrie 1889, Iasi) este unul dintre clasicii literaturii romane alaturi de : Mihai Eminescu, I. Slavici si I.L.Caragiale. Recunoscut datorita maiestriei basmelor, povestilor si povestirilor sale, Ion Creanga a intrat in istoria literaturii romane, in principal, datorita operei autobiografice „Amintiri din copilarie”.

    Imprietenindu-se cu Mihai Eminescu, a inceput sa frecventeze intrunirile societatii literare 'Junimea' conduse de Titu Maiorescu si a publicat in 'Convorbiri literare' diverse povestiri, anecdote si chiar Amintirile.   Ion Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat la Junimea, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist care a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel neegalat pana astazi.

      Despre cel mai mare povestitor al romanilor, Ion Creanga, care ii urmeaza lui Ion Neculce, s-a spus ca a intrat in literatura cu un substantial fond sufletesc si intelectual de sorginte populara. In acest sens, George Calinescu afirma ca, scriitorul moldovean reprezinta poporul roman, insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune. In Creanga traiesc credintele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului. Izvorul principal al operelor sale este folclorul romanesc.

      Plecand de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe culmi nebanuite. Valorificand limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului sau prieten Mihai Eminescu.

      In toamna anului 1875 Creanga citeste la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericita achizitie pentru societatea noastra acea figura taraneasca si primitiva a lui Creanga - exclama Iacob Negruzzi – redactorul revistei.  Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna pregatite cate o “corosiva” pentru junimistii care se amuzau copios, hazul lor facand sa se cutremure peretii. Rasul lui inveselea toata societatea, cand aducea cate o poveste sau nuvela, sau cate un capitol din Amintirile lui…Cu cata placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv noteaza entuziasmat I. Negruzzi, recunoscand in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atractie asupra spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.

      Plecarea amicului sau Mihai Eminescu la Bucuresti, la revista Timpul, unde devine redactor, boala care i se accentueaza, ii adumbresc ultima perioada a vietii. Este vazut, insa rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu si colaboreaza sporadic la Contemporanul. In 1887 renunta la invatamant si solicita pensionarea. La cateva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, in 1889, in noaptea de Anul Nou, Creanga se stinge la Iasi, fiind inmormantat in cimitirul Eternitatea. Poeta Veronica Micle a murit in acelasi an cu cei doi.Ultimele zile le-a petrecut in bojdeuca din mahalaua Ticau a Iasilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vietii.

     De la Creanga ne-au ramas putine scrieri, publicate postum in doua volume de catre fiul sau.

  Cititorul lui Creanga este mai intai izbit de multimea mijloacelor tipice ale prozei sale.O mare parte din energia expresiva a graiului nostru a fost pusa la contributie in paginile „Amintirilor”,ale „Povestilor” sau ale”Anecdotelor”.Imaginile ,metaforele,comparatiile lui Creanga sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului,expresii scoasedin marele rezervor al limbii.Problema stilistica pe care o impune proza lui Creanga consta din izolarea mijloacelor ei individuale ,mai usor de trecut cu vederea la el,tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le foloseste.Orala este la Creanga este si placerea pentru cuvinte ,insirate uneori in lungi enumerari fara alt scop,decat acel artistic al defilarii lor cu atatea fizionomii variate. Adevarul este insa ca  Ion Creanga  nu este un descriptiv colorat,in felul lui Alecsandri.Peisajul este ca si inexistent in paginile  lui.Abia daca putem spicui in notatiile „amintirilor” viziunea Cetatii Neamtului ”  ingradita cu pustiu,acoperita cu fulger”Mai des se opreste pentru a zugravi pe omul fizic.

