Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


FORMAREA STATULUI NATIONAL ROMAN SI A SISTEMULUI DE DREPT MODERN

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
William White
Prezenta romana pe tarmul de nord al Marii Negre (sec. I-III p.Chr.)
REGIMUL POLITIC DIN ROMANIA 6 SEPTEMBRIE 1940- 23 IANUARIE 1941
Masacrul de la Paris, de sf
Thomas Hudson
Secolul transatlantic - Helsinki 1999, Europa centrala
Dacia in perioada interbelica
STATUL SI DREPTUL IN DACIA ROMANA (106 – 271 d. Hr.)
Izoarele istorice privitoare la razboaiele dacice
VIATA MONAHALA BIZANTINA IN PERIOADA DINASTIEI MACEDONENE

TERMENI importanti pentru acest document

: formarea statului national modern in europa : formarea sistemului de drept roman modern : formarea statului national modern roman : formarea statului modern roman :

FORMAREA STATULUI NATIONAL

ROMAN SI A  SISTEMULUI DE DREPT MODERN

1. Tratatul de la Paris din 1856

2. Unirea Principatelor Romane, de la uniunea personala la uniunea organica

3. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris

4. Opera legislativa si juridica a lui Al.I. Cuza

1.     Tratatul de la Paris din 1856

Problema reorganizarii Principatelor Romane a intrat in ordinea de zi a tratativelor legate de razboiul Crimeei. Justificarea juridica a acestui fapt consta in aceea ca Rusia care a fost infranta in razboiul Crimeei nu mai avea indreptatirea de a-si exercita functia de Putere protectoare fata de ortodocsii din Imperiul Otoman si deci fata de Principatele Romane asa cum se stabilise prin tratatele de pace din 1774 de la Kuciuk-Kainargi si din 1829 de la Adrianopole. La conferinta de la Viena din martie 1855 reprezentantul Frantei a avansat ideea unirii celor doua tari romanesti. Turcia s-a opus, considerand unirea un prim pas concret spre independenta; la fel s-a opus Austria, care nu dorea aparitia la sud si est de Carpati a unui stat national roman, centru de atractie si sprijin pentru romanii din Transilvania.

Problema a ramas in suspensie, dar a fost reluata in februarie 1856 la Congresul de pace de la Paris. Tratatul semnat a prevazut, cu privire la Principatele Romane urmatoarele:

1)    se retrocedau Moldovei trei judete din sudul Basarbiei, (regiune rapita in 1812 de Rusia), incat Rusia nu mai era riverana la gurile Dunarii.

2)    Protectoratul Rusiei era inlaturat. Principatele ramaneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar si sub garantia colectiva a marilor Puteri europene.

3)    Regulamentele Organice vor fi revizuite, tinand cont si de dorintele populatiei. In acest scop urma ca in fiecare Principat sa fie convocat cate un Divan ad-hoc, adunare reprezentand toate clasele societatii. Dorintele exprimate de acestea urmau a avea valoare consultativa pentru marile Puteri garante; acestea vor elabora o Conventie privind forma de organizare a Principatelor; in perioada consultarii Divanurilor ad-hoc, in locul domnilor vor functiona loctiitori de domn (caimacani).

4)    Se decide adoptarea principiului libertatii navigatiei pe Dunare.

Aceste prevederi au deschis perspectiva unirii Principatelor, fapt care a intensificat in mod deosebit miscarile unioniste din ambele Principate. S-a format un Comitet Central al Unirii, au aparut publicatii unioniste, s-au convocat adunari publice. Curentul general de opinie favorabil unirii a nelinistit Turcia si Austria care au actionat pentru falsificarea rezultatelor alegerilor de candidati in Adunarea ad-hoc a Moldovei. Un val de proteste in Principate si in strainatate a sensibilizat si puterile favorabile unirii, care au rupt relatiile diplomatice cu Turcia.

Criza a fost dezamorsata cu prilejul intrevederii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea al Frantei si regina Victoria a Angliei. Cei doi monarhi au convenit asupra unui compromis: Anglia sa determine Imperiul Otoman sa anuleze alegerile falsificate, iar Franta s-a declarat de acord doar cu o uniune vamala, militara si judiciara, urmand ca Principatele sa aiba doi domni si doua guverne.

