Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


GANDIREA din punct de vedere functional, psihogenetic si structural

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ETAPE ALE DEZVOLTARII PERSONALETATII
CONDUCEREA ORGANIZATIILOR;DEFINIREA SI CARACTERIZAREA GENERALA A ACTIVITATII DE CONDUCERE;FUNCTIILE CONDUCERII IN CADRUL ORGANIZATIILOR
Abordarea psihanalitica a personalitatii - Teoria psihanalitica a lui Freud
EVALUAREA OPINIEI PUBLICE;SONDAJELE DE OPINIE ;PRINCIPIILE DE BAZA ALE SONDAJULUI;EXIGENTE SPECIFICE;MANIPULAREA PSIN INTERMEDIUL SONDAJELOR (EFECTUL
Teste clinice de inteligenta
Activistul
Senzatiile - Atentia selectiva - Pragurile senzoriale
TESTUL PSIHOLOGIC, MIJLOC PRINCIPAL IN EVALUAREA PSIHOLOGICA
PERCEPTIILE: Teorii ale perceptiei
PERSONALITATEA IN PERSPECTIVA - DEZVOLTAREA CARACTERULUI

GANDIREA

Obiective de studiu

Dupa parcurgerea acestui modul studentul va putea:



*Sa caracterizeze gandirea din punct de vedere functional, psihogenetic si structural

*Sa se familiarizeze cu principalele modalitatile de investigare a gandirii

*Sa defineasca principalele doua componente operative ale gindirii: rationamentul si rezolvarea de probleme

*Sa definesca si sa caracterizeze formele rationamentului

*Sa cunoasca modelele explicative ale diferitelor tipuri de rationament

*Sa inteleaga semnificatia conceptului de „strategie rezolutiva” si caracteristicile acestuia

*Sa cunoasca principalele metode utilizate in investigarea procesului rezolutiv

*Sa caracterizeze si sa analizeze comparativ strategiile algoritmica si euristica in rezolvarea de probleme

*Sa exemplifice diferenta experti - novici

 


1. CARACTERZAREA GENERALA A GANDIRII

In vederea circumscrierii unui fenomen atat de complex cum este gandirea, gasim potrivita abordarea lui din cel putin trei perspective: (1) functionala, (2) psihogenetica si (3) structural-operatorie.

            (1). Din punct de vedere functional, adica al rolului sau functiei pe care il joaca in dinamica personalitatii, gandirea este o modalitate specifica a vietii de relatie, un schimb specific intre organism si mediu. Specificitatea acestui schimb rezida in procesul complementar de asimilare a mediului la structurile cognitive ale subiectului si de acomodare a acestor structuri la constrangerile realitatii. Rezultatul principal al acestui proces este cunoasterea realitatii si, ca urmare, sporirea adaptabilitatii fiintei umane. Prin gandire, omul isi dirijeaza comportamentele, isi planifica actiunile, proiecteaza scopuri, alege mijloacele pentru realizarea lor optima etc.

Prin aportul pe care si-l aduce la cunoasterea structurilor invariante ale realitatii, gandirea confera comportamentului uman trasatura rationalitatii.   

Gandirea, ca functie adaptativa, nu se exercita permanent. Omul gandeste in deosebi atunci cand este solicitat de probleme, de situatii inedite pentru care nu dispune, in repertoriul sau – de acte invatate, de solutii gata-facute.

            (2). Din punct de vedere istoric si psihogenetic, gandirea este – prin origine – actiune. Principala conditie a aparitiei gandirii este deci interiorizarea actiunii. Procesul de constituire a gandirii prin “interiorizarea actiunii” antreneaza doua mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea actiunii in operatie) si mecanismul semiotic (trecerea de la actiunea asupra obiectelor la operatii asupra reprezentarilor , semnelor, simbolurilor acestor obiecte).

            O operatie nu este o actiune pur si simplu mintala. In definitia lui Piaget, o operatie de gandire este o actiune interiorizata, devenita reversibila si gata de a “se compune” cu altele in cadrul unui sistem, constituind astfel demersul logic, inferenta propriu-zisa, care, virtual, face inutil apelul la experienta. Prin urmare, nu putem vorbi de operatii propriu-zise pana ce actiunea mintala nu este reversibila si in acelasi timp solidara cu altele intr-un sistem. O asemenea achizitie este consemnata la copil in medie in jurul varstei de 6-7 ani. La varsta prescolara se intalnesc copii care fac singuri drumul de acasa la gradinita si inapoi, dar daca li se cere sa reconstituie traseul folosind mici obiecte tridimensionale din carton (casute, strazi, parculete, cheiul unui rau), ei nu reusesc acest lucru. Ceea ce a fost dobandit deja pe planul actiunii nu poate fi reconstituit imediat pe planul reprezentarii. Interiorizarea unei actiuni, transpunerea ei pe plan mintal presupune, ca o premisa, capacitatea de reprezentare, atestata la copii inca din cel de-al doilea an de viata. Dar o reprezentare izolata nu inseamna inca suportul unei operatii; se cere o articulare a reprezentarilor drept conditie a interiorizarii actiunii. in jurul varstei de 6-7 ani – asa cum s-a aratat – apare si reversibilitatea, adica posibilitatea compunerii pe plan mintal a actiunii directe (T) cu inversa ei (T-1), ceea ce indica formarea sistemelor de operatii.