    Opera lui Ion Creanga este evident apropiata de junimism ,chiar daca nu toti junimistii au descifrat acest adevar.dar acest mare adevar l-a intuit Eminescu,afirmandu-l cu claritatea care ii era caracteristica.Opera lui Creanga nu are nimic comun cu semanatorismul,desi acesta din  urma a elogiat pana la exces timpurile revolute si a anatemizat cu violenta noile randuieli. Dezradacinatii care au umplut pana  la satietate scrierile  semanatoriste  nu se pot revendica  din arta si psihologia personajelor lui Creanga .Ele il ipostaziaza pe taranul autentic , in ambianta autentica ,care stie sa tina , cu inteligenta ,mijlocia intre contrarii care se infrunta cu fatalul.

   Unic prin geniul sau oral,Creanga apare,prin neasemanata lui putere de a evoca viata,un scriitor din linia realismului lui Negruzzi,ramanand un reprezentant tipic al „Junimii” prin acea vigoare a constiintei artistice  care il uneste asa de strans cu Maiorescu si cu Eminescu ,bucurosi din primul moment a fi ghicit in el o constiinta inrudita.

IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Siria, judetul Arad - d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, in apropiere de Panciu, judetul Vrancea) a fost un scriitor si jurnalist roman.

  Ca si  Creanga, Ion Slavici e descoperirea lui Eminescu.Poetul i-a relevat valorile culturii romanesti,punandu-i efectiv si condeiul in mana .Slavici nu este –se stie indeobste-un creator de inaltimea celor trei mari contemporani ai sai:Eminescu ,Creanga,Caragiale.Dar se situeaza,cu siguranta, in imediata lor succesiune   .  In capitolul  despre Junimea din lucrarea colectiva „Istoria literaturii romane moderne  T.Vianu”nota ca Slavici ne invita la un ospat mai sarac.     

       Ceea ce l-a cucerit pe Slavici a fost cu siguranta intruchiparea puritatii sufletului taranesc .Viitorul prozator era o inepuizabila comoara de literatura populara  a carei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucratoare.   Firea asezata  a lui Slavici , gandirea sa cumpanita  nu putea sa atraga decat simpatia poetului care descoperea cu bucurie ca un tanar ardelean la care lumea povestilor si cea a  vietii traite se integrau firesc intr-o armonie putin obisnuita . Urmareau aceleasi cursuri(drept si filozofie) si-au descoperit puncte de vedere inrudite , au avut revelatia filozofiei schopenhauriene  si au devenit partizanii dreptului natural si ai evolutiei organice.Erau  pe scurt adeptii   unui conservatorism luminat ,care nu excludea progresia  ci o presupunea cu necesitate si conasiderau ca postulat axiomatic taranimea ca fundament al civilizatiei romanesti.

      Poetul ,descoperindu-i darurile l-a indemnat sa scrie .L-a recomandat –prin  Negruzzi – Junimii  si in primul numar din 1871 a debutat in Convorbiri  cu comedia” Fata de birau”. In acelasi ani elaboreaza Studiile asupra maghiarilor care apar in paisprezece numere ale revistei junimiste .Devenise membru indragit al Junimii si cu bursa capatata de la societate si-a putut continua studiile juridice .La sfarsitul lui ianuarie 1877 se stabileste la Bucuresti si devine redactor la” Timpul „.Scriitorul se ocupa numai de rubrica  literara  si de  partea consacrata problemelor de politica externa .Ca in convingerile lui Slavici junimismul ideologic era bine instalat o dovedesc aceste confesiuni intime,intr-o scrisoare din octombrie 1876,adresate prietenului ardelean Vicentiu Mangra :”Tinerii  crescuti fiind in strainatate ,cand s-au  intors in tara erau niste straini Ei intelegeau bine  ce se petrece in Franta ,Italia sau Germania ,nu aveau insa de unde sa inteleaga ce se petrecea in Romania .Astfel ei se credeau a face bine facand in Romania ceea ce ar fi facut daca ar fi ramas in tarile in care au fost crescuti.Intelegi prea bine ca o mai mare nenorocire nu se putea .Acesti oameni sileau pe Romania a face ceea ce nu se potriveste cu firea ei, si astfel,ce intre oameni cu minte nu este cu putinta ,o sileau a risipi o multime de puteri pentru tinte nebune….”