In toamna anului 1857 s-au deschis lucrarile Divanurilor ad-hoc. Dupa dezbateri care au evidentiat consensul intregii natiuni romane, Divanul ad-hoc al Moldovei a adoptat urmatoarea rezolutie:

1)    Respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor;

2)    Unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele Romania;

3)    Print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai carei mostenitori sa fie crescuti in religia tarii;

4)    Neutralitatea pamantului Principatelor;

5)    Putere legiuitoare incredintata unei Obstesti Adunari.

Rezolutiile Adunarilor, precum si Raportul si propunerile Comisiei europene au fost inaintate reprezentantilor Puterilor garante intruniti la Paris in mai 1858. Conferinta de la Paris a elaborat Conventia privind statutul international si intern al Principatelor, la data de 7/19 august 1858.

Acest document, considerat drept noua constitutie a Principatelor, a inlocuit Regulamentul Organic, care a incetat juridic de a mai exista. Se recunostea deplina autonomie, garantata colectiv de cele sapte puteri semnatare; cele doua entitati vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare avand un domn ales dintre cetatenii ei; domnul va carmui cu ajutorul ministrilor, care vor avea responsabilitate juridica; va exista o Adunare legislativa in fiecare Principat, precum si o comisie Centrala indreptatita a elabora proiectele legilor comune, o Curte de Casatie si o Curte de Justitie unica; cetatenii vor fi egali in fata legilor, privilegiile si rangurile boieresti se desfiintau; armatele celor doua tari urmau a fi organizate similar avand un Sef suprem.

Conventia de la Paris nu a dat curs integral aspiratiilor legitime ale romanilor, dar a deschis totusi perspectiva unirii. S-a observat (precum juristul Vasile Boerescu) ca textul Conventiei nu interzicea expres posibilitatea ca un domn sa fie ales in ambele Principate. In Moldova, intr-o atmosfera de speranta si avant national, Adunarea Electiva l-a ales, dintre trei candidati, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept Domn, la 5 ianuarie 1859.

In vederea alegerii Domnului in Tara Romaneasca, partida nationala a cerut deputatilor Adunarii Elective sa-l aleaga Domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Acest fapt s-a implinit la 24 ianuarie 1859. Dubla unire a semnificat inceputul procesului de constituire a statului national roman pe baze moderne.

2.     Unirea Principatelor Romane, de la uniunea personala la uniunea organica

La 26 martie/7 aprilie 1859 s-a deschis la Paris Conferinta Puterilor garante in problema Principatelor. Celor patru puteri “unioniste’ li s-a alaturat Anglia, iar o luna mai tarziu Austria a recunoscut “de facto” regimul instituit in Principate, implicit dubla alegere. In a treia sedinta a Conferintei, in toamna aceluiasi an toate cele sapte Puteri au recunoscut “de jure” dubla alegere. Probabil ca aceasta decizie s-a luat si pe considerentul ca institutia Domniei nu era singura comuna (pe langa institutiile comune cu sediul la Focsani), iar separatia administrativa urma sa continue.

Obiectivul principal al natiunii romane era insa unirea deplina, organica, nu numai din motive politice sau sentimentale, ci si din motive practice, caci mentinerea a doua guverne, a doua administratii si doua Adunari legislative stanjenea infaptuirea reformelor economice, politice, institutionale de care depindea progresul noului stat.

Ca urmare, Al.I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat fara a astepta alte hotarari externe. Inca din martie 1859 fusesera reunite misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol, avand drept reprezentant unic pe C. Negri. In Moldova a fost numit ca prim ministru munteanul Ion Ghica, iar in Muntenia a fost numit moldoveanul Manolache Costache Epureanu. Serviciile de vama au fost unite intr-o Directie Generala, a fost unificat cursul monedelor, au fost contopite administratiile telegrafului sub conducerea unui unic Inspector general. Cu prilejul dezbaterii unui proiect de Constitutie in Comisia Centrala de la Focsani s-a stabilit ca Bucurestii sa fie capitala unica a Principatelor. In anul 1860 statele majore, instructia, administratia si intendenta armatelor au fost asezate sub autoritatea generalului Ion Emanoil Florescu, numit ministru de razboi in ambele Principate.

