Specificul calitatii diferitelor surse naturale de apa

Specificul calitatii diferitelor surse naturale de apa

Fiecare tip de sursa prezinta caracteristici proprii, fizico-chimice si biologice, variind de la o regiune la alta in functie de compozitia mineralogica a zonelor strabatute, de timpul de contact, de temperatura si de conditiile climatice. Pentru acelasi tip de sursa se pot evidentia anumite caracteristici comune, dupa cum rezulta din cele de mai jos.

A.     Apa de rau

Cursurile de apa, (rauri si afluenti), sunt caracterizate, in general, printr-o mineralizare mai scazuta, suma sarurilor minerale dizolvate fiind sub 400 mg/l. Aceasta este formata din dicarbonati, cloruri si sulfati de sodiu, potasiu, calciu si magneziu. Duritatea totala este, in general, sub 15 grade, fiind formata in cea mai mare parte din duritate dicarbonatata.

Concentratia ionilor de hidrogen (pH-ul) se situeaza in jurul valorii neutre, fiind cu un pH = 6,8 - 7,8. Dintre gazele dizolvate sunt prezente oxigenul dizolvat, cu saturatie intre 65 - 95% si bioxidul de carbon liber, in general sub 10 mg/l.

materii in suspensie si substante organice, incarcare legata direct proportional de conditiile meteorologice si climatice. Acestea cresc in perioada ploilor, ajungand la un maxim in perioada viiturilor mari de apa si la un minim in perioadele de inghet.

Deversarea unor efluenti insuficient epurati a condus la alterarea calitatii cursurilor de apa si la aparitia unei game largi de impurificatori: substante organice greu degradabile, compusi ai azotului, fosforului, sulfului, microelemente (cupru, zinc, plumb), pesticide, insecticide organo-clorurate, detergenti etc. De asemenea, in multe cazuri se remarca impurificari accentuate de natura bacteriologica. O particularitate caracteristica a apei din rauri este capacitatea de autoepurare datorata unor serii de procese naturale biochimice, favorizate de contactul aer-apa.

B.     Apa de lac

Lacurile, formate, in general, prin bararea naturala sau artificiala a unui curs de apa, prezinta modificari ale indicatorilor de calitate comparativ cu efluentul principal, datorita stagnarii apei un anumit timp in lac, insolatiei puternice si fenomenelor de stratificare (vara si iarna) si destratificare (primavara si toamna), termica si minerala.

Stagnarea apei in lac conduce la o decantare naturala a materiilor in suspensie, apa lacurilor fiind mai limpede si mai putin sensibila la conditiile meteorologice. Stratificarea termica, combinata la lacurile adanci si cu o stratificare minerala, conduce, in perioada de vara si toamna, la excluderea aproape completa a circulatiei apei pe verticala. Acest lucru atrage dupa sine scaderea concentratiei oxigenului dizolvat in zona de fund si aparitia proceselor de oxidare anaeroba, avand drept efect cresterea continutului in substante organice, in saruri de azot si fosfor si,uneori, aparitia hidrogenului sulfurat la fundul lacului. In perioadele de destratificare termica si minerala (primavara si toamna), are loc o circulatie a apei pe verticala si o uniformizare calitativa a apei lacului, conducand la imbogatirea cu substante organice si nutrienti a apei din zona fotica. Continutul de substante organice si nutrienti, combinat cu insolarea puternica, conduce la posibilitatea dezvoltarii unei biomase fito si zooplanctonice apreciabile.

Din cele prezentate mai sus rezulta ca apa lacurilor se caracterizeaza, in general, printr-un continut mai ridicat in substante organice, indicatori organoleptici si fizici cum ar fi gust, miros, culoare, turbiditate, pH.

Din punct de vedere al tratarii apei, acumularile au un efect favorabil asupra calitatii apei prin reducerea continutului de suspensii, asigurarea unei temperaturi scazute si relativ constante, eliminarea pericolului inghetului si formarii zaiului. De multe ori apar si influente defavorabile, dintre care se pot cita dezvoltari masive de biomasa, aparitia coloratiei apei, imbogatire in substante naturale.

Tratarea unei astfel de ape trebuie, pe de o parte, sa foloseasca avantajele stationarii indelungate a apei, iar pe de alta parte sa rezolve si problemele corectarii indicatorilor mentionati mai sus.

3. Apa subterana

Apele subterane sunt caracterizate, in general, printr-o mineralizare mai ridicata, continutul in saruri minerale dizolvate fiind peste 400 mg/l si format, in principal, din dicarbonati, cloruri si sulfati de sodiu, potasiu, calciu si magneziu. Duritatea totala este cuprinsa intre 10-20 grade germane si este formata, in cea mai mare parte, din duritate dicarbonatata.

Concentratia ionilor de hidrogen se situeaza in jurul valorii neutre, corespunzand unui pH = 6,5 - 7.

Dintre gazele dizolvate predomina dioxidul de carbon liber, continutul in oxigen fiind foarte scazut sub 3 mg O₂/l.

In functie de compozitia mineralogica a zonelor strabatute, unele surse subterane contin cantitati insemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat si sulfuri, compusi ai azotului etc.