| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Dupa cum se stie, asupra individului actioneaza o multitudine de factori dintre care unii sunt nocivi. Acestia pot influenta negativ dezvoltarea sa si cu cat actioneaza la varstele mai mici cu atat efectele sunt mai mari. Dar organismul are o anumita rezistenta ce-i permite o evolutie normala, si numai in anumite contexte acesti factori determina dereglari psihice. In acest context, ne vom referi la principalele patru categorii de factori care pot influenta negativ dezvoltarea limbajului.
Ce pot avea o natura centrala sau periferica. Aici sunt cuprinse diferitele traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea sistemului nervos central (SNC) sau afecteaza nemijlocit auzul si organele fonoarticulatorii. In cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburari, handicapuri ale limbajului de o mare varietate. Cu cat zona lezata este mai intinsa sau mai profunda, cu atat tulburarile sunt mai complexe, deoarece sunt atinsi mai multi centri corticali implicati in diferitele functii psihice. Asa, de exemplu, lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a vorbirii, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor implicate in procesul vorbirii. O asemenea situatie se produce si in prognatism si progenie, ca si in macroglosie sau microglosie. O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta organic sau functional mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul etc, pot determina tulburari de limbaj atat pe cale centrala cat si pe cea periferica, marcandu-l pe subiect pe perioade limitate sau pe toata durata vietii.
In urma actiunii acestor cauze, se pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala (receptoare), cat si pe cea motorie (efectoare). Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Ca urmare, apar dereglari ale proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos central, insuficiente ale auzului fonematic care, toate, sunt dificil de evidentiat, dar au implicatii nemijlocite asupra evolutiei limbajului si activitatii psihice.
Ce-i influenteaza, mai ales, pe acei subiecti care, congenital, au o constructie anatomo-fiziologica fragila sau patologica. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu deficit mintal, la alienatii mintal, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice.
Care sunt abordate in literatura de specialitate cu mai putina insistenta, cu toate ca ele nu sunt lipsite de importanta; la o analiza mai atenta vom constata ca ele au o frecventa relativ mare, iar efectele lor negative impieteaza nu numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte unele metode gresite in educatie ( iatrogeniile sau didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii in ontogeneza timpurie, incurajarea copilului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor (adultilor), toate conducand la formarea unor obisnuinte deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stresante, suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva ce duce la disfunctii verbale, blocaje, un nivel scazut al antrenamentului verbal, s.a.
In logopedie exista mai multe tipuri de clasificari ale tulburarilor de limbaj. Aceste clasificari sunt efectuate in functie de o serie de criterii, cum sunt cel etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Dar considerarea unui singur criteriu nu permite decat o clasificare unilaterala care vizeaza numai partial natura si varietatea handicapurilor de limbaj. Astfel de clasificari sunt echivoce si nu cuprind toate categoriile limbajului deteriorat.
Ni se pare mult mai adecvata o clasificare care sa tina seama de mai multe criterii, in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic. O astfel de clasificare, elaborata de E. Verza, s-a impus in literatura de specialitate, si ea se rezuma la urmatoarele categorii:
tulburari de pronuntie sau de articulatie(dislalie, rinolalie, dizartrie);
tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, logonevroza, tumultus sermones, tahilalie, bradilalie, aftongie, tulburari pe baza de coree);
tulburari de voce (afonie, disfonie, fonastenie);
tulburari ale limbajului citit- scris (dislexie- alexie si disgrafie- agrafie);
tulburari polimorfe (afazie si alalie);
tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii);
tulburari ale limbajului, bazat pe disfunctii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii s.a.)
Asa cum a rezultat, deficientele de limbaj pot aparea atat pe fondul intelectului normal, cat si la deficientii mintal sau senzorial cand, de obicei, sunt mai profunde si mai frecvente. In cazul unor asemenea asocieri, deficitul de limbaj este o forma secundara a unui sindrom complex, dar prin existenta lui accentueaza dificultatile de recuperare si adaptare.
