Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


LUCRARE DE REFLECTIE - „GESTALTPEDAGOGIA” – BERLIN 2007

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Ce este libertatea?Ce inseamna sa fii liber?
ANTROPOLOGIE CULTURALA
INDICATOR SOCIAL
CALITATEA VIETII – TEST GRILA
FAMILIA LA RASCRUCE - VIOLENTA DOMESTICA IN FAMILIE
RITUAL
DELINCVENTA JUVENILA - O PROBLEMA SOCIALA COMPLEXA SI ACTUALA
RELIGIE (SOCIOLOGIA RELIGIEI)
Gen, etnie si spatiu. Discursuri despre violenta sexuala asupra femeii in Bucuresti
Catastrofe nucleare - ACCIDENTUL

LUCRARE      DE REFLECTIE - „GESTALTPEDAGOGIA” – BERLIN 2007




REFLECTII ASUPRA SEMINARULUI

a)    EXPERIENTE PERSONALE

Am plecat la acest curs cu multe sperante. Speram ca voi afla multe lucruri noi, voi cunoaste oameni si locuri noi Toate aceste asteptari mi s-au implinit dar intr-un mod diferit. Si nu numai atat, am primit mai mult decat am sperat, am trait experiente mai interesante, am invatat mai multe despre oamenii pe care i-am intalnit, am aflat mai multe despre mine

Cladirea in care am fost cazati se afla intr-o zona periferica a orasului, izolata, linistita, cu multa verdeata si era imprejmuita de o gradina superba. Am prins cele mai frumoase zile ale lunii septembrie, cu un soare bland ce mangaia afectuos unduirile culorilor de toamna desenate cu maiestrie peste frunze si flori. Mirosul familiar al merelor si al ciupercilor presarate prin iarba inca verde, imi aminteau de casa si m-au ajutat sa-mi gasesc energia si bucuria de care aveam nevoie pentru a nu ma simti singura si straina acolo.

Camera era intr-o cladire austera, de o curatenie exemplara, unde totul functiona dupa un program monahal, cu ore si reguli stricte. Nu a fost genul meu preferat de cazare dar m-am adaptat surprinzator de usor la acest program. Poate pentru ca, fiind intr-o casa a Domnului, ma simteam relaxata si in siguranta

Am fost noua persoane in grup: trei italieni, doua spaniole, un turc, un sloven si doua romance, eram de varste si specialitati diferite: invatatori, profesori de engleza, psihologi, profesori de informatica si management.

De-a lungul celor doua saptamani m-au incercat multe sentimente dar cele mai puternice au fost cele de tristete si dezamagire fata de colegii de curs, curiozitate si incredere fata de indrumatoare si de impacare, echilibru si liniste fata de mine insami.

Am fost putin dezamagita de colegii de curs pentru ca as fi dorit mai multa sinceritate, deschidere, empatie si implicare din partea lor in ceea ce faceam acolo. Simteam multa tristete si nefericire interioara in grup. Ute a spus ca suntem un grup puternic dar eu am simtit ca in grupul nostru, suferintele adunate, au facut sa nu mai existe destula speranta si dorinta de schimbare. Multi dintre noi erau convinsi ca ranile si frustrarile trecutului, cu cat sunt mai bine ascunse, cu atat ei se vor putea preface mai bine ca acestea nu mai exista. Se amageau cu iluzia ca etapele intunecate si dureroase din copilarie vor deveni inofensive daca sunt tinute „sub cheie”, bine ascunse in „camere secrete”. De aceea probabil uneori refuzau sarcinile prin care ni se propuneau unele exercitii de introspectie si trebuia sa deschidem „camarile” sufletului si sa „vizitam” anumite momente din copilaria noastra. Eu cred ca o durere, cu cat o ascunzi mai adanc in suflet, cu atat ii dai mai multa forta si aceasta se transforma intr-un „cancer” launtric care te roade incetul cu incetul pana te distruge si te subjuga. O casa, oricat de mult ai ingriji-o pe exterior, daca pe dinauntru este mancata de carii si rugina, pana la urma se naruie.

Eu ma „intorceam” cu placere in copilaria mea ca sa ma mai mai joc putin, imi faceau bucurie acele exercitii si-mi intram repede in rol. Dar eram trista pentru ca uneori ma simteam ca un copil care ar vrea sa se joace dar nu are cu cine. Partenerii mei de „joaca” erau niste adulti care se prefaceau prost ca sunt copii. In fiecare dimineata veneam la curs cu speranta si optimismul ca in acea noua zi lucrurile vor decurge altfel. Dar, uneori „aripile” mele erau retezate de „crizele” de sinceritate egoista ale colegilor mei care ma umpleau de amaraciune.

De obicei, cand sunt trista sau am ceva pe suflet, scriu in jurnalul meu personal. Stiu ca hartia este cel mai fidel confesor, nu tradeaza niciodata, te asculta si te lasa sa inveti si sa te cunosti, recitindu-ti oricand doresti gandurile asternute pe hartie. Asa am inceput sa scriu la sfarsitul fiecarei zile parerea mea despre evenimentele din ziua respectiva. Iata ce am scris in ziua de marti, 18 septembrie, a doua zi de curs:

Sunt foarte trista si dezamagita! Pentru mine Occidentul inseamna civilizatie, educatie, tolerantadar in acest grup, trasatura caracteristica este egoismul! A fost o zi cumplita pentru mine! La cursul de dimineata Luigi si Cristina au refuzat sa realizeze sarcina cu legaturile sociale lasate acasa si au declansat o discutie jenanta la care s-au alaturat si ceilalti. S-au aratat nemultumiti de programul cursului, de genul de exercitii propuse si ca nu au fost informati din timp de programul si continutul cursuluiSeara, dupa cina, Ute ne-a invitat in camera de cafea si ne-a prezentat tara ei, Austria. La sfarsit ne-a servit cu un vin rosu austriac foarte bun si ne-a cantat un frumos cantec traditional. Are o voce superba! Am sperat ca in acest fel ziua se va incheia intr-un mod placut. Dar Luigi si Cristina, carora li s-au alaturat si ceilalti, au reinceput discutia, incercand sa negocieze programul cursului, plangandu-se ca avem prea putin timp liber. Ute nu a cedat acestor presiuni dar a stabilit ca, de doua ori pe saptamana, programul de la 19:00 la 21:00 va fi facultativ, incercand sa ne explice ca se cere un anumit numar de ore de instruire pentru a primi certificatul de participare. Ma surprinde atitudinea colegilor care spun ca au venit aici intr-o mica vacanta si principala lor preocupare este timpul liber! Nu par deloc interesati de ceea ce am putea afla la acest curs! Eu sunt curioasa si abia astept sa aflu ce ne va spune, gestaltismul fiind un domeniu relativ nou pentru mine. Dar au trecut numai doua zile si sper ca nu va fi asa pana la sfarsit”

Dar, din pacate, aceste discutii au continuat, din partea unor colegi chiar degenerand in rautate.

