Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


EGIPTUL ANTIC - Nilul - Istoria Regatul Timpuriu

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CONTRIBUTIA INFORMATIVA A SSI
ARHIVA SSI — O PERSPECTIVA ISTORICA
ETNOGENEZA ROMANEASCA: SEMNIFICATIA SINTEZEI
DE LA IALTA LA MALTA
Mussolini - O tara tanara, un om tanar
Armata romana din Dacia
Cauzele razboaielor dintre daci si romani
Uniunea Europeana - Europa ca putere mondiala (Regiunile economice)
Traficul cu opium al casei regale engleze
Viata cultural-artistica - Dacia

EGIPTUL ANTIC

S-a discutat mult despre o posibila calatorie a filosofului grec Platon in Egipt, acolo unde acesta ar fi primit formarea si instruirea necesara de la sacerdotii indigeni in scopul de a accede in modul cel mai direct la vechile izvoare ale gandirii traditionale. Nu se stie cu siguranta daca Platon a fost cu adevarat in Egipt, deoarece nu exista marturii sigure despre aceasta calatorie. Daca s-ar fi infaptuit, ar fi avut loc in jurul anului 338-387 i.Hr., intr-o epoca precedenta scrierii dialogurilor sale de maturitate. Egiptul era perceput ca depozitarul unei stiinte foarte vechi si extraordinare. In arta, dar mai ales in domeniul religios si in domeniul cultural, s-a realizat cel mai fin produs al unei fecunde intalniri dintre cele doua culturi: elenistica si egipteana. Pana si lumea romana, care privind mai simplist Egiptul doar ca pe o parte a unui Orient imaginar, a fost sedusa de aceasta civilizatie antica, de credintele religioase, favorizand astfel raspandirea cultelor misterioase si a primelor religii de salvare individuala inainte de crestinism. Raporturile intre Egipt si cultura occidentala au slabit din ce in ce mai mult incepand cu antichitatea si intregul ev mediu. Au reaparut mai apoi in timpul lui Lorenzo de Medici prin intermediul literaturii neoplastice si ermetice, datorita unor oameni ca Pico della Mirandola si Marsilio Ficino. Pana la iluminist sau mai exact pana la descifrarea scrierii hieroglifice de catre J.F. Champollion, nimeni nu putea pune la indoiala faptul ca textele „ermetice” ar fi putut contine conceptii si idei cu origini indepartate egiptene. Campania di Egipt condusa de Napoleon Bonaparte a fost cea care a redescoperit lumii moderne vechea cultura egipteana, restituind imaginea autentica a acelor monumente si texte.




Astazi se cunosc multe din cele ce se petreceau pe malurile Nilului (acum 4.00 de ani), dar totodata trebuie sa fim constienti ca exista multe semne de intrebare legate de acel orizont indepartat. Aceste intrebari sunt destinate sa ramana fara raspuns pentru multi ani de-acum inainte sau poate pentru totdeauna. Mostenirea culturala a Egiptului Antic e mai mult decat actuala. Trebuie doar sa ne gandim la popularitatea pe care au dobandit-o egiptenii si istoria lor in ultimii ani datorita unor romane, cinematografiei si numeroaselor transmisii televizate.

Nilul

Egiptul, dar al Nilului

Egiptul devine o mare civilizatie datorita Nilului, fara de care aceasta tara a faraonilor ar fi fost doar un simplu Deshert, un „pamant rosu”: adica un desert arid.

Egiptenii atribuiau o atat de mare importanta Nilului incat au ajuns chiar sa il divinizeze. Zeul Hapi reprezenta fluviul si fertilitatea, in general, si era reprezentat in forma unui barbat cu burta, cateodata hermafrodit, care se pregateste de drum. Culoare pielii sale poate fi verde, regenerarii plantelor, sau albastra, cu ondulatii specifici unui fluviu. Deoarece egiptenii nu stiau locul exact de unde izvora Nilul, ii situau originea la prima cataracta, undeva in apropierea actualului Assuan.

Istoria

Regatul Timpuriu

Aparitia Regatului Timpuriu (vechi) (2686-2173 i.Hr.) a adus cu sine consolidarea primului stat centralizat din istorie, urmare a dezvoltarii civilizatiei egiptene care in acel moment a atins culmea splendorii.

