Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Scurt istoric al evenimentelor politico-militare

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
INSTITUTIA SEFULUI DE STAT
Realizarea Uniunii Economice si Monetare. Introducerea monedei unice.
Notiunea de «populatie»
Consiliul Economic si Social al Organizatiei Natiunilor Unite
ELABORAREA POLITICILOR PUBLICE - Abordarea sistemica a politicilor publice
Fundamentele antropologice ale politicului
POLITIA DE FRONTIERA ROMANA IN CADRUL U.E.
Estonia
Influenta religiei si pozitiei sociale asupra comportamentul electoral
Obstacolele intalnite in organizarea Parlamentului European

SCURT ISTORIC AL EVENIMENTELOR POLITICO-MILITARE



I.1. Perioada interbelica

Conflictul arabo-israelian isi are originile in evenimentele care s-au produs la inceputul secolului al XX-lea, cand lumea suferea transformari majore.

Inainte de sfarsitul primei conflagratii mondiale, care s-a terminat cu infrangerea Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Imperiul German, Imperiul Otoman si Bulgaria), in 1916 Marea Britanie si Franta au semnat Pactul Sykes-Picot, prin care au  impartit Orientul Apropiat. In felul acesta, puterile europene, dupa sute de ani de prezenta otomana, controlau o vasta suprafata, inclusiv pamantul sfant din Ierusalim, Tara Sfanta. Un an mai tarziu apare o scrisoare de la Lord Arthur James Balfour, Secretarul de Stat al Ministerului de Afaceri Externe, catre Lord Rothschild de la Comitetul politic al Organizatiei Zioniste, care spunea: „Guvernul majestatii Sale priveste cu favoare stabilirea in Palestina a unui Camin national pentru poporul evreu si isi va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de inteles ca nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile si religioase ale comunitatilor non-evreiesti existente in Palestina sau drepturile si status-ul politic obtinut de evrei in alte tari”[1].

Acest document, cunoscut ca Declaratia Balfour, este evident perceput in mai multe feluri de catre comunitatile evreiesti si cele arabe. Este de asemenea vazuta de unii ca fiind sursa responsabilitatii britanice asupra evenimentelor ce se vor desfasura mai tarziu[2], care in opinia mea, este o acuzatie foarte serioasa si nu ar trebui facuta cu atata usurinta.

In mod evident, in timp au avut loc negocieri pentru independenta arabilor (1916), un proiect pentru fondarea unui stat arab (1919)[3]. In 1920 Conferinta de la San Remo stabilea dispozitii pentru diferite regiuni din Orientul Mijlociu, Marea Britanie fiind responsabila pentru zona Palestinei[4] si Irakul, iar Franta pentru Siria si Libanul de azi. Scopul acestor dispozitii a fost sa pregateasca popoarele pentru autodeterminare[5].

Cu sprijinul declarat al Marii Britanii, poporul evreu a inceput sa imigreze in Palestina istorica[6], iar in mai 1921, apar primele confruntari intre arabi si evrei, violenta raspandindu-se rapid peste intreg teritoriul, lasand 95 de morti. Cu toate acestea, perioada 1921-1929 a fost calma[7], insa drumul vietii sangeroase din Palestina era deja trasat.

Al Doilea Razboi Mondial a fost un factor determinant in privinta Palestinei. Socul Holocaustului si uciderea a milioane de evrei, a presat comunitatea internationala sa plece capul la ideea zionista care avea pretentia la un stat evreu in Palestina istorica. Sute de evrei refugiati au inceput sa soseasca in Palestina, iar prin 1947 confruntarile intre arabi si evrei erau constante. Guvernul britanic a discutat problema in cadrul ONU[8], iar Adunarea Generala a adoptat Rezolutia 181[9], care preciza ca Mandatul pentru Palestina se va termina la 1 august 1948, si ca va exista un stat independent arab si evreiesc, iar orasul Ierusalim, inclusiv Locurile Sfinte, vor fi sub regim international special (administrate de ONU). “In timp ce conducerea evreiasca a acceptat solutia, statul palestinian  a respins-o”[10]. Astfel confruntarile dintre palestinieni si evrei au continuat.

I.2. Razboiul arabo-israelian

Pe 14 mai 1948, Israelul isi proclama independenta, iar o zi mai tarziu, armata a cinci state arabe (Egipt, Siria, Iordania si neprevazut Liban si Irak) ataca noul stat independent. Razboiul cunoscut ca „Razboiul de Independenta”, de catre evrei si „al-Nakbah” (Catastrofa) de catre palestinieni[11], a durat pana in primul trimestru al anului 1949. Dupa cateva luni (februarie-iulie) de negocieri, s-a stabilit un armistitiu intre statele arabe si victoriosul Israel. In acea vreme, intre 400 si 800 de arabi isi abandonasera teritoriile, in timp ce Israel anexase 4000 km² celor 9000 km² stabiliti anterior de Natiunile Unite. La sfarsitul anului 1948 Adunarea Generala a Natiunilor Unite apara drepturile palestinienilor de a se intoarce la Rezolutia 194[12].