Tulburarile de pronuntie sau de articulatie au cea mai mare frecventa fata de toate categoriile prezentate in clasificarea mentionata in special la copiii prescolari si scolarii mici. Prin existenta tulburarilor respective, se creeaza dificultati in emiterea sunetelor, cuvintelor, propozitiilor si in intelegerea celor enuntate. Adeseori, ele se transpun si in limbajul scris-citit, ceea ce ingreuneaza formarea deprinderilor grafo-lexice. Tulburarile respective cuprind: dislaliile, rinolaliile si disartriile, pe o scara de la simplu la complex.
Se remarca prin frecventa cea mai mare in raport cu toate handicapurile de limbaj. Totusi, ea este diferita atat sub raportul complexitatii cat si al frecventei, de la o varsta la alta. Pentru copilul anteprescolar, tulburarile de pronuntie nu constituie semnale de alarma; in schimb, la varsta prescolara se simte nevoia unei interventii logopedice pentru a nu permite stabilizarea si formarea unor deprinderi deficitare de pronuntie. La copilul anteprescolar, dislalia are o natura fiziologica ca urmare a nedezvoltarii suficiente a aparatului fonoarticular si a sistemelor cerebrale implicate in actul vorbirii. Dar, dupa varsta de 3-4 ani, acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronuntie corecta. Manifestarea tulburarilor dislalice si dupa aceasta varsta denota existenta unor cauze cu grad de risc, care tind sa le transforme in obisnuinte negative, mai cu seama cand dificultatile de pronuntie persista pe o perioada lunga de timp. Dar, dislalia poate aparea si la varstele mai mari, datorita unei etiologii complexe incriminata in producerea handicapurilor de limbaj, in genere. Cu cat apare mai tarziu, cu atat gravitatea ei sporeste.
Ca orice tulburare de articulatie sau de pronuntie, dislalia se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea si inversarea sunetelor. In formele grave de dislalie, astfel de fenomene se produc si la nivelul silabelor si chiar al cuvintelor. Cand deficientele de articulatie se limiteaza numai la nivelul unor sunete izolate si, in genere, se manifesta sub o forma usoara, ea se numeste dislalie simpla, partiala sau monomorfa . Dar atunci cand sunt afectate majoritatea sunetelor si chiar grupe de silabe, ea poarta denumirea de dislalie polimorfa, iar prin alterarea tuturor sunetelor, a majoritatii silabelor si a cuvintelor se ajunge la asa-numita dislalie generala sau totala, ce este caracteristica mai cu seama disartriei.
Dintre formele cele mai frecvente de dislalii sau de disfunctionalitatiile acestuia mentionam, in primul rand, grupa sigmatismelor si a parasigmatismelor care ocupa un loc central. Acestea apar atunci cand au loc deformari, substituiri, omisiuni ale sunetelor siflante si suieratoare: s, s, j, z, t, ce, ci, ge, gi. La copiii prescolari si la scolarii mici, cel mai des se manifesta omisiunile si deformarile, iar la logopatii mai mari apar, deseori, si inlocuirile.
Remarcam o alta forma dislalica cu o frecventa mare, rotacismul si pararotacimsul ce consta in deformarea, omisiunea, inversiunea si inlocuirea sunetului ''r ''. Consoana ''r '' apare, de obicei, in vorbirea copilului in urma sunetelor siflante si suieratoare, iar emisiunea lui corecta presupune o anumita dezvoltare a aparatului fonoarticular si miscari fine de sincronizare. Din aceste motive, la majoritatea copiilor anteprescolari se produce afectarea sunetului ''r '' sau se inlocuieste cu ''l '', si mai rar cu ''d, h, v, ''. Fenomenele respective pot persista si in perioadele de varsta ulterioare.
Pe langa acestea, la baza producerii rotacismului si pararotacismului stau anomaliile anatomice si functionale ale limbii, cum ar fi: micro si macroglosia limbii, frenul prea scurt sau prea lung al limbii, leziuni ale nervului hipoglos, ca si deficientele auzului fizic si fonematic, imitatiile deficitare ale pronuntiei celor din anturajul copilului, existenta unor factori negativi de natura psiho-sociala si culturala etc.