            In ceea ce priveste functionarea semiotica, aceasta este capacitatea individului de a opera cu semne / simboluri ca substitute ale obiectelor si actelor externe. Omul – cum scrie P. Fraisse – ajunge sa opereze prin si cu semnele, in primul rand cu cele lingvistice, ca si cu / prin referentii acestora. Limbajul verbal reprezinta la om mecanismul semiotic prin excelenta, fara sa fie unicul. Ca urmare, desi dobandirea limbajului sporeste considerabil capacitatea operatorie a omului, gandirea logica se poate dobandi independent de limbaj. Studiile facute pe copiii surzi au aratat ca aparatul logic al gandirii se dezvolta si in absenta limbajului verbal, desi cu o intarziere de 1-2 ani; in plus, el prezinta aceleasi stadii de evolutie ca si la copilul normal.

            Aceasta implica faptul ca planul mental – al semnelor si simbolurilor obiective din realitate – chiar daca e consolidat prin limbaj – apare totusi inaintea limbajului. Se considera ca la originea reprezentarii realitatii in mintea noastra se afla actul imitatiei. in opinia lui Piaget, de pilda, reprezentarea este “imitatie interiorizata”, efectul interiorizarii mecanismului imitativ. Psihologul elvetian infatiseaza o trecere sau filiatie continua de la imitatie la imaginea mintala. Mai intai este vorba de imitatia amanata, cand gestul imitativ apare in absenta obiectului–model ; urmeaza jocul simbolic, cand copilul repeta independent gesturi copiate din jur (de exemplu, se face ca doarme); intervine apoi desenul ca reprezentare grafica si in sfarsit, imaginea mintala ca “imitatie interiorizata”. Pornind de aici, Piaget va sustine ca imaginea mintala, ca evocare a unui obiect sau act extern – in absenta acestuia – nu constituie un fapt primar, un simplu reziduu senzorial, ci mai curand o copie activa. In sprijinul acestei afirmatii se citeaza doua argumente. Intai, evocarea interioara a unei miscari declanseaza aceleasi unde electrice, corticale (EEG) sau musculare (EMG) ca si executarea materiala a miscarii, deci, evocarea unei miscari presupune schitarea ei in minte. In al doilea rand, daca imaginea ar fi o simpla prelungire a perceptiei, ar trebui sa intervina imediat dupa nastere; or indiciile aparitiei evocarii reprezentative sunt consemnate numai incepand din al doilea an al vietii. Opusa acestei pozitii este conceptia curenta care leaga reprezentarea de codul psihobiologic.

(3). Din punct de vedere structural–operatoriu, gandirea consta din structuri cognitive ( = informatii structurate) si operatii sau secvente de operatii ( = strategii) de poarta asupra acestor structuri.

Structura cognitiva tipica pentru gandire este notiunea. Notiunea structureaza informatiile generale, necesare si esentiale despre un obiect sau stare de lucru. Ea depaseste datul nemijlocit al perceptiei, desi se bazeaza sau se sprijina pe informatia perceptiva. in perceptie esentialul coexista pe acelasi plan cu neesentialul, avem un sincretism al perceptiei. Dimpotriva, notiunea este un model informational integrativ, care subordoneaza o multime de cazuri particulare, individuale. Gandirea, in cel mai inalt grad al sau, inseamna operarea cu notiuni. Formarea notiunilor este un proces indelungat, care se desfasoara in stransa interdependenta cu dezvoltarea repertoriului de operatii cognitive ale subiectului.

Operatiile sau prelucrarile (procesarile) la care e supusa informatia psihica sunt extrem de variate si au  o organizare ierarhica. Operatiile de nivel inferior, intra ca subcomponente intr-o operatie de nivel superior. La nivel mediu de analiza a gandirii, operatia cea mai insemnata este rationamentul (inferenta). Pentru a rezolva probleme mai complexe, subiectul e nevoit sa foloseasca o serie bine ordonata de operatii numita strategie rezolutiva. Exista doua mari tipuri de strategii: algoritmi si euristici asupra carora se va insista intr-un paragraf ulterior. Deocamdata sa rezumam, spunand ca in expresia ei matura gandirea consta dintr-un ansamblu de operatii si strategii, ce au loc asupra notiunilor. Ea are ca rezultat reflectarea (reprezentarea) generalizata si mijlocita a realitatii.


2. RATIONAMENTUL

Cercetarile asupra aspectului operatoriu al gandirii s-au focalizat fie pe investigarea rationamentului, fie pe investigarea strategiilor utilizate in rezolvarea de probleme. Desi rationamentul formeaza “nucleul tare” al gandirii, el constituie numai o parte din procedurile de care dispune gandirea in rezolvarea de probleme. Exista numeroase strategii rezolutive care nu au la baza rationamentul, de aici cercetarile psihologiei diferentiale dar complementare, asupra rationamentului si rezolvarii de probleme.

