Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Destinul national al literaturii populare - tema folclorului

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
MARIN SORESCU IONA
Caracterizarea lui Ghita Pristanda - politaiul orasului
MEMORIUL DE NECESITATE
NUNTA IN CER - MIRCEA ELIADE
Dictionar de sinonime – litera a
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE INTAIA NOAPTE DE RAZBOI De Camil Petrescu
DIOPTRIE
Nuvela Regionalisme si arhaisme din Alexandru Lapusneanul
Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie si misiunea poetului
O. Goga Rugaciune

Destinul national al literaturii populare - tema folclorului

            Pentru toate nationalitatile din sud-estul Europei, care se constituie in natiuni spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, descoperirea folclorului echivaleaza cu o adevarata regasire de sine: ea exalta si incanta, elibereaza tinerele literaturi, de-abia in formare, de complexul lor de inferioritate, le ofera un termen propagandistic de referinta si un model estetic, ambele de o neintrecuta forta procreativa.



            In jurul lui 1830  incep sa se iveasca si la noi semnele unei atitudini pozitive fata de literatura populara. E tocmai momentul separarii apelor, cand romantismul se desface din starea de confuzie a preliminariilor si-si afirma neted prezenta in viata spirituala romanesca. Fara indoiala, coincidenta nu e intamplatoare.

            Doua sunt directiile in care se materializeaza descoperirea folclorului:  una e empirica, a culegerii de material, cea de-a doua e propagandistica, a impunerii literaturii populare ca valoare majora.

Literatura noastra populara (folclorul literar) este descoperita de generatia pasoptista, chiar daca si inainte de acest moment, la curtile feudale, era cunoscuta si pretuita. Pasoptistii au introdus-o insa in circuitul culturii scrise prin tiparire si au desfasurat un efort sistematic de a o culege si de a o publica, valorificand-o in propriile lor opere. Ei au construit in felul acesta o literatura a poporului, pe care au investit-o cu demnitatea de a reprezenta natiunea romana. Intre cele doua culturi - cea orala a poporului, si cea scripturala, a carturarilor (intelectualilor) – se produce astfel un proces de comunicare, de preluare si de prelucrare, ceea ce ne indreptateste sa vorbim despre influenta folclorului asupra literaturii noastre culte.

            Vasile Alecsandri este cunoscut si recunoscut pentru rolul sau de meditator intre cele doua culturi, insa el nu a fost singurul. Contributii la promovarea culturii populare ca emblema de identitate romaneasca au avut si I.H. Radulescu, Gr. Alexandrescu, Anton Pann, Gh. Agachi, M. Kogalniceanu, C. Negruzzi, Alecu Russo, N. Filimon, B.P. Hasdeu. Alecsandri insa a intuit importanta initiativei de a da romanilor- in curs de a-si construi un stat national- sentimentul unei culturi solide, coerente, substantiale, in masura sa le sustina identitatea si sa ii legitimeze in fata celorlalti. De aceea a finalizat activitatea de culegere si tiparire in periodice a textelor folclorice prin publicarea lor in volum: mai intai a baladelor in Poezii poporare –Balade (Cantece batranesti) in 1852-1853, apoi si a altor specii in Poezii populare ale romanilor, in 1866. Este primul export de poezie populara romaneasca, dar un export dublu: din cultura de origine, populara, in cultura de adoptie, carturareasca, prin tiparire; din cultura nationala in cultura europeana, prin traducere si tiparire (de mai multe ori, prima data de catre Jules Michelet in 1854).

            

Cariera baladei Miorita ca text reprezentativ atat pentru harul de poet al romanului si pentru geniul lui, cat si pentru „identitatea noastra nationala” incepe odata cu publicarea ei de catre Alecsandri in 1850 in revista Bucovina.       

             Desi textul baladei nu a fost cules de Alecsandri, ci de A. Russo in 1846, prestigiul pe care i-l aduce poetul proiectului sau de restituire a poeziei populare ii leaga definitiv numele de Miorita.

             „Aceasta balada mi-au fost adusa din muntii Sovejii de D.A. Rusu, care o descoperi, impreuna cu multe altele, in vremea cat au fost exilat pe nedreptate la manastirea Sovejii.”