In 1950, Iordania si Egiptul anexeaza Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) si Fasia Gaza, teritorii pe care le controlau sub armistitiu. „Nici unul dintre statele arabe nu s-a oferit sa realizeze o entitate palestiniana independenta in teritoriile palestiniene. Ei au condus acolo pana in 1967”[13].

In mai 1964 s-a fondat Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. In acest context s-a facut remarcat Yasser Arafat,unul dintre fondatorii Organizatiei, Arafat a fost co-fondator si presedinte al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), din 1969, precum si presedinte al Autoritatii Nationale Palestiniene din 1993. In 1994 a fost co-castigator al Premiului Nobel pentru Pace. Fiind lider Fatah si de gherila, era privit ca luptator pentru pace de catre cei care il sprijineau si ca terorist de catre opozitie[14].

Razboiul de 6 zile din 1967, care inca o data a dezlantuit Egiptul, Iordania si Siria, impotriva Israelului[15], a fost un moment deosebit al conflictului in ansamblu, datorita importantei sale geopolitice. La sfirsitul razboiului, Israelul ocupase Muntele Sinai din Egipt, Inaltimile Golan din Siria (care vor fi anexate formal in 1981[16]), deasemenea Fasia Gaza si Cisiordania, incluzand Ierusalimul de Est (si mai tarziu, pornind de la aceasta s-au numit Teritoriile Ocupate). Aceasta ocupare nu a fost recunoscuta niciodata de comunitatea internationala[17], iar Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat Rezolutia 242, denuntand inadmisibilitatea ocuparii acestui teritoriu prin razboi, cerand Israelului retragerea din Teritoriile Ocupate in timpul conflictului si recunoasterea suveranitatii, integritatii teritoriale si independentei politice a fiecarui stat in zona[18], ceea ce inseamna ca statele arabe trebuie sa recunoasca si ele dreptul Israelului de a exista.

Septembrie Negru al anului 1970, o reactie a Regelui Hussein al Iordaniei la actiunea mai multor militanti palestinieni (cum ar fi PLO), care ocupasera pozitii strategice in Iordania, s-a transformat intr-un masacru a mii de palestinieni care traiau in Iordania. Multi altii au fost expulzati. „Acesti palestinieni au infiintat o noua baza in Sudul Libanului”[19].

In 1972, in timpul Jocurilor Olimpice din München, conflictul israeliano-palestinian, s-a extins si pe pamant european, cand mai multi atleti olimpici israelieni au fost ucisi de o organizatie palestiniana, numita deasemenea Septembrie Negru[20].

Egiptul si Siria, nefiind multumite de deznodamantul razboiului anterior, au lansat o noua ofensiva inpotriva Israelului, asa numitul razboi Yom Kippur ⁄ Ramadan din 1973. Israelul a iesit inca o data victorios, iar faima invincibilitatii armatei israeliene a inceput sa se contureze[21]. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat Rezolutia 338 apeland la un armistitiu, incetarea focului si implementarea Rezolutiei 242.

In 1974, PLO a dobandit statutul de observator al Adunarii Generale a Natiunilor Unite.

Au survenit schimbari politice, in septembrie 1978 odata cu semnarea Acordului Camp David de catre Israel si Egipt, prin sustinerea lui Jimmy Carter (Presedintele Statelor Unite). Acordul a constituit baza tratatului de pace din anul urmator. In cele din urma, Sinaiul avea sa fie returnat Egiptului.




I.3. Pacea in Galilea si Revolta pietrelor grabesc negocierile

La doi ani dupa ce Israelul a invadat Libanul de Sud, in 1981, un razboi israeliano-palestinian a inceput la granita libaneza. Un an mai tarziu, Israelul si-a inceput invazia in Liban („Operatiunea Pace in Galileea”), urmata de asedierea Beirutului[22]. Unul dintre cele mai controversate evenimente, asociate Israelului, s-a intamplat in acest razboi- masacrul Sabra si Shatilla (tabere de refugiati plestinieni)[23]. Actiunile Ministrului Apararii, Ariel Sharon, au fost suspicioase. Pana in 1985, Israelul s-a retras din Liban, exceptand granita sudica (ceea ce se va intampla in anul 2000). La sfarsitul anului 1987, palestinienii din Teritoriile Ocupate s-au razvratit printr-o miscare spontana numita Intifada (Revolta pietrelor), mai intai in Gaza si pe urma in Cisiordania[24].

In 1988, se produce separarea legaturilor juridice si administrative ale Iordaniei cu palestinienii din Cisiordania[25], insa cel mai important lucru, care face acest an memorabil, este Declaratia de independenta a Statului Palestinian, din 15 noiembrie, data de Consiliul National Palestinian cu recunoasterea rezolutiilor ONU din 1947 (181, 242, 338 si altele) si reafirmarea condamnarii terorismului.