La 3/15 decembrie 1861, Al. I. Cuza a adresat un mesaj celor doua Adunari si o proclamatie natiunii in care anunta ca “Unirea este indeplinita” si ca nu mai exista decat o singura Romanie. Cele doua guverne si-au prezentat demisia, iar la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite.

3. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris

La 2/14 mai 1864 seful guvernului, Mihail Kogalniceanu a anuntat dizolvarea Adunarii. Anexat decretului de dizolvare Domnitorul si guvernul au prezentat poporului textele Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris si al noii Legi electorale. Ele au fost apoi supuse unui plebiscit.

Redactarea unui act aferent Conventiei de la Paris de catre o autoritate romaneasca reprezenta, in sine, o noua exprimare a vointei nationale  de a rezolva de sine statator problemele tarii desi in preambul se afirma: “Conventiunea incheiata la Paris in 7/19 august 1858 intre Curtea Suzerana si intre Puterile garante autonomiei Principatelor Unite este si ramane legea fundamentala a Romaniei.” Statutul Dezvoltator capata astfel caracterul unei constitutii interne.

Impreuna cu noua lege electorala, Statutul a redus prerogativele puterii legislative, sporindu-le pe cele ale puterii executive. Puterea legislativa se exercita in colectiv de Domn si doua Adunari (Electiva si Ponderatoare). Initiativa legislativa o avea numai Domnul, elaborarea legilor fiind incredintata Consiliului de Stat. Domnul numea in fiecare an pe presedintele Adunarii, doi vicepresedinti si 32 membrii ai Adunarii Ponderatoare (din totalul de 64) dintre persoanele care au exercitat inalte functii in stat, sau care puteau justifica un venit de 800 galbeni anual. Corpul Ponderator (Adunarea sau Senatul) avea intre membrii sai de drept pe mitropoliti, episcopii eparhiilor, primul presedinte la Curtii de Casatie si cel mai vechi dintre generalii armatei aflat in activitate. Regulamentele Camerei si Corpului Ponderator se alcatuiau de catre guvern.

Insemnatatea deosebita a Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris reiese din cele putin trei aspecte:

1)    Conventia Puterilor Garante a fost vadit incalcata, continuandu-se politica faptului implinit care asigurase, ca si pana acum, promovarea intereselor nationale romanesti. De altfel, ulterior, in capitolul “Modificatiuni…” a fost inscris urmatorul text: “Principatele Unite pot in viitor a modifica si a schimba legile care privesc administratiunea lor dinlauntru cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite si fara nici o interventiune.”

2)    Cumuland puteri executive si legislative, Domnul putea emite decrete fara consultarea Parlamentului, ori de cate ori situatia impunea masuri deosebite.

3)    Puterea legislativa se exercita de acum inainte de doua organe in loc de unul (parlamentul bicameral in loc de unicameral) Adunarea Ponderatoare (Senatul) avand un anume rol de supraavizare in raport cu Adunarea Electiva.

In istoria dreptului constitutional romanesc, Statutul Dezvoltator este cosiderat drept prima Constitutie partial interna romaneasca.

Cel de-al doilea document supus plebiscitului, Legea electorala, impartea alegatorii in “directi” si “primari”; alegatorii directi erau cei care plateau o contributie de minimum 4 galbeni, stiau sa scrie si sa citeasca, avand o varsta de cel putin 25 ani; in aceasta categorie intrau de asemeni intelectualii si pensionarii cu o pensie anuala minima de cel putin 2000 lei; alegatorii primari erau contribuabilii de la orase care plateau minim 110 lei impozit si cei de la sate care plateau minim 48 lei impozit; de asemeni trebuiau sa stie sa scrie si sa citeasca si sa aiba o varsta minima de 30 ani. Alegatorii primari alegeau prin vot fatis pe alegatorii directi-delegati iar acestia, impreuna cu alegatorii directi din prima categorie alegeau pe deputati prin vot secret, la resedinta judetului. Puteau fi alesi numai cetatenii romani care aveau un venit de cel putin 200 galbeni si varsta de peste 30 ani.