Joi, 20 septembrie, am vizitat Berlinul. Iata ce am scris in pagina de jurnal din acea zi:

„Azi am vizitat Berlinul. A fost o vreme superba si am mers mult pe jos. Imi place sa merg pe jos dar am fost incaltata cu niste pantofi incomozi si m-au durut cumplit picioarele. Sunt foarte obosita fizic iar psihicputin derutata

BerlinulBerlinul l-am descoperit ca pe o metropola moderna, atat de moderna, incat aproape si-a pierdut identitatea. Cladiri uriase din metal si sticla si strazi foarte largiM-am simtit pierduta, minuscula, parca strivita de acele spatii imense pe unde misunau oameni pe fata carora rar intrezareai cate un zambet. Parca raceala betonului, metalului si sticlei dimprejur a cuprins putin cate putin si acele chipuri

Dar am vazut si locuri minunate! Cel mai mult m-a relaxat plimbarea pe malul raului Spree si parcurile pline cu verdeata. De asemenea am ramas impresionata de organizarea, corectitudinea si disciplina tipic germana ce se poate vedea peste tot. Mie nu-mi plac orasele mari si am avut emotii cand a trebuit sa ma intorc singura la hotel cu metroul. Dar harta pe care o aveam si semnalizarea trasele si statiile de metrou erau atat de clare, incat numai cineva care nu stie sa citeasca s-ar putea rataci. In plus, am avut un sentiment de siguranta, chiar daca ma aflam singura intr-o tara staina, la o ora tarzie, nu cunosteam limba si locurile Simteam acea siguranta pe care nu o am atunci cand merg singura, seara, cu metroul prin Bucuresti Aceasta poate fi una din „unitatile de masura” cu care poti „masura” gradul de civilizatie a unui oras ce-l diferentiaza de altele”

Duminica, 23 septembrie, am vizitat impreuna cu Andreea, Onur, Alessandra, Clara si Raquel Postdamer Village. Acel loc a fost ca o binecuvantare pentru mine! Chiar cu o zi inainte, cand Alessandra a avut o iesire de sinceritate „ortavita” la curs, m-am rugat in sinea mea sa nu ma las slabita de acea puternica energie negativa ce o simteam uneori in jurul meu. Cand am intrat in Parcul Sansuci, am simtit ca ma conectez la toate acele frumuseti pentru a ma reincarca cu energia pozitiva de care aveam atata nevoie! Vizitarea acelui loc a fost inca o dovada pentru mine ca niciodata si nicaieri nu esti singur daca ai credinta si speranta

b)    EXPERIENTE DE GRUP

Miercuri, 19 septembrie, am facut un exercitiu interesant, prin care am realizat printr-un joc matematic, un grafic al grupului dupa doua criterii: varsta si inaltime.

Dupa acest grafic, grupul a fost echilibrat, printre noi aflandu-se si persoane cu mai multa experienta de viata dar si persoane mai tinere, persoane mai inalte dar si mai scunde. Insa legaturile socio-afective din cadrul grupului nu au fost la fel. Relatiile dintre noi erau destul de superficiale, si asta o dovedeste faptul ca dupa ce ne-am intors acasa, am schimbat doar cateva email-uri politicoase despre „cum ai calatorit”, „cum te simti” dupa care legaturile s-au stins. Eu am pastrat legatura cu Onur si Alessandra pentru ca ne-am implicat impreuna intr-un proiect de parteneriat Comenius, alaturi de alte cinci tari: Suedia, Anglia, Spania, Portugalia si Germania. M-am reintalnit cu ei la o vizita pregatitoare in Turcia, la Ankara, unde am lucrat la completarea Formularului de solicitare a bursei, impreuna cu reprezentanta Portugaliei.

Onur a fost o gazda excelenta, are o casa frumoasa si o familie primitoare iar Alessandra s-a dovedit a fi o buna profesionista. La Berlin ea ne-a propus, mie si lui Onur, sa colaboram intr-un proiect european si atunci, cunoscand atitudinea ei de la curs, am avut o oarecare teama ca va fi o colaboratoare mai greu de inteles dar am gandit ca nu e bine sa judec persoanele dupa aparente si am acceptat. Intr-adevar colaborarea cu ea este mai dificila, dar am aflat ca este o persoana cu un suflet mare, care are multe de oferit celorlati si probabil inca nu a gasit calea cea mai potrivita prin care sa o faca. Acest proiect poate imi va da sansa de a o cunoaste mai bine si de a invata inca o lectie de la viata: fiecare om are ceva minunat in el, trebuie numai sa descoperi!

M-am intors dezamagita si pentru ca nu am reusit sa leg nici o prietenie adevarata acolo. Sunt o persoana sociabila si reusesc adesea sa-mi fac prieteni atunci cand intru intr-un grup nou. Ma integrez usor si ma simt bine atunci cand cunosc persoane noi. Dar in acest grup nu m-am imprietenit cu nimeni. Nici cu Andreea care venea tot din RomaniaEu nu vorbeam foarte bine limba engleza dar pentru mine limba nu este un obstacol atunci cand vreau sa simt o persoana daca imi poate fi prietena sau nu. Eu cred mult in limbajul „privirilor”, „chipului”, al „corpului” in general, care de regula transmite informatii mult mai reale decat cele spuse prin cuvinte.

Inca din primele zile, grupul s-a divizat in mai multe „bisericute”:

v     Luigi si Cristina erau grupul exclusivist si isi faceau program separat de restul grupului. Aproape in fiecare dupa-amiaza sau seara mergeau sa viziteze muzee, expozitii, luau bilete la concerte sau teatru. Foarte rar au mers cu grupul;

v     Raquel si Clara ieseau adesea impreuna dar ele nu s-au izolat de grup, adesea alaturandu-se celorlalti;

v     Alessandra, Andreea si Onur erau grupul „deschis” la care se alaturau ceilalti, si aproape in fiecare seara ieseau in oras la o bere. Cu ei am iesit si eu de cateva ori;

v     Anton era „lupul singuratic” care numai de 2-3 ori a iesit cu grupul, de obicei iesea singur sau ramanea in camera.

Eu am avut o pozitie echidistanta fata de toti membrii grupului si nu am facut parte, in mod special, din nici una din „bisericute” dar nici nu m-am izolat complet de grup. Nu am iesit foarte des in oras pentru ca de multe ori simteam nevoia sa ma odihnesc dupa ce ma intorceam de la curs sau pur si simplu voiam sa fiu singura sa citesc sau sa scriu. Nu m-am putut atasa de grup si pentru ca simteam o anumita formalitate in relatiile dintre noi, o amabilitate falsa, iar discutiile se invarteau in jurul aceluiasi subiect: programul gen „gestapo” al cursului, ceea ce dupa un timp aceste glume au inceput sa ma plictiseasca.

O surpriza pentru mine a fost concluzia pe care am tras-o dupa un exercitiu prin care trebuia sa masuram in centimetri „distanta afectiva” pe care o simtim fata de fiecare membru al grupului. Chiar daca eu am avut in general aceeasi distanta fata de fiecare persoana din grup, ceilalti au ales o distanta mult mai mica fata de mine, unii chiar zero! Cel mai mult m-au surprins Cristina si Anton, pe care eu ii vedeam mai solitari si care au ales distanta zero fata de mine! De asemenea, spre sfarsitul cursului, cand Ute ne-a cerut sa ne oferim feed-back-ul unul celuilalt, eu am primit aprecieri de la Cristina si de la Clara si m-am bucurat foarte mult. De aici am tras concluzia ca nu trebuie sa judec oamenii pe care ii intalnesc si sa nu ma grabesc in a trage concluzii sau a-i clasifica.

Aceasta experienta m-a convins ca intr-un grup este bine sa fiu deschisa la fel pentru fiecare, sa le respecti deciziile, sa nu-i judec, sa nu astept nimic si sa ofer cat pot de mult.