Pe de alta parte, in functie de cauzele care stau la baza handicapurilor de pronuntie, dislaliile se impart in organice si functionale. Dislaliile organice, numite si disglosii , sunt provocate de deficientele anatomofiziologice de la nivelul aparatului fonoarticular (prognatismul, progenia, despicaturile maxilo-velo-palatine etc). Exista si asa-numitele dislalii audiogene, sunt determinate de lezarea aparatului auditiv ce nu permite o receptie normala a vorbirii si nici un autocontrol al propriei articulari.
Din categoria tulburarilor de pronuntie face parte si disartria, care este cea mai grava dintre tulburarile respective, fiind cauzata de afectiunea cailor centrale si ale nucleilor nervilor care participa la articulare. Ea se caracterizeaza pe langa prezenta fenomenelor dislalice, printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu rezonanta nazala si pronuntie neclara. La disartrici, apar si o serie de complicatii psihice ce se produc in sfera afectiva, senzoriala, mintala, psiho-sociala si motrica. Data fiind originea sa, disartria se mai numeste si dislalie centrala Din punct de vedere simptomatologic, unele dintre fenomenele enuntate sunt asemanatoare dislaliei obisnuite, dar mult mai grave. Dislalia centrala este mai frecventa la subiecti cu handicap de intelect. Ea poate fi pusa in evidenta mai usor la adulti fata de copii, nu numai ca urmare a deteriorarii componentei centrale, ci si a agravarii dificultatilor de vorbire.
O forma intermediara in cadrul tulburarilor de pronuntie, este rinolalia ce prezinta si ea manifestari specifice. Se produce ca urmare a unor malformatii ce sunt localizate la nivelul valului palatin sau a insuficientelor dezvoltarii acestuia, determinate de unele boli infectioase, de vegetatiile adenoide, de polipi, de atonia sau paralizia valului palatin, de despicaturile labio-maxilo-palatine, de hipoacuzie, de functionarea defectuoasa a muschilor sau a valului palatin care nu pot deschide traectul nazal in timpul pronuntarii sunetelor nazale etc. In rinolalie, se manifesta tulburari de pronuntie specifice dislaliei, dar si deficiente ale rezonantei sunetelor, de fonatie si chiar de voce, in cazurile accentuate. Aspectul general al vorbirii este dezagreabil, prin manifestarea ''fonfaielii''.
Rinolalia se clasifica in aperta sau deschisa, in care suflul aerului necesar pronuntarii sunetelor parcurge, predominant, calea nazala; clauza sau inchisa, cand unda expiratorie necesara pronuntarii sunetelor nazale (m, n) se scurge pe traectul bucal si mixa sau mixta, in care unda expiratorie trece, alternativ, atat pe cale nazala, cat si pe traectul bucal, indiferent de caracteristicile articulatorii ale sunetelor.
Asa cum am vazut, din categoria tulburarilor de ritm si fluenta fac parte: balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburarile pe baza de coree s.a. Acestea sunt si ele tot tulburari ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decat tulburarile de pronuntie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seama prin efectele negative ce le au asupra personalitatii si comportamentului persoanei. Balbaiala a fost remarcata de catre oamenii de stiinta din cele mai vechi timpuri, fapt ce a dus la cresterea interesului si pentru alte tulburari ale limbajului.
Perturba relatiile logopatului cu cei din jur si se prezinta ca un handicap relativ grav. Desi preocuparile fata de aceasta tulburare au fost intense de-a lungul timpului, explicatia stiintifica, prin evidentierea simptomatologiei si etiologiei balbaielii ca si dezvoltarea conceptiei cu privire la terapia complexa in corectarea ei, a fost posibila abia in secolul nostru, ca urmare a progresului realizat in stiintele psihopedagogice, progres realizat si la nivelul logopediei, mai ales pe plan practic- recuperativ.
Balbaiala se manifesta prin repetarea unor sunete sau silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu prezentarea unor pauze intre acestea sau prin repetarea cuvintelor ori prin aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. In primul caz, balbaiala se numeste clonica, iar in cel de-al doilea, tonica. Cand se manifesta atat prin prima forma, cat si prin a doua, ea se numeste mixta sau clonotonica si respectiv tonoclonica, in functie de aspectul care predomina. Formele cele mai grave se manifesta la adult si adolescent. Dar cel mai frecvent, balbaiala apare intre 2-31/2 ani si, de obicei, poate fi considerata fiziologica, in lipsa unor factori favorizanti care sa o mentina si s-o consolideze. Cand persista si in perioada prescolara, constituie un semnal de alarma pentru ca are tendinta de a se croniciza.
Este strans legata de balbaiala, atat prin natura, cat si prin forma ei. Din punct de vedere simptomatologic, ele sunt foarte asemanatoare, dar de cele mai multe ori logonevroza este mai accentuata decat balbaiala, care, apoi, se poate transforma in logonevroza. Balbaiala se transforma in logonevroza, atunci cand exista sau apare un fond nevrotic ca urmare a constientizarii tulburarii si a trairii acesteia ca o drama, ca un moment de frustrare a posibilitatilor pe care le are individul. Balbaiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, iar logonevroza presupune pe langa acestea si modificarea atitudinii fata de vorbire si a modului cum este traita dificultatea respectiva prin prezenta spasmelor, a grimaselor, a incordarii si a anxietatii, determinate de teama ca va gresi in timpul vorbirii. La persoanele nevrozate sau psihonevrozate factorii nocivi (mai cu seama traumele psihice, stresurile) pot provoca direct logonevroza, ceea ce accentueaza starea generala de nevrozism si drept urmare nu se mai trece printr-o dereglare usoara de tipul balbaielii.
Celelalte tulburari de ritm si fluenta ale vorbirii pot exista ca sindrom separat, dar si ca simptom al balbaielii.
La nastere atunci cand in muschii limbii se produce un spasm tonic, de lunga durata, si insoteste de cele mai multe ori balbaiala; tulburari de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic), determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor aparatului fonoarticular, ale fizionomiei ce se manifesta concomitent cu producerea vorbirii;
Caracterizata printr-o vorbire exagerat de rapida, apare mai frecvent la persoanele cu instabilitate nervoasa, cu hiperexcitabilitate;
Opusa tahilaliei se manifesta prin vorbire rara, incetinita cu exagerari maxime ale acestor caracteristici in handicapurile accentuate de intelect sau in cazurile de dominare excesiva a inhibitiei etc.
Spre deosebire de tulburarile de ritm, care afecteaza cadenta vorbirii, tulburarile de voce perturba melodicitatea, intensitatea si timbrul vocii.
Ea apare ca urmare a transformarilor de la nivelul sistemului endocrin, manifestate prin schimbarea functiei hipofizare si prin modificarea hormonilor sexuali care influenteaza nu numai structura anatomo-functionala a laringelui, dar si modalitatile de reactionare ale sistemului nervos central ce determina o adaptare lenta la conditiile biomecanice. In cazul tulburarilor endocrine, cum este acromegalia, copilul capata o voce barbateasca, iar in diferite forme de insuficienta dezvoltare a aparatului (din nastere), apare mutatia vocii inainte de varsta obisnuita (la 8-11 ani). Opusul acestui fenomen este intarzierea in procesul de schimbare a vocii, dandu-i o nota de infantilism cu prezenta unei voci baraite, cu oscilatii de la un ton la altul si cu diferente minime intre vocea fetelor si a baietilor.
Face parte din aceasta categorie si se manifesta prin pierderea expresivitatii si a fortei vocii. Asemenea cazuri sunt frecvente in imbolnavirile laringelui, ale cailor respiratorii (prin raceala, gripe) si ale ganglionilor fixati pe coardele vocale. Raguseala poate imbraca o forma organica, cand vocea se ingroasa si se intrerupe in timpul vorbirii, si alta, functionala ce determina un caracter suierat si inabusit al vocii. De obicei, raguseala functionala apare in starile emotionale puternice si in folosirea excesiva a vocii ceea ce conduce la oboseala componentelor articulatorii.
Au de cele mai multe ori o natura functionala. Folosirea incorecta (in special la cantareti) si abuziva a vocii (cantareti, profesori, oratori), ca si laringitele pot da nastere la fonastenie. Pseudofonastenia apare cu o oarecare frecventa la unii prescolari, ca urmare a suprasolicitarii vocii, dar mai cu seama in starile emotionale puternice. In majoritatea cazurilor, fonastenia este insotita de o serie de dereglari de ordin psihic (frustrare, nesiguranta, teama, frica), care o mentin si chiar o accentueaza. Toate formele de fonastenie duc la scaderea intensitatii vocii, pierderea calitatilor muzicale, intreruperea si rateul vocii, tremurul si obosirea prea devreme a vocii.
Apare in urma tulburarilor partiale ale muschilor laringelui, ale coardelor vocale, si a anomaliilor produse de nodulii bucali si de polipi. In aceasta situatie, vocea este falsa, bitonala, monotona, nazala, tusita, voalata, scazuta in intensitate, cu timbrul inegal etc. Dereglarile si spasmele respiratorii, produse fie ca urmare a tonusului muscular slab, fie pa baza tracului, a emotiilor, a socului, a angoasei, pot determina instabilitatea vocii, inhibitia ei, monotonia si caracterul sters, nediferentiat sau chiar soptit, prin scaderea intensitatii.
Este cea mai grava tulburare de voce. Ea apare in imbolnavirile acute si cronice ale laringelui, cum sunt parezele muschilor sau procesele inflamatorii. Vocea, in astfel de situatii, daca nu dispare complet, se produce numai in soapta, din cauza nevibrarii coardelor vocale. Initial, vocea se manifesta prin raguseala, scaderea in intensitate, soptirea, ca in final sa dispara complet. In cazul acesta, se instaleaza tensiunea, agitatia, si chiar unele tulburari psihice. Pe de alta parte, afonia poate fi determinata si de dereglari psihice puternice, prin emotii, soc, stresuri, complexe de inferioritate, care actioneaza pe un fond de hipersensibilitate sau fragilitate a sistemului nervos, afectand personalitatea si comportamentul subiectului.
Constituie tulburari partiale ale citit- scrisului ce isi pun amprenta pe dezvoltarea psihica a copilului si mai cu seama pe rezultatele sale la invatatura. Insusirea citit-scrisului, ca achizitie recenta in conditiile instruirii, presupune din partea copilului o participare intentionata, voita, afectiva si constienta. Cand se produc dificultati in elaborarea deprinderilor lexo-grafice, se deregleaza integrarea sociala prin manifestarea - in mai multe cazuri - a unor comportamente neadaptate la mediu, datorita unor esecuri si conflicte permanente (in viata scolara), cat si datorita instalarii unor trasaturi caracteriale negative, ca: negativismul, anxietatea, descurajarea, inertia, nepasarea, izolarea. La preadolescenti si adolescenti, aceste caracteristici se accentueaza prin prezenta agresivitatii si a dezinteresului fata de activitatea intelectuala in general. De remarcat si existenta altor forme mai grave ale dereglarilor citit-scrisului ce se manifesta sub forma alexiei si agrafiei, exprimand imposibilitatea producerii actului lexo-grafic. Dar acestea apar pe fondul altor handicapuri grave sau in unele boli psihice si nu sunt caracteristice persoanelor cu intelect normal.
Exista un complex de cauze care stau la baza dislexiei si disgrafiei, dintre care mai importante sunt: insuficientele functionale in elaborarea limbajului, ale indemanarii manuale, ale schemei corporale si ale ritmului, lipsa omogenitatii in lateralizare, stangacia insotita de o lateralizare incrucisata, tulburarile spatio-temporale, influenta ereditatii, afectiunile corticale si, nu in ultimul rand, factorii pedagogici inoportuni, concretizati intr-o metodologie instructiv-educativa neadecvata, ce duce la formarea unor deprinderi grafo-lexice deficitare si care se corecteaza ulterior foarte greu.
Dislexia si disgrafia se manifesta, la scolar, prin incapacitatea sa paradoxala, mai mult sau mai putin accentuata, de a invata citirea si scrierea in mod corect. In cazul acesta, au loc confuzii constante si repetate intre fonemele asemanatoare acustic, literele si grafemele lor, inversiuni, adaugiri si omisiuni de litere si grafeme, omisiuni, inversiuni si adaugiri de cuvinte si chiar de propozitii, dificultati in combinarea cuvintelor in unitati mai mari de limbaj, tulburari ale lizibilitatii, ale laturii semantice etc. La unii disgrafici, grafemele sunt plasate defectuos in spatiul paginii, sunt inegale ca marime si forma si, in general, au o oranduire dezordonata. Datorita neindemanarii de a scrie, textul este scurt, lacunar si fara unitate logica. Din cauza neintelegerii celor citite si a chiar a propriului lor scris, redarea la dislexici si disgrafici este lacunara, plina de omisiuni, sau, in alte cazuri, contine adaugiri de elemente ce nu figurau in textul parcurs . (E. Verza, 1983).
La elevii nevazatori, care invata in Braille, se poate constata ca manifestarile disgrafiei au unele particularitati specifice, dar caracteristicile generale sunt asemanatoare cu ale disgraficilor ce scriu in alb-negru. Dintre fenomenele comune, atat in scrierea al- negru, cat si in Braille, putem cita urmatoarele: omisiuni de litere si silabe, omisiuni de cuvinte, omisiuni de propozitii si sintagme, contopiri de cuvinte, substituiri de grafeme, substituiri si deformari de cuvinte, adaugiri de grafeme si cuvinte, disortografii, randuri libere sau suprapuse etc. Totodata, in Braille, se poate evidentia o dependenta mai mare a dificultatilor prezentate de exercitiu (antrenament) si de nivelul dezvoltarii intelective a subiectului.
Din aceasta categorie a tulburarilor de limbaj fac parte alalia si afazia, ce se caracterizeaza printr-o maxima gravitate cu implicatii complexe, negative, nu numai in comunicarea si relationarea cu cei din jur, dar si in evolutia psihica a logopatilor. Astfel, alalia si afazia afecteaza atat limbajul impresiv cat si pe cel expresiv.
Din punct de vedere etimologic, termenul de alalie provine din grecescul ''alales'', care inseamna fara vorbire sau mutenie. Ca urmare, tulburarea respectiva mai este denumita si prin termenii de audimutitate, intarziere innascuta a vorbirii, mutenia auzitorilor, mutenia idiopatica s.a.
Dar vorbirea alalicilor nu se confunda cu lipsa de vorbire a deficientilor de intelect profund, a surdomutilor, a disartricilor sau a afazicilor. Desi pot exista intarzieri mintale, alalia nu presupune deficit de intelect de tip oligofrenic, cu toate ca sunt evidente tulburarile de perceptie, de gandire si imaginatie, de comunicare si de indemanare motorie. Aceste caracteristici sunt si in functie de forma alaliei. In asa-numita alalie motorie, alalicul intelege sensul cuvintelor si il retine, dar nu le poate pronunta. Executa ordinele verbale si poate arata obiectele indicate. Poate emite unele sunete nearticulate si chiar cuvinte mono si bisilabice. In alta forma de alalie, cea senzoriala, dimpotriva, alalicul nu intelege sensul vorbirii, dar poate repeta sunete si unele cuvinte cu o structura mai simpla. Desi pot sa auda bine, au dificultati de perceptie a directiei sunetelor. Forma cea mai grava de alalie este cea mixta, in care predomina, fie caracteristicile din prima, fie din cea de-a doua.
Se pot retine o serie de caracteristici generale, comune, pentru toti alalicii, indiferent de forma alaliei pe care o au. Dintre acestea, mentionam: lipsa de expresivitate, rigiditate in miscari si comportament, dezinteres pentru activitate, vointa scazuta, deficite de atentie si de perceptie, slaba dezvoltare a motricitatii, o intarziere generala in evolutia psihica, ca urmare a lipsei comunicarii verbale etc.
Dupa cum am vazut, in alalie subiectul este lipsit de posibilitatea achizitiei limbajului, in timp ce afazia se produce dupa dobandirea comportamentului verbal si este mai frecventa la persoanele adulte sau la batranete, dat fiind faptul ca persoanele respective sunt supuse mai frecvent factorilor nocivi care o provoaca. Specialistii i-au acordat o importanta deosebita, pentru ca afazia determina modificari profunde in sfera limbajului (impresiv si expresiv), iar la nivelul personalitatii se produc destructurari masive. Afazia poate fi cauzata de accidente vasculare cerebrale produse prin leziunile de la nivelul sistemului nervos central si gravitatea ei este dependenta de intinderea si profunzimea acestor leziuni. Desi, in principal, deteriorarea priveste sfera comportamentului verbal, au loc, mai mult sau mai putin, dereglari la nivelul intregului psihism. Astfel, se pot pastra cuvinte parazite, interjectiile, injuraturile si, in general, limbajul trivial. In acelasi timp, vocabularul devine sarac, un cuvant poate indeplini rolul de propozitie, adica se manifesta asa numitul stil telegrafic in vorbire. La unii afazici apare o vorbire '' academica'', cu multe pretiozitati si un scris servil, ce se remarca prin inclinarea exagerata spre dreapta sau spre stanga, tulburari ale accentului si agramatisme. Dificultatile in enumerarea automata, ca si perseverarea si asa-numitele '' intoxicatii'' cu cuvinte ocupa un loc aparte in vorbirea afazicului. Ca tulburari secundare, apar afectiuni ale vocii, dereglari ale respiratiei si emotii exagerate. De cele mai multe ori, acestea se asociaza cu o serie de dereglari de la nivelul memoriei. De pilda, la afazici se manifesta o scadere a memoriei iar reproducerea este mai slaba ca recunoasterea si invatarea. De asemenea, memoria auditiva este mai scazuta decat cea vizuala. Amploarea acestor tulburari din afazie este dependenta si de caracteristicile personalitatii subiectului inaintea aparitiei afaziei, de instructia sa, de cultura ce o poseda, de varsta etc. Si eficienta recuperarii se raporteaza la aceste caracteristici si mai ales la mediul de viata, pentru ca afazicul are nevoie de intelegere si afectiune, de sustinerea moralului, prin crearea unui tonus psihic pozitiv.
Pe acest plan se remarca o gama extinsa de dereglari, dar ne referim, in principal, la doua categorii de tulburari. Astfel, este vorba de mutismul electiv, numit si voluntar sau psihic, care se manifesta prin refuzul partial sau total din partea subiectului de a comunica cu unele persoane, iar in forme grave acest refuz se extinde asupra intregului mediu inconjurator. ''Mutenia'' este temporara, si poate dura de la cateva saptamani, la luni sau chiar ani de zile. De obicei, mutismul electiv apare la copiii hipersensibili si este insotit de tulburari comportamentale in care incapatanarea, timiditatea, brutalitatea, irascibilitatea ocupa un loc important. In majoritatea cazurilor, handicapul este determinat de atitudinile gresite in educatie care traumatizeaza afectiv copilul. Dar si emotiile soc, stresurile, esecurile repetate frustrarile pot duce la un astfel de mutism. Desi nu comunica, copiii cu mutism electiv inteleg vorbirea si nu manifesta deficiente de ordin intelectiv. Dar persistenta pe o perioada mai mare a lipsei comunicarii duce la ramaneri in urma pe linia dezvoltarii vocabularului si a exprimarii logico-gramaticale, cu repercusiuni in plan intelectiv.