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 si legislatia care i-a urmat s-a constituit ca un eveniment deosebit pentru consolidarea unirii si afirmarea autonomiei.

4. Opera legislativa si juridica a lui Al.I. Cuza

Prima reforma importanta infaptuita de Al.I. Cuza a fost secularizarea averilor manastiresti. Cerinta trecerii in proprietatea statului a acestor averi (pamanturi si surse de venit), formate mai ales prin donatii de-a lungul secolelor, (inclusiv catre manastiri sau Patriarhii din Peninsula Balcanica sau Orientul Apropiat), a fost formulata inca in Proclamatia de la Izlaz, la 1848.In decembrie 1863 Camera Deputatilor a adoptat legea de secularizare a tuturor averilor manastiresti din Romania, deci  nu numai a celor inchinate unor institutii religioase de peste hotare. In acest fel a intrat in patrimoniul statului o suprafata egala cu 25,26% din teritoriul tarii, pamanturi oricum necesare taranilor.

Cea mai importanta reforma a avut in vedere necesitatea cea mai stringenta a societatii romanesti – desfiintarea obligatiilor feudale si improprietarirea taranilor.

Legea rurala a fost promulgata la 14/26 august 1864, dupa aprobarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris, conform legii, taranii au devenit proprietari asupra 2/3 din fiecare mosie, recunoscandu-se dreptul lor preexistent la lotul aflat in folosinta. Marii proprietari ramaneau stapani pe 1/3 din proprietate – rezerva feudala. Aceasta inseamna ca nu a avut loc o expropriere, ci doar o delimitare a drepturilor de proprietate prin  iesirea din indiviziune (dreptul anterior de folosinta este asimilat dreptului de proprietate). S-a prevazut obligatia taranilor de a nu-si instraina proprietatile timp de 30 de ani si obligatia platii unei despagubiri pentru a compensa desfiintarea clacii si altor angarale (carele de lemne, podvezile etc.)

Opera legislativa a lui Al.I. Cuza a cuprinde si alte reglementari care vizau dezvoltarea in viitor a tarii, a societatii romanesti: legea instructiunii publice, legea comunala (privind modul de organizare si functionarea comunelor si judetelor), legea consiliilor judetene, legea contabilitatii publice, legea Curtii de conturi, legea Camerelor de comert, legea introducerii sistemului de masuri si greutati metrice.

O insemnatate cu totul aparte a avut faptul ca in vremea domniei sale a fost creat sistemul judiciar modern al Romaniei, pornind de la premizele puse in perioada Regulamentului Organic. In baza art. 38 al Conventiei de la Paris din 1858, la 12/24 ianuarie 1861 a fost elaborata Legea pentru infiintarea Curtii de Casatie si Justitie, ca cel mai inalt organ judiciar. Patru ani mai tarziu, la 4/16 iulie 1865 a fost elaborata Legea de organizare judecatoreasca care a stabilit structura sistemului judecatoresc. Au fost constituite urmatoarele organe:

-         Judecatoria de plasa

-         Tribunalul judetean

-         Curtea de Apel

-         Curtea cu Jurati

-         Inalta Curte de Casatie

Sub numele de “Parchet” a fost constituit Ministerul Public, condus de ministrul de justitie. Pentru rezolvarea cauzelor care apareau in perimetrul specific al armatei s-a organizat Justitia si Parchetul militar. Consiliul de stat, competent in redactarea legilor, a primit si dreptul de a functiona ca organ de contencios administrativ.

Pana in 1864 Romania nu a dispus de o legislatie moderna si coerenta nici in domeniul civil nici in domeniul penal. Dezvoltarea rapida a economiei, intensificarea procesului de stratificare sociala au impus, alaturi de alte cauze, nevoia elaborarii unor coduri unitare pentru reglementarea relatiilor sociale. La cererea Domnitorului redactarea Codului civil a revenit Comisiei Centrale de la Focsani. Comisia a luat in considerare traditiile existente in materie, dar si coduri ale altor state cunoscute pentru caracterul lor modern: codul italian Pissanelli si codul Napoleon din 1804. Desi acesta din urma avea o vechime de sase decenii, Codul civil roman, intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, a preluat si adaptat din Codul francez multe dispozitii impreuna cu altele din Codul italian si din legislatia civila a Belgiei.

