Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Umbra revolutiei - FASCISMUL ITALIAN

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
NOI INSTRUCTIUNI ORGANIZATORICE, COOPERAREA CU STRUCTURILE SPECIALIZATE ALE ALIATILOR SI APORTUL INFORMATIV AL MISCARII DE REZISTENTA (1917 – 1919)
ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI IN PERIOADA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT
Organizarea limes-ului moesic in secolele I-III p.Chr.
Anglia in secolul al XVII-lea - Revolutia engleza
Misiunea militara germana in Romania. Tratative si reactii
METODICA PREDARII ISTORIEI
Civilizatia azteca - referat - Civilizatia medievala
Condamnarea comunismului de catre comunisti si condamnarea condamnarii de catre anticomunisti
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
William White

Umbra revolutiei

            Intruniti de la 18 ianuarie la hotelul „Eduard al VII-lea”,cei patru mari („Big Four”) n-au putut trata fondul problemelor italiene prezentate de Orlando, presedintele Consiliului.. Italienii considera ca victoria trebuie sa deschida Italiei perspectiva unui mare destin: Imperiul Austro-Ungar fiind distrus, ei cer pretul interventiei lor in razboi:  frontiera Alpilor, Fiume, insulele Dalmate, Dalmatia, o larga sfera de influenta in Albania, in Marea Egee, in Asia Mica si, fireste, avantaje coloniale.



            La 19 aprilie, parasind hotelul „Eduard al VII-lea”, ca sa se duca la Wilson, Clemenceau si Lloyd George, Orlando poate sa-si rememoreze discursul pe care l-a tinut in fata Senatului la 15 decembrie 1918: „Italia eeste intr-adevar azi o mare putere, nu in virtutea unei indulgente concesii diplomatice, ci pentru ca a dovedit o capacitate de actiune si de vointa care o identifica in mod efectiv cu cele mai mari state din istorie si de azi. Dupa mine este prima si principala achizitie a Italiei, o achizitie care nu constituie subiectul nici unei discutii, in jurul nici unei mese internationale, care nu ne poate fi nici contestata, nici diminuata, nici redusa”.

            Oralndo, care vorbeste prost frantuzeste, nu scapa de zeflemelele lui Clemenceau, ofiterii francezi adopta un ton de superioritate, de ironie chiar, prost deghizata: pentru el Caporetto umbreste luptele de la Piave.

            Dupa ce Orlando si-a terminat, la 19 aprilie, expunerea, Wilson ii raspunde. El accepta granita de la Brenner, anexarea Triestului si a unei mari parti din Istria, dar in ceea ce priveste Fiume si Dalmatia nu va ceda niciodata.

            La 23 aprilie se raspandeste o veste uimitoare: Wilson a adresat un manifest poporului italian, direct, peste capul Guvernului. Se afla ca Orlando a raspuns, dar textele nu sunt publicate. Acest fapt este suficient totusi ca la Roma sa se organizeze o manifestatie avand in fruntea ei municipalitatea si sindicatul: numele lui Wilson este infierat in public si palatul Drago, ambasada Statelor Unite, este pazit de armata; carabinierii si o sectie a infanteriei iau pozitie in fata ambasadei Frantei, altii se instaleaza in fata ambasadei Angliei.

            In 25 aprilie se publica mesajul lui Wilson: „Fiume trebuie sa constituie debuseul si accesul pentru schimburile tinuturilor din nordul si nord-estul acestui port, nu pentru cele din ItaliaA atribui Fiume Italiei ar crea convingerea ca portula fost dinadins atribuit de noi unei puteri din care nu face parte integranta”

            O data cu textul lui Wilson, se publica si raspunsul lui Orlando, care reflecta bine starea de spirit a Italiei: „Obiceiul de a se adresa direct poparelora fost aplicat pana acum guvernelor  dusmane.”

            Veste ca in seara de 24, Orlando si guvernul Diaz au plecat din Paris spre Roma face ca emotia sa ajunga la culme.

            Atmosfera din mai 1915 renaste. Printul Colonna, sindicul Romei, ii cheama pe cetateni sa manifesteze; presa nationalista, „Popolo” al lui Mussolini ii ataca pe Aliati, vorbeste de momentul suprem.

            Pentru Mussolini ocazia este buna ca sa se ia la harta cu „cei care renunta”, este contiunarea luptei „maiului radios”, a asaltului impotriva lui „Avanti!”. Dar socialistii indeamna la prudenta. Federzoni, in numele nationalistilor, Mussolini, in numele fascistilor, invita poporul sa ocupe pietele.

