Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


UITAREA - CE ESTE SI CUM O COMBATEM?

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
SARCINA ORGANIZATIEI. CONGRUENTA STRUCTURII DE GRUP
COMPORTAMENTELE COSOCIALE;DEFINIRE, CARACTERIZARE GENERALA SI CLASIFICARE
ATENTIA - Caracterizarea atentiei
PSIHODIAGNOSTIC
TEHNICI DE EVALUARE IN CONSILIEREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA
CE ESTE UN CONFLICT?
TEORIILE ORGANIZATIEI
PERSONALITATE LA CULOAREA GALBEN: INDRAGOSTITI DE DISTRACTIE
Strategii de construire a chestionarelor de personalitate
PSIHODIAGNOZA LA VARSTELE MICI SI FOARTE MICI

UITAREA - CE ESTE SI CUM O COMBATEM?



Faptul ca nu toate cunostintele, informatiile pe care le achizitionam sunt pastrate si reactualizate este foarte raspandit, de aceea si foarte cunoscut. Este stiut ca multe dintre datele experientei noastre anterioare se diminueaza, se dezagrega, dispar din mintea noastra. Intervine asa-numitul fenomen al uitarii care de cele mai multe ori a fost interpretat ca fiind reversul pastrarii. Desi, la prima vedere, s-ar parea ca uitarea este un fenomen relativ simplu, in realitate lucrurile nu stau deloc asa. Inca cu multi ani in urma, el a constituit preocuparea de seama a multor cercetatori psihologi, preocupati indeosebi de cresterea potentelor memorative ale indivizilor, de productivitatea acestei facultati umane. In legatura cu uitarea, noi vom starui doar asupra catorva aspecte pe care le vom ridica sub forma unor intrebari.

Asadar: Ce este uitarea? Oricat s-ar parea de ciudat, uitarea este, in anumite limite, un fenomen natural, normal si mai ales relativ necesar. Poporul spune, dealtfel, ca uitarea este 'inscrisa in legile omenesti'. Asa cum un depozit de materiale s-ar umple, in con­ditiile supraincarcarii lui nedand posibilitatea de a se depozita si alte materiale, tot asa si depozitul memo­riei s-ar putea supraincarca, n-ar da posibilitatea individului sa pastreze noi si noi cunostinte, ca ur­mare a experientelor curente si recente de viata. De aceea, uitarea intervine ca o supapa care lasa sa se scurga, sa se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitari puse in fata individului. In raport cu memoria care tinde, dupa cum am vazut, spre fixarea si pastrarea informatiilor, uitarea este un fenomen negativ. In schimb in raport cu necesitatile practice, cu solicitarile cotidiene, ea este un fenomen pozitiv si aceasta deoarece uitarea treptata, graduala a anu­mitor informatii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acorda acestuia un caracter suplu, dinamic, pasibil de a se automisca fara a fi stanjenit de ceea ce ar fi 'prea mult' si mai ales de 'prisos”. Uitarea este cea care acorda memoriei caracterul ei selectiv, caci, datorita ei, noi nu pastram si nu reactualizam absolut totul, ci doar ceea ce trebuie sau ceea ce ne intereseaza. Asadar, caracterul nece­sar al uitarii decurge din faptul ca ea are importante functii de reglare si autoreglare a sistemului mnezic al individului, in sensul ca da posibilitatea 'descar­carii' si 'eliminarii' din acesta a ceea ce este fie inutil, fie balast, pentru a face loc-noului material informational ce trebuie sa fie insusit. Speram ca cititorul a retinut ca doar in anumite conditii uitarea este un fenomen natural si relativ necesar. Cand aceste conditii (sau limite) nu sunt respectate, ea devine o piedica in calea adaptarii la solicitarile mediului, o povara pentru memorie care este nevoita sa reia de la inceput procesele sale. Intre memorie si uitare exista deci relatii dinamice, fiecare dintre ele actionand una asupra alteia prin intermediul feed-­back-ului (a legaturii inverse) si completandu-se sau sprijinindu-se, dar si impiedicandu-se uneori reciproc.

