Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


INTRODUCERE. RETORICA, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Conceptul de comunicare de masa
COMUNICAREA ORGANIZATIONALA
RAPOARTUL ANUAL
COMUNICAREA NON-VERBALA Kinetica si Proxemica
ORGANIZAREA COMUNICARII IN INTERIORUL INTREPRINDERII SI IN RELATIE CU MASS-MEDIA
COPIERI SI IMAGINI-OGLINDA
DISCURSUL
COMUNICAREA UMANÃ CA DISCURS PERSUASIV
COMUNICAREA UMANA (CONCEPT, PROCESE, TIPURI, TEORII)
TEORII SI MODELE ALE COMUNICARII

INTRODUCERE. RETORICA, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE

            1. Societatea contemporana si revirimentul retoricii

            Deschisa si plurala, gandirea moderna sondeaza (in mai mare masura decat in paradigmele anterioare) necunoscutul, cautand in real nu ceea ce confirma, ci ceea ce contrazice cunostintele anterioare, prefera intrebarile raspunsurilor, accentueaza solidaritatea conceptuala, complementaritatea teoriilor: “Nu exista decat o modalitate de progres in stiinta: negarea stiintei deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). In aceasta perspectiva constituirea cunoasterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistema a trebuit sa le traverseze.



            Or, o asemenea ruptura este reprezentata si de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucrarile lui C. Perelman si L. Olbrechts-Tyteca, vizand reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentarii intr-o lume guvernata de imperativul comunicarii, inclusiv in cadrul activitatii stiintifice) si microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul m in-Retorica generala.

            Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicarii persuasive: argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii discursive in general, a celei politice, publicitare in particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformarii retoricii intr-un fel de matrice a stiintelor umane (cf. Michel Meyer, 1988).

            Retorica renaste cand ideologiile se prabusesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizeaza devenind problematic.

            In aceasta privinta epoca noastra se poate compara cu cea a democratiei ateniene si renasterii italiene, doua mari momente ale retoricii. In primul caz asistam la inlatuarea explicatiilor mitice si a ordinii sociale aristocratice, iar in cel de-al doilea la ocultarea vechiului model scolastic si pregatirea erei burgheze.

            Epoca noastra “pour le meilleur et pour le pire” traieste ora retoricii. E suficient sa deschidem televizorul, sa privim mesajele publicitare, sa-i ascultam pe oamenii politici. Discursul si imaginea trebuie sa:

intereseze         - DOCERE

seduca             - DELECTARE

convinga          - MOVERE.

            “De la prietenie la dragoste, de la politica la economie, relatiile se fac si se desfac prin exces sau lipsa de retorica” (M. Meyer, 1993: 7).

            Ansamblul stiintelor umane si nu doar filosofia sunt marcate de conditia retorica, fie ca e vorba de analiza estetica sau poetica a fenomenului literar, fie ca e vorba de hermeneutica (interpretarea trecutului si a mesajelor plurivoce).

            In stiintele politice si psihologie ea este sursa jocurilor de influenta, a mobilizarii pasiunilor si cautarii consensului.“Fie ca vrem, fie ca nu vrem retorica s-a insinuat in cotidian cu multiplele sale forme si constructe, modificand modul nostru de gπndire (M. Meyer, 1993: 11).

            In gandirea actuala a reorganizarii, resemantizarii, reinterpretarii cunostintelor (“era a banuielii” in formularea Nathaliei Sarraute), argumentarea devine un fel de asimptota a activitatii discursive care interrelationeaza aspecte constructive si reflexive, informative si persuasive.

            Daca grecii din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie si violenta au cautat un organon care sa extinda jurisdictia ratiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atat mai mult societatea moderna a conflictelor, confruntarilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. “Cheie de bolta a culturii noastre” (O. Reboul, 1991: 80), retorica este “mai mult decat un set de reguli ; prin amploarea observatiilor, precizia definitiilor si rigoarea clasificarilor ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului” (P. Guiraud, 1972: 24).

           

            2. Argumentare si interactiune discursiva

           

            Dat fiind ca asistam astazi la extinderea interactionala a cercetarii lingvistice: introducerea, alaturi de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici (“background knowledge” la J. Searle, “comuniunea de interese” la C. Perelman), incorporarea de reguli tinand de o antropologie generala a comunicarii (principiul cooperarii la P. Grice, al rationalitatii la A. Kasher, al pertinentei la Wilson & Sperber), includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor, ni se pare legitim sa integram aceste elemente intr-o modelare plurinivelara a interactiunii discursive reprezentate de argumentatie.

            De fapt, aceasta focalizare dialogica concorda cu orientarea generala a stiintelor omului preocupate de intercomprehensiune, de problematica receptarii (estetica receptarii, pedagogia receptarii, “discourse comprehension”) si cu postulatul (explicit sau implicit) ca orice discurs fara a fi necesarmente dialogat este intotdeauna dialogic.