In general se considera ca rationamentul este o procedura prin care se obtin informatii noi din combinarea celor deja existente. Deci, rationamentul (inferenta) reclama o trecere dincolo de informatia data initial. Dar nu orice astfel de trecere este in mod necesar o inferenta. De pilda, desi vedem doar doua fete si trei muchii ale unui cub, stim ca este vorba de un cub. La aceasta cunostinta nu ajungem insa printr-o inferenta, ci printr-o operatie de gestalt.

In mod traditional, rationamentele se impart in doua mari categorii: (1) inductive; (2) deductive.

            (1)Rationamentul inductiv. in functie de obiectul inductie ( = ceea ce se induce) avem trei genuri de rationamente inductive. Cel mai cunoscut consta in inducerea unei proprietati de la o parte a membrilor unei clase la intreaga clasa. De exemplu, constatand ca penajul corbilor vazuti pana acum e negru, vom induce aceasta proprietate pentru toti corbii, si vom spune: “Toti corbii sunt negri”. Exista apoi rationamente de inducere a unei reguli. Se da de pilda, seria ABM CDM EFM GH si se cere subiectului sa precizeze litera care urmeaza sa fie scrisa in aceasta serie. Raspunsul corect va fi obtinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula: “Dupa fiecare doua litere consecutive din alfabet urmeaza litera <<M>>”. in sfarsit, a treia categorie de rationament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Sa consideram de exemplu expresia: “Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru : (a) bolnav; (b) medicina”. Sarcina consta in a stabili care dintre cele doua alternative este corecta. Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuseste sa descopere relatiile ( = structura) dintre primii doi termeni si apoi sa o induca asupra urmatorilor doi termeni. Pentru a intelege mai bine operatiile de gandire implicate in rationamentul analogic, sa-l scriem la forma generala: A : B : : C (D1, D2). (“A este pentru B, ceea ce este C pentru D1 sau D2 “). Daca descompunem rationamentul reclamat de aceasta sarcina in componente ( = operatii primitive, minimale) atunci inductia pune in joc sapte componente: codarea (encoding) , inferenta, punerea in corespondenta (mapping), aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, raspunsul. In cazul rationamentului analogic de mai sus subiectul procedeaza astfel: codeaza A si B, infereaza multimea de relatii dintre A si B; codeaza C; pune in corespondenta prima parte a analogiei (A:B) cu cea de-a doua: C (D1, D2); aplica relatia descoperita intre A si B la dubletul format de C si o variabila ideala (I) care satisface aceasta relatie; codeaza D1 si  D2 ; compara D1 cu I si D2 cu I; justifica selectia facuta; raspunde.



            Cele sapte componente oferite ca ilustrare pentru rationamentul analogic sunt prezente si in celelalte tipuri de rationament inductiv. Ele dovedesc complexitatea procesului gandirii, care, in actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei face obiectul unei analize componentiale. Astfel, psihologia rationamentului promoveaza un nivel de analiza mai adanc decat logica si totodata mai extins, orientand investigatiile si spre componentele ignorate de logica (ex: codarea informatiei din premise) dar absolut necesare pentru desfasurarea rationamentului. Aceasta “indica faptul ca logica formala si mentalul uman sau psiho-logica nu sunt identice. Teoria componentiala a rationamentului si-a gasit o exprimare topologica in modelul lui Rumelhart si Abrahamson. Ei sustin ca fiecare termen al unui rationament analogic este reprezentat intr-un spatiu mental multidimensional. Probabilitatea alegerii alternativei optime in rationamentul analogic este cu atat mai mare cu cat “distanta psihica” dintre variabila ideala I si alternative (D1) este mai mica. Cercetarile de cronometrie efectuate pana acum au confirmat aceasta ipoteza.

            (2). Rationamentul deductiv. In rationamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii unor reguli – sau structuri – ca in cazul rationamentului inductiv – ci pe baza unor reguli stabilite se urmareste obtinerea de noi cunostinte. Exista trei tipuri de rationament deductiv: a) rationamentul silogistic; b) rationamentul ipotetico-deductiv; c) rationamentul linear. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferentiat, de aceea vor fi prezentate separat.

            Rationamentul silogistic. Toate modelele psihologice ale rationamentului silogistic pornesc de la reconsiderarea statutului erorii de rationament. Daca pentru logica eroarea logica este considerata pur si simplu ca abatere de la norma, in psihologie, eroarea este principala piatra de incercare a modelelor propuse. Orice model psihologic care nu explica erorile de rationament este considerat lipsit de viabilitate. Principalele erori ce apar in rationarea silogistica sunt cunoscute de la logica: eroarea termenului mediu nedistribuit; eroarea deducerii unei concluzii din doua premise particulare, eroarea de continut etc.

            Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc in rationamentul silogistic sunt urmatoarele:

            Modelul lui Erickson. Erickson considera ca efectuarea unui silogism cuprinde urmatoarele etape: a) reprezentarea ( = proiectia informatei din premise in mintea noastra ), care ia forma similara cu diagramele Venn; b) combinarea reprezentarilor; c) alegerea etichetei verbale, pentru descrierea concluziei.

            Sa consideram urmatoarea schema de rationament:

            Toti M sunt P

            Toti M sunt S

Deci, unii S sunt P. Aceasta schema ilustreaza un silogism de figura a treia, modul Darapti (AAI). El are la baza o reprezentare a informatei (analoaga diagramelor Venn) prezentata in fig. 5.1. a) Dar informatia continuta in premise mai poate fii prezentata si in alt mod (fig. 5.1. b) in conditiile in care M ≡ P≡ S.

