| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI SI MECANISMELE DE PROTECTIE A ACESTOR DREPTURI SI LIBERTATI
CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ADOPTARE
Incepand cu secolul al XVIII-lea, "dreptul public european" desemneaza ansamblul raporturilor juridice instituite de tratatele incheiate intre principii europeni: formula este folosita, in 1747 , de abatele Mably; ea este reluata la Congresul de la Viena, apoi in Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Ideea fundamentala este aceea a afirmarii unui sistem de drept european foarte elaborat, chiar daca principiul insusi al unui "drept al oamenilor, pozitiv si universal" este adesea contestat - de Georges Frederic de Martens, spre exemplu, care recunostea totusi existenta unei legi naturale aplicabile societatii umane universale.
Acest prim drept public european, ce guverna relatiile dintre statele europene pana la primul conflict mondial, viza in principal legitimarea unui anumit numar de situatii teritoriale: el consacra ordinea teritoriala instituita de acordurile de la Viena, recunoscuta si partial garantata de marile puteri reunite in Concertul European. Noul drept public european - acest nou sistem de drept regional care, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, se detaseaza net de dreptul international general, prin caracterul sau progresist - priveste, dimpotriva, statutul cetateanului european, raporturile statelor europene si ale rezidentilor lor. Cel putin are, ca si vechiul drept public al Europei, o origine in principal conventionala: Adunarea Consultativa a Consiliului Europei pregateste textul conventiilor care, transmise statelor membre si ratificare de autoritatea competenta a fiecaruia dintre ele, devin instrumente juridice interstatale, complet separate de organizatia care a oferit cadrul elaborarii lor. In contraparte, aceasta functie pur prelegislativa permite adesea o intarire a puterilor si competentelor Consiliului Europei, un numar de conventii incheiate sub egida sa incredintandu-i sarcina de a le interpreta si de a le supraveghea aplicarea.
Cel mai important dintre aceste texte, Conventia Europeana a Drepturilor Omului prinde viata in marea miscare ce incerca sa faca din conceptul de stat de drept un element de legitimitate internationala. Statul - putere suverana, a carui actiune nu este subordonata nici unei norme - scopurile fiind suficiente pentru a justifica mijloace pur discretionare - "statul politienesc" - este, treptat, depasit. Aparea o noua conceptie a raporturilor dintre stat si cetatean care implica subordonarea - prin norme interstatale- a actiunilor statului fata de cetatenii sai si, in anumite cazuri, fata de strainii rezidenti pe teritoriul sau. Deja Carta Natiunilor Unite deschisese aceasta cale, facand loc preocuparii pentru protectia drepturilor omului. Pe plan european Congresul de la La Haye tocmai reclama o Carta a drepturilor omului, incepand din vara lui 1949, Comisia juridica a Adunarii consultative a Consiliului Europei incepe elaborarea unui pre-proiect care, dupa numeroase revizuiri ale Comitetului de Ministri, se va concretiza la Roma prin semnarea celor 15 state din Conventia Europeana .
Inca de la crearea sa, din 1949, Consiliul Europei si-a propus ca obiectiv "sa realizeze o unire mai stransa intre membri sai, in scopul salvgaldarii si promovarii idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun, ca si favorizarea progresului lor economic si social"[2]. De asemenea, s-a mai inscris un obiectiv foarte important : "salvgaldarea si dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale".
Asumandu-si inca de la infiintare sarcina redactarii unei conventii a drepturilor omului care sa extinda prevederile Declaratiei universale a drepturilor omului pe care a avut-o drept model - Consiliul Europei a urmarit sa deschida noi cai de dezvoltare dreptului international si, pentru prima data, sa creeze un organism regional eficient pentru protectia drepturilor omului. Prin aceasta, statele membre s-au angajat nu numai sa -si asume anumite obligatii, dar sa si recunoasca faptul ca oamenii au drepturi care decurg dintr-o legislatie internationala.
Conventia Europeana a Drepturilor Omului a fost semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 de catre 15 tari europene si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Din punct de vedere tehnic, Conventia europeana este un tratat in virtutea caruia statele isi asuma anumite obligatii juridice si prin care se recunosc drepturile fiecarei persoane. In acelasi timp, Conventia permite persoanelor fizice care apreciaza ca le-au fost incalcate drepturile sa initieze proceduri in fata institutiilor europene prevazute de Conventie, impotriva statelor responsabile de abuzuri .
PREVEDERI
Conventia protejeaza prin prevederile sale urmatoarele drepturi civile si politice: dreptul la viata, dreptul la libertatea si siguranta persoanei, dreptul la o judecata echitabila, dreptul la respectarea vietii particulare si familiale, a domiciliului si corespondentei, dreptul la libertatea de gandire, constiinta si religie, dreptul la libertatea de expresie, dreptul la libertatea de reuniune si asociere, inclusiv de a adera la sindicate, dreptul de casatorie si de a forma o familie, egalitatea in drepturi si indatoriri intre soti, dreptul la respectarea proprietatii asupra bunurilor, dreptul la invatamant, drepturi electorale, dreptul la libera circulatie si alegerea resedintei, dreptul de a parasi orice tara, inclusiv propria tara.
Este de remarcat ca, inscriind o serie de drepturi care apar si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia Europeana aduce o serie de precizari si dezvoltari demne de relevat daca ne gandim ca ea a fost adoptata la numai doi ani de la proclamarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Astfel, remarcam, de pilda, ca interzicand munca fortata sau obligatorie, Conventia precizeaza totodata si acele situatii care nu pot fi considerate munci fortate sau obligatorii .
Importante precizari intalnim si in legatura cu dreptul la libertate si siguranta. Inscriind principiile juridice specifice dreptului societatilor democratice, Conventia dezvolta pe larg ideea dreptului la un proces echitabil, care trebuie desfasurat intr-un termen rezonabil, in fata unui tribunal independent si impartial, stabilit de lege.
Este de relevat, in ordinea acestor preocupari, si ideea ca, de regula, dezbaterile judiciare trebuie sa fie publice, cu exceptia unor consideratii ce tin de moralitate, ordine publica sau securitate nationala, intr-o societate democratica, ori de protectia intereselor minorilor sau a vietii private a partilor.
In spiritul traditiilor societatilor democratice, este inscris, cu multa vigoare, dreptul persoanei la viata privata, considerandu-se ca nu este admis amestecul unei autoritati decat in masura in care un asemenea amestec ar fi prevazut de lege si este necesar intr-o societate democratica, pentru protectia unor anumite valori.
Precizari importante se gasesc si in legatura cu libertatea de gandire, de constiinta si de religie. Se mentioneaza ca acest drept implica si libertatea cuiva de a-si schimba religia sau convingerea, precum si de a-si manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv. si aici se intalneste prevederea ca libertatea de gandire, constiinta si religie nu poate imbraca obiectul unei restrangeri decat a celor care sunt prevazute de lege in societatile democratice.
Libertatea de expresie constituie obiectul unor importante prevederi, precizandu-se ca ea cuprinde atat libertatea de opinie cat si libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice si fara considerarea frontierei.
Dintre celelalte prevederi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului remarcam in mod deosebit prevederile art.13, care dispune ca: "Orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost violate, are dreptul la un recurs efectiv in fata unei instante nationale, daca violarea ar fi fost comisa de catre persoane care actioneaza in exercitiul functiilor lor oficiale". O asemenea prevedere este de natura a conferi individului reale posibilitati de actiune si de protectie impotriva unui abuz din partea autoritatilor.
Consideram, de asemenea, demne de a fi remarcate si prevederile art.16, care dispune ca nici o dispozitie a art.10, 11si 14 (care se refera la libertatea de expresie, de reuniune si de interzicere a discriminarilor) nu poate fi considerata ca "interzicand statelor membre sa impuna restrangerea activitatilor politice a strainilor". O asemenea dispozitie are caracter de pionierat in conditiile in care unele state, acceptand straini pe teritoriul lor, se fereau totusi sa le permita acestora desfasurarea unor activitati politice pentru a nu perturba relatiile diplomatice cu anumite tari care s-ar fi simtit lezate daca s-ar fi facut auzite critici la adresa politicii lor si la reglementarile existente in tarile respective.
In legatura cu sfera drepturilor ce intra sub incidenta Conventiei Europene a Drepturilor Omului remarcam un fenomen de extindere si dezvoltare permanenta a acestor drepturi.
PROTOCOALELE ADITIONALE LA CONVENTIE
In perioada scursa de la adoptarea si intrarea in vigoare a Conventiei, ca urmare a evolutiei si schimbarilor aparute in viata societatii europene, s-a impus adoptarea unor protocoale aditionale care o completeaza pe aceasta in unele domenii sau aduc modificari de procedura.
Primul Protocol aditional al Conventiei, adoptat la Paris la 20 martie 1952, consacra prevederi legate de respectul proprietatii , dreptul la instructie si organizarea de alegeri libere, prin vot secret, "in conditii care asigura libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ".
Cel de-al doilea Protocol, adoptat la Strasbourg, la 6 mai 1963, a atribuit Curtii Europene a Drepturilor Omului competenta de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Conventiei si a protocoalelor sale. Prin Protocolul nr.4, adoptat la Strasburg, la 17 septembrie 1963, au mai fost recunoscute si alte drepturi ca : dreptul unei persoane de a nu fi privata de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este in masura sa execute o obligatie contractuala si dreptul oricarei persoane de a circula liber si de a-si alege resedinta pe teritoriul unui stat dreptul oricarei persoane de a parasi orice tara, inclusiv pe a sa proprie si interzicerea expulzarii propriilor resortisanti posibilitatea aplicarii prevederilor Conventiei in teritoriile dependente ale statelor contractante.
Prin Protocolul nr.6, adoptat la Strasburg, la 28 aprilie 1983, statele membre s-au angajat sa aboleasca pedeapsa cu moartea.
Protocolul nr.7, adoptat la Strasburg,la 22 noiembrie 1984, a adus importante precizari in legatura cu interzicerea expulzarii strainilor, cu dreptul persoanelor condamnate de a cere sa li se examineze cauza de catre o jurisdictie superioara aceleia care le-a gasit culpabile, repararea prejudiciilor in caz de erori judiciare, egalitatea dintre soti in ceea ce priveste casatoria si relatiile lor cu copii lor etc.
Prin Protocolul nr.8, adoptat la 19 martie 1985, au fost aduse dezvoltari regulilor de procedura, stabilindu-se in special crearea unor Camere in cadrul unor comisii, compuse din cel putin 7 membri, precum si a unor Comitete, compuse din cel putin 3 membri, cu competenta de a declara in unanimitate inadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri introdusa in aplicarea art.25 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care consacra dreptul persoanelor fizice, al organizatiilor internationale sau ale unor grupuri de particulari, de a se adresa Comisiei (pentru acele parti contractante care au recunoscut competenta Comisiei in aceasta materie).