Incepand cu domniile lui Sanakht-Nebk si Dojser, fiii lui Khasekhemuy, au inceput sa succeada intr-un ritm vertiginos numeroase schimbari politice, motiv pentru care cativa suverani au fost considerati initiatorii celei de-a III-a dinastii si deci initiatorii Regatului Timpuriu. In timpul lui Sanakht-Nebka, capitale a fost stabilita definitiv la Memfi. In necropola din Saqqara a fost construit primul mare monument integral din piatra prelucrata, asa-numita „mastaba initiala”. Pe aceasta a fost edificata pentru fratele si succesorul sau, Djoser, o piramida in trepte. Constructia primei piramide, opera a lui Imhotep, a reprezentat nu doar un simplu salt calitativ al arhitecturii in piatra sau doar o schimbare semnificativa a ritualului funerar regal, ci si adeziunea monarhiei la postulatele teologice ale sacerdotilor din Heliopolis. Din acel moment, relatiile dintre monarhie si sacerdotii eliopolitani au influentat in mod vizual istoria Regatului Timpuriu.

Apogeul puterii faraonilor

Domnia lui Snefru a insemnat intemeierea dinastiei a IV-a, dar si epoca in care puterea faraonului a atins cota maxima. Piramidele construite in aceasta perioada reprezinta maxima expresie a autoritatii statului si a suveranilor care le construisera. Monarhii erau considerati si identificati cu zeul Ra, iar cultul lor cu cel al zeului. Keops, fiul si succesorul lui Snefru, a construit la Gizeh Marea Piramida, cel mai impunator monument. Pentru descendentii sai, Kefren si Mykerinos, au fost construite alte doua monumente in acelasi loc, mult mai mici, dar perfect egale. Dupa criza politico-religioasa aparuta dupa domnia lui Mykerinos, clerul heliopolitan a impus suveranilor dinastiei a V-a propria lui vointa, separand cultul divin de cultul regal. In consecinta, piramidele acestor monarhi sunt mult mai mici, reflectand momentul in care statul isi epuiza rapid resursele economice. Criza finala s-a petrecut in timpul dinastiei a V-a.

Prima perioada intermediara si

Regatul Mijlociu

Egiptologii au impartit istoria in perioade numite „regate”, indicand astfel perioadele cand tara se afla sub o autoritate unica. Intre fiecare din aceste regate au introdus perioade de o mai mica stralucire, numite „perioade intermediare”. Prima a avut loc dupa sfarsitul Regatului Timpuriu.

Cauzele care au dus la sfarsitul Regatului Timpuriu au fost taxele excesive pentru mentinerea cultului funerar, precum si puterea crescanda a sacerdotilor si a nobililor. In timpul primei perioade intermediare, monarhia egipteana a suferit cea mai grava criza. Populatii de origine asiatica au invadat Delta, provocand o perioada de anarhie. Dupa Maneton, in timpul dinastiei a VII-a s-au succedat 70 de regi in 70 de zile (acest numar are o valoare simbolica, semnificand „nenumaratii”). Dinastia a VII-a era compusa din descendenti din dinastia memfita, iar in tipul dinastiei a IX-a si a X-a, capitala a fost transferata la Heracleopolis. Suveranii acestor dinastii s-au opus puterii crescande a monarhilor (guvernatorii provinciilor- „normelor”) din Egiptul Mijlociu si de Sus, mai ales acelor tebani. Inspre 2133 i.Hr., Mentunhotep I, nomarh al Tebei, s-a proclamat independent si a refuzat suveranitatea Heracleopolisului. Acest guvernator a fost considerat de succesori primului rege teban. Au urmat apoi razboaiele civile, foametea si revoltele populare. Regii tebani Inyotef I, Inyotef al II-lea si Inyotef al III-lea au creat o confederatie de nomarhi aflata sub autoritatea lor. Merikara a fost ultimul suveran al Heraclopolisului. Cetatea a fost cucerita in 2040 i.Hr. de catre Mentuhotep al II-lea, care a stabilit capitala la Teba.



Regatul Mijlociu

Dupa haosul primei perioade intermediare, faraonii Regatului Mijlociu au restabilit ordinea in Egipt, aducand statului splendoarea maxima. In timpul dinastiei a XI-a au fost intreprinse incursiuni militare de recuperare a pamanturilor pierdute din Nubia si expeditii in Uadi Hammamat, in cautarea minereurilor. Trecerea la dinastia a XII-a nu a fost una pasnica, fiind provocata de uzurparea tronului de catre Amenemhat, un vizir al lui Mentuhotep al IV-lea. Au urmat lupte pe toate campurile: Amon a devenit protectorul monarhiei si, senzational, capitala a fost transferata de la Teba la Ittauy si Illahun; si, in fine, s-au realizat multe proiecte ambitioase de irigare in zona El- Fayium, de asemenea, si impresionante opere de fortificatie, precum „Zidul Principelui”. Ultimul faraon si regina Esmemiofris nu au avut mostenitori , cea ce a semnalat sfarsitul Regatului Mijlociu si inceputul celei de-a II-a perioade intermediare.

A doua perioada intermediara si

Regatul Nou

In perioada de dupa Regatul Mijlociu, Egiptul cunoaste o epoca de instabilitate caracterizata de administratia populatiei hicsosilor mai ales in Delta orientala, in timp ce in sud, puterea se afla in mainile monarhilor tebani. Cand acesti suverani au reusit sa se impuna, a inceput perioada luminoasa a Regatului Nou.

In timpul dinastiei a XII-a, numeroase populatii de origine asiatica (hicsosii) s-au integrat in societatea egipteana. La inceput mana ieftina de lucru, acestia au ajuns mai apoi sa se mandreasca cu responsabilitati din ce in ce mai mari, ajungand pana a castiga puterea. Din Stela anului 400 se stie ca, in jurul anului 1730 i.Hr., acestia au cucerit Avaris in Delta orientala, unde si-au stabilit capitala si de unde si-au intins dominatia in interiorul Deltei si al Egiptului de Mijloc. A doua perioada intermediara a fost caracterizata de lupta pentru putere dintre suveranii egipteni hicsosi, care formasera dinastia a XV-a si a XVI-a. Rezistenta egipteana s-a organizat in jurul Tebei, unde o dinastie de principi locali au reusit sa mentina controlul. De aici, a pornit actiunea de recucerire a tarii inceputa de faraonii Taa al II-lea si Kamose, desavarsita de urcarea la tron a lui Ahmosis, initiatorul dinastiei a XVIII-a si al Noului Regat.

Prima dinastie a Regatului Nou

Regatul Nou (1552-1069 i.Hr.) a insemnat pentru Egipt o perioada de maxima stralucire chiar si din punct de vedere artistic. Mari suverani, precum Amenhotep al III-lea si Ramsses al II-lea, au construit opere imense pretutindeni pe intinsul tarii si al Nubiei. Teba a fost locul unde s-au ridicat cele mai importante edificii, fie pentru ca pe intreaga perioada a dinastiei a XVIII-a acesta a fost curte faraonica, fie pentru ca dinastiile succesive au transformat-o in centrul religios al tarii. In timpul celei de-a XVIII-a dinastii a demarat o noua reunificare a Egiptului si o tentativa de expulzare a hicsosilor. Faraonii Noului Regat au largit frontierele inspre zonele din Asia si Nubia, fiind autorii unor mari cuceriri. Sfarsitul dinastiei a XVIII-a a fost caracterizat de o criza provocata de reforma religioasa impusa de Akhenaton, dupa care s-a revenit la traditie.

Apogeul si declinul

Regatului Nou

Declinul Regatului Nou a coincis cu declinul civilizatiei egiptene, care se indreapta incet catre o decadenta care nu si-a mai revenit niciodata.

Dinastia a XIX-a a inceput cu urcarea la tron a generalului ales de „colegul” si faraonul Horemheb. Este vorba de Paramses care si-a luat mai apoi numele de Ramses I. Acesta a continuat politica predecesorului sau, intarind casta militara, facand ca sacerdotii lui Amon sa fie controlati de suverani, favorizand cultul altor zeitati. Divinitatile impuse erau mai ales Osiris si Seth. Succesorul sau, Seti I, a construit un templu grandios la Abydos, unde a ordonat sculptarea uni liste cu regi, incepand cu Narmer, pana la el. Monumentul de maxima splendoare insa, demonstrata de un numar mare de monumente construite, a fost in timpul domniei lui Ramses al II-lea, marele faraon care a infruntat hititii in batalia de la Qades. Merneptah a trebuit in schimb sa infrunte pericolul extern venit din partea Libiei, reprezentat de asa-zisele Popoare ale Marii, ale caror expeditii de cucerire au destabilit intreaga Mediterana orientala. Sub Ramses al II-lea sau Merneptah a avut a avut loc exodul evreilor din Egipt, sub indrumarea lui Moise, care probabil a fost sacerdot egiptean ce-si renegase propria cultura, pentru a constitui un nou crez religios departe de tara sa de origine.

Dinastia a XX-a

Problemele legate de succesiunea lui Sethi al II-lea au determinat sfarsitul dinastiei a XIX-a, uzurpatorul Sethnakht fiind primul suveran al dinastiei a XX-a, ultima din Regatul Nou. Popoarele Marii au incercat din nou sa invadeze Egiptul, dar au fost invinse de Ramses al III-lea. Dinastia s-a sfarsit cu Ramses al XI-lea, a carui domnie a fost caracterizata de diverse probleme, recolte proaste, revoltele mercenarilor straini, amenintarea libiana si puterea crescanda a marilor sacerdoti ai zeului Amon. A inceput astfel a treia perioada intermediara.



A treia perioada intermediara

In a treia perioada intermediara s-a inregistrat o fragmentare a Egiptului si interventia libanezilor si a etiopienilor.

Declinul Egiptului a inceput sa se manifeste inca de la inceputul dinastiei a XXI-a intemeiate de Smendes. Acesta a transferat capitala de la Per-Ramses la Tanis, intr-o tentativa extrema de a sarbatori controlul asupra tarii si de a mentine contractele cu strainatatea. Toate acestea s-au intamplat chiar daca influenta politica a Egiptului asupra teritoriilor vecine era demult pierduta. Peste autoritatea faraonilor aflati la putere in Delta s-a suprapus cea a teocratiei sacerdotale tebane. In Egiptul de Sus, in tot acest timp a intrat in joc noua forta a generalilor libieni, al caror faraon Tanit Osorkon a fost primul reprezentant.

Suveranii libieni si nubieni

Urcarea pe tron a suveranilor de origine libiana a fost considerata de dinastia a XXII-a, numita si cea libiana, avand capitala la Bubastis, in Delta. Inca de la primul suveran al acestui neam, Sesonk I, s-a exercitat o duelitate a puterii in Egipt intre Bubastis si Taeba, fapt care a determinat un dezechilibru. Aceasta autoritate s-a deteriorat dupa aproape un secol, cand, incepand cu Sesonk al II-lea, Egiptul s-a fragmentat in trei state independente: unul corespunzand dinastiei a XXII-a, cu capitala la Bubastis; al doilea apartinand dinastiei a XXIII-a, cu capitala la Tanis, iar al treilea era condus in mod independent de marii sacerdoti a lui Amon. Independenta statului teban a ajuns la sfarsit cand suveranul dinastiei a XXIII-a, Osorkon al III-lea, a numito pe fica s-a „divina adoratoare a lui Amon”, incredintandu-i controlul direct asupra Tebei. Totusi, aceasta situatie a durat putin, caci suveranii nubieni Kasta si Piankhy au ocupat Egiptul, impunandu-si propria dinastie, a XXV-a, numita cea etiopiana.

Religia

Religia oficiala

La baza religiei egiptene stateau impartirea lumii in trei categorii, care se influentau reciproc: zeii, faraonii, oamenii.

In Egipt, faraonul se reprezenta ca fiind unicul sacerdot al poporului sau si, deci, singurul intermediar intre lumea oamenilor si a zeilor. Pentru a garanta bunastarea propriilor supusi, trebuia sa se straduiasca sa pastreze stabile relatiile cu divinitatea, administrand Maat, adica ordinea economica universala stabilita la inceputul timpurilor. Pe peretii decorati din interiorul templelor se intalnesc deseori scene care il reprezinta pe faraon in timp ce ofera divinitatii o statueta infatisand chipul lui Maat, sau in timp ce o primeste.

Este vorba de reprezentarea in imagine a conceptului de ordine asigurata in acelasi timp de regele-zeu al oamenilor. Regele poate sa garanteze bunastarea propriilor supusi doar daca este inaltat la rang de divinitate. Doar asa poate explica originea si natura sa de rege si zeu. Dupa dogma statului, suveranul este singurul sacerdot care are dreptul sa oficieze in interiorul templelor, dar neputand oficia in acelasi timp in toate cladirile religioase, delega acest rol al sau si clasei sacerdotale. Sacerdotii activau deci in locul regelui si nu in lipsa lui. De fapt, cultul divin care revine suveranului asuma conotatiile unei datorii precise, precum spunea Sesostris I despre zeul Harakhti: „El m-a creat, pentru a indeplini ceea ce a poruncit sa se faca”. Textele egiptene au separat cu mare grija natura duala a faraonului: om din nastere, el devine garantul ordinii din lumea dorita de zei, fara a fi divinizat in totalitate in timpul vietii.