In acest caz, mai sunt posibile inca doua concluzii:

            Toti S sunt P

            Toti P sunt S.

Exemplu: Toti oamenii sunt rationali

                 Toti oamenii sunt potentiali creatori

                 Toti cei potentiali creatori sunt rationali

                 Toate fiintele rationale sunt potential creatoare.

Asadar, din aceleasi premise se pot extrage trei concluzii in loc de una, daca facem uz de o alta reprezentare a informatei din premise. Cercetarile intreprinse de Erickson si Mayer au aratat ca nici unul din subiectii investigati nu a folosit ambele reprezentari ale informatei (60% au preferat sa o codeze sub forma identitatii sferei notiunilor din premise, 40% sub forma incluziunii). Pe baza acestor date se considera ca deficientele de rationament se datoreaza limitelor de reprezentare a informatei. Cu alte cuvinte, oamenii procedeaza logic, dar sunt extrem de limitati in extragerea (reprezentarea) informatei continute in premise.

Modelul propus de Erickson surprinde „numai o parte din complexitatea procesului silogistic”, fapt ce a justificat construirea unor modele alternative.

Modelul lui Johnson-Laird. Johnson-Laird porneste de la necesitatea analizei ecologice „in situ” a rationamentului (= sarcinile silogistice sunt exprimate in limbaj natural iar subiectii sunt rugati sa traga concluzii, nu sa aleaga concluzia corecta dintre cele oferite de psiholog in laborator). El considera ca asertarea concluziei silogismului presupune urmatoarele etape (componente):

a)      Reprezentarea premiselor. Aceasta reprezentare este analoga dar nu izomorfa cu diagramele Venn. Mai precis, Johnson-Laird considera ca „subiectii isi reprezinta o clasa prin imaginea unui numar arbitrar dintre membrii sai ”.

b)      Combinarea euristica a reprezentarilor premiselor;

c)      Asertarea unei multimi de concluzii sub forma „experimentului mental”;

d)      Testarea concluziilor (= selectarea numai a acelor / acelei concluzii care sunt conform cu regulile logicii).

Deci, regulile logicii nu apar in ghidarea efectiva a rationamentului care se desfasoara dupa reguli euristice, ci in selectarea concluziilor, in stadiul final ca norma de validare. Daca la Erickson omul procedeaza logic, dar erorile survin ca urmare a deficientelor in reprezentarea informatiei, in modelul lui Johnson-Laird, omul procedeaza euristic, iar erorile sunt rezultatul insuficientei resurselor (de timp, atentie etc.) necesare pentru testarea logica a resurselor obtinute euristic. Desi modelul explica multe dintre distorsiunile ce apar in rationare, el ramane inca vag, lasand in suspensie – de pilda – problema factorilor care determina alegerea euristicilor utilizate in raionare.

Modelul probabilitatilor subiective. Acest model la elaborarea caruia au concurat McGuire si Wyer, incearca sa surprinda imixtiunea factorilor conativi (afecte, dorinte, emotii) in procesul de raionare. Wyer sustine ca, in vederea deducerii concluziei, subiectii identifica in prealabil (subconstient) pe cea mai dezirabila si cea mai indezirabila concluzie care pot fi extrase din premise. Aceste concluzii care circumscriu spectrul concluziilor posibile, sunt folosite ca „ancore”, ca puncte de reper in functie de care se apreciaza probabilitatea unei concluzii. Dintre concluziile posibile se selecteaza cele mai probabile subiectiv adica cele mai apropiate de concluzia dezirabila si care satisfac si o parte din criteriile logice (sau pretins logice). Erorile apar prin supraponderarea dorintelor in dauna logicii. Modelul este viabil indeosebi pentru rationamentele subiacente relatiilor interpersonale; ele stau la baza constituirii unor mecanisme de aparare (ex. rationalizarea). in stiinta, rationamentul este mai putin influentat de factorii emotionali, motivationali. Mecanismul selectarii concluziei pe baza probabilitatii sale subiective functioneaza insa si fara implicarea factorilor conativi. S-a efectuat urmatorul experiment [17]. Unui lot de subiecti li s-a citit caracterizarea a doua companii economice. Nu s-a facut nici o referinta la profitul lor actual, dar una dintre aceste companii a fost caracterizata in culori mai favorabile. S-a cerut subiectilor sa numeasca intreprinderea care in viitor va avea profitul cel mai ridicat. Corect ar fi fost sa nu se ofere nici un raspuns (pentru ca premisele nu faceau posibil acest lucru) sau sa se considere ca profiturile vor fi aproximativ egale. Subiectii din lotul de au apreciat insa ca intreprinderea descrisa in culori favorabile va avea un profit mai ridicat. Aceasta concluzie se explica prin probabilitatea subiectiva mai mare ce i-a fost acordata, subiectii considerand mai probabil un profit ridicat pentru o intreprindere cu „calitati pozitive”. in concluzie, se poate spune ca estimarea probabilitatii subiective influenteaza procesul de deducere a concluziei, dar ca aceasta estimare nu este determinata exclusiv de factori conativi.