O prevedere interesanta introdusa prin acest Protocol este si aceea ca membri Comisiei, in tot cursul exercitarii mandatului lor, nu-si pot asuma functiuni incompatibile cu exigentele de independenta, impartialitate si disponibilitate, inerente acestui mandat.
Protocolul nr.9, adoptat la Roma, la 6 noiembrie 1990, priveste accesul recurentilor la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Este de retinut, in special, recunoasterea calitatii procesuale nu numai a statelor parti si a Comisiei, cum era pana atunci, dar si organizatiilor neguvernamentale si grupurilor de particulari care au introdus o cerere in aplicarea art. 25 din Conventie.
Prin Protocolul nr.10, adoptat la Strasbourg, la 25 martie 1992, au fost modificate prevederile art.32 pct.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Anterior acestei modificari, daca intr-un termen de 3 luni de la comunicarea raportului Comisiei catre Comitetul de Ministri cauza nu este trimisa Curtii Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea art.48, Comitetul de Ministri decide "prin votul a doua treimi" daca a existat sau nu o violare a Conventiei. Protocolul nr.10 elimina din text cuvintele de "doua treimi", ceea ce face ca hotararea Comitetului de Ministri, in cazurile mentionate, sa poata fi adoptate cu majoritate simpla.
Protocolul nr.11,semnat de reprezentantii celor 32 de state membre la Strasbourg, la 10 mai 1994, instituie o Curte Europeana unica a drepturilor omului. Dupa intrarea in vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de incalcare a drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curtii nou create, avand competenta sa se pronunte in tot ceea ce tine de drepturile individului, precum si in toate litigiile interstatale. Plangerile considerate neintemeiate vor putea fi clasate irevocabil prin decizia unanima a trei judecatori. Pentru cauzele prezentand o importanta deosebita, competenta va reveni unei "Mari Camere", alcatuita din 17 judecatori. In competenta marii Camere" ar intra obligatoriu toate plangerile interstatale. Comitetul de Ministri isi va pierde rolul de organ de decizie al Conventiei in ce priveste plangerile individuale si cele interstatale, dar isi va pastra atributia de organ de supraveghere al executarii hotararilor definitive ale Curtii. Protocolul nr.11 va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de un an de la data la care toate partile la Conventie isi vor fi exprimat consimtamantul de a fi legate prin Protocol. Alegerea noilor judecatori va putea fi realizata si toate celelalte masuri necesare stabilirii noii Curti vor putea fi luate conform dispozitiilor prezentului Protocol, incepand cu data la care toate partile la Conventie isi vor fi exprimat consimtamantul lor de a fi legate prin Protocol.
In legatura cu prevederile de ordin procedural legate de aplicarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie sa amintim si Acordul European cu privire la procedurile ce se desfasoara in fata Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, incheiat in 1969 si intrat in vigoare in 1971. Acest Acord cuprinde prevederi legate de asistarea partilor in cadrul procedurii contradictorii ce se desfasoara.
INFLUENTA CONVENTIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA LEGISLATIEI INTERNE A STATELOR SEMNATARE
Referindu-ne la impactul extinderii cooperarii internationale a statelor in domeniul drepturilor omului, consideram necesar sa subliniem ca recunoasterea si consacrarea acestor drepturi prin documente internationale a avut o influenta benefica, contribuind la perfectionarea legislatiilor nationale. Pe de o parte, problematica drepturilor omului capatand o dimensiune internationala din ce in ce mai accentuata, acest fapt a facut posibil ca pretutindeni in lume sa fie valorificate la maximum ideile de libertate si demnitate, sa fie stimulata opozitia fata de regimurile totalitare. Actiunea internationala a generat incredere si spirit de raspundere in promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizatii si organisme internationale. Relatia dintre mijloacele nationale si cele internationale de protectie a drepturilor omului a capatat dimensiuni inedite in conditiile in care elaborarea a noi si noi documente internationale garantand protectia omului si a drepturilor sale a stimulat aparitia unor importante acte normative. Acestea - constitutii nationale si legi reglementand diferite domenii majore ale protectiei drepturilor omului - au contribuit la randul lor la o tot mai puternica recunoastere in viata internationala a principului respectarii drepturilor omului, conceput ca un principiu imperativ de drept international, avand o relevanta dintre cele mai mari pentru desfasurarea pasnica a relatiilor dintre state.
Guvernele statelor parti la Conventia Europeana a Drepturilor Omului au obligatia de a asigura respectarea drepturilor persoanelor care se afla sub jurisdictia lor, de a crea conditiile necesare pentru ca acestea sa se bucure din plin de exercitarea tuturor drepturilor prevazute de Conventie. Acest lucru a facut necesara interventia statelor in legislatia lor interna, astfel incat aceasta sa fie in deplina concordanta cu revederile Conventiei.
In unele state Conventia a fost integral preluata de dreptul intern, in sensul ca persoana lezata se plange unei instante invocand direct incalcarea drepturilor prevazute de aceasta (Germania, Elvetia si Italia).
Conform Constitutiei franceze din 1958, tratatele internationale incheiate si aprobate au valoare superioara legilor interne. In Olanda, Conventia este superioara Constitutiei, iar in Austria, Conventia este egala cu Constitutia.
Chiar daca un stat nu a preluat in dreptul intern toate prevederile Conventiei, el are obligatia ca legislatia pe care o are sa nu vina in contradictie cu aceasta. Conventia nu intentioneaza sa inlocuiasca sistemele legislative nationale, de protectie a drepturilor omului, ci sa constituie o garantie internationala care se adauga dreptului intern.
CONSECINTELE ADERARII ROMANIEI LA CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Este de mentionat ca, supunand Parlamentului proiectul de lege privind aderarea Romaniei la Statutul Consiliului Europei, Guvernul Romaniei arata, in Expunerea de motive care insotea proiectul de lege, ca "In strategia Guvernului Romaniei, integrarea deplina in mecanismele europene si continuarea adaptarii politicii externe ca si a actiunilor interne in sprijinul acestei politici, la spiritul european, dominant si in Consiliul Europei, este o prioritate.
Un obiectiv principal al politicii externe este primirea tarii noastre ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei si semnarea Conventiei pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ca si a altor documente multilaterale elaborate sub egida Consiliului cu privire la respectarea drepturilor omului si a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, lucru ce va conduce la alinierea Romaniei la standardele europene in acest domeniu''.
O alta precizare pe care dorim sa o facem este aceea ca, la scurt timp dupa dobandirea de catre Romania a statutului de invitat special al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Camera Deputatilor a adoptat o '' Declaratie '' cu privire la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele aditionale la aceasta, la 18 februarie 1993.
Dupa cum se arata in acest document, ''.avand in vedere ca Romania, ca tara europeana, impartaseste toate principiile si valorile europene, inclusiv cele din domeniul drepturilor omului, Camera Deputatilor din Parlamentul Romaniei recomanda Guvernului Romaniei, ca pana la crearea conditiilor de ordin practic si procedural pentru adoptarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului si la protocoalele aditionale la aceasta de catre Romania, sa analizeze posibilitatea ca in actiunile pe care le va intreprinde sa ia in considerare si sa aplice prevederile documentelor amintite.
Ca orice fenomen care produce interferente reciproce, aderarea Romaniei la CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI are doua categorii de consecinte: pe de o parte asigura statului o pozitie deosebita prin calitatea pe care o are ca membru al Consiliului Europei, dar si ca parte contractuala la Conventie, si pe de alta parte, confera indivizilor aflati sub jurisdictia Romanie garantii constitutionale cu privire la " asigurarea drepturilor si libertatilor definite in titlul I al Conventiei "( art. 1 CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI).
Calitatea dobandita de Romania de stat parte la CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI sau de stat contractant contribuie la : integrarea legislativa a Romaniei, la armonizarea sistemului juridic national cu cel european din domeniul drepturilor omului si nu numai; participarea directa a tarii noastre in procesul de globalizare prin promovarea sistemului juridic romanesc si a propriei spiritualitati cu elemente ale relativismului cultural; configurarea si dezvoltarea unei jurisprudente nationale, imbinate cu complementaritatea celei create de organele de la Strasbourg; participarea Romaniei prin dinamica ei proprie la cooperarea determinata de actuala complexitate a interconexiunilor existente in sfera relatiilor internationale; dobandirea unei experiente eficiente si utile in procesul de integrare al tarii noastre in Uniunea Europeana sau alte structuri; garantarea ocrotirii drepturilor omului prin mecanismul complementar al Conventiei.
Romania, la randul sau, in calitatea pe care o are de parte la Conventie, isi aduce contributia activa si originala prin practica si dreptul sau, la fixarea standardelor europene, impreuna cu celelalte state parti.
Vom analiza in continuare care sunt consecintele efective ale aderarii Romaniei la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, ne vom referi la modul cum a fost receptionata Conventia in dreptul intern romanesc si care este efectivitatea ei in fata jurisdictiilor nationale.
Ce statut juridic are CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI si care este statutul ce i s-a conferit in dreptul nostru intern ?
Pentru a raspunde corect la aceasta intrebare este necesar sa facem cateva precizari cu privire la caracteristicile Conventiei si a dreptului pe care l-a generat, precum si referitor la natura obligatiilor la care au subscris partile contractante.
CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, conform doctrinei[6] Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului, este un tratat - lege, adica un tratat institutional care creeaza obligatii obiective pentru state si exclude conditia de reciprocitate. Cu alte cuvinte, Conventia nu confera drepturi si obligatii reciproce statelor contractante, utile pentru realizarea intereselor nationale, ci creeaza o ordine juridica publica la care statele subscriu, asumandu-si liber obligatii cu caracter obiectiv. Dreptul creat prin aplicarea dispozitiilor Conventiei de catre organele de la Strasbourg este un drept jurisprudential, evolutiv si autonom fata de dreptul national al statelor parti contractante . Este un drept jurisprudential si evolutiv, deoarece a luat nastere prin interpretarile dinamice, evolutive facute de Comisia si Curtea Europeana in rezolvarea cauzelor de incalcare a Conventiei.
Aceste interpretari se bucura de " autoritatea lucrului interpretat " si influenteaza practica instantelor nationale ale statelor contractante. Aceasta practica este inegala, diferita de la stat la stat, dar are aceeasi finalitate: observarea rapoartelor Comisiei si a hotararilor Curtii Europene. Cu toate ca rapoartele Comisiei au un caracter declarator, iar hotararile Curtii au efecte inter partes, deci o autoritate de lucru judecat relativa, jurisprudenta Curtii are o autoritate proprie in ceea ce priveste interpretarea dispozitiilor Conventiei: autoritatea de a fi "observata " de statele parti la CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, adica de a constitui standardul, etalonul in interpretarea si aplicarea dispozitiilor Conventiei este consecinta autoritatii de lucru interpretat .