Relatia mea cu coordonatoarele de curs, Ute si Ingrid, am dorit sa fie una de comunicare si colaborare. M-am straduit sa raspund pozitiv la toate sarcinile si sa cooperez. Mi-a fost usor sa-mi arat sentimentele si nu am refuzat aplicatiile propuse, care pentru mine au fost interesante si pline de mesaje. Unii colegi refuzau anumite sarcini sau le realizau formal, creandu-se uneori o atmosfera superficiala si chiar plictisitoare, lipsind animatia si implicarea pe care sarcinile o cereau pentru a se obtine rezultatul asteptat. Au existat 2-3 persoane care i-au „contaminat” si pe ceilalati in a-si exprima partea negativa a sentimentelor, dar nu intotdeauna ca o descarcare, uneori mai mult o revolta si chiar rautate la adresa coordonatoarelor. Eu asta am simtit si am inteles din atitudinea lor. In general, am simtit ca relatia dintre grup si coordonatoare a fost una tensionata, distanta si putin formala.

Am urmarit coordonatoarele de curs, atat ca elev cat si ca profesor. Ca elev, sarcinile ma mobilizau si ma faceau curioasa, iar ca profesor, le-am urmarit strategiile si am incercat sa intuiesc scopurile si obiectivele lor pentru fiecare gen de aplicatie propusa. Am observat ca si-au schimbat strategia, adaptandu-se la particularitatea grupului. Daca la inceput lucram in cadrul intregului grup, dupa cateva zile am inceput sa lucram in grupuri mici de 2-3 persoane, dupa ce unii colegi s-au aratat reticenti in a-si dezvalui sentimentele si amintirile in fata grupului, considerand ca le este violata intimitatea. Mereu au sustinut ca prin exercitiile propuse de coordonatoare, se urmareste o terapie de grup, acesta fiind si principalul motiv pentru care unii refuzau anumite exercitii. Colegii au solicitat mai multa teorie si mai putine aplicatii si chiar de a doua zi Ute ne-a prezentat la curs un sumar despre continutul si istoricul teoriei gestaltiste. Au fost momente cand, sincer, nu mi-am dorit sa fiu in situatia lor, dar le-am admirat taria cu care au continuat sa lucreze si sa se concentreze pe caile si scopurile propuse, pentru a-si finaliza proiectul in care s-au angajat. Grupul a fost unul destul de dificil, dar un pedagog adevarat stie sa foloseasca aceasta oportunitate pentru a-si evalua capacitatile si a-si verifica abilitatile profesionale. Dupa opinia mea, Ute si Ingrid si-au imbogatit si diversificat experientele profesionale, lucrand cu grupul nostru, si-au realizat obiectivele propuse, doar ca intr-un alt mod.



c)     CONCLUZII. ACHIZITII DE „METANIVEL”

Din aplicatiile si informatiile aflate la Berlin, am inteles ca teoria Gestaltista are ca idee centrala grija de sine si autocunoasterea. Este stiinta care incearca sa ofere cai si solutii in chemarea de a ne descoperi si a comunica cu noi insine, cu scopul de a ne castiga echilibrul interior si impacarea cu ceea ce suntem, cu „punctele tari” si „punctele slabe” pe care le avem. Acest echilibru interior este sansa dar si calea spre implinirea si fericirea personala si poate deveni sursa gandurilor constructive, ca o „materializare” a spiritului. Gandul este o entitate puternica pe care noi o eliberam si de natura caruia depindem si ne definim ca personalitate. Gandul construieste intentia care ne traseaza destinul. Astfel, prin gandurile si intentiile noastre, ne alegem calea in viata, ne decidem viitorul. Asa ca, pentru a elibera „ganduri bune” pentru viitor, trebuie sa avem „ganduri bune” despre noi, cei din prezent.

Am inteles ca Gestaltismul ne arata cum trebuie sa ne motivam in tot ce facem, sa ne clarificam resursele biografice si sa ne „curatam” emotiile si sentimentele acumulate din diverse experiente de-a lungul vietii. Ne invata sa fim „deschisi” in a vizualiza cu ochii mintii aceste emotii si nu a le ingropa in „camere interzise”, adanc ascunse in interiorul fiintei noastre. Sa invatam sa vorbim despre noi si despre ceea ce simtim, sa-i lasam pe ceilalti sa ne asculte, invatand cum sa-i ascultam si noi pe ei atunci cand vor sa se „deschida”. Discutand despre conflictele noastre, atat cu noi cat si cu ceilelati, reusim sa ne „eliberam” de angoase, frustrari si frici, care ne tin intr-o densitate spirituala joasa, nu ne lasa sa ne „inaltam” si sa evoluam ca fiinte inteligente. Sa ne curatam sufletul, sa-l pastram ca pe o „casa” curata si aerisita, inclusiv acele „camari” in care am inchis amintirile neplacute. Sa nu ne fie frica sa le eliberam, sa le lasam sa se transforme in experiente de viata valoroase care ne-au deschis drumuri noi in viata, ne-au aratat ce-am gresit, ne-au facut mai puternici, poate salvandu-ne de la un rau ireparabil! Viata este un dar, o sansa de a ne perfectiona spiritual si cu cat incercarile sunt mai multe si noi stim sa invatam din ele, cu atat vom fi mai elevati.

Nu-i atat de important cat ne cunosc ceilalti, pe cat este de esential sa ne cunoastem pe sine si sa stim exact ce vrem. Daca ceilalti ne subestimeaza, sa folosim asta ca pe „asul din maneca” pentru a lua prin surprindere si „a trage” reusita de partea noastra. Dar pentru asta trebuie sa ne fie foarte bine conturate intentiile. Cunoscandu-ne bine, ne vom propune exact ceea ce ne trebuie si ceea ce suntem capabili sa realizam. Dar niciodata sa nu incepem o actiune fara sa o finalizam, sa nu lasam nici un „cerc” deschis pentru ca acele goluri pot fi „canale de scurgere” ale energiilor noastre, si se pot transforma in abisuri, peste care nu vom mai putea trece, ramanand blocati de propria noastra neputrinta. Esecurile trebuie intelese ca valoroase lectii si surse de adevaruri, daca stim cum sa pierdem. Ele sunt examenele eliminatorii ale vietii de care nu scapa nimeni, doar ca exista „admisi” si „respinsi”. Sunt grele tocmai pentru ca sunt esentiale!

Experientele din cadrul grupului m-au ajutat sa inteleg rolul grupului in procesul de autocunoastere si eliberare. Grupul este „copacul” de care poti sa ma sprijin cand ma simt slabita si cand invat sa-mi relatezi experientele traite pentru a afla daca le-am interpretat corect. Grupul este cel mai bun „profesor” pentru a-mi arata calea spre autocunoastere, oferindu-mi acea dinamica si intensitate obiectiva in schimbarea amintirilor in noi experiente, ceea ce singura mai greu o pot face. In grup imi poti reevalua corect experientele, avand puterea de a le transforma in lectii de viata, pe cand singura, intr-o situatie de criza, de cele mai multe ori transform aceste experiente „amare” in „pietre de moara” ce le atarn de trecutul meu si le las sa ma traga inapoi.

Adesea ma intrebam de ce Ute ne cere sa ne exprimam sentimentele prin desen. La inceput mi-a fost greu sa gasesc simboluri pentru fiecare din sentimentele mele dar dupa cateva desene, acest gen de exercitii ma relaxau si nu mai faceam nici un efort in a-mi lasa mana singura sa „vorbeasca”. Uneori aproape ma divizam in persoana care deseneaza si persoana care observa. Dupa ce terminam desenul, il priveam si incercam sa redescoper sentimentele. Cu surpriza constatam uneori ca nu erau cele pe care eu le-am avut initial in minte. La fel am incercat sa „citesc” si desenele celorlati colegi care uneori mie imi aratau altceva decat exprimau verbal autorii. Am mai observat ca desenele mele aveau simboluri inspirate din lumea materiala concreta (in special din natura), mai simple, pe cand la unii colegi simbolurile erau abstracte, complicate, cu o multitudine de linii, forme si culori care impresionau placut ochiul ca imagine dar creau un blocaj la nivel de interpretare, creandu-mi sentimentul ca autorul simte o dorinta puternica de a ascunde ceva, nu neparat fata de ceilalti cat fata de el insusi. Exprimarea si identificarea clara a sentimentelor, de regula se invata, insa pentru unii poate fi un talent. La Berlin am aflat ca varianta cea mai autentica, reala de a-ti exprima sentimentele, este cea facuta prin desen. Exprimarea prin desen este controlata de dorinta subconstienta de a ma elibera, simt siguaranta intimitatii si dispare frica de cuvantul ce nu ar putea fi bine ales. Exprimarea prin cuvant este controlata de ratiune care de cele mai multe ori deformeaza prin cuvantul nepotrivit ori manipuleaza prin cuvantul bine mestesugit.