                        Modelele prezentate sunt mai degraba complementare decat exclusive. Ele se completeaza reciproc. Fiecare e deschis perfectionarilor ulterioare

Cercetarile psihologice mai vechi si mai noi asupra silogismului au pus in evidenta anumite comportamente rationative specifice, determinate atat de forma premiselor (efectul de atmosfera) cat si de figura in care se desfasoara silogismul (efectul figural).

            Efectul de atmosfera consemneaza urmatoarele tendinte in deducerea concluziei: a) cand cel putin o premisa este negativa, concluzia cea mai frecvent acceptata este negativa  b)daca cel putin o premisa contine cuantificatorul  particular („unii”), concluzia cea mai frecvent acceptata il va contine de asemenea; c) daca se exclud cele doua situatii anterioare, concluzia cea mai frecvent acceptata va fi o judecata universal afirmativa.

            Efectul figural, a fost pus in evidenta de psihologul englez Johnson-Laird [9]. El a observat ca 85% dintre subiectii carora li se prezinta un silogism in figura a IV-a

            A – B

            B - C, tind sa deduca o concluzie de forma A – C.




            In schimb, acelasi silogism, reformulat in figura I, deci cu premisele:

            B – A

            C – B ii determina pe 85% dintre subiecti sa opteze pentru o concluzie de forma C – A. Pe baza acestor date, Johnson-Laird sustine ca „anumite figuri ale silogismului exercita o puternica influenta asupra formei concluziei” [9, p.123].

            (3) Rationamentul linear. Rationamentul linear este o specie de rationament tranzitiv. El are doua premise, fiecare descriind o relatie dintre doi temi. Cel putin un item este prezent in ambele premise. Subiectului i se cere sa determine relatia dintre doi itemi neadiacenti (= care nu apar in aceeasi premisa ). De exemplu, se dau premisele:

            Ion este mai mare ca George

            Nicu este mai mic ca George

Se cere subiectilor sa stabileasca cine este cel mai mare dintre cei trei? Raspunsul corect este: „Ion este cel mai mare”.

            Pentru a explica modul in care subiectii au ajuns la aceasta concluzie, s-au elaborat mai multe modele ale rationamentului linear. Cel mai bine articulat este modelul imagistic [5] care sustine ca deducerea concluziei are la baza operatii asupra imaginilor. Subiectii codeaza primii doi itemi sub forma unor imagini stilizate, ordonate dupa relatia: „mai mare”. Aceste imagini sunt „fixe”. Cel de-al treilea termen este reprezentat – dupa cum arata rapoartele de introspectie – printr-o imagine mobila , care e plasata fata de celelalte doua conform cu relatia de ordonare dupa marime. Concluzia, spun adeptii modelului imagistic, consta in traducerea in expresie verbala a informatiei extrase din aranjarea spatiala a imaginilor.

            In replica, modelul lingvistic [3, 7] pune accentul pe aspectele lingvistice ale rationamentului. H. H. Clark porneste de la premisa ca „dificultatile principale inerente in multe probleme de rationament nu se datoreaza proceselor cognitive specifice acestor probleme ci limbajului in care acestea sun exprimate” [3. p.112-113]. Pentru a ilustra influenta factorilor  lingvistici in procesul de rationare vom considera doar  principiul congruentei  elaborat de H. H. Clark. Potrivit acestui principiu, inainte de a deduce concluzia rationamentului linear, subiectul procedeaza la o reformulare a premisei a doua. in loc de „Nicu este mai mic ca George” va formula „George este mai mare ca Nicu”. in acest fel, informatia continuta in a doua premisa e facuta congruenta cu premisa I si cu intrebarea pusa subiectilor. Abia apoi, dupa stabilirea congruentei informatiilor se deduce concluzia. Exista o serie de dovezi experimentale care sustin acest proces [7].

In ultima vreme se marseaza pe o teorie mixta asupra rationamentului linear. Se considera ca in rationamentul linear subiectii fac apel atat la operatii lingvistice cat si la operatii spatiale. Mai intai ei decodeaza informatia exprimata verbal in premise; apoi o recodeaza in imagini spatiale intr-o forma care permite efectuarea inferentei tranzitive. in cele din urma, procedeaza la recodarea verbala a concluziei [16, p.182]

            (b) Rationamentul ipotetico-deductiv (conditional). Analiza psihologica a rationamentului conditional este mai putin avansata decat in cazul celorlalte forme de rationament. Acest fapt se datoreaza, in primul rand, naturii ambigue a conditionalului; sub  una si aceeasi expresie conditionala se poate ascunde:

a)      o relatie de antrenare logica

Ex.: Daca e ziua, atunci e lumina

                  E ziua

                  Deci, e lumina.

b)      o relatie cauzala

Ex.: Daca ploua, asfaltul este ud

                  Ploua

                  Deci asfaltul este ud.

c)      o regula de producere

Ex.: Daca e frig atunci aprinde focul

                  E frig

                  Deci, aprinde focul.

Ascunzand relatii diferite, e de presupus ca si procesul efectiv de rationare sa se desfasoare diferit. Deocamdata, cercetarile asupra rationamentului conditional au pus in evidenta faptul ca multe erori provin din interpretarea propozitiilor conditionale ca biconditionale, din inabilitatea de a utiliza informatia din enunturile conditionale negative si din gresita interpretare a operatorului „non”[16].