Aceasta notiune este intim legata de caracterul autonom al dispozitiilor CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, al dreptului acesteia. Autonomia unora dintre dispozitiile conventiei confera Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului posibilitatea de a da clarificari proprii notiunilor cuprinse in textul Conventiei, care sunt distincte si independente de clarificarile facute de fiecare stat contractant. Ce atitudine adopta statele ? ele pot tine cont sau ignora jurisprudenta organelor internationale de control. In cazul in care va prevala interpretarea facuta de instantele nationale, iar aceasta nu va fi conforma cu jurisprudenta Curtii Europene, sanctiunea juridica internationala va consta in existenta unui mare numar de petitii individuale adresate organelor de control international. Desigur, va exista si consecinta unei "imagini " pe care statul si-o creeaza in relatiile internationale, ca urmare a propriului comportament practicat prin respectarea sau incalcarea obligatiilor sau angajamentelor internationale asumate.
Ce categorii de obligatii internationale au statele parti CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI? Sunt ele obligate sa respecte drepturile si obligatiile internationale reglementate de Conventie?
Articolul nr. 1 al Conventiei cere partilor contractante "sa asigure drepturile si libertatile definite in titlul I al Conventie". Garantarea acestor drepturi si libertati impune statelor obligatii pozitive si negative in acelasi timp. Obligatiile pozitive sunt de regula asociate drepturilor economice, sociale, culturale si sunt obligatii cu implicatii financiare. Obligatiile negative sunt asociate drepturilor civile si politice si constau intr-o abstentiune. In CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI sunt expres indicate anumite obligatii pozitive, cum ar fi in art. 1 al Conventiei, potrivit caruia statele parti trebuie sa ia masurile pe care le apreciaza ca fiind adecvate pentru a garanta aplicarea efectiva a drepturilor omului. In ce consta aplicarea efectiva a dispozitiilor Conventiei si cine o confera?
Raspunsul pe care il vom da acestei intrebari ne readuce la problema statutului atribuit Conventiei in dreptul intern al statelor contractante.
Inglobarea CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI in dreptul intern roman printr-o dispozitie expresa a legii fundamentale ( art. 11 din Constitutia Romaniei) are ca si consecinte atribuirea de efect direct dispozitiilor Conventiei. Cu alte cuvinte, drepturile si libertatile prevazute de Conventie apartin resortisantilor din statele contractante, care pot, au dreptul sa le invoce direct in fata instantelor nationale. Acest drept al indivizilor de a invoca direct dispozitiile Conventiei in fata instantelor nationale este consecinta cea mai importanta a incorporarii CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI.
Aplicarea directa si prioritara a dispozitiilor CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI de catre instantele judecatoresti din Romania este posibila in temeiul unei dispozitii exprese din Constitutie ( art. 11 si art. 20, alin.2) si ca urmare a caracterului direct aplicabil ( self - executing ) al dispozitiilor Conventiei.
Interpretarea si aplicarea normelor internationale alaturi de cele interne are ca scop realizarea conformitatii si compatibilitatii legilor nationale cu tratatele internationale. Aplicarea celor doua categorii de norme juridice impreuna, concomitent sau alaturat, se poate realiza in doua ipoteze distincte: cand norma interna exista si cand ea este inexistenta.
Prima alternativa presupune aplicarea normelor constitutionale si a celor din cuprinsul CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI impreuna, in sensul colaborarii lor. In cadrul acestei operatiuni norma internationala constituie etalonul sau standardul, dar este in acelasi timp subsidiara si complementara normei fundamentale interne. Subsidiaritatea si complementaritatea presupun o raportare distincta, specifica a dreptului pozitiv national fata de CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI: aceasta corelare a normelor, unele fata de celelalte exclude: ierarhizarea lor, recunoasterea unei valori deosebite unei categorii determinate de norme in functie de caracterul lor national sau international, atribuirea fortei juridice obligatorii dupa izvorul formal national sau international in care este cuprinsa norma.
O a doua alternativa a aplicarii dispozitiilor CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI si a altor norme internationale alaturi de normele dreptului national, o constituie ipoteza inexistentei normei juridice interne care sa reglementeze un drept fundamental determinat. Acest drept fundamental este prevazut de CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI sau un alt tratat international la care Romania este parte. In aceasta ipoteza apreciem ca este necesara aplicarea normei internationale privitoare la drepturile omului, care este parte a dreptului intern prin ratificarea tratatului ce o contine. Ea este direct aplicabila pentru ca a fost inglobata in dreptul intern.
Prioritatea sau aplicarea prioritara a normelor europene este solutia care pune capat conflictului de legi - art. 20, alin. 2 din Constitutia Romaniei - sau de jurisprudenta. Ea este in acelasi timp un aspect caracteristic statutului CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI in dreptul intern al statelor parti. Stabilirea unei prioritati intre normele interne si cele internationale, fara a stabili o ierarhie intre acestea, asigura aplicarea acelor norme care garanteaza eficient si efectiv drepturile omului. Prioritatea rezolva o problema de jurisdictie : aplicabilitatea preferentiala a normelor care corespund cerintelor unei protectii eficiente, efective si directe a drepturilor omului.
Datorita acestei caracteristici esentiale, primatul normelor care reglementeaza, protejeaza si garanteaza drepturile omului este un primat jurisdictional. Se urmareste acordarea prioritatii acelui sistem sau categorii de norme care, la nivel national sau european, garanteaza protectia drepturilor omului. Altfel spus, are loc o interpretare si o aplicare prioritara a normelor care corespund acestui scop.
Primatul CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI in dreptul intern determina consecinte distincte:
- cand exista dispozitii contrare prevederilor unui tratat international al drepturilor omului, care sunt cuprinse in legi organice sau ordinare, intrate in vigoare ulterior ratificarii tratatului, acestea pot fi declarate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala, in temeiul primatului dreptului international consacrat de art. 20(2) din Constitutie;
cand dispozitia legii organice sau ordinare contravine prevederilor unui tratat international referitor la alt domeniu decat drepturile omului, tratat ratificat anterior legii, Curtea Constitutionala nu poate declara neconstitutionalitatea, intrucat tratatul are, conform art. 11 din Constitutie, valoarea legii de ratificare.
Aplicarea prioritara a dispozitiilor Conventiei se face in temeiul prevederii exprese a legii interne. Consecinta pe care o produce consta in substituirea, inlocuirea normelor interne, care sunt principale si primordiale, cu normele internationale caracterizate de subsidiaritate si complementarietate. Acest proces de inlocuire este posibil deoarece este expres prevazut de lege si se justifica prin scopul urmarit: garantarea protectiei drepturilor omului[9].
CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI a avut si are in continuare un efect considerabil asupra sistemelor juridice nationale prin aportul adus la realizarea armoniei legislative in Romania. Dispozitiile ei au rolul principal de catalizator al reformei legislative si, doar subsidiar, de mijloc de control al incalcarii drepturilor omului. Sistemul international de control ca remediu, garantie complementara aflata la indemana indivizilor atunci cand caile de recurs interne au esuat, este conceput ca un mijloc ce mentine "o stare constanta de presiune" cu privire la respectarea standardelor europene a drepturilor omului.
SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECTIE A DREPTURILOR OMULUI
CONSIDERATII GENERALE
Ideile generoase cuprinse in Statutul Consiliului Europei, care au calauzit aceasta prestigioasa organizatie de la constituirea sa, si-au gasit concretizarea si materializarea in Conventia Europeana pentru protectia drepturilor omului. Trebuie observat insa, ca in comparatie cu sistemul de protectie a drepturilor omului existent in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, mecanismul european ofera imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilitati sporite pentru repararea incalcarilor drepturilor omului in cazurile in care acestea au fost nesocotite. Daca sistemul ONU se intemeiaza in general pe ideea relatiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent in recunoasterea posibilitatii pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciati, de a pune in discutie modul in care o serie de drepturi ale omului se realizeaza in practica, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate si obligate a da explicatii, iar in final, sa execute anumite hotarari prin care s-ar stabili anumite incalcari ale drepturilor omului in detrimentul propriilor cetateni. In asemenea situatii, ele pot fi condamnate la despagubiri si la adoptarea unor masuri de restabilire a drepturilor persoanelor carora li s-au incalcat drepturi fundamentale.
Garantiilor prevazute de ordinea juridica nationala li se adauga asadar garantiile internationale care controlul aplicarii CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI realizat de Comisia Europeana, Curtea Europeana a Drepturilor Omului si Comitetul de Ministri. Acest sistem de control international este de fapt un mecanism care asigura protectia drepturilor prevazute de CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, dar si armonizarea legislatiilor nationale ale statelor parti la Conventie cu ordinea juridica europeana.
Conform dispozitiilor CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, drepturile prevazute in Conventie pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal si al petitiei individuale. Recursul interetatic are ca fundament garantia colectiva cu caracter obiectiv care asigura protectia ordinii juridice a Europei. De aceea, se considera ca acest recurs este o actiune publica care permite fiecarui stat parte la Conventie sa intervina in numele tuturor si in beneficiul fiecarui individ indiferent daca are sau nu calitatea de resortisant al statului care a introdus recursul interetatic.
Petitia sau recursul individual confera persoanei fizice dreptul la o actiune directa in fata unui organ de control international. Acest drept prevazut intr-o clauza facultativa a Conventiei, este subordonat vointei statului parte la CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, care face o declaratie prealabila de acceptare a competentei Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului. Titularii petitiei individuale pot fi:
a) orice persoana fizica indiferent de nationalitate, rezidenta, statut civil, capacitate, aflat pe teritoriul unui stat parte la Conventie;
b) orice organizatie neguvernamentala;
c) un grup de particulari care au interese comune, identice si care se pretind victime ale violarii CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI;
Pentru ca petitia individuala sa fie admisa, oricare dintre titularii amintiti trebuie sa se pretinda victima a unei violari a Conventiei. Notiunea de victima in intelesul atribuit de jurisprudenta organelor de la Strasbourg acopera intelesul de victima directa, efectiva sau potentiala si pe cel de victima indirecta, cu conditia sa existe o victima directa si o legatura stransa si personala intre victima indirecta si cea directa[10].
Toate Inaltele Parti Contractante la Conventie au declarat ca recunosc dreptul la recurs individual prevazut de art.25. cea mai mare parte a acestora si-au exercitat facultatea de a-l recunoaste numai pentru anumite perioade de timp, reinoid cu regularitate declaratiile lor in acest sens. Pana astazi, numai Finlanda, Islanda, Irlanda, Olanda si Suedia au recunoscut dreptul de recurs individual prevazut de art.25 pentru o perioada nedefinita. Anumite state care au recunoscut dreptul de recurs individual au facut-o recent.