Junimistii au gasit in creatia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorita si cultivata de ei.”Fata de birau” si apoi basmele si povestile folclorice , le verifica ,desigur aprecierea dintai. Cand Convorbirile sau Timpul incep sa-i publice si nuvelele ( Popa Tanda , Budulea  Taichii  ,Gura Satului) ,junimistii desi sesizeaza evolutia artei scriitorului , considera ca opinia lor initiala se verifica pe deplin.Mediul evocat  si modalitatea continua sa fie ale unui creator de povestiri satesti , ale acelor Dorfgeschichtemult cultivate in literatura germana .

    Arta lui Slavici  ca si a celorlalti scriitori care produceau o astfel de literatura poporana  era deci pretuita pentru ca „parasind oarba imitare a conceptiunilor straine , s-au inspirat din viata proprie a poporului lor  si ne-au infatisat ceea ce este ,ceea ce gandeste  si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firei lui etnice”  Incontestabil,Ioan Slavici este creatorul acelui realism taranesc in modalitatea caruia a crezut Maiorescu , ca o formula ideala pentru nuvelistica vremii .  Universul recreat de Slavici este cu adevarat ce autentic taranesc .E o atmosfera de viata rurala ,surprinsa realis in care totul si toate sunt statornicite de cand lumea. E o lume de mica comunitate ,ferecata in sine ,stapanita de cutume ,vietuind intr-o armonie fireasca cu natura .Totul e fixat de la geneza ,oamenii repeta ca un ritual ,mereu aceleasi esturi simple ,in ocupatii stiute ,mostenite din tata in fiu ,fara surprize  nsi posibile incalcari. Angrenati in aceasta ordine prestabilita , in care rolurile sunt bine distribuite  iar textul mereu acelasi , oamenii sunt inchisi in sine ,rostindu-se rar.

    Scriitorul a trait drama  unui Mos Marian ,fara a fi avut taria sa recunoasca esecul  stradaniei de a intrupa artistic o lume straina  din material pe care nu-l putea stapani.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie[1] 1852, Haimanale, judetul Prahova, astazi I. L. Caragiale, judetul Dambovita, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost ales membru al Academiei Romane post-mortem.

     De la debutul sau in dramaturgie (1879) si pana in 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, desi in intregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea insasi a fost, pana prin 1884 - 1885, tinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma ca destule dintre adversitatile indreptate impotriva lui Caragiale se datoreaza si calitatii sale de junimist si de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesa a dramaturgului, O noapte furtunoasa, bine primita de Junimea si publicata in Convorbiri literare (1879), unde vor aparea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premiera, de atacuri deloc neglijabile. Dupa trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras in iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului National de la Iasi, prezidat de Iacob Negruzzi, il numeste director de scena, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la sedintele Junimii, iar la intalnirea din martie 1884, in prezenta lui Alecsandri, si-a marturisit preferinta pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iasi, O scrisoare pierduta reprezentata, la 13 noiembrie in prezenta reginei, cu un mare succes. In 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului National din Bucuresti si i-a prefatat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. In 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat insa la Ateneu o conferinta cu titlul Gaste si gaste literare, impotriva Junimii, determinand, impreuna cu articolul Doua note, ruptura cu Titu Maiorescu si incetarea colaborarii la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinti ca a obtinut de la Titu Maiorescu sa se ceara colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fara reluarea insa a relatiilor personale intre critic si autorul articolului Doua note. De-abia la 15 februarie 1908 Caragiale si-a reluat legaturile cu Titu Maiorescu, trimitandu-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversarii sale.

Scriind despre Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), si referindu-se la tipologie („Exista aceste tipuri in lumea nostra? () Daca sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod artistic”), Titu Maiorescu il apara pe marele scriitor de acuzatia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemica dintre Maiorescu si Gherea, evidentiaza realismul tipurilor si al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”.