             Doar cativa ani dupa aceasta aparitie, in 1859, intr-un volum de poezie populara publicat de At.M. Marinescu a fost tiparita o (cu totul) alta Miorita. Textul publicat de Alecsandri a ramas insa pana azi adevarata, unica, inegalabila Miorita.

Doua (si mai multe) Miorite

       Textul folcloric este produsul unei culturi orale, care se modeleaza diferit fata de cultura scrisa. Prima mare diferenta este determinata de specificul actului creator, care nu este unic, irepetabil, ca in cazul literaturii culte. Orice interpretare (performare) presupune fenomene de variatie si de (re)creatie. Variantele sunt practic nelimitate, chiar daca posibilitatea de a le cunoaste pe toate este limitata, pentru ca existenta lor este conditionata local si temporal. Miorita s-a bucurat insa de atentia specialistilor si, in 1964, in monografia lui Adrian Fochi (Miorita. Tipologie, circulatie, geneza, texte) au fost identificate aproape 1000 de variante (intre timp, numarul lor a depasit aceasta cifra). Diferenta cea mai importanta dintre aceste variante nu este insa doar una de continut, ci si una de performare, deoarece unele texte se interpreteaza numai in context ritual, avand statutul de colind. Acest fenomen al varierii textului in categorii diferite este numit de specialisti versiune. 

         Daca varianta Alecsandri a avut un rol decisiv in descoperirea literaturii populare si, in egala masura, in lansarea si perpetuarea, prin intermediul scolii, a unui stereotip privind caracterul reprezentativ al textului, astazi, asocierea ei cu alte variante si cunoasterea „dosarului de interpretare” poate determina re-descoperirea acestei componente a culturii romanesti si intelegerea ei din interiorul proceselor care au generat-o.

Comentariu Literar

Nici un critic sau cititor n-ar putea atinge mesajul poemului mioritic de la prima citire ( iata o dovada a rafinamentului folclorului pastoral ). Ca o poveste cu talc, ca un vechi mit elen, “Miorita” este usor de retinut sau de povestit datorita structurii narative simple. Insa, multimea de metafore si comparatii combinate cu alegoria moarte-nunta adancesc semnificatiile ascunse ale poemului. De fapt, intregul poem este o metafora pentru ca, avand la origine o poveste ce ar fi putut fi adevarata apare elementul fantastic divers si semnificativ.Structura compozitionala a baladei admite sase parti, fiecare continand unul sau mai multe motive esentiale pentru structura baladei.

Primul fragment al poemului relateaza complotul prezumtiv. Acest episod este marcat de o multime de contraste care constituie expozitiunea si intriga baladei. Primele versuri ale baladei au un caracter expozitional:

“ Pe-un picior de plai,

Pe-o gura de rai

Iata vin in cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobanei. ”



Primele doua versuri prezinta spatiul mioritic, un teritoriu cvasireal prezentat adimensional. “Gura de rai” este un loc fantastic, situat la limita realului, substantivul “rai” aducand o idee de frumos. Observam ca imaginea din aceste prime versuri este statica, deoarece nu apar elemente de miscare. Un alt parametru care trezeste imaginatia cititorului este timpul actiunii, un timp mitic, aflat la hotarul dintre prezent, trecut si viitor.

Aceasta este o prezentare a spatiului ancestral romanesc, prezentare perfect-ondulatorie, asemanatoare oricarui ciclu existential, cu suisuri si coborasuri. O asemenea descriere a teritoriului romanesc aparand la Lucian Blaga care spunea : “Si eu am fost in Arcadia “. Acest peisaj static este “invadat” de “trei turme de miei cu trei ciobanei”, imaginea de liniste din primele versuri se transforma intr-un profund dinamism. Aici apare primul contrast care marcheaza inceputul intrigii.In aceste prime sase versuri gasim primul motiv al poemului : motivul transhumantei. Toamna ciobanii isi coboara turmele de la munte pentru a ierna in regiuni de ses.