In lipsa unor declaratii in sens contrar facute de Stat, Comisia are competenta sa examineze cererile individuale cu care este sesizata pe baza art.25 si care se refera la orice problema aparuta dupa ratificarea Conventiei de catre stat, cu conditia totusi ca acea cerere sa intruneasca conditiile impuse de art.26 ( epuizarea recursurilor interne si prezentarea in cele 6 luni ce urmeaza deciziei interne definitive pronuntate de stat). Numai Spania, Italia si Regatul Unit au depus declaratii in sens contrar limitand recunoasterea de catre ele a competentei Comisiei cu privire la problemele ridicate sau la deciziile pronuntate posterior datei la care declaratia relativa a art.25 a facut referire. Comisia a apreciat aceste declaratii ca fiind compatibile cu articolul mentionat. Daca un stat nu a depus declaratii care sa limiteze astfel competenta Comisiei, aceasta se va socoti competenta sa examineze orice problema izvorata intre data ratificarii Conventiei de catre stat si data intrarii in vigoare a declaratiei sale date in temeiul art.25. Totusi, chiar si atunci, Comisia va impune intotdeauna respectarea celor 6 luni enuntate de art.25.
Conform paragrafului 1 al art.25, atunci cand un stat recunoaste dreptul de recurs individual el se angajeaza " sa nu impiedice prin nici o masura exercitarea eficace a acestui drept ". In prima perioada a aplicarii Conventiei, Comisia a cunoscut adesea cereri prin care persoane aflate in stare de detentie sustineau ca fusese incalcata aceasta dispozitie. In aceste cauze Comisia a apreciat ca statutul nu poate intarzia schimbul de corespondenta intre detinut si Comisie, nici sa faca presiuni asupra unui reclamant pentru ca acesta sa-si retraga cererea, nici sa impuna sanctiuni disciplinare unui detinut pentru ca introdusese o cerere la Comisie.
In ultimii ani au aparut, in ceea ce priveste domeniul de aplicare al obligativitatii impuse Statului "de a nu impiedica pin nici o masura exercitiul eficace al acestui drept " de recurs individual conform art.25. In 1987, de exemplu, Turcia a declarat ca recunoaste competenta Comisiei de a se examina cereri individuale prezentate in conformitate cu art.25. In acelasi timp ea, a alaturat acceptarii din partea sa si un anumit numar de limitari. Guvernul turc a declarat de exemplu, ca:
"(
(IV) conform scopurilor atribuite Comisiei, in virtutea acestei declaratii, notiunea de societate democratica ce figureaza in paragrafele 2 ale articolelor 8, 9, 10 si 11 din Conventie, trebuie sa fie inteleasa in conformitate cu principiile enuntate in Constitutia turca;
(V) in scopul competentei atribuite Comisiei in virtutea acestei declaratii, articolele 33, 52 si 135 din Constitutie trebuie intelese ca fiind conforme cu articolele 10 si 11 din Conventie.
(anexa la scrisoarea adresata Secretariatului General la 19 ianuarie 1987) ."
Turcia este singura Inalta Parte Contractanta la Conventie care a incercat vreodata sa puna conditii la o declaratie facuta pe temeiul art.25. Cand Secretarul General a notificat Inaltelor Parti Contractante declaratia turca, mai multe dintre acestea si-au exprimat nemultumirea fata de aceste conditii si si-au rezervat dreptul de a le contesta. Grecia a declarat ca ea considera declaratia turca drept inadmisibila. Principalele probleme litigioase ridicate in corespondenta asupra acestei cauze vehiculeaza in jurul naturii unei rezerve in sensul art.64 din Conventie si in dreptul international in general. Intr-o decizie luata recent de Comisie, cu caracter de admisibilitate, a fost examinat un larg evantai de probleme litigioase referitoare la declaratia turca si au fost apreciate conditiile care o insotesc drept incompatibile cu obiectul si scopul Conventiei. La sfarsitul anului 1988, Republica Cipru, de asemenea, a subscris la o declaratie ce recunoaste dreptul de recurs individual pe temeiul art.25 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Acest text contine totusi un paragraf ce precizeaza ca guvernul cipriot nu ar recunoaste competenta Comisiei pentru examinarea cererilor ce urmaresc actiuni sau omisiuni referitoare la " masuri luate de guvernul Republicii Cipru in scopul de a face necesitatilor situatiei ce rezulta din invazia si ocupatia militara continue, asupra unei parti a teritoriului Cipru de catre Turcia". Nici Comitetul de Ministri, nici Comisia nu s-a pronuntat inca asupra caracterului acceptabil al acestei restrictii fasa de competenta Comisiei conform art.25 .
Sistemul european de protectie a drepturilor omului cuprinde, in principal, trei organe: Comisia Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei.
COMISIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
A. Compunerea Comisiei.
Comisia era compusa dintr-un numar de membri egal cu acela al statelor, alesi in mod individual. Comisia nu putea cuprinde mai mult de un cetatean al aceluiasi stat.
Membrii comisiei erau alesi de Comitetul Ministrilor cu majoritate absoluta de voturi, dintr-o lista de nume intocmita de Biroul Adunarii Parlamentare; fiecare grup de reprezentanti ai statelor parti contractante in Adunarea Parlamentara prezentau trei candidati, dintre care cel putin doi aveau cetatenia acestuia. In masura in care era aplicabila, aceeasi procedura era urmata pentru a completa Comisia in cazul in care si alte state deveneau ulterior parti la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si pentru a se ocupa locurile devenite vacante. Candidatii trebuiau sa se bucure de cea mai inalta reputatie morala si sa indeplineasca conditiile cerute pentru numirea in inalte functii judiciare sau sa fi fost persoane recunoscute pentru competenta lor in domeniul dreptului intern si international.[12]
Membrii Comisiei erau alesi pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de a fi realesi. Totusi in ceea ce priveste membri desemnati la prima alegere, mandatul a sapte membri inceta dupa 3 ani. Membrii ale caror mandate se incheiau la sfarsitul perioadei initiale de 3 ani erau desemnati prin tragere la sorti efectuata de Secretarul General al Consiliului Europei imediat dupa ce s-ar fi procedat la prima alegere.
Pentru a se asigura reinnoirea unei jumatati din Comisie la fiecare 3 ani, Comitetul Ministrilor putea, inainte de a proceda la orice alegere ulterioara, sa decida ca unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmeaza sa fie alesi sa aiba o alta durata decat aceea de 6 ani, fara ca totusi aceasta durata sa poata depasi 9 ani sau sa fie mai mica de trei ani. Membrii Comisiei ramaneau in functie pana la inlocuirea lor. Dupa inlocuire, ei continuau sa se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizati.
In conformitate cu completarile aduse Conventiei prin Protocolul nr. 8 , Comisia isi desfasura activitatea in sedinte plenare, dar putea sa constituie si Camere compuse din cel putin 7 membri, cu atributii de examinare a cererilor introduse de persoanele fizice sau organizatii neguvernamentale ce pretindeau ca au fost victime ale unor violari a drepturilor recunoscute de Conventie.
Secretariatul
Comisiei. Articolul 37 din Conventie stipula ca Secretarul General al
Consiliului Europei asigura Secretariatul Comisiei. Capitolul
Secretariatul juca un rol important in toate fazele procedurii inaintea Comisiei. Aceasta intocmea dosarul aferent fiecarei cereri. Putea lua legatura cu reclamantul pentru a obtine informatii suplimentare si sa ii furnizeze acestuia toate informatiile necesare. In faza care precede inregistrarea, Secretariatul proceda la o examinare preliminara a cererii si ii indica celui interesat daca era evident, ca cererea era inadmisibila pentru un motiv sau altul, de exemplu, daca reclamantul nu invoca unul dintre drepturile proteguite de Conventie, daca nu a epuizat caile de recurs interne, daca a expirat termenul de 6 luni etc.
Datorita activitatilor depuse in aceasta etapa, ce preceda examinarea formala a unei cereri de catre Comisie, era posibila evitarea inregistrarii unui numar imens de cereri care nu ar avea nici o sansa de a fi examinate mai inainte. Daca totusi reclamantul insista, cererea sa era inregistrata. Pe de alta parte, cererile care puteau fi declarate admisibile erau inregistrate in ordinea in care au fost adresate. Odata cererea inregistrata, aceasta intra in sistem si incepand din acel moment, toate elementele care se refereau la ea erau pastrate in arhivele Comisiei, ale carei statistici reflectau existenta cererii si solutia obtinuta.
Secretariatul asista Comisia in exercitarea atributiilor acesteia privind cererile inregistrate. Secretarul intretina corespondenta cu reclamantul si cu guvernul parat; Secretariatul Comisiei sprijinea redactarea deciziilor privind admisibilitatea si a rapoartelor Comisiei, iar la nevoie, isi dadea concursul pentru elaborarea expunerilor Delegatilor Comisiei in cauzele aduse inaintea Curtii. Secretariatul notifica in mod egal partilor inchiderea cauzei, indiferent de solutie.
B. Procedura de solutionare a plangerilor in fata Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Procedura care se desfasura in fata Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii prezenta unele specificitati, dupa cum era vorba de plangeri individuale sau de plangeri cu caracter eratic, formulate de unul din statele membre. In cazul persoanelor fizice, organizatiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, temeiul juridic al declansarii unei proceduri il constituia art. 25 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in timp ce in cazul plangerilor cu caracter statal, fundamentul juridic rezida din art.24, care dispunea ca orice parte contractanta putea sesiza Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei, cu privire la orice incalcare a dispozitiilor Conventiei, '' care, dupa parerea ei, putea fi imputata altei parti contractante ''.
In legatura cu plangerile individuale adresate Comisiei , art. 25 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului arata ca :'' Comisia putea fi sesizata printr-o cerere adresata secretarului general al Consiliului Europei de catre orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau de orice grup de particulari, care se pretindea victima a unei incalcari a de catre una din inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in prezenta Conventie, in cazul in care inalta parte contractanta aflata in cauza a declarat ca recunoaste competenta Comisiei in aceasta materie. Inaltele parti contractante care au semnat o asemenea declaratie se angajau sa nu impiedice prin nici o masura exercitarea efectiva a acestui drept''. Aceste declaratii puteau fi facute cu pentru o durata determinata. Ele erau inmanate secretarului general al Consiliului Europei care transmitea copii ale acestora inaltelor parti contractante si asigura publicarea lor.
Procedura in fata Comisiei Europene a Drepturilor Omului, prima dintre organele solicitate a se pronunta asupra plangerilor care ii sunt adresate, comporta mai multe etape: prima dintre acestea se referea la examinarea admisibilitatii cererii, iar numai in cazurile in care aceasta s-a produs, se trecea la examinarea in fond[13].
Conditiile de admisibilitate - dispozitii generale. Art.26 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului avea urmatorul continut : "Comisia nu putea fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de recurs interne, astfel cum rezulta din principiile de drept international general recunoscute si in termenul de 6 luni , incepand de la data deciziei interne definitive." Cererile interstatale ca si cele individuale trebuiau sa se supuna acestor dispozitii. Dimpotriva, articolele urmatoare nu priveau cerintele articolului 26 decat in masura in care acestea se aplicau cererilor individuale prezentate Comisiei. Atunci cand aceasta avea obligatia primordiala si competenta de a hotari daca o cerere respecta conditiile si dispozitiile puse de rt.26, este important de amintit ca aceasta cerere putea fi din nou revazuta de Curte, in mod deosebit cu privire la epuizarea cailor de recurs interne.