Venind in intampinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de parere ca este necesar sa eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „fictiune artistica”, prilej de a ne inalta „in lumea fictiunii ideale

Seful literar al Junimii a aratat mult timp fata de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducand, vreme de zece ani, o statornica colaborare. Piesa O noapte furtunoasa a avut urmatoarea dedicatie: „D. Titu Maiorescu este cu adanc respect rugat sa primeasca dedicarea acestei incercari literare, ca un semn de recunostinta si devotamentul ce-i poarta autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Napasta, care a aparut la editura Haimann si a fost dedicata, in volum, doamnei Ana T. Maiorescu. In calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a mentinut relatii cordiale cu toti ceilalti membri ai Junimii, in mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul si redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, caruia i-a dedicat O scrisoare pierduta, N. Gane). In anii activitatii sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a si tradus mai multe texte din Caragiale, in vederea publicarii antologiei de literatura romana in Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitiva in 1892, cand si-a intrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui impotriva vechilor prieteni literari si a lui Titu Maiorescu a devenit obsesiva. De-abia peste cativa ani, colaborand la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despartirea de Maiorescu, evidentiind marile calitati ale criticului, cu un rol de prima marire in cultura noastra, alaturi de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de nastere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis acestuia o calduroasa telegrama:

„Din toata inima ca pe frumoasele vremi ale tineretii un batran scolar ureaza ilustrului invatator la multi ani cu sanatate si veselie. Traiasca Maiorescu! Caragiale.”

La raspunsul de multumire, Caragiale a revenit cu o alta urare:

„Batranul scolar este fericit ca o pornire din inima i-a fost intampinata cu atata gratie din partea ilustrului si totdeauna neuitatului invatator. Inca o data, la multi ani, cu sanatate si veselie, traiasca Titu Maiorescu.”

Fara sa fi reusit o reluare a colaborarii la Convorbiri literare, constient de locul urias detinut in cultura noastra de prestigioasa revista ieseana, Caragiale a incercat in anul urmator (1909) „o noua si ultima expresie a unei «mea culpa»“ :



„Un scolar putin insemnat, care a stiut mai mult sa te supere decat sa se foloseasca de invataturile dumitale, isi permite, cu tot respectul, a-ti trimite din departare urarea sa cordiala: Sa traiasca ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu intru multi ani, sanatos, cuminte si vesel! asa cum din tinerete il stie batranul scolar. I.L. Caragiale”.(Serban Cioculescu)

Maiorescu consimtise in aceste imprejurari doar o reluare a relatiilor literare, nu si a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste manifestari ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a realizat o scrisoare catre Duiliu Zamfirescu, o interesanta simbioza intre o mare inteligenta si nestatornicia unui caracter dificil si imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este ca are una dintre cele mai vioaie inteligente ce le poate produce natura, eclectic, buna memorie, momente in care aceasta extraordinara vibratilitate celulara a materiei cenusii din creieri il scoate mai presus de el insusi si-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei parti a lui eu inchid ochii la toate celelalte, pe care insa le cunosc.” (Titu Maiorescu)

Nu mai putin revelatoare, in aceasta directie, a fost si parerea lui Duiliu Zamfirescu. Acesta credea ca spiritul malitios fata de lucrarile unor confrati citite la Junimea ar putea fi trecute cu vederea gratie „marii lui inteligente”. Dramaturgul era „o fire atat de fantastica si de muncita, in care arama si diamantul sunt legate impreuna spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omeneasca a lui Caragiale, ca si aceea artistica, era una duala: una de ironist si farsor, cu o rezerva nesecata in directia manifestarilor umoristice si cinice, si alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), nelinistit si macinat de melancolii ascunse si ciudate la un asemenea temperament