      Este foarte important de subliniat faptul ca rationamentul nu se desfasoara intr-un vacuum mintal; orice rationament se desfasoara in interiorul unei scheme cognitive (rationamente intraschematice) sau intre scheme (interschematice) [8]. Influenta exercitata de aceste structuri de cunostinte sau scheme este si mai puternica atunci cand rationamentul se desfasoara in conditii de incertitudine [17]. in general, schemele cognitive constituie:

·         criteriu de acceptare sau respingere a informatiei cuprinse in premise; de ex.: schemele depresive ale unui pacient vor favoriza acceptarea unor premise pesimiste, defavorabile subiectului in procesul de rationare;

·         sursa de informatie noua din care sa derive o concluzie;

·         justificare sau verificare a concluziei obtinute din anumite premise.

In final, sa notam ca cercetarile de psihologie transculturala au aratat ca diferentele interculturale obtinute la sarcinile de rationament sunt nesemnificative in comparatie cu variatiile mari dintre rezultatele obtinute – in interiorul aceleiasi culturi – de subiectii scolarizati fata de cei nescolarizati. in consecinta, se pare ca scolarizarea (care sporeste competenta lingvistica a subiectilor) este mai importanta decat mediul socio-cultural.

            3. REZOLVAREA DE PROBLEME

           

            Al doilea aspect esential al componentei operative a gandirii – strategiile rezolutive ­– se releva in procesul rezolvarii de probleme. Activitatea gandirii este solicitata in mod esential de probleme, care pot avea grade de dificultate diferite, dupa cum pot apartine unor tipuri foarte variate. in termeni psihologici, o problema se defineste ca un obstacol sau o dificultate cognitiva care implica o necunoscuta (sau mai multe) si fata de care repertoriul de raspunsuri castigat in experienta anterioara apare insuficient sau inadecvat. Rezolvarea problemei inseamna depasirea obstacolului / dificultatii, recombinand datele experientei anterioare in functie de cerintele problemei. O. Selz si M Wertheimer considera problematica – o situatie ce prezinta o „lacuna acoperita”, un element criptic, iar M. Mager releva caracterul de „situatie deschisa”, generatoare de tensiune psihica, odata cu nevoia de „inchidere” a structurii incomplete. O situatie problematica presupune un conflict cognitiv creat de raportul dintre cunoscut si necunoscut, o „disonanta” interna iscata de decalajul intre resurse actuale si cerinte, rezolvarea insasi impunand tatonari repetate, deci un efort de vointa. in sensul aratat, constituie probleme nu numai cele din domeniul matematicii sau fizicii, dar si din domeniul tehnic, precum si din oricare altul. De pilda, determinarea unei plante (la botanica), analiza sintactica a unei fraze (la gramatica), un comentariu de ordin stilistic (la literatura) etc., reprezinta la randul lor, probleme pentru ca impun depasirea cognitiva a unui obstacol sau a unei dificultati.

Ca metode de investigare a procesului rezolutiv se utilizeaza: tehnica „gandirii cu voce tare”, inregistrarea miscarilor oculare, consemnarea altor comportamente sau indicatori (de exemplu, reactiile electrodermale) s.a. Tehnica „gandirii cu voce tare” – cunoscuta de peste sase decenii in psihologie – impune subiectului sa dezvaluie in cuvinte mersul gandirii, intentiile ce se contureaza, ipotezele care apar pe parcurs, deci intreg continutul constiintei legat de rezolvarea problemei, ceea ce se consemneaza intr-un protocol fidel. Pe baza acestor relatari verbale se reconstituie apoi pas cu pas, pe unitati sau secvente determinate intreg procesul dezvoltarii. Desigur, procesul cautarii (in limbaj interior) se desfasoara rapid, astfel incat nu toate detaliile sale ajung sa se reflecte in verbalizarile subiectului. Suprapunerea protocoalelor poate oferi totusi o imagine satisfacatoare asupra procesului gandirii. Practic, protocolul este descompus in fraze scurte, care se eticheteaza si numeroteaza. Frazarea se bazeaza pe o evaluare a ceea ce constituie un episod, o referinta, un fapt. Procesul rezolvarii se poate reda sub forma unui graf cu arborescente, numit graf-arbore, care descompune demersul respectiv in etape si pasi mai mici, aratandu-se ramificatiile urmate.

Inregistrarea miscarilor oculare, mai exact a traseelor oculare (sacade, zone de fixare a atentiei etc.), poate dubla relatarea verbala a subiectului, astfel ca din sincronizarea acestor doua feluri de informatii sa se poata surprinde mai bine procesul de rezolvare. Inregistrarea miscarilor vizuale poate suplimenta deci comportamentul verbal, datele obtinute se vor suprapune sau completa reciproc, exteriorizand procesul rezolutiv in vederea unei analize experimentale.

Initial, o asemenea metoda combinata s-a utilizat  in studierea jocului de sah pentru a urmari dinamica activitatii de explorare-cautare inaintea efectuarii unei miscari. in paralel, s-au studiat si sahistii orbi, care se bazeaza pe simtul tactil-kinestezic pentru examinarea pozitiilor pe tabla de sah, exteriorizand astfel in mai mare masura pe plan motric procesul gandirii.