Epuizarea recursurilor interne. Toate instantele judecatoresti sau cvasi-judecatoresti care analizau drepturilor omului la nivel international si care erau competente sa examineze recursuri individuale indreptate impotriva unui stat aplica regula urmatoare: individul trebuia sa epuizeze toate recursurile interne posibile inainte de a depune un recurs formal la organul international de control. Aceasta practica reflecta principiul general de drept international intemeiat pe convingerea ca un stat trebuia sa poata indrepta o eventuala incalcare a obligatiilor sale internationale pe cai juridice interne proprii, inainte de a fi supus unui control sau unei supravegheri la nivel international. Comisia sau Curtea se ocupau de caz numai atunci cand autoritatile statale nu restabileau dreptul incalcat si nu acordau o reparatie echitabila ca efect al acestei incalcari.
In interpretarea pe care au dato expresiei de epuizare a recursurilor interne, Comisia a apreciat ca un reclamant trebuia sa epuizeze toate resursele oferite de dreptul intern, cu caracter administrativ sau judecatoresc. Reclamantul nu era totodata tinut sa epuizeze decat recursurile socotite ca un drept si nu ca un privilegiu. De aceea daca ele trebuiau sa declare recurs la toate organele judecatoresti aflate la dispozitia sa, reclamantul nu era obligat sa cerceteze anumite servicii sociale, nici sa ceara gratierea din partea executivului, ceea ce Comisia considera a fi un recurs extraordinar, deci aceasta nu constituia un recurs efectiv .Pentru a constata in ce masura un reclamant a epuizat caile interne, Comisia a examinat in acelasi timp fondul cauzei, astfel cum aceasta s-a derulat la nivel intern, cat si eficacitatea recursurilor puse la dispozitie de legea interna. Comisia aprecia ca un reclamant nu era obligat sa invoce Conventia Europeana a Drepturilor Omului in fata instantei cata vreme el invoca dispozitii juridice al caror continut era fundamental acelasi. Reclamantul trebuia sa invoce Conventia atunci cand aceasta constituia unicul temei legal al unei cereri. De asemenea reclamantul trebuia sa foloseasca toate mijloacele de procedura prevazute de legea interna susceptibile sa devina o incalcare a Conventiei.
Ii revenea statului parat eventual sa formuleze obiectii in sensul ca petitionarul nu epuiza caile de recurs interne, cat si sa dovedeasca existenta unor cai de recurs interne suficiente. Statele parate aveau de asemenea sarcina sa dovedeasca faptul ca recursurile existente erau eficace, dar numai cand exista un " dubiu serios ". Comisia considera adesea ca unele recursuri interne posibile erau ineficace, ca precedentele stabilite in dreptul statului reclamat erau impotriva sanselor de a reusi ale reclamantului sau pentru ca obiectul unei cereri corespundea in mod direct unei cereri deja transate de autoritatile interne. Comisia aprecia deopotriva ca unele recursuri referitoare la expulzari sau o hotarare de expulzare care nu suspenda executarea hotararilor vizate, nu putea fi considerate ca recursuri efective, fiind vorba numai de cereri intemeiate pe art.3. In sfarsit, Comisia a examinat "eficacitatea " recursurilor interne in lumina avizului dat reclamantului de avocatul sau. Daca acesta din urma indica fara echivoc ca un anumit recurs nu are sanse de reusita, reclamantul era in general dispensat de obligatia de a recurge la acest recurs. Daca dimpotriva, avocatul exprima indoieli asupra unei solutii fericite in cauza, reclamantul trebuia sa epuizeze caile interne de atac prevazute de art.26.
In sfarsit, este important de evidentiat ca atunci cand o cerere era declarata inadmisibila pentru ca nu erau epuizate caile de recurs interne, aceasta nu constituia decat un obstacol provizoriu : Comisia o putea reexamina de indata ce reclamantul epuiza recursurile interne aflate la dispozitia sa.
REGULA CELOR SASE LUNI. Art. 26 impunea reclamantului sa introduca cererea sa la Comisie in termen de sase luni socotit de la data deciziei interne definitive, pronuntate asupra chestiunii litigioase. Comisia aprecia ca trebuie interpretata in mod restrictiv aceasta dispozitie, care limita dreptul de recurs prevazut de art.24 SI 25.
Data de la care incepea sa curga termenul de sase luni era nu doar de la data pronuntarii deciziei interne, ci si aceea la care reclamantul lua cunostinta de deciziile respective si deci era in masura sa depuna cerere la Comisie. Atunci cand statul recunostea dreptul la recurs individual pe temeiul art.25 mult mai tarziu fata de momentul cand a ratificat Conventia, aceasta putea hotari daca termenul pentru depunerea cererilor nu curge incepand cu data acceptarii clauzei facultative, adica aceea la care era juridiceste posibil pentru reclamant sa introduca cererea sa. Statul trebuia totusi sa faca o declaratie expresa in acest sens atunci cand depuna declaratia sa de recunoastere a dreptului de recurs individual in temeiul art.25.
Comisia aprecia ca aceasta cerinta a unui termen de prescriptie de sase luni nu putea sa se aplice in mod rational decat daca exista un eveniment concret si identificabil. In consecinta, atunci cand impotriva unei decizii sau al unui act al puterii nu se prevedea posibilitatea de a le ataca pe calea recursului, termenul respectiv incepea sa curga din momentul in care decizia sau actul definitiv dobandea efect. Atunci cand se referea la aplicarea unei dispozitii de lege care avea drept efect o incalcare continua, Comisia aprecia ca nu exista punct de plecare de la care termenul de sase luni care ar putea curge.
CONDITIILE DE ADMISIBILITATE A CERERILOR INDIVIDUALE : ARTICOLUL 27. Art.27 din Conventie enumera conditiile de admisibilitate a cererilor individuale. Conform acestei dispozitii, Comisia nu putea retine nici o cere anonima sau care ar fi esential aceeasi cu o alta cerere deja examinata de ea sau supuse unei alte instante internationale de ancheta. In aceste din urma doua cazuri, Comisia putea totusi sa examineze cererea daca ea continea fapte noi pertinente.
Cea de-a doua conditie impusa de art.27 reflecta principiul in conformitate cu care aceeasi cauza nu putea fi cercetata decat o singura data: re-judecata. Dispozitia articolului enunta doua conditii care priveau criteriul " similitudinii esentiale "; cea dintai, pentru cererile examinate de Comisie, cea de a doua pentru cererile deja supuse altor instante internationale. Problema ridicata in aceasta din urma situatie nu avea o mare importanta practica in timpul punerii in aplicare a Conventiei, dar a fost dobandita o data cu cererea altor instante internationale care analizau probleme de drepturi ale omului, ca de exemplu Comitetul drepturilor omului .
Comisia a interpretat notiunea de "fapte noi " si a apreciat ca ea nu acoperea decat acele fapte care nu erau cunoscute in momentul primei cereri sau survenisera dupa ce Comisia s-a pronuntat initial asupra cauzei.
Art.27 alin. 2 obliga Comisia sa declare inadmisibila o cerere care era " incompatibila cu dispozitiile prezentei Conventii, in mod evident neintemeiata sau abuziva ". comisia aplica notiunea de incompatibilitate in cazurile in care aprecia ca obiectul unei cereri iesea din sfera sa de competenta.
Cel de-al doilea element al art.27 alin. 2, " evident neintemeiat ", a dat nastere unei bogate jurisprudente. Aceasta conditie de admisibilitate urmarea sa impiedice Conventia de a fi constransa sa examineze pe fond o cerere care, dupa o examinare preliminara, nu parea a se gasi in campul de aplicare a Conventiei. Jurisprudenta pertinenta demonstra pana aici ca niciodata comisia nu declara de la inceputul procedurii ca o cerere era in mod evident neintemeiata, decat daca, dupa examinarea sa, se dovedea imposibila determinarea vreunei incalcari a Conventiei.
Comisia nu a invocat adesea cel de-al treilea element al art.27 alin. 2 " cerere abuziva ", pentru a respinge o cerere ca inadmisibila. Ea a procedat astfel atunci cand reclamantul nu a raspuns numeroaselor cereri formulate de ea pe parcursul examinarii sau atunci cand reclamantul facea declaratii defaimatoare la adresa guvernului parat.
PROCEDURA DE ADMISIBILITATE. Procedura de admisibilitate era reglementata in mod exclusiv de Regulamentul interior al Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Din momentul inregistrarii unei cereri individuale, art. 47 alin. 1 obliga Comisia sa incredinteze examinarea asupra admisibilitatii unuia din membrii sai desemnat ca " raportor ". Acesta putea, la alegere, sa ia legatura cu Inalta Parte Contractanta sau cu reclamantul pentru obtinerea informatiilor suplimentare asupra problemelor de fond sau de forma apartinand cererii. Raportorul trebuia totusi sa comunice reclamantului, pentru comentarii, orice informatii obtinute de la Inalta Parte Contractanta. El sfarseste examinarea intocmind un proiect de raport si formuland, in conditiile admisibilitatii cererii, pe temeiul cerintelor sus - mentionate, recomandari insotite de propuneri de decizie sau alte masuri procedurale. Daca raportorul conchide asupra inadmisibilitatii, Comisia are ea insasi alegerea intre trei posibilitati. Ea putea imbratisa opinia raportorului si sa adopte in consecinta o decizie definitiva de respingere; putea hotari sa se ceara un supliment de informatii de la una sau de la cele doua parti pe care le invita sa comunice in scris observatiile lor. Daca nu era satisfacuta cu observatiile scrise, Comisia putea hotari sa se tina o audienta asupra admisibilitatii cererii. Acesteia ii era ingaduit sa asculte partile asupra motivelor de admisibilitate. Comisia trebuia sa-si motiveze deciziile asupra admisibilitatii. Cea mai mare parte a deciziilor Comisiei asupra admisibilitatii aparea in publicatia Consiliului Europei intitulata " Decizii si Rapoarte".
PROCEDURA ASUPRA FONDULUI; REGLEMENTARILE AMIABILE - ARTICOLUL 28.
Indata ce Comisia declara o cerere ca fiind admisibila, intra in joc art.28 din Conventie. In aceasta etapa art.28 alin. 1 lit. a prevedea : Comisia se angaja sa mentina un schimb de pareri mai larg intre partile in litigiu si obliga Statele sa colaboreze la aceste eforturi. Art.28 alin. 1 lit. b situa Comisia la dispozitia partilor " in scopul ajungerii la o reglementare pa cale amiabila a cererii care sa se inspire din respectul asupra drepturilor omului, astfel cum acestea erau recunoscute de Conventie.
Art.28 alin.1 lit. b stabilea doua sarcini esentiale pentru Conventie. Prima era aceea de a se interpune intre parti. In acest sens, Comisia transmitea statului in cauza esenta plangerii reclamantului, iar acestuia din urma, raspunsurile sau comentariile guvernului. Un delegat al Comisiei avea in acest caz legaturi cu cele doua parti pentru a putea ajunge la o reglementare pe cale amiabila prin aceasta interpunere a sa. Cea de-a doua sarcina a sa se inspira din scopul subsecvent functiilor sale de mediere : sa vegheze ca orice reglementare amiabila " sa se inspire din respectul drepturilor omului ". In intreaga procedura a reglementarii amiabile, rolul Comisiei era, din aceasta pricina, de a garanta interesul colectiv in sensul respectarii drepturilor omului - chiar si in cazul concret cand partile convin sa reglementeze cauza intre ele . Aceasta functie a Comisiei de protector impartial al drepturilor omului era deosebit de importanta atunci cand consecintele unei anumite incalcari depaseau interesele reclamantului, ca individ, care a introdus cauza si cand aceasta putea impune statului in cauza sa adopte masuri generale de natura sa impiedice pe viitor incalcari ale aceluiasi drept fata de alte persoane. Un important numar de reglementari amiabile a existat pe temeiul art.28, atunci cand guvernul statului parat luase masuri administrative sau uneori legislative pentru a aduce un remediu eventualelor incalcari ale Conventiei.
Reglementarile amiabile, stabilite in temeiul art.28, puteau fi socotite ca reprezentand reflectarea concesiilor mutuale facute de catre reclamant si de statul parat. In realitate totusi, singura concesie pe care un reclamant o facea in procesul reglementarii amiabile putea fi retragerea cererii sale, dublata uneori de angajamentul de a nu intreprinde asupra aceleiasi cauze o procedura judiciara in fata altor instante, nationale sau internationale. Pentru a exista o reglementare amiabila pe temeiul art.28, statul parat trebuia sa purceada la concesii de fond.
ALTE
PROCEDURI IN FATA COMISIEI : STERGEREA DE PE
Comisia putea uneori sa stearga o cerere de pe rol, procedura reglementata de art.30 din Conventie si care era aplicabila, atunci cand imprejurarile permiteau a se trage concluzia, ca reclamantul nu intelege sa-si mai mentina cererea, ca litigiul s-a stins sau, astfel cum constatata Comisia , nu mai exista vreun motiv pentru examinarea cererii. Comisia trebuia sa mentina orice cerere de pe rol " daca respectarea drepturilor omului astfel cum aceasta era definita de Conventie, o impunea ".
Stergerea de pe rol era deosebit de importanta atunci cand retragerea sau instructiunea reclamantului se intemeia pe un acord prealabil intre statul parat si reclamantul insusi, fara participarea sau influenta Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Spre deosebire de procedura reglementarii amiabile, prevazuta de art. 28 din Conventie, si pentru ca aceasta forma de reglementare informala scapa procedurilor de investigare ale Conventiei, acordul trebuia sa fie in mod necesar incheiat cu respectarea drepturilor omului. Comisia era totusi competenta sa examineze o cerere din oficiu, chiar daca reclamantul a incetat sa se intereseze de cauza sau daca a declarat intentia de a-si retrage plangerea.
RAPOARTELE COMISIEI. Numai in situatiile in care trebuia sa declare cererea admisibila sau sa procedeze la stergerea ei de pe rol, Comisia adopta in cele din urma un raport asupra cererilor examinate. Este important de evidentiat ca in afara deciziilor asupra inadmisibilitatii, rezultatul muncii Comisiei, dupa ce o cerere a fost declarata inadmisibila, se numeste raport, deopotriva pentru a evidentia caracterul de investigatie al muncii depuse in cauza si pentru a sublinia ca avizele Comisiei nu au efect de constrangere din punct de vedere juridic pentru parti.
Daca insa Comisia ajungea la concluzia unei reglementari pe cale amiabila in conformitate cu art.28 alin. 1 lit. b, aceasta intocmea un scurt raport si il adresa statelor in cauza, Comitetului de Ministri si Secretariatului General al Consiliului Europei in scopul publicarii, in conformitate cu art.28 alin. 2. Daca totusi Comisia nu ajungea la o reglementare pe cale amiabila, ea intocmea un raport mult mai detaliat asupra faptelor si formula un aviz " in sensul de a sti daca faptele reflecta, din partea statului interesat, o incalcare a obligatiilor ce ii revin in temeiul Conventiei ". comisia putea deopotriva sa formuleze propuneri pe care le socotea necesare.
O data ce Comisia a transmis raportul sau, in conformitate cu art.31, Comitetului de Ministri, se iveau doua posibilitati. Prima posibilitate: daca Statele in cauza au recunoscut jurisdictia Curtii Europene a Drepturilor Omului, Statul parat, avand nationalitatea reclamantului, Comisia putea, in termen de trei luni sa sesizeze Curtea cu cauza. Un nou Protocol, al noualea, permitea individului sa sesizeze el insusi Curtea.
A doua posibilitate: daca statul in cauza nu recunostea jurisdictia sau daca respectiva cauza nu era adusa in fata Curtii la capatul celor trei luni, Comitetul de Ministri hotara, cu majoritate de doua treimi, daca a existat sau nu o incalcare a Conventiei. Comitetul decidea atunci masurile pe care statul in caua va trebui sa le ia si fixeaza termenul in care acestea trebuiesc luate. Daca statul nu adopta masurile luate, Comitetul de Ministri decidea, tot cu majoritate de doua treimi, asupra urmarilor deciziei sale initiale. In aceasta etapa, Comitetul de Ministri putea hotari publicarea raportului Comisiei asupra cauzei. El putea totusi decide publicarea cu titlu de sanctiune. Un anumit numar de reguli interne ce reglementa procedura in fata Comitetului de Ministri erau in curs de revizuire.
ASISTENTA JUDICIARA. Inca de la aparitia Conventiei, a fost cat se poate de clar ca unele persoane particulare si organisme private dornice sa aduca o cauza in fata instantelor de la Strasbourg, dar care erau lipsite de suficiente mijloace materiale pentru a face fata cheltuielilor necesare, puteau fi excluse de la protectia oferita de Conventie. O asemenea excludere, intemeiata pe cauze de ordin financiar, putea crea incidente grave in ceea ce priveste integritatea Conventiei, astfel incat Comisia Europeana a Drepturilor Omului a editat un Addendum la regulamentul sau interior, enuntand directiile de urmat pentru a acorda asistenta juridica reclamantilor cu privire la care autoritatile interne au certificat incapacitatea financiara de a face fata cheltuielilor necesare unei cauze aduse in fata Comisiei. Aceasta reglementare comporta totusi o lacuna intrucat Comisia nu urmarea sa acorde asistenta juridica decat in masuri in care statul in cauza prezenta in scris observatiile sale asupra admisibilitatii cererii sau Comisia declara cererea admisibila. Ori, in cea mai mare parte a tarilor din Consiliul Europei, sistemele interne de ajutor judiciar nu acopereau cheltuielile infatisate pentru actiuni judiciare internationale. De asemenea, va fi necesar ca reclamantul, cand se afla in fata Comisiei, sa achite cheltuielile din momentul ramanerii definitive a hotararii conform ordinii juridice interne, trecand prin faza de pregatire si de supunere a cererii sale Comisiei, pana in momentul in care una dintre cele doua conditii sus - mentionate este indeplinita .
COMITETUL DE MINISTRI
Comitetul de Ministri, organul politic al Consiliului Europei, este investit de art.32 din CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI cu competenta jurisdictionala. El se pronunta asupra unor chestiuni de drept in situatiile in care nu este sesizata Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Alcatuit din reprezentantii fiecarui stat membru al Consiliului Europei, Comitetul de Ministri actioneaza ca organ jurisdictional inauntrul caruia nu se respecta principiul independentei si al impartialitatii. Statul intimat are drept de vot si prin participarea sa la adoptarea deciziei este atat judecator, cat si parte in propria cauza.
Procedura care se desfasoara in fata Comitetului Ministrilor nu este contradictorie si exclude participarea persoanelor fizice. Ea are, mai degraba, caracter interetatic. Competenta acestui organ consta in pronuntarea unei decizii cu privire la acordarea unei " satisfactii echitabile " in conformitate cu art. 50 din CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI.
Decizia cu privire la fondul problemei de drept se refera doar la existenta sau inexistenta violarii dispozitiilor Conventiei. In conditiile in care se constata existenta violarii, Comitetul de Ministri nu se pronunta cu privire la remediile pe care trebuie sa le ia statul intimat si nici nu fixeaza un termen in acest scop. Aceasta situatie face ca decizia adoptata sa aiba un caracter declarator, caracter care diminueaza efectele obligativitatii ei. Statul este cel care hotaraste in fapt, daca si cum executa decizia Comitetului.
Aplicarea art.50 CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI de catre Comitetul Ministrilor este, la randul ei, nesatisfacatoare. Refuzul Comitetului de a sugera statului intimat sa acorde victimei o satisfactie echitabila prin intermediul careia sa acopere pagubele materiale si morale suferite precum si cheltuielile efectuate, reduc considerabil sansele indivizilor de a le fi protejate drepturile in conformitate cu litera si spiritul Conventiei.
Inoperant ca organ jurisdictional, Comitetul Ministrilor dispune de competenta controlului asupra executarii deciziilor sale prin care a constatat existenta unei violari a Conventiei. In exercitarea acestei atributii figureaza obligatii de rezultat si de mijloace pe seama statului intimat. Daca acesta nu se conformeaza si nu pune capat incalcarilor dispozitiilor Conventiei, Comitetul Ministrilor publica - cu titlu de sanctiune - raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Comitetul de Ministri decide cu o majoritate de doua treimi - una dintre rarele decizii cu caracter obligatoriu pe care Comitetul le poate lua impotriva statelor membre ale Consiliului Europei. Daca a existat violarea drepturilor recunoscute Comitetul de Ministri determina masurile pe care statul in cauza trebuie sa le ia si ii fixeaza acestuia un termen. Daca masurile satisfacatoare nu sunt luate in timpul dorit, Comitetul hotaraste urmarile ce trebuiesc date deciziei sale initiale si publica propriul sau raport. Insa acest control politic nu are decat un caracter subsidiar, Comitetul de Ministri nu ia hotararea finala decat daca nu este competenta Curtea Europeana sau daca aceasta nu a fost sesizata in cele trei luni ce urmeaza comunicarii raportului Comisiei.
Avand in vedere natura politica a Comitetului de Ministri, rolul jurisdictional rezervat cu preponderenta Curtii si functia cvasidiplomatica de conciliere detinuta de Comisie, Consiliul Europei a modificat mecanismul european de protectie a drepturilor omului prin adoptarea Protocolului nr.11, aditional la Conventie. Comitetului Ministrilor i s-a rezervat competenta supravegherii executarii deciziilor Curtii Europene. Au fost facute, de asemenea, modificari procedurale care vizeaza largirea sferei titularilor care pot sesiza direct Curtea, recursul impotriva deciziilor de admisibilitate a cererilor pronuntate de Comisie, recursul prejudicial cu privire la interpretarea Conventiei .