    Caragiale a fost membru al Junimii, o vreme gazetar la Timpul  si apoi la Constitutionalul , s-a bucurat de interventia criticului atunci cand opera dramatica i-a fost calomniata sau contestata , si-a publicat cele mai reprezentative lucrari in Convorbiri Literare  ,beneficiind in momentele grele de intreg cortegiul de atentii rescris de recuzita „criticii de sustinere „care putea fi acordat de un organism atat de puternic cum a fost Junimea..Fara indoiala Caragiale a fost prin temperament  si predispozitie un spirit conservator ,adept al rigorii,ordiniii si masurii, neagreand prefacerile bruscate si arderea etapelor.Aceasta , nu numai in plan estetic unde rigoarea clasicista e peste tot evidenta( „Sunt vechi,domnilor”) , dar si in plan socio-politic.Sobrietatea in limbaj si  logica in dezvoltariel oratorice erau intr-adevar bine reprezentate.

    Ibraileanu credea  ca  opera lui Caragiale poate fi impartita in trei mari perioade :cea a comediilor, cea a Napastei, a nuvelelor Faclie de pasti si Pacat apoi in sfarsit ce a a momentelor.Lumea fixata sub ocular e aceea pripit  si deci fragil alcatuita.E lume  oraseneasca compusa ,de regula  din mici amploaiati ,avocati, profesori de conditie modesta  si inavutiti de data recenta.E o lume pestrita  in care vechile moravuri si habitudini nu s-au pierdut cu totul, dra sunt apsate dispretuitor de noile  reguli de comportament ce nu au paucat sa intre in deprinderi.E in tot o lume de mijloc  de trecere ,care se vede bine  nu poate sa ramana  stationara pentru ca din infruntarea antinomiilor unul dintre elemente va izbandi . Contradictia dintre aparenta si esenta  altfel spus dintre forma si fond  e legea care guverneaza dinamica acestor existente  inutil aferate.

Iacob Negruzzi (1842-1932).

Al  doilea fiu al lui C. Negruzzi, a urmat studii liceale in Germania si Facultatea de Drept din Berlin, incheiata cu doctorat. A facut cariera universitara (la Iasi si la Bucuresti) si o lunga cariera parlamentara. A condus revista „Convorbiri literare” pana in 1895, a fost secretarul societatii Junimea din 1868. Partea valoroasa a creatiei lui o reprezinta memorialistica, Amintiri din  „Junimea”, scrisa in 1889 su publicata abia peste trei decenii. A tradus dramele lui Schiller. Secretarul  „perpetuu² al „Junimii², Iacob Negruzzi (1843-1932), a scris o literatura acum uitata, indeosebi satirica. „Copiile dupa natura² sunt cele mai delectabile si n-au deloc intentie naturalista, fiind niste simple „caractere² cu model real. Parintele Gavriil, om disimulat, care promite orice si tagaduieste, spunand „sa fie bine², contele Curcano-Mirmilitziki, baronul Constantin Garla de Afumata, ducesa Bute, nascuta Tapa, printesa Bostano Cracavetzki, nascuta Pitrigello-Barabulla, toti acesti paraziti modern, Ionita cocovei, burlac timid si suav, Ghita Titirez, arhivar venal si erotic, iata cateva tipuri. Merita onorurile antologiei „Un drum la Cahul², tablou hazliu al sicanelor procedurale („cacon Manalas², „duduca Pipita²)  si „Cristachi Vaicarescu², tragicomedia unui ipohondru suferind de toate boalele din cauza unei fripturi de curcan.

Petre Carp (1837-1919)

                  

S-a nascut intr-o familie de vechi boieri moldoveni, a absolvit gimnaziul la Berlin cu note maxime, urmand Facultatea de Drept si Stiinte Politice din Bonn. A intrat de tanar in viata politica, reprezentand marea boierime romana. A participat la complotul impotriva lui Cuza, a fost ministru de externe si prim-ministru, seful partidului conservator timp de 5 ani. A realizat traduceri: Macbeth si Othello de William Shakespeare. Este trimis inca de copil la Berlin (1850) unde invata la Franzosische Gymnasium.