            Deci in locul discursivitatii lineare, telegrafice (de la stanga la dreapta) a anilor “60, vom defini o logica polifonica in cadrul careia “A vorbi inseamna a anticipa calculul interpretativ al celuilalt” (conform pertinentei formulari a lui Francois Flahault - La parole intermédiaire), pentru ca interactiunea reprezinta realitatea fundamentala a limbajului.

            Trebuie sa subliniem de la inceput functia praxiologica a limbajului in general; consideram ca dimensiunea actionala caracterizeaza toate instantele situatiei de comunicare: actiune asupra referentului (decupaj, selectie, ierarhizare specifica), asupra interlocutorului (influenta directa in cazul actelor factitive de tip “a ordona” sau influenta epistemica indirecta in cazul actelor non factitive de tipul “a aserta, a afirma”), asupra codului (introducere de semnificanti si semnificati noi), asupra locutorului .

            In perspectiva logico-lingvistica si actionala argumentarea se constituie ca dispozitiv discursiv complex (cf. si M.Tutescu, 1998) interactional (subintins de o logica a schimbarii - modificarea universului de credinte si cunostinte, precum si a dispozitiilor actionale ale interlocutorului in cazul unui act reusit), dialogic (ce mobilizeaza destinatarul- “alteritate constitutiva” a interactiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic si situational), inferential (construind un parcurs interpretativ orientat) si pertinent (esentiala va fi nu problematica figurilor in ansamblul ei, cat descrierea functionarii anumitor figuri, in primul rand metafora a carei prezenta se explica prin nevoile argumentarii).

Nivelele de analiza ale dispozitivului argumentativ cuprind:

 i) lexicul (“citadinita”, “cotrocenizarea puterii” la O. Paler, “jirinovskizarea” lui Eltin apud-Ion Cristoiu devin cuvinte ale limbii, ale limbajului publicistic);

ii) secventa de acte de vorbire (-” Serviti cafea?” -” Vreau sa dorm peste doua ore”, in care raspunsul este o argumentare a unui refuz indirect) si



 iii) textul integral (bazat pe o strategie narativa, polemica, metaforica etc. ca in celebra arhitectura metaforica pascaliana: “Omul este o trestie, dar o trestie ganditoare”).

            In investigarea limbajului este urgenta depasirea etapei asimetrice de analiza exclusiva a producerii in detrimentul receptarii. Ni se pare util sa analizam interrelatia actiunilor intr-o perspectiva macrostructurala (macroacte de limbaj, secvente de acte, coerenta textuala) si sa stabilim inlantuiri argumentative, posibile argumentative, dat fiind ca actiunea verbala produce o modificare a universului epistemic al agentilor, mobil al unor actiuni non verbale viitoare. Este evident faptul ca actiunea verbala a locutorului poate produce atit o actiune verbala cit si una non verbala a interlocutorului (intrebarea “Cat e ceasul?” poate furniza fie replica “E ora 11,00”, fie plecarea precipitata a invitatului care a inteles in virtutea datelor contextului, ca e momentul sa plece; deci nu este lipsit de interes sa examinam in paralel actiunea agentului si reactia co-agentului.

            Neoretorica (Perelman & Olbrechts-Tyteca) situeaza argumentarea preponderent la nivelul produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A - “Une femme c’est une femme”, tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C - “Les amis de nos amis sont non amis” etc.). Aceste scheme se intemeiaza la nivelul continutului pe anumite sisteme de valori, ierarhii si toposuri, iar la nivelul expresiei pe modalitati dominante (injonctivul, asertivul de tip maxima, slogan) si pe figuri preferentiale de natura sintactica (simetria, repetitia, anafora) si semantica (ironia, metafora, metonimia).

            In raport cu neoretorica bazata pe analiza organizarii argumentative si figurale, in logica naturala (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux), argumentarea este definita ca instituire a unei schematizari, inevitabil legata de sistemul simbolic al unei limbi naturale si de situatia de comunicare. Ancorarea in context se realizeaza prin intermediul modelului situatiei, a acestei forme-sens numite schematizare, efect al unei alegeri discursive: selectie (a actantilor), restrictie ,determinare, modalizare si al unor operatii logice: inferenta, deductie, inductie, analogie. Un exemplu pregnant de modulare a schematizarii o reprezinta cele 100 de variante ale calatoriei cu autobuzul (R. Queneau - Exercices de style) sau tema cu variatiuni caragialiana (Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii).

            3. Inculcarea orientarii argumentative

           

            Incercand sa reformulam in perspectiva argumentativa maximele griciene ale comunicarii eficiente (P. Grice, 1975), am putea conecta intentiilor si maximelor locutorului, maximele complementare ale interlocutorului (cf. C. Perelman - Olbrechts-Tyteca, 1958).