In general, controlul si punerea in aplicare de catre Comitetul de Ministri a hotararilor pronuntate de Curte au un caracter mult mai clar decat atunci cand este vorba de urmarile rapoartelor Comisiei. Art.52 din Conventie arata ca hotararea Curtii este definitiva si art.53 ca Inaltele Parti Contractante se angajeaza sa se conformeze deciziilor Curtii in litigiile in care sunt parti. Conform art.53 "hotararea Curtii este comunicata Comitetului de Ministri care supravegheaza examinarea sa ". Aceasta supraveghere poate imbraca forma unui control al reformelor legislative sau administrative intreprinse de state ca urmare a constatarii unor incalcari sau, in cazul hotararilor pronuntate pentru " reparatie echitabila " pe temeiul art.50, a unui control cu privire la modul in care statul a acordat celui interesat despagubirea stabilita.
Comitetul de Ministri, este important de amintit, nu are competenta de a interveni direct in cadrul supravegherii si executarii unei hotarari de catre statul autor al incalcarii. Daca statul alege a nu tine seama sau a nu acorda efect deplin unei hotarari a Curtii sau unei decizii a Comitetului de Ministri, nu mai ramane adesea mult de facut de catre Comitet pentru a convinge Statul sa respecte hotararile mentionatelor organe de la Strasbourg. Pana acum insa, nu s-ar putea sustine ca sunt state sa nu se fi conformat hotararilor Curtii.
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
A. Compunere
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, creata in 1958 si care si-a inceput activitatea in 1959, se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor membre. Spre deosebire de Comisie, membrii Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt alesi de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, pe baza unei liste prezentate de statele membre. Ei sunt independenti in luarea deciziilor. Membri Curtii sunt alesi pe o durata de 9 ani, putand fi realesi. Totusi, in ceea ce priveste membri desemnati la prima alegere, mandatele a patru dintre membri vor lua sfarsit la implinirea a 3 ani, iar cele ale altor patru membri se vor incheia la implinirea a 6 ani. Membri ale caror mandate se vor incheia la implinirea perioadelor initiale de 3 si 6 ani sunt desemnati pin tragere la sorti efectuata de Secretarul General al Consiliului Europei, imediat dupa ce se va fi procedat la prima alegere.
Pentru a asigura, pe cat posibil, reinnoirea unei treimi a Curtii la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentara poate, inainte de a proceda la o alegere ulterioara, sa decida ca unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmeaza sa fie alesi vor avea o alta durata decat cea de 9 ani, fara ca totusi sa poata depasi 12 ani sau sa fie mai mica de 6 ani. In cadrul Curtii, membrii acesteia isi exercita mandatul cu titlu individual. In tot cursul exercitarii mandatului lor, ei nu pot indeplini functii incompatibile cu cerintele de independenta, de impartialitate si de disponibilitate inerente acestui mandat.
Pentru o buna functionare, si in scopul desfasurarii unei activitati eficiente, Cutea isi alege presedintele si unul sau doi vice - presedinti. Membri sai primesc o indemnizatie pentru fiecare zi de lucru si o suma fixa anuala. Consiliul Europei suporta cheltuielile Curtii. Curtea are sub autoritatea sa directa o grefa. Ea isi alege grefierul si grefierul adjunct dupa ce a consultat secretarul general al Consiliului Europei. Acesta numeste pe ceilalti functionari ai grefei cu acordul presedintelui si a grefierului.
B. Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea stabileste, conform Conventiei, regulamentul si procedura sa. Regulamentul initial, adoptat in 1959 si revizuit de mai multe ori, a facut obiectul unei modificari complete in 24 noiembrie 1982. Acest regulament modificat a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1983. Cu intrarea in vigoare a Protocolului nr.9 la Conventie, pe data de 1 octombrie 1994, acest text amendat a devenit regulamentul A, iar Curtea a adoptat o alta serie de reguli , regulamentul B, care nu se aplica decat problemelor care privesc statelor care au ratificat acest protocol. La 31 mai 1995, 17 state membre ratificasera Protocolulnr.9, printre care se numara si Romania.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului este un organ jurisdictional care functioneaza intr-o Camera de 9 judecatori, desi numarul membrilor sai este egal cu acela al tuturor statelor membre la Consiliul Europei. Din Camera care va examina plangerea face parte, din oficiu, si judecatorul care este cetatean al statului caruia i s-au adus criticile privind incalcarea drepturilor omului sau, in lipsa acestuia, o persoana la alegerea sa. Numele celorlalti judecatori sunt trase la sorti inaintea inceperii examinarii cauzei, prin grija presedintelui. Completul astfel alcatuit poate sau trebuie, in anumite conditii prevazute de regulament, sa se desesizeze in favoarea unei Camere compuse din 19 judecatori. In cazuri exceptionale, aceasta se poate desesiza la randul ei in favoarea Curtii plenare. Sistemul acestor camere a fost instituit in octombrie 1994. Inaintea acestei date, Curtea plenara a tratat optzeci si opt de dosare. De atunci si pana la 31 mai 1995, Camera s-a ocupat de sase dosare .
Asa cum am aratat, Curtea poate fi sesizata de Comisia Europeana a Drepturilor Omului sau de Comitetul de Ministri, dar ea poate fi sesizata si in mod direct de catre un stat parte la Conventie, sau chiar de catre statul al carui cetatean a fost victima unei incalcari.
Comisia participa si ea la proces, fiind reprezentata de un delegat desemnat din randul membrilor sai, dar nu are calitate procesuala, atributia sa fiind de a sesiza Curtea in calitate de '' aparator al interesului public ''.
Examinand dosarul Curtea isi va stabili competenta in cazul in care aceasta i-a fost contestata. Competenta Curtii cuprinde toate cazurile care ii sunt prezentate si care privesc interpretarea si aplicarea Conventiei. Cu toate acestea, competenta ei contencioasa nu se poate exersa decat fata de statele care au declarat ca accepta Conventia ca pe o obligatie juridica sau care si-au dat consimtamantul sau agrementul la o hotarare a Curtii intr-o problema precisa.
Conform Conventiei, orice cerere prezentata Curtii are obligatoriu ca origine o cerere introdusa de un stat, o persoana fizica, o organizatie neguvernamentala, sau un grup de particulari in fata unui alt organism Comisia Europeana a Drepturilor Omului. Comisia controleaza mai intai valabilitatea cererii. Daca cererea este acceptata, ea stabileste faptele si cauta un aranjament prin buna intelegere. In caz de esec, Comisia redacteaza un raport in care constata faptele si formuleaza un aviz despre o eventuala incalcare a obligatiilor care revin statului intimat. Raportul este trimis Comitetului de Ministri al Consiliului Europei. Comisia sau statul interesat pot apoi sa sesizeze Curtea in termen de trei luni. Daca nu au facut-o, Comitetul de Ministri decide daca s-a comis o abatere.
De asemenea, Protocolul nr.9 prevede ca o persoana fizica, un grup de parlamentari sau o organizatie neguvernamentala poate sa sesizeze Curtea atunci cand Comisia a terminat examinarea cererii recunoscuta ca valabila. O Camera formata din trei judecatori, din care si judecatorul partii contractante intimate, poate, in unanimitate, sa decida ca cererea sa nu fie examinata de Curte. In acest caz, Comitetul de Ministri trebuie sa se pronunte.
Procedura in fata Curtii comporta doua faze:
a) o faza scrisa, in cadrul careia partile si Comisia depun memorii si concluzii;
b) o faza orala, in cursul careia speta este examinata in prezenta partilor si a delegatului Comisiei, sedintele fiind publice, cu exceptia situatiilor in care Curtea decide altfel.
La procedurile judiciare participa statul sau statele contractante; comisia participa si ea delegand in acest sens unul sau mai multi membri. Cu toate acestea ea nu face parte din instanta. Dupa prezentarea cererii in fata Curtii, Comisia devine consilier. In fapt, investita cu o misiune de interes general, Comisia este asociata la functionarea Curtii, pe care trebuie sa o "calauzeasca ".
Examinand pe fond, Curtea va decide in legatura cu incalcarile despre care a fost sesizata. Ea va putea, in mod suveran, pe baza probelor care se administreaza, sa stabileasca daca a existat sau nu a existat o incalcare . In cazul in care s-a constatat ca nu a existat o incalcare a prevederilor Conventiei, dosarul se inchide. In cazul in care Curtea constata ca s-a produs o incalcare a prevederilor Conventiei, exista de asemenea doua situatii. In primul rand, exista situatia in care dreptul intern al tarii in cauza nu permite decat in mod imperfect repararea consecintelor incalcarii, caz in care Curtea va acorda celui prejudiciat o satisfactie echitabila, in conformitate cu art. 50 din Conventie. In situatia in care dreptul intern al statului in cauza permite inlaturarea consecintelor incalcarii, statul respectiv va da urmare, prin mecanismele sale interne, satisfacerii cererii persoanei prejudiciate.
In ceea ce priveste reclamantii persoane fizice, Conventia nu le permitea sa sesizeze Curtea, nici sa se prezinte in fata ei in calitate de parti. Un articol din vechiul regulament al Curtii autoriza delegatii Comisiei sa fie asistati de o persoana la alegere. De exemplu, putea fi vorba de avocatul sau fostul avocat al reclamantului sa chiar de reclamant in persoana. Prin hotararea din 18 noiembrie 1970, Curtea a admis aceasta posibilitate, iar de atunci delegatii Comisiei au folosit aceasta posibilitate de mai multe ori.
Regulamentul A mentine o dispozitie analoaga, introducand o noutate importanta: o data ce Curtea a fost sesizata de un guvern sau de Comisie, reclamantul poate sa ceara sa participe la procedura. Daca o face - situatie frecvent intalnita - reclamantul trebuie in principiu sa fie reprezentat de un consilier. Daca a obtinut asistenta juridica pentru a-si apara cauza in fata Comisiei, o pastreaza si in fata Curtii. In caz contrar, presedintele poate in orice moment sa i-o acorde la cerere in anumite conditii. Acelasi lucru se intampla si cu un dosar ajuns in fata Curtii conform regulamentului B, din moment ce comitetul de trei judecatori a decis sa il examineze.
In interesul unei bune administrari a justitiei, presedintele poate sa invite sa sa autorizeze un stat contractant, care nu este in cauza, sa prezinte observatii scrise intr-un termen si asupra unor puncte pe care el le determina. Presedintele poate cere acelasi lucru si unei persoane diferite de reclamant. Desi a refuzat anumite cereri, presedintele a recurs deja la aceasta procedura.
Procedura care se desfasoara in fata Curtii este contencioasa. Cu toate acestea, Curtea incearca la randul sau incearca sa rezolve cauza pe calea unei intelegeri amiabile intre parti. In situatiile in care se realizeaza, Curtea va radia cauza de pe rol. In caz contrar, Curtea judeca cauza si pronunta o decizie definitiva, obligatorie si neexecutorie.