Care sunt formele uitarii? De obicei, in literatura de specialitate sunt descrise trei forme de uitare. Una dintre ele este uitarea totala, bazata pe stergerea, suprimarea, disparitia integrala a datelor memorate si pastrate, care implica, de regula, imposibilitatea de a reactualiza. Aceasta forma este mai rar intalnita in cazurile normale Si mai mult in cele patologice. Asa cum nu exista un om care sa memoreze si sa pastreze absolut toate informatiile, tot asa nu exista un om care sa uite absolut tot ceea ce a asimilat candva, sa nu pastreze deci nimic. In realitate, aceasta forma nu este intalnita ca atare ci sub o alta infati­sare si anume: putem uita totul in legatura cu o anu­mita intamplare, cu o anumita persoana sau problema. Ea functioneaza deci nu sub aspect totalitar ci, am zice, fragmentar, insular. Mai raspandita este o alta forma a uitarii si anume aceea care presupune reali­zarea unor recunoasteri si reproduceri partiale, mai putin adecvate si chiar eronate. Diferenta dintre ma­terialul memorat si cel reactualizat (ca valoare, ca fidelitate) ne indica tocmai interventia uitarii. In sfarsit, exista si o alta forma de uitare, momentana, care tine doar o anumita perioada de timp (pentru ca apoi sa ne reamintim) care poarta denumirea de reminiscenta. Fiecaruia dintre noi i s-a intamplat uneori sa uitam ceva exact atunci cand ar fi trebuit sa stim, pentru ca dupa o anumita perioada de timp sa ne aducem cu usurinta aminte despre ce anume a fost vorba. Aceasta li se intampla mai ales elevilor, care uita tocmai atunci cand sunt ascultati, cu o ora mai tarziu sau a doua zi aducandu-si aminte aproape perfect tot.



Cum se explica uitarea? In legatura cu aceasta problema s-au constituit de-a lungul timpurilor doua modalitati mai importante de explicare a uitarii. Una dintre ele, bazata pe asa-numitele teorii pasive al e uitarii, considera ca aceasta s-ar datora stergerii ur­melor mnezice, ca urmare a lipsei de reactivare a lor, lipsei exercitiului. Fara a fi total gresita, aceasta modalitate explicativa este unilaterala, deoarece nu ia in considerare dinamismul vietii psihice si mai ales al celui neurofiziologic. Tocmai de aceea, teoriile active ale uitarii pun un accent deosebit pe dinamica mecanismelor neurocerebrale in explicarea fenomenului respectiv. In cadrul acestor teorii, se porneste de a ipoteza ca activitatea nervoasa nu inceteaza dupa incetarea actiunii stimulului, ci continua, fapt faciliteaza consolidarea urmei nervoase lasata de stimul. (Continuarea activitatii nervoase si dupa actiunea stimulului ne este demonstrata de faptul ca reinvatarea materialului respectiv se face, de obicei foarte usor.) Numai ca aceasta activitate nervoasa poate fi impiedicata in desfasurarea ei de o alta acti­vitate, care urmeaza si care ingreuiaza astfel consoli­darea urmei nervoase anterioare, deoarece celula ner­voasa este acaparata aproape in intregime de noua activitate. In acest caz, intervine asa-numitul fenomen de interferenta care poate fi retroactiva (elementul A este mai slab retinut daca dupa el urmeaza B, aici intervenind influenta negativa a lui B asupra lui A, deci a ulteriorului asupra anteriorului) sau proactiva, bazata pe influenta negativa a anteriorului asupra posteriorului. Aceste doua tipuri de interferente sunt insa in functie de similaritatea materialelor, de gra­dul lor de invatare, de volumul lor etc. De exemplu, daca A si B sunt similare, atunci insusirea lui B ime­diat dupa A va influenta in si mai mare masura retinerea lui A, decat daca B ar fi fost mai distinct, mai heterogen. La fel daca B a fost invatat mult mai bine decat A, atunci influenta lui negativa asupra lui A va fi foarte mare. Toate aceste date ne dau indi­catii pretioase cu privire la organizarea procesului invatarii, in vederea evitarii uitarii.