            In rezolvarea de probleme alterneaza de regula, strategii sistematice – uneori algoritmice – si strategii euristice. Strategiile algoritmice cuprind scheme de lucru fixate in prescriptii precise, care pot fi invatate, asigurand obtinerea certa a rezultatului.

            In definitie exacta, algoritmul este o prescriptie precisa ce nu lasa loc arbitrarului, prescriptie care permite ca, plecand de la date initiale – variabile in anumite limite – sa se ajunga la rezultatul cautat ( A.A. Markov). Trei note apar ca fiind definitorii pentru ceea ce se numeste algoritm: caracterul precis determinat, valabilitatea sa pentru o clasa intreaga de probleme si finalitatea certa.

            Daca ne gandim, de exemplu, la rezolvarea unei ecuatii de gradul II, de forma completa, aceasta urmeaza o schema precisa data de formula:

In care se arata suita de operatii necesare pentru a ajunge la rezultat. Fiecare simbol indica o actiune: -b inseamna a lua coeficientul termenului de gradul intai cu semn schimbat, b2 indica multimea lui b cu el insusi s.a.m.d. Exemplul dat ilustreaza ceea ce se poate numi o prescriptie algoritmica. Ea este completa, analitica si avanseaza secvential.

In mod analog se pot propune prescriptii de tip algoritmic pentru analiza sistematica a unei fraze sau pentru recunoasterea unei planete, nota algoritmica formeaza doar canavaua schematica  a activitatii. Intr-o schematizare grafica intreaga desfasurare poate fi redata printr-un „ arbore” cu ramificatii dihotomice care comporta deci, la fiecare nod, decizii binare (fig.5).

            In fata unei probleme noi sau complexe, pentru care nu se cunosc inca proceduri tipice, rezolvitorul nu se mai poate baza pe un set de reguli (algoritm) care sa-i garanteze obtinerea solutiei. Teoretic, el se va afla in fata unui numar mare de alternative posibile, care nu pot fi triate toate, astfel incat se impune utilizarea unor strategii euristice. H. Simon, laureat al premiului Nobel, arata ca rezolvarea de probleme este caracterizata, teoretic, ca un proces de cautare si parcurgere de la un capat la altul a unui arbore poate, mai exact, a unui graf orientat), a carui noduri reprezinta stari de fapt sau situatii si ale carui ramuri sunt operatii care transforma o situatie in alta. Graful contine un nod de plecare si unul sau mai multe noduri-scop. A rezolva o problema inseamna a gasi o secventa de operatii care transforma situatia de plecare in situatie-scop, adica un drum de la nodul de start la nodul-scop. Succesul unui rezolvitor de probleme consta in capacitatea de a decupa pentru investigare doar o mica parte din ansamblul de posibilitati (alternative) pe care-l comporta teoretic problema, decupare in masura sa duca totusi la rezultatul corect. Aceasta selectie are loc prin procedee euristice, rationamente neformalizate care urmeaza scheme fluente. Rationamentul euristic este, prin excelenta, de natura probabilista, dar teoria probabilitatilor se aplica aici numai calitativ (G. Polya).

            Pentru exemplificare, sa ne gandim la jocul de sah, mai exact la un moment al unei partide, cand pe tabla de sah s-ar afla numai 10 figuri albe si 10 negre, prezentand fiecare posibilitatea ( in medie) a cate 6 mutari. Se estimeaza ca pentru a gasi cele 2 mutari optime urmatoare ar trebui sa se cerceteze 640 posibilitati, ceea ce evident ar depasi capacitatea unui subiect uman. Un calculator ar putea efectua o asemenea operatie intr-un numar foarte mare de ani. Este necesar deci sa intervina o alegere euristica a strategiilor, jucatorul nu poate explora practic toate posibilitatile ( alternativele). Din experienta indelungata a jocului de sah – in primul rand a marilor maestri – se extrag moduri de abordare euristica, ce pot fi introduse si in programul calculatorului. Asemenea abordari ar fi: cautati sa obtineti controlul centrului inainte de a ataca asigurati regele, nu scoateti dama in joc prea devreme, dezvoltati caii inaintea nebunilor etc. Constituie prescriptie sau regula euristica orice principiu sau procedeu care reduce sensibil  activitatea de cautare a solutiei. Fireste, asemenea reguli nu garanteaza solutia – asa cum se intampla in strategiile algoritmice – dar pot duce in multe cazuri la rezolvare in mod economic si cu o anumita flexibilitate.

            In studii asupra rezolvarii de probleme scolare de matematica, I. Radu [12] constata – utilizand tehnica „ gandirii cu voce tare” – ca ansamblul protocoalelor individuale nu acopera nici pe departe graful total prevazut in mod teoretic. Subiectul nu procedeaza la inventarierea explicita a tuturor cailor; el se angajeaza pe un drum sau altul , fara sa se sprijine pe mijloace analitice desfasurate.

            Euristicile pot fi generale sau specifice unei subclase de probleme. Dintre euristicile generale, cele mai cunoscute sunt urmatoarele: analiza mijloace-scop si analiza prin sinteza propusa de Rubinstein.

