PROIECTUL EUROPEAN - COMPONENTA CONSTRUCTIEI INSTITUTIONALE EUROPENE

PROIECTUL EUROPEAN - COMPONENTA CONSTRUCTIEI INSTITUTIONALE EUROPENE

Ultima Conferinta Inter-guvernamentala, finalizata prin summit-ul de la Nisa in decembrie 2000, a avut ca tema prioritara a agendei sale reformarea cadrului institutional european in vederea pregatirii procesului de extindere a Uniunii Europene. Reanalizarea proiectului constructiei institutionale s-a dovedit a fi o sarcina destul de dificila, dat fiind faptul ca bilantul acestui summit este contrastant. Pe de o parte, s-au inregistrat progrese referitoare la numirea presedintelui Comisiei Europene prin votul majoritatii calificate, intaririi puterii acestuia, intaririi sistemului juridic si ameliorarii sistemului de cooperare intarita, gratie suprimarii dreptului de veto. Pe de alta parte insa, problemele ramase neclarificate la Amsterdam au fost numai pe jumatate rezolvate la Nisa. Printre acestea "left overs" se numara problemele ridicate de domeniile fiscal si social si, catalogata drept simbol al "esecului de la Nisa", asa-zisa "ruptura" dintre statele mari si statele mici ale Uniunii, ca si cea dintre Franta si Germania.

Provocarea inevitabilei extinderi a Uniunii a determinat reformarea structurii Comisiei Europene (problema marimii acesteia nefiind insa realmente rezolvata), o redistribuire a locurilor in Parlament, aplicabila o data cu aderarea statelor candidate si o noua pondere a voturilor in Consiliul de Ministri. La nivelul procesului decizional, s-a inregistrat o extindere a procedurii votului majoritatii calificate la noi domenii. In ansamblu insa, calea parcursa intre obiectivul suprimarii dreptului de veto la nivelul a cincizeci de domenii si reformarea autentica a procesului decizional nu s-a soldat cu progrese semnificative. Statu-quo-ul cu privire la dreptul de veto se mentine in numeroase domenii (cultura, pentru Franta, azil, pentru Germania, fiscalitate/politica sociala, pentru Marea Britanie). Trecerea la votul majoritatii calificate este amanata pentru: imigratie (2004) si ajutoare regionale (2007, Spania pastrandu-si dreptul de veto asupra viitoarei legi privind programarea bugetara care va fi adoptata in 2006).

Un domeniu in care rezultatele au raspuns asteptarilor a fost acela al cooperarii intarite. Mecanismul cooperarii intarite, unul dintre succesele prevalent teoretice ale Tratatului de la Amsterdam, permite statelor membre sa colaboreze si chiar sa se detaseze in anumite domenii in care isi permit o evolutie mai rapida in raport cu celelalte state. Cu toate acestea, conditiile riguroase si restrictiile atasate acestei proceduri limitau posibilitatile practice de a face apel la ea. Modificarile care apar in noul Tratat urmaresc promovarea unui mecanism al cooperarilor intarite mai realist si mai flexibil.

Daca pana in prezent era nevoie de majoritatea statelor membre pentru a instaura o cooperare intarita, dupa summit-ul de la Nisa, minimum opt state se pot detasa pe baza unei astfel de initiative, fara a exista riscul ca actiunile lor sa fie limitate de vreun veto. In perspectiva extinderii, numarul minim de state necesare pentru instaurarea unui raport de cooperare intarita va fi de o treime din totalitatea statelor membre.

In ceea ce priveste balanta de putere la nivel institutional au avut loc unele schimbari, Parlamentul European obtinand o putere sporita, desi acesta ramane inca o structura destul de eterogena organizational. Comisia se confrunta cu o diminuare a influentei sale, spre deosebire de Consiliul de Ministri, al carui rol si influenta sunt intr-o continua crestere.

In ciuda "restantelor" la nivelul clarificarii problemelor institutionale, momentul Nisa s-a soldat cu un progres, chiar daca partial, in planul pregatirii largirii Uniunii, fiind receptat, atat in sanul institutiilor europene, cat si in mediul academic, ca un "prag minim" atins, un compromis care sa permita continuarea, intr-un mod eficient, a negocierilor asupra extinderii. Natura eterogena a reactiilor post-Nisa nu trebuie totusi sa ne surprinda, interesele statelor membre si candidate, ca si paradigmele de evaluare a avantajelor si dezavantajelor actorilor implicati in acest proces fiind extrem de diferite.