O extindere si o frecventa mai mare o au handicapurile de limbaj; acestea se inscriu in categoria intarzierilor sau retardurilor in dezvoltarea generala a vorbirii ce se pot intalni la acei subiecti care nu reusesc sa atinga nivelul de evolutie al limbajului, raportat la varsta cronologica. De obicei, ele exista ca fenomene secundare in mai toate handicapurile de intelect si senzoriale si chiar in unele tulburari de vorbire descrise mai sus, dar se pot manifesta si de sine statator. Intarzierile in dezvoltarea vorbirii se recunosc dupa saracia vocabularului si dupa neputinta de a se exprima coerent, logic in propozitii si fraze. Frecvent, retardurile verbale cuprind atat aspectele fonetice, lexicale, cat si gramaticale. Datorita acestor fenomene, si intelegerea vorbirii celor din jur se realizeaza cu dificultate, ceea ce influenteaza negativ evolutia psihica generala si comportamentala.
Asemenea retarduri verbale pot fi determinate de carentele sistemului nervos central provocate de hemoragii cerebrale in timpul nasterii, de eventualele boli grave, de lipsa de stimulare a comunicarii in perioada primei copilarii. Deficientele senzoriale si de intelect pot avea efecte similare, deoarece nu faciliteaza o dezvoltare normala a limbajului, iar cauzele specifice acestora influenteaza negativ si modul de evolutie si de structurare a limbajului.
Eficienta corectarii tulburarilor de limbaj este dependenta de o serie de conditii subiective (dependente de subiect) si obiective (dependente de situatie, mediu, corectitudinea si precizia metodelor folosite etc). Pe acest plan, subliniem ca activitatea corectiv-recuperativa trebuie sa inceapa, in primul rand, cu copiii prescolari si scolari mici, pentru a evita transformarea tulburarilor de vorbire in deprinderi negative si pentru a inlesni desfasurarea procesului instructiv-educativ in conditii adecvate. In aceeasi ordine de idei, remarcam ca la varstele mici tulburarile de vorbire sunt mai frecvente si corectarea lor este mult mai facila in raport cu perioadele inaintate. Dar aceasta nu inseamna ca vor fi neglijati puberii, adolescentii si chiar adultii care manifesta tulburari de limbaj, cu atat mai mult cu cat, se stie, ca la acestia, framantarile launtrice care le provoaca sunt mai accentuate si influenteaza negativ structurile de personalitate si elaborarea comportamentelor adaptative.
Metodele si procedeele folosite in terapia logopedica sunt specifice fiecarei categorii de tulburari, iar alegerea lor este in functie de fiecare caz in parte, de tipul de tulburare si de gravitatea acestuia, de varsta si nivelul de dezvoltare psihica ale subiectului, de etiologia si simptomatologia acestuia. Stabilirea diagnosticului logopedic este esentiala pentru incadrarea subiectului in activitate si adoptarea complexului terapeutic. Un asemenea demers presupune o examinare precisa a capacitatilor verbale ale subiectului si a perspectivei corective (prognozei) la care este bine sa se adauge si examenul psihologic si medical.
In terapia limbajului tulburat exista doua categorii mari de metode si procedee. Dintre acestea, unele sunt generale si comune pentru toate categoriile de handicapati, iar altele sunt specifice si se adopta in raport de fiecare tulburare in parte. dar in cele mai multe cazuri, ele se aplica combinat si vizeaza, in egala masura, aspectele corective ale limbajului ca si stimularea activitatii psihice in ansamblu. Cele din a doua categorie sunt de competenta exclusiva a specialistului, dat fiind gradul lor de complexitate si dificultate. Din prima categorie de metode si procedee fac parte acelea care contribuie indirect la corectarea tulburarilor de limbaj si pregatesc subiectul pentru aplicarea celei de-a doua categorii si anume metodele si procedeele specific logopedice. Aceasta nu inseamna ca metodele si procedeele cu caracter general din prima categorie nu sunt eficiente, ci din potriva, ele au o mare importanta pentru intreaga terapie.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1705
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
