"Leoaica tanara, iubirea" - Incadrarea poeziei in universul specific al creatiei lui Nichita Stanescu

"Leoaica tanara, iubirea"

Nichita Stanescu

Incadrarea poeziei in universul specific al creatiei lui Nichita Stanescu

In legatura cu scopul poeziei, Nichita Stanescu afirma "inclinam sa credem ca literatura isi are la origine: a) incercarea de a acoperi zonele neinregistrate senzorial ale naturii; b) dorinta de a supravietui prin cuvinte, dedusa din neputinta de a supravietui direct, prin sciziparitate". Primul aspect apare in prima parte a creatiei sale, etapa luciferica, iar cel de-al doilea aspect, cel adamic, apare in a doua perioada.

Poezia "Leoaica tanara, iubirea", facand parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964), apartine perioadei luciferice. Aceasta poezie este o capodopera a liricii erotice romanesti, prin transparenta imaginilor si proiectia cosmica, prin originalitatea metaforelor si simetria compozitiei.

Tema

Poezia e o romanta cantabila, dar si o meditatie a carei tema e definitia iubirii, in conceptia poetului, iubirea nefiind un lung prilej pentru durere, nici suferinta dureros de dulce (Eminescu), ci o leoaica tanara, agresiva, un sentiment puternic ce inalta poetul la dimensiuni demiurgice, asezandu-l in centrul lumii.

Compozitia

"Leoaica tanara, iubirea" este formata din patru strofe cu versuri inegale ca numar si lungime, cu rima aleatorie si ritmul combinat; aceasta structura corespunde mai bine impresiei de spontaneitate, de eliberare a sentimentelor.

Poezia se compune din trei parti care se pot traduce in urmatoarea expunere schematica: intalnirea cu iubirea; trecerea intr-o alta dimensiune a existentei si constatarea metamorfozei ireversibile; realizarea intregului, suprapunerea imaginilor poet-iubire.

a.      prima parte

Sentimentul iubirii, vizualizat, ia forma agresiva a unei tinere leoaice (metafora ce este dezlegata in acelasi vers printr-o apozitie). Poemul incearca deci sa ofere portretul "iubirii". Discursul liric ia forma unei confesiuni in care poetul marturiseste propria aventura in descoperirea acestui sentiment.

Se simuleaza urmarea unui imaginar fir epic, sustinut de folosirea diferita a timpurilor verbului (iubirea "pandise", alesese "mai demult"). Frecventa pronumelui la persoana I ("mi-a sarit", "ma pandise", "m-a muscat", "mi i-a infipt") potenteaza confesiunea eului liric, iar reluarea ritmica "in fata", "de fata", aparent o redundanta a textului, se dovedeste de mare insemnatate pentru structura armonizatoare a poemului: "Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata./ Ma pandise-n incordare/ mai demult./ Coltii albi mi i-a infipt in fata/ m-a muscat, leoaica, azi de fata."

b.     partea a doua

Se evoca efectul psihologic al acestei neasteptate intalniri cu un sentiment nou - "muscatura" nu a provocat durere, ci a determinat transformarea, metamorfoza ce se infatiseaza ca o adevarata cosmogonie, sugerand ideea ca iubirea este o energie care reordoneaza universul iubirii si simtirii umane.

Poetul, adica demiurgul, trezit prin impactul cu iubirea, transforma haosul in cosmos, intr-o rotire de cercuri concentrice, cand mai larg cand mai aproape. El se ridica intr-un plan ideal, dincolo de perceperea senzoriala (curcubeul este calea ce leaga pamantul de o lume superioara, a zeilor). Privirea sa se inalta langa ciocarlii, mod de a spune ca aparitia iubirii corespunde cu o geneza si o inaltare spre bucuria pura.

Estomparea simturilor (vazul, auzul, pipaitul) dezvaluie trecerea in planul superior si dovedeste metamorfoza pe care a suferit-o poetul.

c.      partea a treia

Ultima strofa fixeaza aceasta trecere in planul ideilor: iubirea i-a patruns pana-n ultimele fibre si barbatul s-a dematerializat identificandu-se cu "leoaica aramie", cu iubirea.

Se revine la motivul initial: "leoaica aramie/ cu miscari viclene" - metafora a iubirii ce devoreaza timpul, dand stralucire vietii insasi: "Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie/ dar mana nu le mai stie./ Si aluneca-n nestire,/ pe-un desert in stralucire/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene/ inc-o vreme/ si-nc-o vreme."

Incheiere

"Leoaica tanara, iubirea" poate fi receptata, in prelungirea lui Eminescu si Blaga, ca un mit erotic modern, sentimentul iubirii nemaifiind infatisat ca un zburator (I. H. Radulescu, Eminescu), ci ca o leoaica tanara, proiectata ca intr-o emblema nobiliara, pe un desert de stralucire, care provoaca un proces de transformare a eului poetic, de la ipostaza de somnolenta paradisiaca sau somnolenta pregenezei, la ipostaza generala a unui demiurgos ce traieste la modul euforic bucuria creatiei.

Poezia este    deosebit de valoroasa prin originala vizualizare a sentimentului; imaginile poetice sunt socante, iar compozitia e simfonica, transformand totul intr-o ampla metafora.

"Leoaica tanara, iubirea"

Leoaica tanara, iubirea

mi-a sarit in fata.

Ma pandise-n incordare

mai demult.

Coltii albi mi i-a infipt in fata

m-a muscat, leoaica, azi de fata.

Si deodata in jurul meu, natura

se facu un cerc, de-a-dura,

cand mai larg, cand mai aproape,

ca o strangere de ape.

Si privirea-n sus tasni,

curcubeu taiat in doua,

si auzul o-ntalni

tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,

la tampla si la barbie

dar mana nu le mai stie.

Si aluneca-n nestire,

pe-un desert in stralucire

peste care trece-alene

o leoaica aramie

cu miscarile viclene

inc-o vreme

si-nc-o vreme.