Desi aceste teorii se apropie mai mult de explica­rea adecvata a uitarii, nici ele nu iau in considerare in suficienta masura rolul proceselor nervoase fun­damentale (excitatia si inhibitia) si mai ales legile de functionare a lor ca si diversele lor forme de manifes­tare. Se pare ca mecanismul cel mai plauzibil care explica uitarea, este mecanismul inhibitiei, proces nervos care semnifica diminuarea starii de activitate celulei corticale si nicidecum incetarea ei, cum se crede uneori in mod eronat. Astfel, la baza primei forme de uitare (imposibilitatea reamintirii) sta me­canismul inhibitiei conditionate de stingere care pre­supune stingerea (stergerea) legaturilor temporar e in conditiile nerepetarii lor; cea de-a doua forma de uitare (recunoasteri si reproduceri eronate) are la baza tulburarea functionarii inhibitiei conditionate de diferentele, adica a capacitati de delimitare, de dis­tingere a legaturilor temporare; cea de a treia forma de uitare (reminiscenta) presupune interventia inhi­bitiei conditionate de intarziere, adica amanarea reactiei adecvate, exact atunci cand ea este necesara. Si unele forme ale inhibitiei neconditionate pot explica insa uitarea. De exemplu, atunci cand are loc un proces de suprainvatare, cand celula nervoasa este obosita peste masura, in mod automat ea isi ia ma­suri de aparare, de protectie si intra in inhibitie. Aceasta nu este altceva decat inhibitia de protectie. Asa se explica de ce unii elevi care invata in asalt pana in preajma examenului, chiar si noaptea, la examen nu stiu nimic. Fara 'stirea” sau 'dorinta' lor, celula nervoasa si-a luat singura masuri de protejare, de evitare a epuizarii. Dar, pe scoarta cerebrala functioneaza si un alt fenomen, si anume: un focar de excitatie aparut intr-o zona a scoartei produce in jurul sau (in zonele invecinate) inhibitia, conform legii inductiei negative. Se, intelege ca cu cat inhibitia va fi mai intensa, cu atat posibilitatea reactualizarii legaturilor temporare corespunzatoare acelei zone va fi mai mica. Uneori ne miram de ce sub influenta unor evenimente mai puternice, deosebite, uitam lucruri foarte bine cunoscute sau de ce avem lapsu­suri curioase. Cu timpul insa, pe masura ce zonele respective se dezinhiba, vom avea din nou posibilita­tea sa reactualizam legaturile temporare. Un aseme­nea fapt ne atrage atentia asupra necesitatii ca in cazurile de examen, care produc emotii puternice, sa lasam candidatul pentru a se linisti, calma si abia apoi sa-i solicitam raspunsul.




Ce si de ce uitam? De obicei, uitam informatiile care isi pierd actualitatea, care se devalorizeaza, care nu mai au semnificatie pentru noi si nici pentru re­zolvarea problemelor practice, care nu mai raspund deci unor necesitati. De asemenea, uitam informatiile neesentiale, amanuntele, detaliile, ceea ce, de obicei, reprezinta un balast. Se uita informatiile care sunt dezagreabile si care, prin continua lor reamintire, ar produce disconfort psihic; se uita ceea ce nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Este de la sine inteles ca prezenta in rezervorul memoriei a acestor informatii mai mult ar impiedica comporta­mentul nostru decat 1-ar favoriza. Tocmai de aceea, ele sunt uitate, lasate de o parte. Din pacate, noi uitam nu numai astfel de informatii ci si unele care ne sunt necesare, utile, care au mare semnificatie pen­tru 'reusita' noastra. Nu vrem sa intram in analiza cauzelor uitarii acestor informatii, ele fiind foarte numeroase si variind de la individ la individ. Totusi, cea care primeaza este insuficienta sau proasta orga­nizare a procesului de invatare. O invatare neratio­nala care ia frecvent forma subinvatarii sau forma suprainvatarii este la fel de periculoasa pentru me­morie ca si lipsa ei.

Care este ritmul uitarii? H. Ebbinghaus, psiholog german care s-a ocupat printre primii de aceasta problema, a fixat (pe baza memorarii unui material fara sens) curba uitarii care a devenit clasica. Potrivit acestei curbe, uitarea este destul de mare, masiva chiar, imediat dupa invatare si apoi din ce in ce mai lenta, aproape stagnanta. Daca suntem tentati sa dam crezare acestei curbe in raport cu materialul fara sens memorat, nu putem crede ca ea ar fi universal valabila. Dimpotriva, o serie de factori, cum ar fi: volumul materialului, lungimea, semnifi­catia lui, particularitatile de varsta si individuale ale oamenilor vor face ca aceasta curba sa ia forme dife­rite. Cand materialul cu sens si cel fara sens sunt fie de mici proportii, fie prea extinse, atunci curbele uitarii tind sa se asemene; cand insa cele doua cate­gorii de material au un volum mijlociu, cel fara sens se uita mai repede decat cel cu sens. Intervine apoi si varsta: copiii uita, de regula, evenimentele recent intamplate, dar le pot evoca bine dupa cateva zile sau saptamani; batranii uita evenimentele recente, dar le pot evoca pe cele indepartate. Uitarea are deci rit­muri diferite, fie in functie de particularitatile mate­rialului, fie in functie de trasaturile individuale si chiar pentru procesele memoriei.

Cum combatem uitarea? Pentru a putea combate uitarea este bine sa cunoastem cauzele ei (invatare nerationala, stari de oboseala, surmenaj, anxietate, imbolnavirea creierului). Apoi, este necesar sa combatem nu orice fel de uitare, ci doar pe aceea care impiedica adaptarea corespunzatoare la solicitarile mediului. Mai jos vom indica cateva modalitati de combatere a uitarii.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 470
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site