Urmatoarele versuri ne relateaza identitatea ciobanilor. Astfel aflam ca cei trei ciobanei vin din cele trei provincii ale Romaniei : Moldova, Transilvania si Tara Romaneasca. Asa cum spun unii critici poemul s-ar putea sa dateze dinaintea lui Stefan cel Mare cand Vrancea nu apartinea Moldovei. Repetitia pronumelui nehotarat “unu-i” pentru fiecare dintre ei sugereaza impartialitatea afectiva a naratorului pentru fiecare dintre cei trei ciobanei, precum si originile lor diferite. Observam in aceste versuri un element sacru: aparitia cifrei trei cifra simbolica ( trei sunt fii de imparat din basme, Fat-Frumos trece prin trei incercari, etc. ) Insa primele versuri relateaza ceva obisnuit: in fiecare an ciobanii vin si se duc cu oile de la si la munte. In momentul urmator se realizeaza ruptura de la normal, doi ciobani punand la cale moartea celui de-al treilea ( asa ceva nu se intampla in fiecare an ! ). La delimitarea acestui al doilea motiv, al complotului apare un al doilea contrast intre normalul transhumantei si anormalul complotului ce ar putea duce la un asasinat. In acest moment dispare impartialitatea autorului; acesta manifesta o oarecare afectiune pentru ciobanelul moldovean evidentiata prin folosirea dativului etic “Ca sa mi-l omoare “. Totodata apare un alt contrast intre natura feerica a primelor versuri si gandurile sumbre ale complotistilor.

Motivele complotului sunt de natura economica autorul specificand ca ciobanul moldovean este “mai ortoman” ( instarit ). Prin folosirea celor doua verbe sinonimice la reflexiv se sugereaza ideea de taina, de complot, planuit intr-un moment potrivit : “pe l-apus de soare”. Indirect, autorul sugereaza lasitatea si lacomia celor doi ciobani. Motivul complotului din “Miorita” este, dupa spusele multor critici, intr-un fel legat de mitul biblic in care Cain vrea sa-l omoare pe Abel din invidie. Totusi, motivul complotului, al uzurpatorului este intalnit in mai multe basme romanesti ca Harap-Alb, Praslea cel Voinic si merele de aur sau Greuceanu.

Urmatorul episod al baladei este cel in care ciobanul este avertizat de mioara nazdravana. Si acest motiv incepe tot cu un contrast: acela intre realul complotului si fantasticul unei mioare vorbitoare. Oita, personificata, intretine un dialog cu ciobanul din care reiese reciprocitatea sentimentelor afective prin folosirea diminutivelor la vocativ (“Draguta mioara”, ”miorita laie”, “dragutule bace” ). Rolul mioarei este oracular ; ea raspunde la intrebarea nelinistita a stapanului sau. Motivul animalului fermecat, care pactizeaza cu eroul pozitiv, se intalneste foarte des in basmele populare romanesti, acest atasament reciproc ( om – animal – natura ) sugerand armonia si independenta dintre entitatile biologice traitoare in acelasi spatiu. Indurerata, mioara ii da un sfat stapanului sau:

“ Dragutule bace

Da-ti oile-ncoace

La negru zavoi

Ca-i iarba de noi

Si umbra de voi

Stapane, stapane

Si-ti cheama si-un cane…”

Observam ca nimeni nu stie mai mult decat oita ca soarta ciobanului este pecetluita si ca nu mai exista cale de intoarcere ( foloseste cuvinte ca “negru zavoi” sau “umbra” ). Auzind cele spuse de mioara, ciobanul isi face testamentul, care este un amplu monolog liric si care este de fapt cel de-al treilea episod. Prin intermediul mioarei, el isi formuleaza rugamintile la adresa celorlalti ciobani, fara a inceta a-i considera oameni. Acest testament se refera la implinirea ceremonialului funerar, ingroparea si jelirea.

Totusi, este exemplara seninatatea ciobanelului in fata mortii, el nu incearca sa se apere, ci doar isi face testamentul. Despre aceasta atitudine in fata mortii a ciobanului s-a vorbit mult. S-a crezut ca este vorba despre spaima sau resemnarea in fata mortii; putin probabil. Ciobanul vrea sa fie ingropat :

“ In strunga de oi

Sa fiu tot cu voi

In dosul stanii

Sa mi-aud canii”

    …deci este vorba de un sentiment al continuitatii vietii dupa moarte, sentiment izvorand din filozofii profunde. Verbe ca “sa fiu”, “sa aud” adancesc acest sentiment al continuitatii. Ciobanul va ramane vesnic in mijlocul fiintelor pe care le-a iubit. Dorinta de a i se pune la cap fluierasele deci de a fi insotit de cantec si in nefiinta sugereaza o continuitate a artei chiar si dupa moarte.

Repetitia fluieraselor, verbul “a zice” la prezent evidentiaza prezentul etern al artei si al muzicii.

Fluierasele ne sunt prezentate in gradatie ascendenta, muzicalitatea acestora crescand spre un punct culminant: “cu foc”.

Jelirea si bocirea mortului se va face de catre oite, metafora “cu lacrimi de sange” accentuand tragismul.

In urmatorul episod gasim, in antiteza portretul maicutei batrane innebunita de durere care-si cauta fiul si portretul ciobanasului descris ca model de frumusete barbateasca. Imaginea mamei ce-si cauta fiul este sub semnul suferintei. Aceasta imagine este dinamica ( maicuta este infatisata alergand ) si este caracterizata de un singur epitet: batrana. Verbele la gerunziu folosite sugereaza cautarea deznadajduita a mamei. Observam afectiunea reciproca dintre mama si fiu, afectiune care reiese din fiecare vers; autorul foloseste dativul etic (“ cine mi-a vazut “) precum si diminutive (“maicuta “, “ciobanel” ). Insa cea mai expresiva parte a poeziei este alegoria moarte-nunta. Monologul liric al ciobanasului se incheie cu descrierea unui ceremonial nuptial ai carui protagonisti fac parte din natura. Aceasta alegorie a fost inspirata din obiceiul prin care inmormantarea tinerilor necasatoriti sa se asemene cu o nunta.

In testament inlocuirea mortii cu o nunta se face de doua ori: cand mioara va fi trebuit sa le spuna celorlalte oi ca el de fapt s-a insurat si cand va trebui sa ascunda adevarul chiar propriei lui mame.

“Si-i spune curat

Ca m-am insurat




Cu-o fata de crai

Pe-o gura de rai

Iar la cea maicuta

Sa nu-i spui draguta

Ca la nunta mea

A cazut o stea

C-am avut nuntasi

Brazi si paltinasi

Preoti muntii mari

Paseri lautari

Pasarele mii

Si stele faclii…”

Aceasta alegorie dintre moarte si nunta s-a nascut datorita dorintei ciobanului de a li se ascunde adevarul fiintelor dragi. Totusi, daca oitelor le va da de inteles adevarul, deoarece cu ele va fi mai aproape dupa moarte, maicutei nu ii va spune decat ca s-a insurat.

Faptul ca nuntasii obisnuiti sunt inlocuiti cu elemente ale naturii lasa loc motivului comuniunii dintre om si natura, Cand ciobanul isi expune monologul ce constituie alegoria moarte-nunta el isi prezinta viziunea proprie prin care moartea nu ar fi o extinctie totala ci o reintoarcere in sanul naturii regeneratoare. De aceea personajele care iau parte la nunta sunt fie telurice ( brazi, paltinasi ) fie cosmice ( stele ). Un singur element face legatura cu o inmormantare adevarata si anume o veche traditie populara dupa care la moartea unui om cade o stea.

Filozofia alegoriei este foarte profunda exprimand ceea ce l-a interesat si totodata infricosat pe om: moartea. Moartea ciobanelului poate insemna si o continuitate fireasca a vietii. Faptul ca ciobanul lasa un testament care nu este dominat de frica pentru propria persoana ci numai pentru fiintele care-i sunt dragi ne releva o intelegere cu mult mai adanca a fenomenului trecerii in nefiinta.

Balada “Miorita” are un pronuntat caracter dramatic si liric, dezvelind unele temeri ale omului, temeri mitice si defecte. Omul este o fiinta limitata, finita, insa o parte din el este nemuritoare, iar moartea nu este decat sfarsitul inceputului.

Referinte critice

             G.Calinescu a analizat semnificatiile romanesti ale directiei romantice de valorificare a folclorului si le-a formulat astfel:

                        Importanta capitala a folclorului nostru, pe langa incontestabila lui valoare […], sta in aceea ca literatura moderna spre a nu pluti in vant s-a sprijinit pe el in lipsa unei lungi traditii culte, mai ales fiind multi scriitori de origine rurala. Dar atentia nu a cazut asupra temelor cele mai vaste, mai adanci, in sens universal, cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”, ci, dimpotriva, asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. S-au creat astfel niste mituri, dintre care patru au fost si sunt inca hranite, cu o frecventa crescanda, constituind punctele de plecare ale mitologiei oricarui scriitor national”(Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent,1940).

              In Miorita criticul identifica un mit cu dubla semnificatie: a unui mod de existenta, cel pastoral, si a unui mod de intelegere a rostului uman-situatia cosmica a omului”.

             Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg e Miorita, cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de Vasile Alecsandri. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata incat s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chiar unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. Unul e vrancean, altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor, altul moldovean, caruia Miorita, oaia nazdravana, ii destainuie gandul ucigas. In presimtirea mortii, moldoveanul isi randuieste, fara nici o ura, inmormantarea, pregatindu-si un eden terestru, ciobanesc. […] Si dupa ingramadirea animala a turmelor pe groapa pastorului, urmeaza traducerea ermetica a notiunii de extintie, in aceasta viziune franciscan-panteistica moartea devenind „mireasa lumii”, „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial. […] In versiunea lui Alecsandri acest mit este o capododopera.”

Zburatorul'   lui I. H. Radulescu

Motivul iubirii demonice a unor zmei sau a zburatorilor pentru fiinte pamantenesti apare adeseori in legendele apocrife si in basmele romanesti. Amenintarea dramatica, aparitia unui duh seducator constituie o proba si o ispitire si de aceea este asociata cu o boala, iar, in multe legende despre zburator, experienta este devastatoare pentru fiinta omeneasca. Mitul care explica aparitia sentimentelor de iubire a fost prelucrat in numeroase opere din literatura noastra culta, printre care si in poemele eminesciene “Calin (File din poveste)”si“Luceafarul”.

Balada lui Heliade Radulescu infatiseaza povestea unei stari omenesti: starea de indragostit. Florica, personajul din aceasta balada, este cuprinsa de un dor nespus, cade intr-o stare de visare si pierde sensul realitatii. Confesiunea ei, cuprinsa intr-un discurs persuasiv, exprima presentimentul ca sufletul si mintea ii sunt invadate de un spirit straniu si amagitor: “In arsita caldurei, cand vantulet adie, / Cand pleopul a sa frunza o tremula usor / Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie, / Eu parca-mi auz scrisul pe sus cu vantu-n zbor; / Si cand imi misca topul, cosita se ridica, / Ma sperii, dar imi place prin vine un fior / Imi fulgera si-mi zice: Desteapta-te, Florica, / Sunt eu, viu sa te mangai Dar e un vant usor!“

Exista in aceasta marturisire un amestec de teama si euforie ca expresii generice ale conditiei de indragostit. Pregatita sa-si astepte perechea destinata (scrisul), Florica spera intr-o intalnire fericita si se cutremura la gandul oricarei tulburari a intimitatii ei, caci orice aparitie reconfigureaza viata celui care accepta un nou-venit. De aceea, discursul personajului este fixat intre speranta unei intalniri fericite si teroarea iesirii spre lume si este cladit pe afirmatii contradictorii, dar transante: ma sperii, dar imi place. Iluzia comunicarii, receptarea fantasmatica a unui spirit strain sunt intemeiate pe miscarea generala a lumii; vantul, frunzele, materia toata iau parte la aceasta emotie inopinata. Este interesant ca aceasta lamentatie a personajului cuprinde si elemente de pastel, care anunta prin expresivitate fragmentele plastice din cea de-a doua secventa a baladei. Aici, viziunea Floricai este plasata in spatiul morganatic al unei zile de vara, cand arsita este parca tulburata de orice adiere usoara. Imaginea crangului infiorat de vant apare subtil asociata cu o desteptare temporara la viata: “Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie“.



Detaliile peisagistice subliniaza starea Floricai si impresia unei intalniri fantastice. Intreaga experienta isi are originea intr-o dorinta de nestavilit, pe cat de dureroasa, pe atat de binefacatoare: “Un dor nespus m-apuca, si plang, maicuta, plang “. Prin valentele defulatorii, plansul are aici rol terapeutic, alina si diminueaza dorintele. Insa conditia generala a fetei evoca o stare maladiva pentru care nu exista leac. Invocarea preotului, a vrajitorului si a descantatoarelor dovedeste ca, dincolo de emotia binefacatoare, se instaleaza groaza si presentimentul unui pericol iminent. Si tacerea mamei devine semnificativa in acest context; Florica cere sprijin de la toate instantele si nu exclude nici posibilitatea unei intruziuni demonice: “Oar ce sa fie asta? Intreaba pe bunica:/ O sti vrun leac ea doara o fi vrun zburator! / Or aide l-alde baba Comana, or Sorica, / Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor “. Temerile ei sunt alimentate de starea fiziologica, si ea bulversata: trupul ei pare supus la munci grele si asediat de boli. In contradictie totala cu acest discurs, secventa urmatoare din poezie introduce intr-o atmosfera bucolica.

Pastelul inserarii este alcatuit din imagini care surprind viata satului romanesc intr-un moment de maxima rumoare: intoarcerea de la muncile campului.     Peisajul se individualizeaza printr-o secventa care transfigureaza atmosfera in ceea ce are ea esential: aerul vibreaza de murmurul cirezilor de vite. De asemenea, fixarea momentului, realizata in amanunte edificatoare, atrage atentia prin constructia narativa, care promite o poveste: “Era in murgul serei si soarele sfintise”. Imaginile auditive creeaza impresia de derulare temporala, fiind urmarite treptat cresterea si apoi stingerea zgomotelor lumii; mugetele, scartaitul cumpenelor se estompeaza evanescent, dupa cum o sugereaza alte doua imagini auditive, dar care contin sensuri restrictive: “a laptelui fantana / Incepe sa s-auza ca soapta in susur si latratorii numai s-aud necontenit”. Semne certe ale linistii, zgomotele distincte anunta intrarea in noaptea deplina. Spatiul nocturn are rolul de a anticipa aparitia zburatorului, imaginile continand de aceea sugestii hierofanice. Instalarea noptii este asociata cu un gest hipnotic si vrajit. Personificarea nu are de data aceasta functii umanizatoare, ci inoculeaza impresii magice: “E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei / Vesmantul sau cel negru, de stele semanat,/ Destins coprinde lumea, ce-n bratele somniei / Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat./ Tacere este totul si nemiscare plina:/Incantec sau descantec pe lume s-a lasat;/ Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,/ Si apele dorm duse, si morele au stat”. Incremenirea generala sub imperiul noptii este asociata cu un somn fermecat: somnia. Cuvantul nu desemneaza somnul odihnitor, ci o stare intermediara in care visul este dominator.