Codul civil roman a primit o structura functionala: preambul, trei carti si dispozitii finale. Cartea I-a se refera la persoane, a II-a la bunuri, a III-a la modurile de dobandire si transmitere a proprietatii.

Dispozitiile referitoare la persoane au la temelie principiul egalitatii persoanelor in fata legii. Persoanele fizice au capacitatea de folosinta din momentul nasterii daca copilul se naste viu, capacitatea deplina de exercitiu incepe la varsta de 21 ani (majoratul), cu exceptia persoanelor care indeplinesc procedura emanciparii si care, prin aceasta, obtin dreptul de a incheia anumite acte si a-si angaja raspunderea inainte de varsta de 21 de ani.

Structura relatiilor de familie ramanea la fel precum in legile anterioare, data fiind remanenta traditiilor. Egalitatea sotilor era recunoscuta in privinta invocarii motivelor de divort (spre deosebire de Codul Napoleon); in raport cu copiii situatia parintilor era diferita: drepturi si obligatii existau numai intre mama si copilul ei natural, in vreme ce pentru tata recunoasterea fiului natural nastea efecte numai in stabilirea starii civile. Sotii aveau libertatea de a alege, in privinta bunurilor aduse in casatorie, intre regimul separatiei de bunuri, regimul comunitatii de bunuri si regimul dotal, sau putea crea un regim propriu. In regimul dotal, dota adusa de sotie trebuia mentionata in actul de dota, putand fi utilizata de sot in interesul casatoriei; eventuala instrainare a acestor bunuri trebuia compensata prin cumpararea unor bunuri asemanatoare.

O insemnatate fundamentala in domeniu a avut introducerea casatoriei si divortului civil, urmata de infiintarea serviciilor specializate in cadrul autoritatilor de stat.

Persoanele juridice se clasificau astfel: persoane cu scop lucrativ, care urmau a fi reglementate prin codul de comet si persoane fara scop lucrativ, care isi propuneau ca obiect activitati politice, culturale, de binefacere, care se infiintau prin decret domensc.

Cartea a doua, cu privire la bunuri, acorda atentie deosebita bunurilor imobile si proprietatii. Faptul ca bunurile imobile sunt considerate ca avand o valoare mai mare decat cele mobile se explica prin faptul ca in acel moment dezvoltarea industriala era incipienta si nu aparusera inca bunuri mobile cu mult mai valoroase decat cele imobile (decat pamantul, de pilda). Sunt mentionate atributele proprietatii, formele de stapanire a lucrurilor si drepturile reale. Ulterior, dispozitiile privitoare la proprietate au fost amendate cu dispozitiile unor legi specifice privind proprietatea funciara, proprietatea industriala si proprietatea comerciala.

In materia contractelor civile a fost mentionat principiul autonomiei de vointa al partilor si s-au precizat cazurile in care vointa partilor poate fi viciata. S-a facut distinctia intre contractele consensuale (formate prin acordul simplu de vointa al partilor) si contractele solemne (care necesita indeplinirea unor formalitati). Sunt de asemeni definite formele raspunderii civile (contractuala sau delictuala) si sunt mentionate obligatiile partilor in cazul neindeplinirii obligatiilor sau in cazul producerii unui prejudiciu. Raspunderea personala pentru fapta proprie, raspunderea colectiva si raspunderea pentru fapta altuia fac de asemeni obiectul unor articole de cod.

Transmiterea proprietatii se putea realiza, conform Codului atat prin acte juridice incheiate intre persoane in viata, cat si prin acte pentru cauza de moarte. Pe cale succesorala prin succesiunea ab intestat s-a stabilit locul relatiilor de rudenie si ordinea succesorala in functie de gradele de rudenie, a succesorilor legitimi si a succesorilor naturali. Rezerva succesorala este dedicata descendentilor si parintilor. Pe cale testamentara Codul reglementeaza regimul testamentelor: olograf, autentic, mistic (secret).

Codul a stabilit dispozitii clare privind procedura deschiderii succesiunii, categoriile de aspiranti la succesiune, ordinea, cota in dobandirea bunurilor succesiunii, optiunea succesorala, obligatia mostenitorului privind datoriile succesorale.