Romania, ca si celelalte tari candidate, a apreciat bilantul de la Nisa ca fiind unul pozitiv in raport cu interesele sale. Entuziasmul initial, partial explicabil, a fost generat de evidenta faptului ca perspectiva aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana capata concrete rezultate, inclusiv in planurile de viitor ale Uniunii . Cele 33 de locuri in Parlamentul European si 14 voturi in Consiliu alimenteaza certitudinea ca Romania este "luata in calcul", ca va avea un loc al ei in cadrul institutiilor europene. Este insa acesta locul care i se cuvine, cel pentru care trebuie sa lupte? La aproape un an dupa anuntarea rezultatelor summit-ului de la Nisa, entuziasmul initial ar trebui sa faca loc unui optimism lucid in autoevaluarea viitoarei noastre pozitii in cadrul unei Uniuni Europene extinse.

Complexitatea procesului de reforma, pe de o parte, si, pe de alta parte, tot mai frecventele aluzii privind deficitul democratic, deziluzia cetatenilor europeni confruntati cu obstacolul lipsei de transparenta la nivelul procesului decizional, lacunele legate de lipsa de simplitate a redactarii tratatelor sunt numai cateva dintre motivele care au determinat, in martie 2001, lansarea oficiala a dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene.

Asa cum reiese din "Declaratia privind viitorul Uniunii Europene", anexata Tratatului de la Nisa, sefii de state si de guverne au optat pentru un tip de dezbatere "extinsa si totusi aprofundata", in care sunt angrenati atat reprezentanti ai parlamentelor nationale, cat si reprezentanti ai opiniei publice (mediile politice, economice, universitare, membri ai societatii civile).

Tematica acestei dezbateri privind viitorul Uniunii Europene fixeaza, de altfel, si reperele care vor ghida procesul de reforma ce va fi parcurs pana in anul 2004. Unul dintre subiecte este stabilirea si mentinerea unei delimitari clare a competentelor Uniunii Europene in raport cu statele membre, conforma principiului subsidiaritatii. Un "catalog al competentelor", desi nu poate fi considerat un document cu valoare juridica, ci mai degraba o declaratie politica menita sa circumscrie aria de competenta a Uniunii Europene, este un obiectiv complementar aceluia al determinarii gradului de integrare catre care sunt orientate politicile comunitare, in contextul actualelor tendinte de globalizare.

Rolul parlamentelor nationale in noua arhitectura europeana este un alt subiect supus dezbaterilor, datorita faptului ca parlamentele nationale reprezinta elementul fundamental al democratiei europene. Propunerea constituirii unei "a doua camere" a Parlamentului European, compusa din reprezentanti ai parlamentelor nationale nu este un element de noutate, dar este un proiect fata de care se manifesta, in prezent, mai mult interes. Acest proiect a fost luat in discutie si in contextul negocierilor Tratatului de la Amsterdam, dar a fost respins categoric de catre guvernul francez de orientare gaullista. Perspectiva punerii lui in practica ridica insa numeroase semne de intrebare, obiectivul reducerii deficitului democratic, ratiunea prima a acestei initiative reformatoare, riscand sa fie compromis daca, prin crearea unei noi structuri institutionale, sistemul european ar deveni mult mai complex si mai putin comprehensibil pentru publicul larg.

Simplificarea tratatelor si Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale, ultimele doua teme mari ale dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, fac ambele trimitere la problema Constitutiei, cel putin la fel de controversata ca si cele abordate anterior. Statutul juridic al Cartei Drepturilor Fundamentale este o problema care ramane deschisa, acest document adoptat la Nisa, cel mai puternic simbol al valorilor democratice comune tarilor europene, putand reprezenta un preambul la viitoarea Constitutie europeana. Startul procesului de simplificare a tratatelor este legat temporal tot de momentul Amsterdam, reorganizarea si codificarea miilor de articole putand asigura accesul cetatenilor la o prezentare clara si concisa a Uniunii si a procedurilor sale.

Abordarile ar trebui sa depaseasca insa limitele unei dezbateri strict juridice asupra unei simple reorganizari a dispozitiilor tratatelor. O problema importanta ar putea fi oportunitatea lansarii unui veritabil proces de "constitutionalizare" a tratatelor. Simplificarea acestora ar putea avea in vedere si acea zona a reformei institutionale nedefinitivata sau amanata la Nisa, discutiile consacrate acestei teme putand fi o ocazie pentru precizarea "modelului guvernamental" adecvat unei Europe extinse.