            Analiza mijloace-scop(means-ends analysis) a fost recomandata de Simon si Newell. Ea porneste de la descompunerea problemei in starea initiala (So) (=datele problemei) si starea finala (Sf) (solutia problemei sau numele acestei solutii). Rezolvarea problemei consta in detectarea diferentelor dintre cele doua stari si reducerea succesiva a acestor diferente pe baza unor reguli pana la anularea lor. Aceasta euristica, formalizata si implementata a constituit programul G.P.S (General Problem Solving) care a demonstrat in chip original unele din teoremele logicii matematice.

Analiza prin sinteza este procesul prin care obiectul, in procesul gandirii, este inclus in relatii noi, gratie carora i se confera proprietati noi, exprimabile in notiuni noi, dezvaluindu-se astfel un continut informational nou. Avem de-a face cu o alternanta foarte rapida intre perceptie si gandire; procesul de rezolvare se produce mai curand  simultan, la niveluri diferite  -(senzorial si logic-notional)- fapt care are drept rezultanta exterioara reformularea continua  a problemei. De aici si remarca generala a psihologului amintit examinand o problema oarecare o reformulam si reformuland-o o rezolvam, astfel incat procesul rezolvarii ne apare – in expresie exterioara -  ca un sir de reformulari . Din punct de vedere logic am spune ca informatiile obtinute in procesul rezolvarii isi schimba functia, din indicativa in imperativa. Revenind prescriptive, aceste continuturi informationale orienteaza mersul ulterior al  rezolvarii problemei, determinand pe rezolvitor sa aleaga anumite ramuri ale arborelui rezolutiv si nu altele.

            Utilizarea euristicilor in procesul rezolutiv sta la baza dihotomiei experti-novici. Datele furnizate de psihologia rezolvarii de probleme dovedesc ca problemele sunt rezolvate diferit de experti fata de novici. La rezolvarea problemelor de fizica de pilda exista doua deosebiri importante: a)expertii isi organizeaza cunostintele in unitati semnificative; novicii procedeaza pas cu pas; b) expertii rezolva problemele pornind de la cunoscut la necunoscut; novicii pornesc de la variabila recunoscuta, fac apel la ecuatia in care ea apare si pe baza ei incearca sa calculeze acesta variabila (deci pornesc de la necunoscut spre cunoscut) [10].

SUMAR

Ca fenomen, gandirea poate fi abordata din trei perspective: functionala – gandirea reprezinta un schimb specific intre organism si mediu, schimb realizat prin asimilare si acomodare; psihogenetica – gandirea necesita interiorizarea actiunii prin mecanismul operatoriu si mecanismul semiotic; structural-operatorie – gandirea este alcatuita din structuri cognitive si operatii/secvente de operatii.

Cercetarile asupra aspectului operatoriu al gandirii s-au focalizat in principal pe investigarea rationamentului, si pe investigarea rezolvarii de  probleme. Exista doua categorii mari de rationament, care se impart la randul lor in mai multe subcategorii: rationamentul inductiv – de inducere a unei proprietati, a unei reguli, a unei structuri; rationamentul deductiv – silogismul, rationamentul ipotetico-deductiv, rationamentul liniar. Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc in rationamentul silogistic sunt: modelul Johnson-Laird, modelul lui Erikson, modelul probabilitatilor subiective. Rezultatul este influentat de efectul de atmosfera si de efectul figural. Rationamentul ipotetico-deductiv poate fi explicat cu ajutorul: modelului imagistica sau a modelului lingvistic. Doua dintre elementele care influenteaza rationamentul sunt schemele cognitive si educatia.

Rezolvarea de probleme este al doilea aspect esential al componentei operative a gandirii. In acest context s-au cercetat strategiile rezolutive care sunt de doua tipuri” algoritmi si euristici. Metodele de investigare utilizate sunt: tehnica gandirii cu voce tare si inregistrarea miscarilor oculare. 

 


Text Box: Intrebari si exercitii de verificare:

1.	Caracterizati gandirea din perspectiva celor trei abordari ale acesteia
2.	Descrieti asimilarea si adaptarea. Care este utilitatea lor?
3.	Cum se realizeaza interiorizarea actiunii conform lui Piaget?
4.	Ce este notiunea? Ce sunt operatiile?
5.	Definiti si prezentati comparativ rationamentul inductiv si deductiv
6.	Ce tip de rationament este urmatorul si care sunt variantele corecte de rezolvare a acestuia:
Totii cligii sunt clangi.
Totii cligii sunt crangi ?
7.	Comparati explicatiile oferite de modelul lui Erikson, modelul Johnson-Laird si modelul probabilitatilor subiective.
8.	Ce este efectul de atmosfera? Dar cel figural?
9.	Dati exemple de rationament liniar. Explicatii concluziile prin cele doua modele existente.
10.	Cum influenteaza schemele cognitive rezolvarea rationamentelor?
11.	Exista diferente intre subiectii testati cu sarcini de rationament in functie de nivelul lor de educatie? Explicati.
12.	Care sunt metodele de investigare a rezolvarii de probleme? Descrieti-le.
13.	Ce sunt algoritmii si ce sunt euristicile? Comparati-le si dati exemple.
14.	Analizati pe un exemplu, diferenta experti-novici.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1003
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site