Religia individuala

Zeii egipteni erau adorati la inceput in orase sau provincii, dar, mai tarziu, cultul lor s-a raspandit in toata tara. Cativa vor fi grupati in triade de tip familial, alcatuite din tata, mama si fiu. Osiris,Isis si Horus, sau Amon, Mut si Khonsu. S-a intamplat mai apoi ca epitetele de aceeasi natura sa fie aplicate si altor zei, astfel incat sunt dificil de recunoscut atributele specifice de la o divinitate la alta. Omul egiptean, chiar daca parea sa accepte aproape intotdeauna si fara multe exceptii regulile de viata pe care religia traditionala le impune, a dat glas in timp si in diferite moduri unei dimensiuni mai inferioare a dialogului cu divinitatea. Acest comportament al individului fata de religie se poate observa intr-un tip de literatura „de invatatura”, ale carui marturii semnificative au aparut odata cu epoca ramesida.



Viata de dincolo de moarte

Egiptenii considerau ca omul supravietuieste dincolo de moarte. Trecerea in nefiinta nu rea considerata un eveniment traumatic, ci o calatorie spre viata eterna.

Moartea era conceputa ca un eveniment de intrerupere a fluxului continuu al existentei, in asteptarea asigurarii imortalitatii prin intermediul imbalsamarii corpului si a executiei ritualurilor funerare. Mormantul, care continea forma fizica a defunctului sub aspectul unei mumii sau al unei statui, gazduia si ofrandele pregatite pentru ka, adica „forta vitala a omului”. Mormantul era, de asemenea, si locul in care mortul se putea transforma in akh, „spiritul transfigurat”. Alte elemente ale personalitatii umane erau ba- considerat in mod eronat drept „suflet” sau capacitatea de a se misca si de a lua orice forma pe care defunctul o dorea, umbra, anergia (bekau), inima si numele.

Mumificarea

Pentru a supravietui mortii pamantesti, defunctul trebuia mentinut intact, iar acest lucru este posibil mumificarii. Sacerdotii funerari viscerele din corp si le imbalsamau.

Tehnica varia in functie de clasa sociala de care apartinea defunctul, fiind foarte complexa, sacerdotii trebuiau sa cunoasca foarte bine anatomia, pentru a reusi sa extraga organele fara sa le deterioreze. In timpul procesului de mumificare, sacerdotii asezau o serie de amulete printre fasele care le scriau cu formule destinate sa asigure supravietuirea defunctului in lumea de dincolo. Termenul mumie deriva din araba, mummiya „bitum”; aceasta pentru ca insusi arabii au fost cei care, stabiliti in Egipt, numeau mumiile in acest fel, fiind convinsi ca rasina folosita in timpul mumificarii era bitum.

Ritualuri funerare si

Calatoria in lumea de dincolo

Condus spre mormant de un fastuos cortegiu si inconjurat de obiectele cele mai dragi lui, defunctul incepea o periculoasa calatorie in lumea de dincolo.

Dupa imbalsamare, corpul era depus intr-un sarcofag, formandu-se apoi cortegiul care il conducea spre mormant. Sacerdotul funerar se afla in frunte, urmat de cativa copii care aduceau obiectele care apartineau defunctului, garantia unei vieti confortabile dincolo de moarte.

Sarcofagul era transportat pe o sanie urmata de o a doua care transporta urnele mortuare. Cand procesiunea ajungea la mormant, sacerdotul incepea ritualul de deschidere a gurii, prin intermediul careia, conform traditiei, mumia ar fi recapatat viata. Sarcofagul, ofrandele si obiectele personale ale defunctului, erau depozitate in mormantul sigilat, pentru ca nimeni sa nu perturbe somnul etern al raposatului. Din acest moment, acesta isi incepea o lunga calatorie in lumea de dincolo.

Judecarea sufletului

Acest ritual avea loc in Sala celor Doua Adevaruri. La un capat se afla Osiris, pe un tron, insotit de alti 42 de zei judecatori. In mijloc era asezata balanta: pe un taler se gasea o pana, simbolul lui Maat, justitia, in timp ce pe celalalt era asezata inima defunctului. Inaintea divinitatilor si a judecatorilor, „imputatul” trebuia sa pronunte confesiunea negativa, adica declaratia sa de inocenta. Alta I se adresa inimii, careia ii cerea sa nu-l contrazica.

Deseori, aceasta formula era scrisa pe „scarabeul inimii”, o amuleta asezata intre fasele mumiei. Apoi, in fata fiecarui judecator recita o alta formula cu care se declara inocent. In mod curios, aceasta declaratie era strans legata de actele comise impotriva oamenilor, si nu a zeilor. Daca defunctul pacatuise, talerul inimii cantarea mai mult decat pana, iar Amit, un monstru cu cap de crocodil si picioare de leu si hipopotam, il devora. Daca in schimb era pur, putea ajunge, dupa ce traversa lumea subterana plina de pericole, pe taramul celor drepti (campiile lui Ioan, sau Campiile Elizee).



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1369
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site