Ca orice act jurisdictional, decizia Curtii Europene nu este susceptibila de contestare sau modificare, ea bucurandu-se de autoritatea lucrului judecat. Aceasta autoritate este relativa, ea neavand efecte erga omnes, deoarece decizia are forta obligatorie numai pentru partile in litigiu. Executarea deciziilor Curtii depinde de statele parti la Conventie.
Aplicarea deciziilor Curtii este supravegheata de Comitetul de Ministri. In anumite conditii, Curtea poate acorda victimei o reparare echitabila . Se pot cere explicatii Curtii in ceea ce priveste interpretarea data sau revizuirea deciziilor sale.
Daca o hotarare nu exprima, total sau partial, opinia unanima a judecatorilor care au judecat plangerea, fiecare dintre ei are dreptul sa adauge opinia personala si motivatia acesteia.
Precizarile anterioare se refera la competenta contencioasa a Curtii. Un protocol al Conventiei, intrat in vigoare pe 21 septembrie 1970, acorda Curtii o competenta suplimentara: aceea de a da avize consultative. Acest Protocol conceput in termeni restrictivi nu a fost insa aplicat inca.
Protocolul nr.11 al Conventiei, deschis spre semnare pe 11 mai 1994, prevede instituirea unei Curti unice permanente pentru a inlocui sistemul actual la doua nivele: in fata Comisiei si in fata Curtii. Pana la 31 mai 1995, toate statele membre ale Consiliului Europei au semnat acest Protocol. In viziunea acestui Protocol, noua Curte unica se va ocupa de reclamatiile individuale si de cele statale. In mod normal, sapte judecatori vor delibera, dar un Comitet de trei judecatori va putea, in unanimitate, sa declare fara obiect reclamatiile lipsite de fundament. Pe de alta parte, Camera constituita va putea in anumite cazuri sa se desesizeze in unei mari camere de saptesprezece judecatori, cu conditia ca nici una dintre parti sa nu se opuna la aceasta decizie .
Hotararea luata de Camera este definitiva in afara cazului in care una dintre partile contractante cere in termen de trei luni de la hotarare revizuirea acesteia in fata Camerei Mari. Un colegiu de cinci judecatori decide daca hotararea trebuie sau nu sa fie examinata de Camera Mare. Statul in cauza trebuie sa se supuna hotararii definitive, executarea hotararii fiind supravegheata de Comitetul de Ministri.
Cu o astfel de structura organizatorica si o competenta contencioasa ( de rezolvare a recursurilor individuale sau statale) imbunatatita, activitatea Curtii va fi mult mai eficienta si se va desfasura intr-o perioada de timp mul mai scurta. Executarea hotararilor Curtii in dreptul intern al statelor constituie in acelasi timp o problema de drept intern, dar si de drept international. Ea pune implicit in discutie prioritatea unor categorii de norme juridice - cele nationale, ale dreptului intern al fiecarui stat membru al Consiliului Europei - cu altele - cale internationale, in speta prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Constitutia Romaniei din 1991 a rezolvat acest conflict de legi, acordand prioritate aplicarii normelor juridice internationale din domeniul drepturilor omului( art.20 alin.2).
Problema aplicarii deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului depinde de statele implicate si este rezultatul unui complex de imprejurari, dintre care mentionam urmatoarele: deciziile Curtii au forta obligatorie, dar nu si executorie; ele produc efecte inter partes si nu erga omnes ( intre partile in litigiu, dar nu si fata de terti); deciziile obliga partile numai fata de cazul rezolvat de Curte. Apreciem ca aparatul de protectie al drepturilor omului constituit in cadrul Consiliului Europei este "supranational " in sensul in care intelegem promovarea, protectia si garantarea drepturilor omului ca o problema "fara frontiere ", care caracterizeaza toate societatile contemporane indiferent de structura lor politica, economica, sociala etc. De altfel, s-a constatat ca vasta problematica a drepturilor omului a cunoscut o evolutie dinspre proclamarea juridica a acestora, spre socializare si internationalizarea lor; dinspre simpla proclamare a lor ca idealuri in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, spre protectia si garantarea lor juridica realizata a nivel international - prin adoptarea unor conventii internationale care prevad obligatii juridice pentru statele parti si crearea unui mecanism de "sanctionare " a incalcarilor sau vatamarilor aduse acestora - si national prin prevederea in legea fundamentala a statelor a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor si a garantiilor constitutionale ale acestora.
Metodele de aplicare a deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului au fost perfectionate si vizeaza aspecte juridice si nejuridice. Comitetul Ministrilor, care este organul executiv al Consiliului Europei, este competent sa vegheze la respectarea deciziilor Curtii si la punerea lor in practica de statele implicate. Acestea au o obligatie juridica de a respecta atat conventiile la care sunt parti contractante si care au fost adoptate de Consiliul Europei, cat si actele oficiale adoptate de organele Consiliului Europei. Aceasta obligatie decurge din manifestarea libera a consimtamantului statului care adera la Statutul Consiliului Europei. Calitatea de membru cu drepturi depline in organizatia pan - europeana presupune drepturi si obligatii internationale. Printre obligatiile internationale se numara si aceea de a respecta cu buna - credinta tratatele internationale - care este de altfel, si obligatia esentiala ce formeaza continutul principiului fundamental al dreptului international "pacta sunt servanta ", precum si indeplinirea obligatiilor liber asumate si ale acelora care decurg din continutul calitatii de membru al unei organizatii, subiect de drept international public - este cazul in speta a Consiliului Europei.
Aspectele nejuridice ale aplicarii deciziilor Curtii, precum si ale actelor adoptate de organele Consiliului Europei, nu constituie obiect al preocuparilor noastre in cadrul acestui studiu, ele fiind de natura politica, economica etc. Consideram ca o importanta au avut-o si continua sa o aiba activitatile de informare, popularizare, larga raspandire a materialelor documentare despre drepturile omului - ele, alaturi de activitatea educationala la nivel international si national, constituind elementul important, stabil si eficient de asigurare a unei respectari voluntare a drepturilor omului atat de catre individ, cat si de catre stat, indiferent de raportul juridic concret in care s-ar materializa oricare dintre drepturile prevazute in Conventia Europeana a Drepturilor Omului sau in Constitutia statelor membre ale Consiliului Europei.
Un alt aspect nejuridic privind respectarea deciziilor Curtii Europene il constituie faptul ca practica acestei instante este considerata de catre statele membre ale Consiliului Europei un " indicator ", un "standard " pentru activitatea jurisdictionala nationala. Ne referim la faptul ca in aplicarea dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a celor 11 Protocoale aditionale, Curtea este competenta sa faca interpretarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului conform art.45. Aceasta interpretare facuta la cererea unui stat parte la CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI sau in aplicare dispozitiilor Conventiei cand se rezolva un caz concret - ceea ce rezulta de altfel si din considerentele deciziei - este obligatorie pentru state. Obligatia statelor de a se raporta la acest standard rezulta din prevederile implicite ale Conventiei Europene ale Drepturilor Omului, din calitatea statului de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, precum si din calitatea acestuia de stat membru la Conventie, care, fiind un tratat international, stabileste obligatii internationale liber asumate si nu posibilitati alternative de la care statele pot sa abdice dupa bunul lor plac. In literatura s-a exprimat ideea conform careia conventiile in materia drepturilor omului sunt tratate - legi, care atribuie statelor obligatii obiective si absolute, nu obligatii subiective si reciproce. Acestea trebuie sa asigure prin intermediul unor masuri legislative, administrative sau judecatoresti, interpretarea si aplicarea uniforma a CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI.
BIBLIOGRAFIE
A. Nastase, D. Popescu, Coman Florian, Drept international public, Casa de editura si presa "Sansa" SRL , Bucuresti, 1997, editie revazuta si adaugita.
N. Cobescu, V. Duculescu, Drept international public, Ed. Publirom, 1992.
Victor Duculescu, Protectia juridica a drepturilor omului - mijloace interne si internationale, editura Lumina Lex, 1995, Bucuresti.
Corneliu Liviu Popescu, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. All Back, 2000.
Coman Florian, Drept international public, vol.2, ed. Sylvi, 1999, Bucuresti.
Constantin Valentin, Documente de baza ale Comunitatii Europene editura All, 1997.
Ion Suceava, Coman Florian, Criminalitatea si organizatiile internationale, editura Romcartexim, 1997.
V. Lipatti, I. Diaconu, Conferince on Security and Cooperation in Europe,editura Politica, 1975, Bucuresti.
Martian I. Niciu, Organizatii internationale guvernamentale, editura Fundatiei "Chemarea", Iasi, 1994.
Charles Zorgbibe, Constructia europeana, trecut, prezent, viitor, editura Trei, 1998.
V. Lipatti, I. Diaconu, Documente de baza ale Comunitatii si Uniunii Europene, editura Publirom, 1999.
Popa Vasile, Care sunt si cum se pot apara drepturile omului, editura Lumina Lex, 1996.
Popa Vasile, Drepturile omului in Comunitatea Europeana, editura Sansa, 1995.
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului si in Constitutia Romaniei, editura All Beck, 1999.
Gomien Donna, Introducere in Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Leicu Corina, Institutiile comunitare editura All Beck, 1997.
Hartley Trevor, The fundations of European Community Lay,1987.
Reuters Paul , Organisation europeennnes, Presses universitaires de France, 1978.
Velu Jaque , La mise en ouvre interne de la Convention Europeennes, Science politique, 1970, Presses universitaires de France.
Ion Suceava, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin, Omul si drepturile sale, Tipografia Ministerului de Interne, 1991.
Dictionnaire de la terminologie du droit international, Paris, Editions Sirey, 1960, p.433.
Adrian Nastase, Documente fundamentale ale dreptului international si ale relatiilor internationale, editura Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1997.
V. Lipatti, I. Diaconu, Securitatea si cooperarea in Europa, Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a CSCE.
Closca Ionel, Suceava Ion, Tratat de drepturile omului, editura Europa Nova, Bucuresti, 1995.
Grigore Geamanu, Drept international public, vol. 1, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.
Moca Gheorghe, Drept international public, vol.1, Universitatea Bucuresti, 1989.
Paul Marabulo, La cooperation internationale dans le domaine de la police pour prevenir et reprimer la criminalite, Universite de Nice, 1953.
Stavar Florenta, Organizatiile internationale si relatiile acestea cu ONU si institutiile sale specializate, editura Sansa, 1974.
Drepturile omului - Documente ale Consiliului Europei. Editie ingrijita de dr. Closca Ionel, dr. Ion Suceava, Asociatia Romana de Drept Umanitar si Comitetul pentru Drepturile Omului din Ministerul de Interne, Bucuresti.
G. Cohen - Jonathan, La Convention Europeenne des Droits de L'homme, Economica, Presse Universitaires D'Aix - Marseille, 1989, p.250.
D. J. Harris, M. O'Boyle, C. Warbrick, Law of European Convention on Human Rights, London, Dublin, Edinburgh, 1995, p.23.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1753
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