Noi percepem diferit lumea noastra si pe cea care ne inconjoara pentru ca mesajele ei le filtram prin simturile noastre, in care avem atat incredere! De aceea traim intr-o lume a iluziilor si ne hranim cu iluziile cunoasterii noastre subiective! Nu credem decat in ceea ce vedem, mirosim, pipaim, auzim, gustam, dar tocmai aceste simturi sunt cei mai mari dusmani in dorinta noastra de a cunoaste. Ele sunt limitele, barierele ce nu ne lasa sa depasim etapa cunoasterii senzoriale, subiective, care ne amageste curiozitatea si dorinta de a cunoaste cu iluzii desarte. Depasind acest prag si invatand cum sa lucram mai mult cu partea emotionala decat cu cea rationala a fiintei noastre, emotiile fiind mult mai profunde, este posibil sa ne redescoperim atat pe noi cat si lumea in care traim.

Ca profesor, cand incep sa lucrez cu elevii de clasa I, pentru a-i cunoaste mai bine, le cer sa deseneze familia, casa, camera, jocurile si jucariile preferate, cele mai mari dorinte Aceste desene imi spun foarte multe despre fiecare elev in parte: temerile, bucuriile, daca este un copil fericit sau nu, pe cine iubeste mai mult din familie si care ii inspira mai multa teama, sperantele lui Copilul se afla inca pe primele trepte ale evolutie, pe scara constiintei, si exprimarea sentimentelor la el vine de dincolo de rational, calea desenului pentru el fiind cea mai potrivita, caci pe cea a cuvantul nu o stapaneste inca. Prin exercitiile de la cursul de Gestaltpedagogie am redescoperit puterea simbolului in a ma exprima prin desen si ipocrizia cuvantului in a comunica prin limbaj.

Pentru munca mea la clasa, prin acest curs, mi-am intarit convingerea despre cat de important este sa „simt” elevul si grupul de elevi cu care lucrez pentru a stabili acea punte de comunicare intre mine si ei. Clasa este ca un instrument muzical pe care mai intai trebuie sa-l „acordez” si dupa aceea sa „cant”. Profesorul este cel care creeaza armonia. Prin aplicatiile si exercitiile facute la curs, ca om mi-am identificat si deversificat exercitiile de autocunoastere si echilibru la care lucrez de mai mult timp, iar ca profesor am descoperit cat de valoroasa este comunicarea cu mine si cu ceilalti si cat de mult ma poate ajuta in dezvoltarea abilitatilor mele profesionale. Fiind un om liber, sensibil, impacat si echilibrat pot fi si un profesionist activ, eficient, creativ si receptiv la tot ce tine de tainele si succesele profesiei mele.

La Conferinta despre Gestaltism de la Berlin am inteles ca aceasta teorie abordeaza pedagogia dintr-o perspectiva noua, nu ca pe un act individualist, prin care un pedagog sau altul emite idei, teorii, (unele mai bune altele mai putin bune, pentru care se sacrifica uneori generatii pentru a se afla asta!), ci ca pe unul colectiv, unde tehnicile si caile pedagogie sunt descoperite si experimentate de grup. Este conceptia asa-numitei „domesticiri” a cercetarii pedagogice si renuntarea la „salbaticia’’ de pana acum, unde totul se rezolva de unul singur. Eu cred ca aceasta conceptie ar trebui sa se extinda in toate ramurile cercetarii si cunoasterii umane si nu numai in cea pedagogica. Am platit destul tribut din cauza unor idei personale ale unor oameni de stiinta ce ne-au dat explicatii despre faptele si fenomenele lumii in care traim. Nu numai ca nu am aflat adevarul dar am trait intr-un mare neadevar ce ne-a deformat si injosit ca fiinte inteligente, prin ignoranta si infatuare.

Pedagogul nu intotdeauna se identifica cu profesorul, primul fiind in principal om de stiinta iar al doilea are mai mult misiunea de a aplica si valida rezultatele cercetarii. De aceea un profesor nu trebuie sa se simta vinovat atunci cand aplica o cale sau o tehnica pedagogica incorecta ci trebuie sa invete cand ea trebuie schimbata si in ce mod, sa caute cauza ce l-a determinat sa aleaga acea cale si sa studieze efectele, valorizand concluziile trase in experiente profesionale. Asa devine parte din grupul de cercetatori ai cunoasterii pedagogice.

Teoria gestaltista propune realizarea unor sisteme educative in care scolile sa fie integrate unitar la nivel local, national, pana la nivel international, iar prin programele curriculare sa fie respectate diferentele de opinie, religie, limba, cultura, pastrandu-se unitatea grupului, astfel incat sa nu fie afectate nici scopurile individuale si nici cele de grup, ci doar sa se sprijine unele pe altele. Unitate prin diversitate si prosperitate sociala prin implinirea personala, constituie ideea de baza a acestei conceptii. De asemnea, regulile de disciplina scolara ar trebui sa respsecte persoana si diversitatea culturala a grupului, sub semnul respectului unul fata de altul. Formele de evaluare ar trebui reconsiderate in scoli, conceptia gestaltista considerand ca este mai important a se evalua persoana si nu informatia, asa cum se procedeaza in prezent.

Ceea ce am sintetizat pentru mine din tot CE AM INVATAT LA BERLIN, voi prezenta prin imaginile de mai jos:

SA AM MARE GRIJA DE MINE

 

SA FIU DESCHISA SI TRANSPARENTA

SA FIU

DESCHISA SI

TRANSPARENTA

 

SA NU MA MULTUMESC CU PUTIN NICIODATA, IN FIECARE ZI SA VREAU CEVA NOU SI MAI MULT DE LA MINE

 

SA MA CUNOSC SI SA MA

IERT, SA TRAIESC IN

ECHILIBRU SI ARMONIE CU

MINE INSAMI, FARA     

INFATUARE SAU DISPRET

 

SA INVAT SA DARUIESC CELOR DIN JUR PENTRU A-MI SPORI „AVEREA” SUFLETULUI

 

SUNT FERICITA CA AM AVUT SANSA DE A INVATA TOATE ACESTEA..

 



REFLEXII BIOGRAFICE

La Berlin m-am convins ca valorile copilariei sunt fundamentul personalitatii unui om. Dar ceea ce am invatat este ca, o copilarie fericita nu inseamna neaparat sa te nasti intr-o familie cu bani, educatie, statut social inalt sau intr-o tara dezvoltata economic. A avea o copilarie fericita inseamna a beneficia de acel „pat afectiv” cald si sigur in care sa cresti si care sa te ajute sa-ti cladesti un psihic sanatos, echilibrat si puternic. Eu m-am nascut intr-o tara saraca, comunista, intr-un sat izolat, am locuit intr-o casa in care nu am avut energie electrica pana la varsta de 17 ani, am trait intr-o comunitate de oameni simpli, fara prea multa scoala, mama a fost taranca iar tata gestionar la magazinul din sat. Parintii mei nu au fost bogati dar nici saraci pentru ca ne-au ingrijit, pe mine si sora mea, si ne-au oferit conditiile necesare pentru a creste sanatoase fizic si psihic si tocmai simplitatea lor le-a dat dorinta de a ne trimite la scolile de la oras si au facut sacrificii pentru a ne ajuta sa castigam o „paine mai alba” decat au avut ei.