 Mai tarziu, Eminescu investeste lexemul “somnie” cu aceste valente, traducand prin el starea poetica, lumea revelatiilor majore situata adeseori, la granita cu moartea. Heliade Radulescu il asociaza unei stari de vraja, sugerand atat seductia cat si ritualul pe care il implica: “Incantec sau descantec pe lume s-a lasat”. Relatia alternativa in care se afla cele doua cuvinte, pe langa eufonie si ea enigmatica , impune sensul unei intamplari stranii. Celelalte personificari intretin impresia generala si completeaza imaginea unei nopti care cuprinde tot pamantul; astfel, vantul nici nu suspina, apele dorm duse. Ca o pecete a noptii magice, luna rasare tarziu, iar stelele cazatoare anunta catastrofa: “Si, cobe, cateodata tot cade cate-o stea”.
            Aceasta lume prinsa parca in menghina noptii, “Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat”. Versul sugereaza subtil ca imaginea zburatorului nu este decat o efigie a visului colectiv. Este adevarat ca evenimentul apare transpus din perspectiva celor doua surate, dar aparitia lui halucinanta se situeaza in sfera fabulosului de vis si de basm.
            La miezul noptii, cand lumea pare incremenita de vraja, zburatorul apare ca un balaur de lumina si patrunde pe horn in casa Floricai. Este infatisat ca aparitie luminoasa in noapte si este numit balaur si zmeu: “Balaur de lumina cu coada flacarata,/ Si pietre nestemate lucea pe el ca foc”. Lumina este apanajul entitatilor astrale, iar aici subliniaza forta de neinvins, caci este o lumina iute ca fulgerul, trecatoare si vine din miazanoapte, loc al duhurilor necurate in basmul popular. De altfel, zburatorul este prezentat aici conform traditiei folclorice, ca spirit capabil sa ia forma omeneasca; el se transforma in flacaiandru blond si seducator, in iluzie instapanitoare, fara a fi capabil sa prinda viata: “dar slabele lui vine / N-au nici un pic de sange“. Originea lui se afla insa in visul omenesc. Pentru fiinta visatoare exista pericolul cert al prizonieratului in lumea visului. Dorinta staruitoare poate prinde contur, pentru a deveni himera obsesiva (lipitura) si poate sa capete forta de a inrobi sufletul evadat din realitate: “incepe de viseaza, si visu-n lipitura / Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu”.

            Exista in balada lui Heliade Radulescu sugestia unui deznodamant nefericit, pentru ca, asa cum avertizeaza cele doua personaje, martore ale magicei aparitii, impotriva zburatorului nu exista leac: “nici descantatura, / Nici rugi nu te mai scapa”. Fereasca Dumnezeu! In legendele romanesti despre zburator, aproape intotdeauna finalul este dramatic.

            Din visul de iubire nu exista cale de intoarcere, ca in cazul oricarei evadari din realitate, de altfel. Heliade pastreaza sensul credintei, dar lasa posibilitati de interpretare diverse; la urma urmei, spatiul magic al noptii creeaza sugestia unei aparitii cosmaresti. Chiar si dialogul celor doua surate se inglobeaza in acest vis al intregului sat. De altfel, imaginea zburatorului se reveleaza doar in detaliile oferite de aceste personaje, ceea ce restrange arhetipul seductiei doar la imaginea generica: balaur de lumina in noaptea nalta, nalta.Exactitatea acestei analize transpare integra sub valul magic, asternut de limbajul simbolic-fabulos al poporului: “Ca-ncepe de viseaza, si visu-n lipitura /Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu”. Asemenea vise erotice, cu caracter fantomatic, se arata a fi pline de primejdii prin persistenta lor (lipitura), care se schimba in monstru chinuitor al obsesiei (zmeul). Tot acest ascutit proces analitic se afla inscris pe un fond de basm ale carui toposuri (“tras ca prin inel, parul de aur, zmeu “) dau poemului un farmec nespus, in masura de a-i anula cu desavarsire maruntele stangacii.

            Heliade ilustreaza in chip stralucit ceea ce am relevat inca de la inceput ca initiativa protocronica romaneasca. El grefeaza cea mai ascutita analiza clasica pe un fond de nepatrunsa melancolie sau mai curand pe inefabila stare dispozitionala, al carui romantism se vede intensificat de trairea fabulosului popular, cu toata trena sa de atmosfera pitoreasca. Aceasta face ca Zburatorul sa apara surprinzator de modern. (Edgar Papu Din clasicii nostri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1977, pp. 64-65)

           

O capodopera de lirism contemplativ este, prin tablourile de atmosfera rurala, balada “Zburatoru ‘’. A doua secventa a poeziei este un tablou cu nimic inferior pastelurilor lui Alecsandri, o adevarata “Noapte de vara” cosbuciana cu anticipatie.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1530
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site