In anul urmator, Comitetul Executiv al PLO, scria Departamentului Federal Elvetian de Afaceri Externe informand ca a decis sa adere la Conventia de la Geneva si respectiv la protocoalele aditionale. Cu toate acestea, in nesiguranta internationala a existentei sau inexistentei statului Palestinian, Guvernul Elvetian a informat Comunitatea Internationala, ca nu se poate decide daca in realitate acestea sunt instrumente valide de acceptare. Insa PLO si-a pastrat increderea. In acelasi an, PLO si-a incalcat statutul, si a recunoscut dreptul de existenta a Israelului[26].

Lumea se schimba in 1989. Odata cu caderea Zidului Berlinului, cele doua sfere de influenta (americana si sovietica)[27], in care era impartita lumea au disparut. Colapsul Uniunii Sovietice din 1990, a permis stabilirea a peste 1 milion de evrei din Uniunea Sovietica in Israel.

O conferinta internationala a avut loc la Madrid in 1991, la care PLO si Arafat nu au fost reprezentati direct, deoarece liderul s-a compromis prin sustinerea lui Saddam Hussein in invazia din Kuveit. Insa in 1993, prin sprijinul lui Bill Clinton, Presedintele Statelor Unite s-a realizat faimoasa strangere de mana dintre Yitzhak Rabin, Prim-ministrul Israelului si Yasser Arafat, confirmand pentru prima data recunoasterea mutuala a drepturilor nationale (israeliene si palestiniene), momentul fiind considerat cea mai importanta realizare a acestui acord[28]. Deasemenea, pe 13 septembrie s-a semnat Declaratia de Principiu asupra Acordului Interimar de Auto-Guvernare. Aceasta negociere, numita si Acordul de la Oslo, ar fi trebuit sa duca la fondarea statului palestinian, iar probleme intens disputate, cum ar fi refugiatii si Ierusalimul, vor fi lasate pentru etapa urmatoare, care va fi si cea finala. De fapt, pana in prezent, nu s-a ajuns la nici o intelegere. Insa, anumite masuri, intradevar s-au luat. In mai 1994, Israelul s-a retras din Fasia Gaza si din Jericho, transferand o parte din puterea sa civila; in 1995, Arafat si Rabin au semnat Acordurile Taba (numite si Oslo II), cu promisiunea ca acestea vor fi extinse si in Cisiordania. Din nefericire, Rabin a fost omorat de un evreu extremist de dreapta, fiind substituit temporar de Shimon Peres. Este interesant de mentionat faptul ca, desi s-au realizat progrese importante, in ultimul sau inteviu (cu o luna inaintea asasinarii sale), Rabin a declarat, ca el personal nu s-a opus crearii unui stat interpendent intre Israel si Iordania, care indiscutabil va fi o entitate palestiniana, insa nu va constitui un adevarat stat independent. Dupa declaratia lui Rabin de atunci, Israelul era dispus sa faca compromisuri in schimbul pacii, insa nu accepta cedarea Teritoriilor Ocupate, cucerite in 1967- evident, principiul „ teritorii pentru pace ” nu era acceptat[29]. Cu toate acestea, in noiembrie - decembrie, Israelul incepe sa expulzeze din mai multe localitati palestiniene din Cisiordania, cu exceptia Hebronului.

Inceputul anului 1996, a avut un impact puternic in desfasurarea evenimentelor, deoarece au avut loc primele alegeri electorale din Palestina, iar Arafat detinea functia de Presedinte al Autoritatii Palestine(AP). In mai, partidul conservator al lui Benjamin Netanyahu’s Likud a castigat alegerile in Israel, rupand legatura care existase intre palestinieni si partidul laburist, cu care negocierile fusesera facute. In ianuarie 1997, au fost semnate Acordurile de la Hebron, care prevedeau ca 80 % din Hebron va trece in mainile Autoritatii Palestiniene(AP) si se va stabili prima, din cele trei faze ale retragerii fortelor militare israeliene din zona rurala a Cisiordaniei. In urmatoarea luna, Parlamentul Israelian a aprobat construirea unei colonii pe Dealul Abu Ghneim, in zona Har Homa, in Israelul de Est ocupat, ceea ce a dus la blocarea negocierilor.

Inceputul anului 1998 si 1999, a fost marcat de Wye Plantation si Intelegerile Sharm el-Sheikh, stabilind retragerea israeliana si intarirea puterii AP in Cisiordania[30]. Desi rezultatul negocierilor dintre Israelieni si palestinieni parea pozitiv, partea tragica este ca decizia finala nu a fost indeplinita cu succes, iar esecul negocierilor de la Camp David din iulie 2004, a adus disperarea in sufletele oamenilor, care le-a spulberat si ultima urma de speranta. Un nou val de violente a izbucnit la sfarsitul lui septembrie, sub forma unei noi Intifade.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 687
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site