Sunt de multi ani plecata din satul natal si de fiecare data ma intorc cu placere la casa parinteasca care, chiar daca a imbatranit si ea odata cu noi, pentru mine este la fel de primitoare si de frumoasa. Insa de cand am „vizitat” de la Berlin, cu „ochii mintii”, locurile copilariei mele, prin exercitiile propuse de Ute la curs, valoarea acestor amintiri a crescut mult pentru mine. Acolo le-am descoperit ca pe adevarate comori ale vietii mele. Acum pot sa spun ca m-am nascut intr-un sat inconjurat de vii, livezi si o mare padure de fagi, stejari si tei prin care hoinaream de dimineata pana seara, acolo petrecandu-mi cele mai frumoase clipe din viata mea. Am avut o copilarie fericita in care cel mai credincios partener de joaca mi-a fost natura cu toate frumusetile si bogatiile ei. De la natura am invatat sa pretuiesc si sa inteleg darul divin de a trai. Parintii mei au fost oameni simpli dar care aveau o mare credinta in Dumnezeu si de la ei am invatat sa daruiesc si sa-i ajut pe cei din jurul meu, am invatat ca toti suntem egali in fata lui Dumnezeu si ca in viata voi avea atat cat voi sti sa ofer.

La Berlin am avut pentru prima data in viata ocazia de a-mi evalua foarte clar sursele principiilor si conceptiilor mele despre viata. De asemenea, prin comparatie, in cadrul grupului, am avut sansa de a pretui si aprecia la adevarata valoare tot ce mi-a daruit viata pentru a ma forma si dezvolta ca personalitate. Sunt recunoscatoare acestui curs si il consider o alta lectie de viata, o alta ocazie de a ma cunoaste si de a-mi reanaliza scopurile si intentiile legate de viitorul meu.

Am observat ca un simbol prin care adesea imi exprimam sentimentele a fost „casa”, iar lucrul acesta l-am descoperit dupa ce m-am intors acasa si am recitit jurnalul pe care l-am scris la Berlin. Pentru mine „casa” reprezinta simbolul stabilitatii si sigurantei pe de o parte, si a grupului, familiei, interactiunii, pe de alta parte. In conceptia mea intr-o casa niciodata nu esti singur iar locuitorii ei se afla intr-o relatie speciala de comunicare si iubire. Casa in care am crescut eu mi-a format aceasta reprezentare.

Un alt simbol pe care l-am folosit la Berlin a facut sa-mi apara o intrebare in minte la care inca mai caut un raspuns.

In primele zile Ute ne-a cerut sa reprezentam printr-un desen relatiile noastre sociale de acasa. Eu m-am reprezentat in centrul desenului printr-o „inima”, dupa cum arata desenul de mai jos:

Tot in acea zi ne-a cerut sa alegem un caiet in care sa ne scriem impresiile despre ceea ce vom face la curs pe durata celor doua saptamani. Eu am ales un caiet pe copertile caruia erau desenate niste inimi rosii. La alt exercitiu, mi-am ales iarasi ca simbol „inima”. Intr-una din zile Cristina m-a intrebat de ce simbolul meu preferat este „inima”. Pentru cateva clipe am ramas blocata si nu am stiut ce sa-i raspund. „Buna intrebare!”, am gandit, dar dupa putin timp raspunsul care mi-a venit atunci in minte a fost: „Pentru ca inima este un simbol al iubirii iar iubirea pentru mine este cel mai pretios sentiment”. De atunci acea intrebare continua sa-mi rasune in minte precum si raspunsul pe care l-am dat. De ce iubirea? Ce inteleg eu prin iubire?

Poate nu intamplator, dupa ce m-am intors de la Berlin am avut ocazia sa citesc cartea „Arta de a iubi” de Erich Fromm, in care am gasit unele raspunsuri la intrebarea mea si poate si o explicatie pentru raspunsul dat atunci.

Inima este „centrul bun” al fiintei noastre si este intr-adevar considerata centrul biologic al iubirii, iertarii, compasiunii, fiind folosita ca simbol al dragostei, de catre popoare din culturi si credinte diferite, inca din cele mai vechi timpuri. Iubirea este o „actiune” ce defineste fiinta vie, inteligenta si imbraca mai multe forme: parinteasca, materna, fratesca, idilica, de sine, de semeni. „A iubi” inseamna in primul rand „a da”, caci nu cel care are este bogat ci cel care stie sa ofere. Caracterul activ al iubirii este dat de grija si responsabilitatea asumata, de respectul oferit si de dorinta de a cunoaste. Acestea fac ca dragostea sa fie mai mult o decizie decat un sentiment. Dragostea nu este o simtire statica, declarativa, ea este o „munca” ce poate fi dovedita numai prin fapta.

Din pacate in lumea moderna, cu precadere in cultura occidentala, oamenii nu mai pun pret pe „iubire”, banii si bunurile materiale fiind mai presus de om si de viata. Nivelul de dezvoltare al unei societati este masurata dupa cantitatea de bunuri produsa si consumata si nu dupa calitatea oamenilor. Valoarea umana se afla in declin printr-o constanta devalorizare. Omul si capacitatile lui nu sunt decat o marfa pe care el se straduieste sa le vanda cat mai scump pentru a trai cat mai bine. Fericirea omului modern inseamna consum de bunuri, imagini, mancare, distractie, alcool, tigari etc. A fi fericit astazi nu mai inseamna autocunoasterea si pacea spirituala, uniunea si comunicarea cu natura, cunoastera universala, bucuria vietii si de a convietui alaturi de ceilalti. Asa omul se instraineaza de sine si de adevarata sa valoare, de semenii sai si de natura in care candva se integra armonios si se stia parte din ea. Relatiile dintre oameni au ca o conditie primordiala profitul material si nu sentimentul. Traim o „singuratate de gloata” in care fiinta umana este invadata de un profund sentiment de nesiguranta, anxietate, frustrare si vinovatie.

Toate acestea m-au ajutat sa-mi creez o imagine mai clara asupra sentimentului de iubire si sa-mi explic mai bine de ce la Berlin, simbolul meu preferat era „inima”. Acolo mi s-a oferit prilejul de a-mi exprima o dorinta si o intentie care incoltise in mintea si sufletul meu dar eu inca nu eram constienta de ea: intentia de a evolua spiritual prin iubire. Am simtit ca aceasta este calea cea buna dar nu aveam constienta intentiei mele. Acum stiu, si chiar daca nu am toate raspunsurile si solutiile la intentia mea, am „vizualizat” calea si-mi cunosc scopul.

PASI DE IMPLEMENTARE

Dupa cum am mai spus, activitatea de la Berelin am „prelucrat-o” atat ca om cat si ca profesionist. Mereu sunt preocupata de a aplica ceea ce am invatat acolo, atat in viata personala cat si in activitatea profesionala. Unele exercitii deja le-am facut cu elevii mei, adaptate bineinteles varstei lor: graficul matematic al clasei dupa axele (X) si (Y); masurarea distantelor „de prietenie” fata de colegi; alegerea locului unde se simt mai bine in scoala, clasa, acasa, si cel unde se simt mai putin bine; reprezentarea prin desen a sentimentelor din anumite momente, intamplari, actiuni, de acasa si de la scoala si descrierea lor intr-un jurnal personal.