            La 26 aprilie, Piata Exedra, Via Nazionale, Gara Termini din Roma sunt invadate de o multime imensa. Trupele, in randuri stranse, blocheaza caile de acces spre ambasada Statelor Unite. Orlando este asteptat. In fiecare gara, trenul lui a fost obiectul unor mari manifestatii. Roma este cuprinsa de entuziasm, mai mult chiar, de inflacarare.           

            Trenul intra in gara la zece si jumatate. Orlando, Diaz, Barzilai sunt inconjurati de multime, purtati pe ea pana la masinile lor.

            Seara se afla ca la Fiume, consiliul national si-a innoit „juramantul solemn”: „Populatia din Fiume va sti sa faca sa se respecte pana la capat vointa sa neclintita de a se uni cu Italia”.

            In ziua de 28, printul Colonna organizeaza la Capitoliu o mare adunare populara care pretinde Fiume, Spalato, Trau; in aceeasi zi se intruneste la Milano, sub presedentia lui Mussolini, fascia de lupta.

            In seara zilei de 28 aprilie, Sonnino soseste si el la Roma si se formeaza un nou convoi care-l intovaraseste pe ministru.In ziua de 29, Camera se aduna in mod solemn si, cu 382 de voturi contra 40 „se declara solidara cu Guvernul si afirma din nou deplina sa incredere pentru apararea drepturilor supreme ale natiunii si pentru conceperea unei paci trainice si drepte”.

            La Paris, cei trei mari continua discutiile. Cu toata absenta Italiei, cei trei se pregatesc sa semneze pacea cu Germania si Austro-Ungaria.

            La 6 mai, Orlando si Sonnino pleaca la Paris sa se intalneasca de urgenta cu cei trei. A doua zi, Mussolini isi intituleaza articolul din „Popolo”: „La Paris, nu a Canossa!” si scrie, abil, la 9 mai: „Marea proletara, care a dat sangele a zece din cele mai infloritoare generatii ale ei, isi poate lua revansa pe terenul luptei de clasa”.

            El da tonul incercand sa dirijeze revendicarile sociale impotriva natiunilor straine, Franta, Anglia sau Statele Unite, care, asa cum spune fascia de lupta din Roma la 10 mai, reprezinta „imperialismul bancar”, „alinata plutocratiei”.

            La Paris, Orlando este intr-adevar umilit.

            Wilson este de neclintit, iar Lloyd George si Clemenceau sustin, din varful buzelor, pozitia italiana. Datorita acestui fapt, nationalistii si fascistii lasa in umbra succesele incontestabile si considerabile ale Italiei – frontiera de la Brenner, dislocarea Austro-Ungariei, anexarea Triestului – staruind, dimpotriva, asupra refuzurilor Aliatilor. Nationalistii vorbesc de revenirea la alianta cu germanii, Mussolini ataca pe oamenii de la putere: „Acest grup de oamnei ciumati si sifilitici ai parlamentismuluisi care tin azi in mainile lor <<sclerozate>> destinele Italiei, acest grup de oameni care se numesc ministri nu merita alte denumiri decat de bastarzi, idioti, mistificatori”.



            „Victoria ciuntita” apare astfel drept ceea ce a fost din capul locului: un punct de sprijin pentru o manevra de politica interna. La 19 iunie, guvernul Oralndo se autolichideaza, neobtinand decat 78 de voturi, fata de 262 contra.

            Situatia este critica. Crizei „nationale” i se adauga criza „sociala”. Toate sectoarele sunt afectate si toate regiunile: de la tipografi la metalurgisti, de la Piemont la Neapole.

            Italia ramane fara guvern, iar la 20 iunie, fascistii manifesta in Piata Domnului din Milano: „Nu vrem neutralisti in guvern!”. La 21 iunie, fascia parlamentara formuleaza la Roma aceeasi revendicare, insa ei refuza sa participe la formarea guvernului. Totusi, Nitti izbuteste sa-si alcatuiasca, la 23 iunie, cabinetul, dar atmosfera ramane incordata. D’Annunzio si Mussolini sunt la Roma, unde se intruneste, la Augusteo, primul Congres al Asociatiei Nationale a combatantilor.

            Circula zvonuri in legatura cu o lovitura de stat nationalista si militara.

            Asadar, in acel sfarsit de iunie si inceput de iulie al anului 1919, situatia devine incordata.

            Nitti nu s-a prezentat inca in fata Camerei. Pe neasteptate se produc tulburari. Magazinele sunt devastate, vitrinele zboara din tandari, magazinele sunt pradate. Situatia pare foarte grava.