In anul 1858 isi ia bacalaureatul si se inscrie la Facultatea de Drept si Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bonn. In anul 1862 revine la Iasi si contribuie la punerea bazei societatii Junimea (primavara anului 1864). Desi a fost numit in postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a participat activ la indepartarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Romaniei. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenentei domnesti, iar ulterior secretar al Agentiei diplomatice a Romaniei la Paris (mai 1867 - iulie 1867). Adept al ideilor 'junimiste' s-a remarcat ca unul dintre fruntasii Partidului Conservator din acea perioada. A fost ales in numeroase randuri deputat si senator in Parlamentul Romaniei. A indeplinit numeroase functii politice in cadrul guvernelor care au succedat la conducerea tarii dupa plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Straine, ministru Cultelor si Instructiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor, ministrul Finantelor) fiind ales de doua ori presedinte al Consiliului de Ministri.

            A activat in cadrul diplomatiei romanesti indeplinind functiile de agent diplomatic la Viena si Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) si ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). In perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar si ministru Plenipotentiar al Romaniei la Viena. In anul 1891 gruparea 'junimista' se desprinde din cadrul Partidului Conservator si formeaza Partidul Constitutional, iar Petre P. Carp este ales presedinte. Dupa fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din Romania a fost ales presedinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). In timpul Primului Razboi Mondial a fost unul dintre sustinatorii ideii de intrare a Romaniei in razboi alaturi de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al Romaniei de doua ori (19 iulie 1900 - 27 februarie 1901 si 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

                            

Vasile Pogor (1833-1906)

S-a nascut intr-o familie de boiernasi, a facut studii juridice la Paris. A luat parte la conspiratia impotriva lui Cuza; a fost prefect al judetului Iasi, deputat primar al Iasului (1880-1881; 1888-1897). Era proprietarul tipografiei ce tiparea revista Convorbiri literare si scrierile junimistilor, era totodata „pisicherul” grupului, datorita umorului sau. A fost o figura originala prin preocuparile si curiozitatile sale (schopen-hauerian la inceput, a evoluat treptat spre budism). A facut prima traducere din Faust (partea I), a tradus din Baudelaire si poe, din poezia chineza. Vasile Pogor(1833-1906) a fost metofistelul „Junimii², spiritul voltairian, razand pana ce-i crapa „camesa² si-i sareau „dintii cei noi din gura². Intr-adevar, el era mai informat decat Maiorescu in literatura moderna si traducea Baudelaire in 1870, din Sully Prudhomme in 1973, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J. Richerpin. Versurile originale, putine („Sfinx egiptean², „Melancolia lui Durer²) au factura franceza. Daca poezia „Un bal², semnata cu initiala P., e de el, ea zugraveste bine indolenta poetului:

       „Simt o mare fericire de-a sta singur in tacere,

         Desi stricta convenienta ma sileste-a fi la Bal,

         Caci sunt lenes de natura si ma legan cu placere

         Intr-o dulce somnolenta pe al visurilor .”

A.D.Xenopol

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, dupa alte surse 24 martie 1847, Iasi - d. 27 februarie 1920) a fost un academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog si scriitor roman. Alexandru D. Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei romanilor, filozof al istoriei de talie mondiala, cel mai mare istoric roman, dupa Nicolae Iorga.

Vasile Conta

Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindaoani, judetul Neamt; d. 22 aprilie 1882, Iasi) a fost filozof, scriitor, ministru roman.