De asemenea, intr-o intalnire profesionala cu colegele invatatoare din regiunea in care locuiesc, Harghita, am prezentat un material prin care le-am impartasit si lor experientele castigate la Berlin si le-am informat despre conceptiile gestaltiste aflate la curs. Tema intalnirii noastre a fost „Tehnici de invatare eficienta la ora de istorie” si ca aplicatie la aceasta tema am conceput un joc didactic, aplicabil in predarea continuturilor de istorie de la clasa a IV-a, pe care l-am „jucat” cu colegele in cadrul activitatii. In conceperea jocului am folosit informatiile aflate la cursul din Berlin. In continuare voi descrie jocul:

Titlul jocului: „Prezentul de mana cu trecutul”

Obiective:

Sa compare si sa asocieze informatiile istorice despre spatiul geografic local si european in care traieste, cu informatiile din prezent;

Sa se orienteze in timp si spatiu prin localizarea unor tari, orase, personaje si evenimente date, din trecut si din prezent;

Sa utilizeze corpul, emotiile, spiritul de observatie, atentia, orientarea spatio-temporala si limbajul in realizarea sarcinilor;

Sa respecte regulile si cerintele de timp ale jocului, sa rezolve sarcinile prin colaborare in cadrul grupului.

Metode si tehnici: observatia, explicatia, problematizarea, analiza si sinteza;

Mijloace de realizare: puzzle geografic; sabloane cu denumiri de: tari, imperii, capitale, nume de personalitati istorice; pamblica colorata;

Bibliografie: Atlas geografic, Istoria Universala;

Etape de desfasurare:

1. Prezentarea jocului

2. Tragerea la sorti

3. Organizarea grupelor de lucru si deplasarea in spatiul de joc

4. Rezolvarea sarcinilor

5. Evaluarea rezultatelor

Descrierea jocului: Jocul consta in rezolvarea unor sarcini legate de continuturile

de istorie studiate: marile imperii: roman, bizantin, otoman, Alexandru Macedon, Carol cel Mare; personalitati istorice din Grecia, Italia, Egipt, Romania, Franta, Turcia, Germania; tarile Uniunii Europene si capitalele lor. Elevii clasei vor fi impartiti in patru grupe, ordinea fiind stabilita prin tragere la sorti. Jocul se va desfasura intr-o alta sala, in care materialele au fost aranjate dinainte astfel:

    • Pe podea se vor afla sabloane de tari, realizate din cartoane colorate foarte mari, spatiul marcandu-se cu numarul 1.
    • Intr-un colt al clasei, marcat cu numarul 2, vor fi asezate sabloane cu denumirea oraselor capitala a tarilor din puzzle, cu un snur atasat pentru a fi puse dupa gat.
    • In alt colt, marcat cu numarul 3, vor fi puse sabloane cu snur pe care vor fi scrise numele unor personaje istorice din unele tari din puzzle.
    • In alt colt, marcat cu numarul 4, se va afla o pamblica colorata lunga si sabloane pe care va fi scrisa denumirea a doua Imperii si „Uniunea Europeana”.

Dupa modul de aranjare a acestor materiale, fiecare echipa trebuie sa descopere singura sarcina. In sala de joc se vor da putine explicatii, intervenindu-se numai atunci cand elevii nu se pot descurca singuri. Membrii din fiecare echipa trebuie sa se consulte intre ei, sa descopere ti sa realizeze sarcina impreuna. Astfel:

- prima echipa va trebui sa realizeze pe podeaua salii de clasa un puzzle cu tarile din Europa;

- a doua echipa si a treia echipa va trebui sa se aseze fiecare in tara potrivita;

- a patra echipa va trebui sa delimiteze cu ajutorul pamblicii, sustinuta de propriul corp, imperiile numite si spatiul Uniunii Europene.

Concluzii: dupa modul de implicare si rezolvare a sarcinilor de catre colege , am putut constata ca jocul a fost captivant, a solicitat atentie si cooperare intre membrii echipei, abilitatea de miscare si coordonare motrica, individuala si de grup, capacitatea de utilizare si aplicare intr-o situatie concreta a unor informatii teoretice, a oferit mobilitate prin reguli si satisfactie prin dozarea gradului de dificultate si duratei de realizare a sarcinilor jocului.

La Berlin am avut ocazia sa vorbesc despre elevii mei si chiar sa fiu „profesor” intr-o activitate propusa de Ute. Mi-amintesc ca am fost foarte speriata de sarcina ce mi-a revenit atunci si, nevand nici un plan stabilit dinainte cum obisnuiesc in activitatea mea, am actionat dupa impulsurile si ideile care mi-au venit pe moment. Fiind „profesor” la o „clasa” in care fiecare vorbea alta limba, nimeni nu stia limba celuilalt, trebuia sa aleg o „limba” comuna, ce poate fi inteleasa de fiecare. Am ales jocul si blandetea, caldura afectiva cu care sa-i fac pe „elevii” mei sa se simta in siguranta dupa ce „parintii” lor au plecat de langa ei. Din ceea ce au spus colegii de curs atunci, am inteles ca a fost o alegere buna.

Nu este prima data cand eu aplic aceasta metoda in relatia mea cu elevii. Daca ar trebui sa ma definesc ca dascal as spune ca pot fi comparata cu acea „mana de fier in manusa de catifea”. Sunt foarte sincera in blandete si foarte hotarata in exigenta, nu fac compromisuri, dar sunt deschisa la nevoile elevilor si ii consider partenerii mei de munca pentru ca de la ei am invatat foarte multe de-a lungul anilor petrecuti la catedra.

La Berlin am aflat cu surprindere ca exista tari in Europa in care profesorii nu au voie sa atinga fizic elevii. Asta ma face sa ma gandesc cat de speriat este omul modern si cat de gresit intelege conceptia de protectie! Aceasta hotarare priveaza atat elevul cat si profesorul de puterea si efectul benefic al unei atingeri afective intre doua fiinte capabile de sentimente iar din punctul meu de vedere copilul si profesorul sunt doua polaritati ce pot degaja multa energie benefica unul celuilat. Se spune ca profesia de dascal este cea mai iubita de Dumnezeu pentru ca un profesor nu poate invata elevul decat daca poate face ca sufletul lui sa vibreze ca strunele unei viori mangaiate de mana unui artist. Cum sa „canti” daca legea iti „fura” arcusul? Mana omului are multe porti catre suflet. Eu nu as putea sa lucrez intr-o astfel de tara! Cred ca exista alte solutii prin care se pote face o selectie intre profesorii adevarati si cei care nu au ce cauta in scoli. Una din ele ar fi chiar acea evaluare a persoanei si nu a informatiei pe care conceptia gestaltista o sustine.



Conceptia mea despre scoala de azi este una „rebela”, deloc conformista cu ideologiile educationale actuale. Din activitatea mea didactica am aflat ca pe cat de puternic poate fi omul, pe atat de usor poate fi manipulat si distrus. Iar copilul este tocmai acel „lut” modelabil cu care lucreaza o multime de „maini” iar „operele” rezultate pot fi un raspuns la marile probleme ale omenirii de ieri si de azi.