            Cercurile nationaliste si fasciste, cu prilejul caderii lui Orlando, au incercat sa puna mana pe putere. Armata, marina (generalul Giardino si amiralul Thaon di Revel), Mussolini, D’Annunzio, ducele d’Aosta par sa se teama ca, o data cu sosirea lui Nitti, se va reveni la o situatie normala, la lichidarea razboiului, care, conciliind diferitele grupuri conducatoare ale societatii italiene, i-ar indeparta pe aventurieri si pe extremisti. Nitti se prezinta la 9 iulie in fata Camerei; tulburarile au incetat, dar situatia va continua sa se inrautateasca.

            Abia a reusit guvernul sa obtina votul de incredere ca P.S.I. (Partidul Socialist Italian) si Confederatia Generala a Muncitorilor au si hotarat o greva generala.

            Grevele se reiau la Roma, la Torino, la Triest. Ele afecteaza mai ales agricultura. In mai multe regiuni, zilerii proclama greva generala, urmati de „mazzardri” (arendasi); un fapt inca mai nelinistitor pentru Guvern si mosieri: ocuparile de pamant se inmultesc.

            In unele sectoare bantuie brigandajul, caci acolo s-au refugiat dezertori. Guvernul lui Nitti trebuie sa cedeze: la 2 septembrie, decretul Visocchi admite, in anumite conditii, ocuparea pamanturilor: in aceeasi zi, dezertorii sunt amnistiati.

            Aceste masuri contribuie la izolarea lui Nitti. El este un profesor distant, inteligent, dar incapabil sa mentina legatura cu opinia publica. Este constrans sa se duca la Parlament intr-un automobil blindat, copiii lui sunt paziti de politie.

            Conflictele razboiului se reanimeaza. Raportul arata, fara nici un echivoc, ca raspunzatoare de dezastru sunt greselile militare si nu propaganda defetista.

            24 august 1919. Orasul Fiume e in fierbere. Grenadierii din Sardinia pleaca. In luna iunie, italienii si francezii s-au batut, si o comisie de ancheta interaliata i-a comandat pe italieni. Are loc plecarea.

            Corpul de voluntari din Fiume este dizlovat: politia va fi asigurata de catre englezi. La 23 august, multimea italiana a venit sa-i salute pe grenadierii care striga: „Fiume sau moarte!”, fluturand mana.

            Regimentul de grenaieri este instalat la Ronchi si la Monfalcone.

            31 august 1919. Peste tabara s-a asternut noaptea. Sublocotenentul Riccardo Frassetto a invitat la el in odaie sase camarazi.

            8 septembrie. Locotenentul Grandjacquet il intalneste la Venetia pe Gabriele D’Annunzio si-l pune la curent cu proiectul tinerilor ofiteri: marsul asupra orasului Fiume, ocupara si anexarea lui la Italia. D’Annunzio accepta sa preia conducerea expeditiei.

            Timp de trei zile, conjuratii pregatesc actiunea. Autoritatile militare inchid ochii.

            12 septembrie. D’Annunzio soseste la Ronchi imbracat in uniforma de locotenent-colonel al lancierilor din Novara. In ultima clipa, capitanul Solomone, comandantul Parcului de masini din Palmanova, a facut greutati cand a fost vorba sa dea camioane. Keller si Arditi il ameninta. El cedeaza.




            Plecarea are loc in lumina lunii. In coloana se afla mai ales grenadieri si Arditi, dar in curand pe drum i se alatura pe drum lui D’Annunzio si alte grupuri de masini blindate. In zorii zilei de 12 are loc langa Castua intalnirea cu trupele regulate ale generalului Pittaluga. Generalul vrea sa deschida focul.

            12 septembrie. Ora 11. D’Annunzio intra in Fiume. Sunetele clopotelor, urletele unei sirene si strigatele de entuziasm se confunda.

            Incepand cu Fiume, se urmareste cucerirea Italiei, si Mussolini scrie: „Guvernul italian nu e la Roma, ci la Fiume. Acestui Guvern ii datoram ascultare”.

            La 20 septembrie, D’Annunzio se numeste „comandant al orasului Fiume”, avand depline puteri. Se inscrie in fascia din Fiume si indica pe fisa lui „profesiunea: ostas”.

            Totusi Nitti si D’Annunzio mentin legatura prin intermediul generalului Badoglio, iar dupa ce trupele aliate evacueaza Fiume, Guverul lasa lucrurile sa se desfasoare in voie.

            La 26 noiembrie,”comandantul” organizeaza un plebiscit pentru anexiunea care va fi proclamata.

            Lui Mussolini nu-i place aceasta situatie. El nu poate decat sa aplaude, in timp ce poetul ii rapeste publicul de Arditi si de tineri, pe care se bizuie seful fascist. Deseori Mussolini pleaca cu avionul la Fiume. Supravegheaza si in acelasi timp sustin. Pentru el marsul asupra Romei nu trebuie sa aiba loc, nu inca, fiindca D’Annunzio ar fi atunci, fireste, primul beneficiar. Il descurajeaza pe poet, il indeamna sa aiba rabdare si exploateaza actiunea fiumeza in folosul fascismului.

            Pentru intaia oara de la Risorgimento, la 25 septembrie se intruneste un consiliu de coroana, grupand cele mai inalte personalitati. Se va dizlova oare Camera?

            Nationalistii sunt ostili alegerilor. In sedinta din 28 septembrie la Montecitorio, deputatii fasciei si socialistii se bat. Intervin usierii. In 29 apare totusi decretul regal: Camera este dizlovata si se fixeaza alegerile pentru 16 noiembrie 1919. Imediat incepe batalia electorala.

            Partidele se intrunesc numaidecat: socialistii la Bologna intr 5 si 8 octombrie. Se voteaza, prin aclamatii, adeziunea la Internationala a III-a, a lui Lenin. In ochii maximalistilor, algerile deschid o perioada revolutionara.

            La 9 octombrie are loc la Florenta Congresul fasciilor.

            Constienti de slabiciunile lor, fascistii isi cauta aliati. Dar, in zadar. La Milano, Mussolini, dupa incercari nereusite, alcatuieste o lista omogena, in care ii remarcam pe Marinetti, Arturo Toscanini, P.Bolzon, Guido Podreea, infocat anticlerical. De fapt, prezenta fascistilor in lupta electorala nu se face simtita decat prin tulburarea mitingurilor, batai si strigate.

            Insa campania electorala este dominata de intoarcerea lui Giolitti, care, la 12 octombrie, la Dronero, formuleaza un program de guvernamant, un fel de largire a „giolittismului” de dinainte de razboi.

            Hotararea avea sa o ia poporul.

            Din 6 500 000 de alegatori, socialistii totalizeaza 1 840 593 de voturi si – mare surpriza – popularii lui Struzo mai multe de 1 175 000 de voturi. Biruinta socialista este foarte clara in nord: acolo voturile depasesc 40% in Toscana, Lombardia, Umbria, Piemont si ating 60% in Emilia.

            Dar in 17, in timp ce la Milano un convoi socialist strabate strazile, un grup de Arditi arunca o bomba care raneste noua insi. Politia face imediat o perchezitie la „Popolo” si descopera in barlogul acela, in acel „Covo”, grenade, revolvere. Mussolini, Marinetti, Vecchi sunt arestati. Totusi Mussolini este eliberat dupa 48 de ore.

           

            In 2 si 3 decembrie se declanseaza greva generala la Roma, Milano, Genova, Neapole. Ofiterii, studentii sunt pretutindeni fugariti. La Torino, unde grupul lui Gramsci i-a organizat pe muncitori pe intreprinderi, intr-o ora sunt mobilizati 120 000 de muncitori, care iau cu asalt Institutul tehnic. Si in alte parti se produc repetate dezordini.

            Apare clar pentru toti observatorii, ca alegerile n-au rezolvat nimic si ca a XXV-a legislatura, care incepe intr-un climat tulbure, va avea o viata grea. Socialistul Treves evoca la 3 decembrie „revolutia parlamentara din 16 noiembrie, amenintata de o revansa violenta a strazii, pe care o pregatesc partidele conservatoare si militariste”.

            Violenta si razboiul larvar s-au instalat, iar socialistii sunt inchisi in cercul lor, fara sa le fi pregatit, sa le fi voit, fara sa stie sa le conduca si fara sa poata sau sa vrea sa scape de ele.

            Totusi, dupa cateva saptamani de la alegeri, valul socialist se mai intinde inca, si Mussolini reflecteaza, isi regaseste fondul anarhic al formatiei sale. Este o epoca de sceptimism amar in care, dupa socialism, aparate zadarnic in alegeri, nu mai subzista in el decat ambitia individuala.



            Ianuarie si februarie se caracterizeaza prin grevele postasilor si ale muncitorilor feroviari. Guvernul cedeaza si plateste chiar si zilele de greva. Burghezia se infurie impotriva concesiilor lui Nitti.

            La 9 februarie 1920, Senatul este in sedinta. Aceasta este Marea Adunare, cu sediul in Palatul Madama.

