Cauzele razboaielor dintre daci si romani

Cauzele razboaielor dintre daci si romani

Studierea cauzelor acestor razboaie ar parea superflua, avand in vedere conflictul perpetuu, de secole, dintre romani si populatiile transdanubiene. Totusi, nici una din confruntarile anterioare nu a avut amploarea celor doua razboaie dacice ale lui Traian si nu au avut scopul - sau un scop atat de clar definit - precum acela al lui Traian: de a transforma Dacia in provincie romana.

Incercand a deslusi cauzele acestor razboaie, este drept a da mai intai cuvantul celor vechi; din pacate, cunoastem numai opinia cuceritorilor, chiar si aceasta din doua surse depasind un secol intre ele.

Astfel, referindu-se la lipsa de barbatie a lui Domitian, Pliniu cel Tanar (Paneg. 11,4) afirma despre daci: "Prin urmare au prins curaj, au scuturat jugul si nu mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastra si nu mai incheiau nici macar un armistitiu decat pe picior de egalitate si ca sa primeasca ei conditiile noastre, trebuia mai intai ca noi sa le primim pe ale lor". Desigur, autorul roman exagereaza mult cand afirma ca dacii se razboiau cu intentii anexioniste. Pe de alta parte, nu s-ar putea afirma ca Dacia lui Decebal ar fi stat in calea politicii de expansiune a Romei, fie si pentru faptul ca dupa ce romanii atinsesera linia Dunarii sub imparatul Augustus, nu o depasisera cu intentia de a face noi anexiuni teritoriale.

Faptul ca Decebal, diplomat abil, stiuse sa intoarca sortii izbanzii in favoarea sa si sa utilizeze ajutoarele romane in scopul intaririi stapanirii sale, nemultumeau pe Traian: "Deoarece, daca un rege barbar a ajuns pana intr-acolo cu nerusinarea si nebunia sa, incat sa merite mania si indignarea ta [], scrie Pliniu cet Tanar (Paneg. 16,5). Mai moderat si mai lucid, Cassius Dio (LXVIII 6,1) scrie despre Traian: "Cugeta la cele savarsite de acesta si era coplesit cand se gandea la sumele de bani pe care trebuiau sa le plateasca in fiecare an. Vedea apoi ca puterea si ingamfarea dacilor sporesc necontenit".

Rezulta din aceste texte ca principala cauza de ingrijorare era cresterea puterii getilor. Imperiul avea experienta grava a prezentei unui vecin puternic la granitele sale orientale: regatul partic, care ameninta continuu posesiunile romane din Orient. Doua regate puternice in coastele imperiului reprezentau o amenintare permanenta si mai ales de perspectiva; desi n-o spun, contemporanii erau constienti de acest dublu pericol, cat se poate de real: dovada ca Decebal a incercat, cum se va vedea, sa intre in relatii cu regele partilor pentru o cooperare militara antiromana. Dovada iarasi ca, dupa Dacia, Traian a hotarat sa lichideze si regatul parthic, dusmanul cel mai de seama al Romei dupa Carthagina.

Celalalt motiv invocat de istoricul antic - sumele de bani anuale platite ca subsidii - nu poate fi apreciat cu justete, data fiind imposibilitatea de a evalua cuantumul acestora. Se poate crede ca, pe ansamblu, plata acestor subsidii catre diferiti printi barbari reprezenta o povara financiara apreciabila, de aceea nu o data imparatii romani au procedat la reducerea lor. Probabil ca nu este doar o figura de stil afirmatia lui Iordanes ca dacii desfacusera alianta, fiindca le era teama de avaritia (zgarcenia) lui Domitian (Getica 76). Foarte probabil ca Traian insusi a procedat la o scadere a stipendiilor catre unii barbari, caci, la venirea pe tron, viitorul imparat Hadrian trebuie sa tina seama de nemultumirea regelui roxaolanilor, care se plangea de micsorarea stipendiilor (qui de imminutis stipendiis quaerebatur: Hist. Aug., Hadr. 6,6). Probabil ca taierea subsidiilor producea reactia celor afectati, cum procedeaza dacii lui Dorpaneus, sau roxolanii de care aminteam mai sus.

Fara indoiala, acestea reprezentau motive serioase, iar ele au atarnat mult in cumpana in propaganda imperiala in jurul problemei dacice. Dupa cum credem ca este clar, atat Augustus, cat si, mai recent, Domitian si-au dat seama de dificultatea cuceririi, dar mai ales a mentinerii unei noi provincii; se stie doar ca Hadrian, abia urcat pe tron, era hotarat s-o abandoneze. Se pare ca insusi Traian a ezitat in luarea unei decizii, cu atat mai mult cu cat a avut de infruntat si opozitia senatului.

Motivele expuse de autorii antici erau, chiar si numai ele, suficiente pentru a justifica razboiul. Dar anexarea Daciei avea in vedere intr-o masura la fel de insemnata - daca nu chiar mai mare - prada de razboi si exploatarea bogatiilor Daciei. Aceasta era si o justificare pentru riscul campaniei, menita sa atenueze opozitia celor ce indemnau la prudenta. Era vorba de tezaurul dacic si de aurul muntilor (exagerate probabil cu intentie), de alte bogatii ale subsolului, dar, totodata, de veniturile in perspectiva ale exploatarii intensive a resurselor agricole si animaliere ale viitoarei provincii.

Intr-o masura, a tras in cumpana si personalitatea imparatului: militar inascut, unul din cei mai de seama comandanti de osti pe care i-a dat Roma. Cel putin in cazul expeditiei contra partilor, este limpede ca Traian dorea sa imite pe Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului..

In ce-l priveste pe Decebal, el si-a dat seama, desigur, de schimbarea de orientare in politica romana odata cu urcarea pe tron a lui Traian. Probabil ca el a folosit la maximum resursele banesti si materiale puse la dispozitie de Domitian pentru a intari forta de aparare a regatului sau. Nu avem insa nici un motiv sa credem ca a provocat in vreun fel pe romani, afara doar prin faptul ca "puterea si ingamfarea dacilor sporesc necontenit" (Cassius Dio, LXVIII 6,1). El a respectat fara indoiala "in ;litera lui" pactul cu Domitian. Chiar cand Traian ii taie subsidiile, nu se produce o reactie din partea lui Decebal, cel putin izvoarele antice nu ne lasa sa intelegem aceasta.