Ideologiile educationale, fie ele mai vechi sau mai noi, s-au inspirat in proiectarea imaginii unui model de personalitate si a idealurilor sociale din aceleasi valori de baza, iar principalele valori urmarite in formarea si educarea elevilor in scoli au fost si inca mai sunt:

v     Valorile morale despre ce e „bine” si ce e „rau”, dictate de constitutie si biserica;

v     Valorile spirituale, dictate de rezultatele „cunoasterii stiintifice”, dupa care:

- omul a evoluat singur in univers ca o fiinta superioara absoluta;

- Dumnezeu este o idee abstracta, neelucidata inca;

-Informatia acumulata, intelectualismul, este principala conditie a superioritatii spirituale umane;

v     Valorile materiale, dictate de ban, considerat principala sursa de progres si fericire pe plan social si individual;

Acestea fiind „valorile” cu care noi, dascalii, ne indoctrinam elevii si pe care viata sociala le certifica prin tot ceea ce apreciaza si etaleaza, nu mai trebuie sa ne intrebam de ce generatiile de elevi sunt din ce in ce mai greu de educat, apar din ce in ce mai multi elevi cu nevoi speciale in scoli, ce parca ne avertizeaza ca specia umana incepe sa se degradeze. Pe langa aceste „temelii” morale, in educatia elevilor mai suntem obligati sa aplicam tot felul de cai si metode protectioniste si libertiniste, ce pun elevul pe un fals piedestal si prin care de fapt se ingradeste si restrictioneaza adevaratul act creativ prin care atat profesorul cat si elevul pot participa in procesul de educatie. Nu se poate sa nu vedem ca toate revolutiile educationale au cu totul alt efect decat cel „trambitat” pe hartie: „producem” personalitati imprevizibile, labile, duplicitare, dependente de grup, usor de manipulat, cu o imagine deformata despre sine, cu o creativitate distructiva sau autodistructiva, „receptive” si fidele modelelor si sabloanelor comportamentale si ideologice prefabricate, dependente de „valorile” unui progres al carui scop nimeni nu-l cunoaste cu adevarat. Deja bumerangul loveste iar printre tinte se afla si scoala!

Dar pentru a ma face mai bine inteleasa si a fi mai explicita privind conceptia mea despre relatia elev-profesor, voi prezenta o intamplare concreta din activitatea mea de dascal din care am invatat mult.

Nu e tocmai cea mai insorita zi de toamna dar e o zi speciala. Este 15 septembrie. Din nou clasa intai. Trag aer in piept si ma apropii de cel mai galagios , vesel si neastamparat grup din careu. Nu pot sa nu remarc un baietel firav, slabut care plangea in hohote. Mama jenata imi arunca cate o privire si incerca sa-l potoleasca: „Nu mai plange, iubire! Mama e cu tine!” Ma apropii de copil si incerc sa-l abordez bland dar ma respinge brutal si striga la mine: „Pleaca! Nu te vleau! Vleau acasa!”

Da, un nou inceput, o noua provocare! Stiu ca nu-mi va fi usor dar numai lupta te face invingator. Asa l-am cunoscut pe B., elevul meu din clasa I step-by-step caruia ii datorez convingerea ca meseria de dascal niciodata nu te va dezamagi daca o faci din suflet.

Inca din primele zile am constatat ca este un copil cu un profil atipic de personalitate, avand un comportament cu specific autist, cu o educatie defectuoasa, permisibila, parintii incercand sa compenseze lipsa de supraveghere si timpul prea scurt acordat copilului, cu o toleranta si o indulgenta excesiva.

Are o vorbire neinteligibila, multe sunete si cuvinte le pronunta incorect asa ca la inceput nu intelegeam aproape nimic din ce spunea. Intr-una din zile, dupa multe momente de tensiune si stres, i-am spus furioasa: „Nu inteleg nimic! Vorbesti ca un bebelus!” In clipa urmatoare s-a declansat. A inceput sa ma loveasca cu palmele si cu picioarele, plangand si strigand la mine: „Nu sunt un bebelus! Esti o ploasta!” Da, intr-adevar, nu asta era solutia. Am inceput sa citesc carti despre copiii autisti, metode de comunicare cu acestia, dar nu reuseam inca sa gasesc drumul spre el. Nu voia sa se supuna nici unei reguli: nu voia sa scrie, nu voia sa stea in banca, nu voia sa se joace cu ceilalti copii, nu voia sa cante, sa asculteLa orice sarcina spunea „nu pot”, „nu stiu”, „nu vreau”, motto-ul lui fiind „nu vreau reguli”.

Dupa o discutie cu mama am aflat ca si acasa facea la fel, ea acuzandu-l pe tata de aceasta conceptie de educatie „fara reguli”. Tot atunci am aflat ca parintii locuiesc separat de cand copilul avea varsta de 3 ani, acesta ramanand in grija mamei dar este foarte atasat de tatal sau, cu care am observat ca tine legatura pentru ca vine destul de des pe la scoala. Mama, prin natura profesiei, lipseste foarte mult de acasa, uneori si noaptea, iar copilul se afla in grija unei bone. Am discutat si cu educatoarea si am aflat ca si la gradinita a avut aceleasi probleme de comunicare si integrare dar parintii nu au facut nici un fel de investigatie psihologica in acest sens. Mama a recunoscut doar ca are o afectiune a sistemul osos, ceea ce am observat si eu dupa felul cum tine instrumentele de scris, dupa cum merge si manipuleaza obiectele.

In alta zi, la ora de scriere nu a primit abtibild pentru ca nu a rezolvat corect si nu a finalizat sarcina. A inceput sa planga, sa tipe, sa rupa coala cu abtibilduri, incercand sa-si puna singur abtibildul pe caiet, si a inceput sa arunce caietele copiilor prin clasa. Atunci l-am prins furioasa de mana si l-am dat afara din clasa. Pe holul scolii a inceput sa tipe si mai tare si sa se tavaleasca pe jos. Cum era in timpul orei, cateva colege au iesit din clasa, neintelegand ce se intampla. In timp ce ele incercau sa-l potoleasca, eu am dat telefon mamei si am rugat-o sa vina cat mai repede la scoala. Atunci am stabilit impreuna cu ea ce reguli clare trebuie sa respecte B. acasa si la scoala si ce masuri sa se ia in caz de nerespectarea lor. Apoi in prezenta copilului am hotarat ca pe caietul de corespondenta sa facem un tabel pe care l-am numit „Tabloul de purtare al lui B” care continea doua coloane:

Fapte frumoase Fapte urate

Ziua:

Fapta:

Acoloi vom nota zilnic comportamentele lui de la scoala si de acasa. In acelasi timp, atat eu cat si mama, ne-am angajat in fata copilului ca pentru fiecare bulina rosie va primi o rasplata iar pentru una neagra o pedeapsa. Bineinteles ca nu a functionat de la inceput. Nu era zi in care sa nu faca „circ” dintr-un motiv sau altul. La masa, primele saptamani, nu manca nimic, impingea farfuria cu o grimasa de sila, spunand: „E scalbos! Ale miliapozi cale te musca de limba!” Manca numai prajitura. Am incercat sa-l conditionez ca primeste desertul numai daca mananca trei linguri de supa si din felul al doilea dar a facut taramboi in cantina si era sa sparga o tava cu farfurii. Ma simteam ca un personaj din basmele „1001 de nopti” care a ajuns in fata zidului fermecat si nu poate trece dincolo pentru ca a uitat cuvintele magice. Le aveam in minte dar nu le puteam rosti. Ma aflam in fata unei usi incuiate dar din smocul de chei inca nu o gaseam pe cea potrivita.