            Povestea suparatoare cu orasul Fiume a aparut suprafata apelor calme ale Senatului.

            De altfel, grevele se nasc, renasc, de la fabricile textile la minele de sulf din Siclia (in februarie). Zilerii sunt in luna martie in greva. Incidentele sunt frecvente: la Milano, intre grevisti si nationalisti; pretutindeni morti, raniti. O noua forma de actiune rasare in intreaga Italie: ocuparea uzinelor. La 28 februarie sunt ocupate intreprinderile textile „Mazzonis” din Ponte Canavese.

            Aceste miscari umanime, care cuprind toate sectoarele industriei si o mare parte a agriculturii, par sa fie un fel de hora dezordonata, pe care o conduc muncitorii si taranii italieni. La Viareggio insurectia cuprinde orasul in luna mai, la Livorno prefectura de politie este atacata cu bombe.

            La Milano, in martie 1920, sosesc din diferite regiuni ale Italiei cei mai importanti industriasi italieni.Ei se intrunesc la 7 martie, in urma initiativei luate de Confederatia generala a industriei (Confederazione generale dell’Industria), faimoasa „Confindustria”. Acest congres grav, prezidat de industriasul G. Silvestri, pune la punct, in climatul crizei sociale care paralizeaza Italia, programul si metodele marelui patronat italian. Dorintele lui sunt precise, trecand de la refuzul zile de 8 ore, la problemele politice; in privinta acestora din urma, congresul vrea un Guvern puternic, care sa ingaduie, in disciplina si respectul legilor, dezvoltarea initiativei individuale. Aplicarea acestui program reclama oameni noi si metode noi. Astfel este formulata o strategie generala a patronatului, si e clar ca Nitti nu se mai bucura de increderea cercurilor conducatoare ale industriei.

            La 4 martie se introduc din nou cartelele de alimente iar preturile cresc mereu.

            Asadar, Guvernul este incoltit. Popularii il parasesc. La 13 martie, cabinetul se mentine „carpacit” cum este. La 30 martie, Nitti declara in Camera: „Ma tem de violentele care vin din partea revolutionarilor, dar ma tem si mai mult de tendintele din cealalta parte”

            In fata acestor forte care se constituie, Mussolini pare ca sta retras.

            Mussolini n-ar putea caracteriza mai bine faptul ca se afla pe marginea marilor dezbateri, a fortelor care se opun. De la 23 la 25 mai, el aduna cele o suta douazeci de fascii la Milano, fara insa sa ia vreo hotarare importanta. In realitate, Mussolini asteapta ca in Italia jocurile sa fie facute. El vede bine: in mai 1920, marea explicatie nu s-a produs inca.

            Totusi la sfarsitul lunii fascia din Triest a organizat in mod oficial primele echipe (squadre) de actiune, dar impotriva elementelor ostile influentei italiene.

            Rolul jucat de D’Annunzio accentueaza, de altfel, tendintele nationaliste ale lui Mussolini.

           

            La 9 mai, Nitti a fost declarat din nou in minoritate si rasturnat. La 21 mai si-a constituit al treilea cabinet. Dar peste trei zile se aniverseaza intrarea in razboi.

            Nitti se afla din nou intr-o situatie grea. Nici chiar in strainatate nu mai este apreciat: in special in Franta este acuzat de filogermanism.

            Giolitti da interviuri, pozeaza ca succesor, impins de o impresionanta umanitate conservatoare; intoarcerea lui este dorita pentru a scapa de Nitti, pentru a face sa se uite razboiul si dezbinarile sale, care mineaza clasa conducatoare italiana, pentru ca , sub acest nume prestigios, Italia sa inceapa din nou sa traiasca linistita.

            Printr-un decret lege din 4 iunie, Nitti hotaraste sa urce pretul painii la o lira si jumatate kilogramul. Partidele de opzitie reunite si-au gasit terenul de lupta. Toate gruparile se revolta impotriva decretului. La Milano, la Bari izbucnesc manifestatii sangeroase, sunt blocate transporturile de trupe. In ziua de 9, Nitti isi retrage decretul si demisioneaza.

            Nitti, Nitti-Cagoia cade. In „Popolo” din 10 iunie Mussolini triumfa. „In sfarsit – scrie el – acel fetus, jumatate legislativ, jumatate birocrat, a fost retras pentru totdeauna din circulatie”.

            Aceasta ura da greutate pledoariei pro domo a lui Nitti. O data cu inlaturarea lui moare si speranta unei monarhii democratice.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 604
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site