Codul de procedura civila, promulgat odata cu Codul civil, a fixat normele procedurii de judecata plecand de la deosebirea dintre adevarul obiectiv (care scapa instantei) si adevarul juridic (prezumtia de adevar dedusa de instanta). Codul este constituit din sapte parti: procedura inaintea judecatorului de plasa, tribunalele de judet, curtile de apel, arbitrii, executarea silita, proceduri speciale, dispozitii generale. Procedura de judecata era orala, publica si contradictorie; in fata instantei se puteau administra drept probe: acte scrise, martori, experti, cercetatori, juramantul judiciar, prezumtiile. Caile de atac admise erau patru: apelul, opozitia (este vorba de hotararile date in lipsa), contestatia si recursul.

Procedura stabilita prin Cod (dupa modele juridice precum codul francez, legea belgiana privind executarea silita sau dreptul procesual al Cantonului Geneva din Elvetia) nu era suficient adapatata conditiilor din Romania unde nivelul de viata era mult mai scazut si cheltuielile cu taxele de judecata, de timbru, de transport erau mari.

Codul penal, promulgat in 1856, s-a inspirat din traditii, din Codul penal al Prusiei (1851) si Codul penal francez (1810). Cele doua coduri criminalicesti aflate pana atunci in vigoare au fost abrogate.

Conceptia pe care s-au fundamentat dispozitiile Codului este specifica mentalitatii europene a secolului XIX: infractorii sunt considerati constienti de faptele lor, sunt periculosi in raport cu restul oamenilor rationali si deci trebuie supusi unor pedepse de intimidare, exclusi cel putin temporar din societate.

Cartea a I-a a Codului penal cuprinde dispozitii privind pedepsele, care sunt de trei feluri ca si infractiunile: crime (pedepsite cu pedeapsa criminala), delicte (pedepsite cu pedeapsa corectionala), contraventii (pedepsite cu pedeapsa politieneasca). Deosebirea dintre crime si delicte nu era suficient fundamentata.

Cartea a II-a se refera la crime si delicte grupate dupa gravitatea faptei sau pericolul social, in trei categorii: infractiuni contra statului, crime si delicte impotriva Constitutiei (sistemului parlamentar, electoral), crime si delicte impotriva intereselor publice (exercitarea functiilor administrative). O alta categorie de crime si delicte erau cele indreptate impotriva intereselor particulare (a vietii, integritatii corporale, onoarei, patrimoniului).

Cartea a III-a cuprinde materia contraventiilor.

Clasificarea faptelor penale tinea cont si de modul cum au fost comise sau de numarul participantilor.

Codul de procedura penala a fost adoptat odata cu Codul penal. Modelul exterior al Codului a fost Codul de instructie criminala francez din 1808. Ca urmare este un compromis intre traditional si modern. Astfel, pentru prima faza a procesului procedura era scrisa, secreta si necontradictorie (nu se realiza dezbaterea contradictorie a probelor), dar pentru faza a doua procedura era verbala, publica si contradictorie dupa model european modern.

Procesul penal cuprindea doua faze: faza premergatoare judecatii (descoperirea, urmarirea si instructia), faza judecatii propriu-zise. Prima faza facea obiectul cartii a I-a a Codului, iar judecata obiectul cartii a II-a. Instantele prevazute erau: judecatoriile de plasa, tribunalele de judet, curtile cu juri, Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Faptele penale se repartizau instantelor in functie de caracterul lor: delictele erau de competenta tribunalelor, iar crimele de competenta curtilor cu juri. Juriul, format din cetateni, trebuia sa raspunda prin DA sau NU la doua intrebari:

1) daca persoana supusa judecatii era sau nu vinovata;

2) daca era vinovata se intreba daca merita sau nu circumstante atenuante.

Infractiunile contra statului, considerate crime, intrau in competenta curtilor cu juri, ceea ce presupunea riscul unor hotarari in contradictie cu interesele statului daca cetatenii care formau juriul asimilau statul din momentul judecatii cu un regim politic opus convingerilor lor. Drept care s-au adus ulterior numeroase si importante modificari atat Codului penal cat si Codului de procedura penala.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 505
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved