Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Semiotica – teoria generala a semnelor

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
La tiganci - Particularitati ale prozei fantastice la Mircea Eliade
POVESTIREA REALISTA - MIHAIL SADOVEANU - HARALAMB1E (HANU ANCUTEI)
Ilustreaza conceptul operational de “nuvela psihologica”, prin referire la o opera literara studiata
Realizati un eseu structurat de 2-3 pagini, in care sa argumentati importanta revistei „Dacia literara' in dezvoltarea literaturii romane de factura r
SCRIE UN ESEU DE 2 - 3 PAGINI, DESPRE ASPECTELE COMICULUI DE CARACTER SI DE MORAVURI INTR-O COMEDIE STUDIATA
PRODUCTII DE NATURA DIDACTICA
POVESTE SENTIMENTALA
Argumenteaza caracterul romantic al unei poezii studiate, apartinand lui Mihai Eminescu
ALEXANDRU LAPUSNEANUL - 1564 – 1569 - Incadrarea in evolutia literaturii romane
Alcatuieste rezumatul unei nuvele fantastice studiate

Semiotica – teoria generala a semnelor. Semn si semioza




Etimologic, cuvantul semn, radacina termenului semiotica deriva din grecescul seméion. In scrierile grecesti, trasatura dominanta in aceasta privinta este separatia intre Seméion si Natura, pe de o parte si Symbolon si Cultura, pe de alta parte.

Trecerea de la cultura la natura presupune intelegerea unor paradigme si a unor concepte cheie, precum: rezonanta, iconicitate, semn-cuvant, exprimand izomorfismul dintre realitatea naturala si cea culturala. In plus, complexul natura – cultura presupune o opozitie, in sensul ca limba cosmica creeaza nu numai cuvintele si combinatiile lor, ci chiar si pe locutor.

Atunci cand se pune problema genezei limbajului si a semnului retine atentia existenta unui nucleu dur innascut al competentei lingvistice, genetic transmis individului uman, dar castigat (dobandit, construit) de specia umana in contextul socio-cultural pe care l-a generat in timp.

Trecerea de la cultura la natura presupune intelegerea unor paradigme si a unor concepte cheie, precum: rezonanta, iconicitate, semn-cuvant, exprimand izomorfismul dintre realitatea naturala si cea culturala. In plus, complexul natura – cultura presupune o opozitie, in sensul ca limba cosmica creeaza nu numai cuvintele si combinatiile lor, ci chiar si pe locutor.

Analitic, orice situatie semiotica presupune activarea a cel putin un semn. Semnul reprezinta conceptul central al semiozei si, de asemenea, concept de referinta pentru semiotica insasi.

Termenul de semioza a fost folosit pentru prima data de Ch. S. Peirce (gr. semeiosy- semeiosis) si desemneaza o actiune sau o influenta care constituie sau implica o cooperare intre trei subiecte: un semn, obiectul sau si interpretantul sau. Pentru sociologia comunicarii, semioza reprezinta o transmitere de semnificatii prin intermediul unor simboluri. Astfel, o situatie semiotica se identifica cu o situatie de comunicare, semioza desemnand procesul prin care un individ comunica, procesul de comunicare devenind posibil datorita sistemelor de semnificare.



Constiinta ca la inceput a fost semnul (Hilbert) se regaseste in toate consideratiile gandirii mitice; lumea este vazuta ca o creatie prin semn a Zeului (ras, plans, dans, cuvant). Pe fundamentul acestei conceptii, importante sunt contributii ale semioticii orientale, care interpretau semnul ca pe o entitate deopotriva fizica si metafizica, sau contributiile semioticii occidentale, precum cea a lui Aristotel, care asocia semnul cu trei moduri de a fi (verosimilul sau eikos, semnul ambiguu sau semeyonul si indiciul sau tekmerion), sau cea a Sfantului Augustin pentru care semnul este notiunea de baza a stiintei limbajului care „se arata pe sine insusi simturilor si in afara de sine mai indica spiritului si altceva”. De asemenea, sub semnul gandirii occidentale retinem conceptia lui J. Poinsot, pentru care exista un semn natural si altul social, ambele trebuind subordonate relatiei pe care acestea o definesc cu obiectul semnificat (referentialul sau denominatul), cu interpretantul sau subiectul uman cunoscator; relatia intre realitatea semnificata si actiunea semnificatoare fiind indirect mediata de prezenta semnului.

Ferdinand de Saussure, parintele semioticii, va propune o dimensiune lingvistica a semnului. Pentru acesta, semnul presupune imbinarea unui concept cu o „imagine acustica”, adica a unui semnificat cu un semnificant; semnificatul reprezentand continutul conceptual al semnului, iar semnificantul ceea ce exprima acesta.

In aceeasi perioada cu F. de Saussure, pe continentul american, Charles Sanders Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umana, sugerand ideea ca intreaga gandire si cunoastere se realizeaza prin semne. In acceptiunea unei semioze infinite, Ch. S. Peirce considera semnul drept ceva care face ca altceva (interpretantul sau) sa se refere la un obiect la care el insusi se refera (obiectul sau) in acelasi fel, interpretantul devenind la randul sau un semn s.a.m.d.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 761
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site