Junimea

de Tudor Vianu

            Spiritul oratoric este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Desigur, prin indelungata lupta a lui Maiorescu impotriva retoricii pasoptiste si a frazeologiei politice si parlamentare, Junimea inseamna un reviriment in sensul controlului cuvantului, ramanand ea insasi o pepiniera de talente oratorice, reinnoite cu fiecare generatie. Nu trebuie uitat ca prima manifestare a Junimii este aceea a conferintelor publice, stilizate in ce priveste atitudinea oratorului si arta compozitiei lui dupa modelul maiorescian, usor de recunoscut chiar in reeditarile lui mai noi. Oratorul, imbracat in frac sau redingota, aparea ca un deus ex machina in fata publicului care nu trebuia sa-l zareasca pana in acel moment si incepea sa debiteze expunerea lui in formele enei distiuni impecabile, fara sprijinul vreunei note, nu ca un savant care infatiseaza rezultatele cercetarii lui, ci ca un artist care construieste in fata publicului incantat opera sa desavarsita. Numeroase sunt documentele contemporane care descriu arta oratorica a lui Maiorescu, demnitatea tinutei lui, caldura glasului muzical, marile efecte sugestive scoase din jocul mainilor si al barbii. Alti contemporani ne-au descris in vorbirea profesorului sau a oratorului parlamentar, comparata uneori cu aceea a unui general care isi

reduce treptat inamicul, ironia lui nimicitoare, conciziunea lapidara a expresiei, egalata si poate intrecuta in aceeasi vreme numai de rasunatoarele formule ale lui Carp. Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice devenise traditionala la Junimea. Oratorul, ne spune Panu, trebuia sa inceapa, dar mai cu seama sa sfaseasca, printr-o comparatie care isi avea rostul sa puna termenii problemei, si sa ilustreze concluzia ei. Debitul sau trebuia sa curga neintrerupt, dand impresia unei suverane stapaniri de sine si a subiectului. Folosind prestigiosul model al initiatorilor, se constituie la Junimea o larga traditie care produce, in generatiile urmatoare, oratoria universala a unui Negulescu, Mehedinti, Petrovici. Nu numai de altfel in vorbire, dar si in scris, idealul oratoric domina productia junimistilor.

Ironia este o alta trasatura a tabloului. Vestita zeflemea junimista coalizeaza impotriva miscarii pe cei mai multi din adversarii ei. Pana la motivele ideologice si tendintele sociale, adversarii se ridica impotriva Junimii mai intai din pricina veseliei pe care stiau ca o trezesc in cercul ei. „Dosarul” Junimii creste in fiecare sedinta cu excerpte din discursurile dau articolele vorbitorilor sau scriitorilor din Iasi si de aiurea, producand o reactie usor de inchipuit in sufletele acelora care aflau ca se bucurasera de onoarea acestei atentii. Unele din articolele critice ale lui Maiorescu in epoca lui ieseana sunt ca o prelungire a „dosarului” a carui faima starnise atatea dusmanii. Singur Hasdeu intelege ca trebuie sa raspunda cu aceeasi arma, dand prilej epocii, care rasese adesea impreuna cu Junimea, sa rada de cateva ori impotriva ei. Ironia folosita de atatea ori ca unealta polemica este manipulata si in interiorul cercului. Junimea este departe de a fi o societate de admiratie mutuala. In momentele putin fericite, poetii si prozatorii grupului isi primesc verdictul nimicitor din gura propriilor prieteni. Intr.un colt exista grupul acela care nu luau parte la discutii, in frunte cu matematicianul Culianu: grupul este denumit cu termenul colectiv „caracuda”. O gluma nereusita este primita cu vociferarile intregi asistente: „faul! faul!”. Alaturi de Carp, Pogor este ironistul cel mai acerb al grupului. Nimic nu afla iertare in ochii sai. Discutiile cele mai serioase sunt intrerupte de zeflemeaua lui necrutatoare si din coltul canapelei pe care era tolanit, gestul sprijinind reflectia, adeseori porneste o perna in capul vreunui nefericit preopinent. Pogor este autorul maximei dupa care anecdota primeaza, acea anecdota in care exceleaza Caragiani si care intr-o zi va aduce revelatia lui Creanga.