Ocazia veni printr-o intamplare. Un alt copil din clasa (cu alt gen de probleme psihice si de comportament, mult mai grave), in pauza mare l-a lovit cu o piatra pe Roco, un catel prietenos si inofensiv ce sta mai mult prin curtea scolii si cu care elevii se joaca in pauza si-i dau de mancare. Cainele, ametit din cauza loviturii, s-a culcat langa peretele scolii dar ceilalti copii au alergat la mine speriati, crezand ca a murit. Sunase deja de intrare si ora a inceput cu aceasta discutie. Toti copiii il acuzau pe A. ca a omorat cainele. B. nu stiu daca vazuse intamplarea dar am observat ca e foarte atent la discutie si brusc a inceput sa planga. Cand l-am intrebat de ce plange mi-a raspuns printre sughituri ca nu vrea sa moara cainele si l-a aratata pe A cu degetul, strigand: „Pleaca! Esti un lau! Cheama politia sa-l inchida la camela neagla!” L-am luat de mana si am iesit impreuna in curte sa vedem ce face cainele. Era viu, statea culcat si cand l-am mangaiat a dat bucuros din coada. S-a linistit si a fost de acord sa cedeze catelului paharul cu lapte si cornul. A fost sansa mea de a-i arata ce se poate intampla daca nu respectam regulile. De la exemplu cu fapta lui A., am ajuns la ce s-ar intampla daca soferii nu ar respecta regulile de circulatie, pietonii nu ar traversa strada prin locurile special marcate, daca nu ar fi pedepsiti cei ce nu respecta legile care ne obliga sa nu furam, sa nu ucidem, sa pastram curatenia etc. A fost o discutie in care l-am tinut tot timpul de mana si l-am privit in ochi. Chiar daca el nu priveste in ochi atunci cand vorbeste cu cineva, de data aceasta ne-m intalnit de multe ori privirile. Din cand in cand imi mai punea cate o intrebare, se lipise de mine si se juca cu lantisorul meu, dar ce era mai important, ma asculta, imi urmarea atent buzele. Atunci am simtit ca am gasit formula magica, am „auzit” acel „clik” ce m-a lasat sa rasucesc cheia in broasca. Am lasat ziua sa curga iar la sfarsit i-am cerut carnetul de corespondenta si la rubrica „Fapte frumoase” i-am pus o bulina mare rosie si un abtibild in plus, spunandu-i: „Esti un copil tare bun! Sunt foarte bucuroasa de asta! Vrei sa fim prieteni?” Si-a rotit ochii si a ras. Dar nu era rasul acela strident cu care eram obisnuita, ci unul firesc, sincer, de bucurie. Pentru mine a fost un raspuns.

In zilele urmatoare am conceput un panou al eroilor din pocesti, desene animate si jocurile de pe calculator, informandu-ma de la mama lui B care sunt personajele lui preferate si introducandu-le in panou. Cu o prezentare grafica atractiva, panoul avea rolul de a-i stimula pe elevi sa-si dezvolte comportamentele pozitive. Personajele erau grupate pe doua coloane:

Vreau sa fiu ca E urat ce face

Iar sub imaginea fiecarui personaj era scris cu majuscule si numele. Elevilor, care pe parcursul unei zile aveau un comportament frumos, li se prindea numele pe unul din personajele din coloana celor „buni” pe care si-l alegeau ei, iar daca se intampla opusul, numele elevilor respectiv era alaturat unui personaj din grupa celor „rai”, de data aceasta ales de clasa sau de invatator. Chiar daca aceasta metoda era aplicata intregii clase , principala mea tina era B. Reactia lui a fost una mai buna decat ma asteptam. A inceput sa vrea sa vorbeasca cu mine pentru a-mi povesti ce fac personajele lui preferate, in special din jocurile virtuale. Eu deja era informata ce contin acestea si am inceput sa-i „tin isonul”, exprimandu-mi si eu „preferintele”, uneori chiar imitand anumite gesturi ale acestora. Si asa a inceput „dansul”, devenind un „cuplu” din ce in ce mai „legat”. Cea mai mare bucurie a mea a fost cand mi-a spus mama ca povesteste despre mine acasa si stie cum ma cheama. El nu stie numele colegilor de calsa si nici a membrilor din familie, adica la intrebarea „Cum o cheama pe mama?” raspunde „Nu stiu!”. Trebuie sa intrebi „Cine-i Ala?” ca sa-ti raspunda „Mama”. Dar numele meu era un raspuns la intrebarea „Cum o cheama pe doamna?”.

Si asa fiecare zi curgea in favoarea scurtarii spatiului ce se-ntindea intre mine si el, si fiecare faceam pasi, in felul sau, pentru a se apropia de celalalt. Pentru mine toti copii sunt universuri ce merita sa nu pregeti nimic pentru a le afla, a le cunoaste. Dar B e ceva special, el e altfel decat ceilalti, e universul ce se lasa mai greu cucerit si tocmai poate de aceea izbanda e mai frumoasa. Si cand vorbesc de „izbanda” nu ma refer la sensul acela egoist al invingatorului ce-si arunca partenerul de lupta in tabara invinsilor. Confruntarea nu se dadea intre mine si el ci intre „omul” si „profesionistul” din mine Un astfel de copil nu-ti cere sa fii in primul rand un bun profesionist cat iti solicita cele mai profunde virtuti ale sufletului, e un adevarat test al intregii tale fiinte. Cu el nu reusesti sa comunici decat daca ai un suflet sensibil, ca a unui copil, si o minte ce stie sa descifreze codul unei lumi misterioase unde nu patrunde decat cel capabil de iubire neconditionata si profunda sinceritate.”

Aceasta experienta m-a convins ca nu e suficient sa studiezi metodologii educationale complicate ca sa rezolvi o situatie mai dificila de comunicare si relationare cu elevii. Trebuie sa simti cum poti strabate labirintul imaculat al unui suflet de copil si, singura lumina ce te va calauzi credincioasa si cu care nu te vei rataci niciodata, este iubirea. Este cea mai eficienta si cea mai adevarata metoda. Copilul te simte daca esti unul „de-al lui” iar profesionistul rece, calculat, cu zambetul si blandetea aceea superficiala, fabricata, nu va obtine decat reusite efemere, de suprafata dar niciodata victorii adevarate. Asa nu se ajunge la sufletul copilului, nu-l poti face sa se deschida. Pe dascalul care din iubire se infurie pentru ca-l „doare” atunci cind elevul nu poate, nu vrea, nu stie, si care nu se lasa pana nu reuseste ceea ce si-a propus, intotdeauna copilul il va ierta pentru micile greseli pedagogice, mai mult il va iubi, caci el isi simte cel mai bine dascalul. Reusita nu vine neaparat dintr-o insusire constiincioasa a regulilor si o aplicare a lor „ca la carte” ci dintr-o inspiratie aparte ce uneori poate fi o aplicare impecabila a unor reguli pe care nici macar nu le cunosti. Un dacal adevarat in primul rand „se naste” si apoi se „formeaza”.

Regulile pedagogice ne invata ce si cum sa facem in momente de invatare ce se crede a fi toate prevazute. Dar oare este chiar asa? Cum poti sa prevezi tot ce se intampla intr-o lume despre care se stie atat de putine: mintea si sufletul uman? Cine e sigur ca ceea ce se stie este si adevarul sau ceea ce se vrea este si cea mai buna intentie? Scoala a devenit arena unui „joc ascuns” dintre ceea ce se vrea de catre unii si ceea ce se face de catre altii, elevul fiind la mijloc, singurul care pierde si care atunci cand lasa ghiozdanul din spate descopera ca a fost hranit cu iluzii, ca lumea de dincolo de zidurile scolii este mult diferita de ceea ce el a invatat. Dar nu si noi am creat-o? Cu totii asistam la o „complicare” din ce in ce mai acuta a situatiilor de invatare si la o degradare a rolului scolii, ce este tot mai depasita de situatie.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 538
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site