In contra directiei de astazi in cultura romana

                  de Titu Maiorescu

          Cufundata pana la inceputul secolului XIX in barbaria orientala, societatea romana, pe la 1820, incepu a se trezi din letargia ei, apucata poate de-abia atunci de miscarea contagioasa prin care ideile Revolutiunii franceze au strabatut pana in extremitatile geografice ale Europei. Atrasa de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre fantanele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot crescand si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatii straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostrii, uimiti de fenomenele marete ale culturii moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea usor, tinerii romanii se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a imita si de a reproduce aparentele culturii apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intai de toate, libertatea intr-un stat modern. Si asa des s-au repetit aceste iluzii juvenile, incat au produs acum o adevarata atfosfera intelectuala in societatea romana, o directie puternica, ce apuca cu tarie egala pe cei tineri si pe cei batrani, pe cei care se duc spre a invata si pe cei care s-au intors spre a aplica invatatura lor.

            Inainte de a avea partide politice, care sa simta trebuinta unui organ, si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnalele politice si reviste literare si am falsificat si dispretuit jurnalistica. Inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica.

Inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scolilor, am facut atenee romane si asociatii de cultura si am depretiat spiritul de societati literare.

Inainte de a avea o umbra macar de activitate stiintifica originala, am facut Societatea academica romana, cu sectiunea filologica, cu sectiunea istorico-arheologica si cu sectiunea stiintelor naturale, si am falsificat ideea academiei. Inainte de a avea artisti trebuinciosi, am facut conservatorul de muzica; inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de bele-arte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat teatrul national – si am depretiat si falsificat toate aceste forme de cultura.

            In aparenta, dupa statistica formelor din afara, romanii posed astazi aproape intreaga civilizatie occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scolii si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor este nula si fara valoare, si abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi in zi mai adanc. Singura clasa reala la noi este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele materiale pentru sustinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultura romana, si cu obolul cel din urma il silim sa ne plateasca pictorii si muzicienii nostri, academicienii si atenianii din Bucuresti, premiile literare si stiintifice de pretutindenea, si din recunostinta cel putin nu-i producem nici o singura lucrare care sa-i inalte inima si sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Junimea si Convorbiri literare au avut un rol decisiv in cultura si literatura romana. Dupa cum este unanim recunoscut si dupa cum au subliniat cei mai reprezentativi monografi si exegeti ai activitatii Junimii, trebuie sa recunoastem ca, spiritul junimist a facut sa triumfe ideea conform careia, in evaluarea operei de arta, este imperios necesar sa primeze valoarea estetica, indiferent de ideea tematica.

                                               

                                                         

Bibliografie :   

  1) G.CALINESCU,”ISTORIA LITERATURII ROMANE”,ED.MINERVA, BUCURESTI 1987

  2) EUGEN LOVINESCU,”ISTORIA LITERATURII CIVILIZATIEI ROMANE     

MODERNE”,ED.MINERVA, BUCURESTI 1989

 

 3) TUDOR VIANU, “ARTA PROZATORILOR ROMANI”, ED. MINERVA, BUCURESTI 1988                            

4)  Z.ORNEA, “JUNIMEA SI JUNIMISMUL – VOL.I; VOL. II”, BIBLIOTECA PENTRU TOTI , ED. MINERVA, BUCURESTI 1998

5) Z. ORNEA, “JUNIMISMUL – CONTRIBUTII LA STUDIEREA CURENTULUI” EDITURA PENTRU LITERATURA, 1966

6)DUMITRU VACARIU, „JUNIMEA SI JUNIMISTII”, ED. JUNIMEA, IASI 1973                                   

 7)Tudor Vianu, 'Junimea' in Istoria literaturii romane moderne, de Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactica si Pedagogica, 1971

 8)George Calinescu, Junimea. Momentul 1870. Epoca lui Carol I, in Istoria literaturii romane de le origini si pina in prezent, ed. a II-a revazuta si adaugita de Alexandru Piru, Bucuresti, Editura Minerva, 1985

9)Sorin Alexandrescu, 'Junimea, discurs politic si discurs cultural', in Privind inapoi, modernitatea, Bucuresti, Editura Univers, 1999           

10)Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940),

                                                                 

            








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3847
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site