MAXIME

LOCUTOR

INTERLOCUTOR

Calitate

sinceritate i.e. enunturi adevarate

credulitate - considerarea enunturilor ca adevarate

Cantitate

informativitate optima + sintaxa argumentativa pertinenta

interes i.e. relatie cantitativa intre noua informatie si informatia de fundal (“background knowledge”)

Modalitate

organizare coerenta, graduala a vectorialitatii argumentative (fie argumentul soc la inceput - Aa cu scaderea fortei persuasive, fie argumentul soc la sfarsit - aA - modelul american al efectului remanentei, fie ordinea triadica “nestoriana” AaA, beneficiind de un incipit si final puternic

sesizarea acestei vectorialitati

Relatie




adecvare referentiala (in campul disciplinar investigat), adecvare intersubiectiva (discurs simetric intre egali/vs/discurs asimetric)

adeziune/respingere a argumentarii propuse

            Dat fiind ca discursul este adesea conflict si presiune ideologica si/sau actionala (“Pretentia de a descrie realitatea nu este decat travestirea unei pretentii fundamentale si anume aceea de a exercita o presiune asupra opiniilor celorlalti” - O. Ducrot & J.C. Anscombre, 1983: 169), argumentarea este lexicalizata de acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o obiectie”, “a sustine”, “a mentine” si de un ansamblu de strategii de insistenta, insinuare, ignoranta simulata etc. care constituie macro-acte de limbaj (“a contrazice”, “a presupune”).

            4. Relatia ethos/logos/pathos

            Recent situata ca interdisciplina in campul stiintelor comunicarii, argumentarea face parte din familia actiunilor umane avind drept finalitate convingerea, alaturi de manipulare, propaganda, seductie si demonstratie. Argumentarea difera esentialmante de violenta, seductie sau demonstrare. A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o alta cauza de inegalitate culturala care se suprapune traditionalei inegalitati economice. Or, sistemul democratic acorda tuturor cetatenilor dreptul de a lua cuvantul prin instituirea libertatii de expresie ca drept constitutional de baza. De aceea in secolul XX, dupa caderea regimurilor totalitare istoria retoricii se va confunda cu istoria politica.

            Traditional asociata lui “ars bene dicendi”, retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificatii contextuale:

1.    persuasiune si convigere, altfel spus crearea asentimentului;

2.    seductie sau manipulare;

3.    instituirea verosimilului, opiniei sugerand inferente sau chiar calculandu-le in locul interlocutorului;

4.    sugerarea implicitului prin explicit;

5.    instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal;

6.    utilizarea unui limbaj figurat si stilizat (limbajul literar);

7.    decelarea intentiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul “urmelor” enuntarii in enunt (cf. si M. Meyer, 1993: 17-18).

            Din punctul de vedere al oratorului ceea ce conteaza in primul rand este varietatea formelor “retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propaganda (cf. infra). Propaganda reprezinta o violenta mentala (viol al multimii in formularea memorabila a lui Serge Tchakotine), manipularea psihologica subliminala functioneaza ca “persuasiune clandestina” (Vance Packard), iar seductia se bazeaza pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “bains de foule” ale oamenilor politici).

            Diferite maniere de a convinge:

                                                                        Convingere

            Manipulare

                                                                                                                                    Stiinta

            Propaganda                                                                                    

                                                                                                            Demonstratie

                                      Seductie

                                                Retorica                                   Argumentatie

           

                                                                        (P. Breton, 1996:5)

            Din punctul de vedere al auditoriului ceea ce conteaza cel mai mult sunt descifrarea intentiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientarii argumentative induse.

            In sfarsit mesajul in sine se bazeaza pe sensul lingvistic si conditiile pragmatice ale utilizarii sale, pe genurile discursive utilizate (in varianta tipologica: discurs cotidian /vs/ literar /vs/ mediatic si structurala: discurs narativ /vs/ discurs descriptiv /vs/ discurs prescriptiv etc.).

            De fapt relatia intre sine (ethos) si ceilalti (pathos) via logos reprezinta esenta principalelor modele lingvistice din antichitate pana in zilele noastre.

Modelul



Eul

Quaestio

(Discursul)

Celalalt

Aristotel

ethos

logos

pathos

Bühler

expresie

denotatie

persuasiune sau emotie

Jakobson

emitator

mesaj

receptor

Austin

ilocutionar

locutionar

perlocutionar

(M. Meyer, 1993:23)

            De aici pertinenta definire a retoricii in recenta sinteza a lui Michel Meyer: “retorica este intalnirea dintre oameni si limbaj in prezentarea diferentelor si identitatilor lor. Ei afirma identitatea prin limbaj pentru a se regasi, a se respinge, a gasi un moment de comunicare sau dimpotriva a constata ca ii desparte un “zid” (M. Meyer, 1993: 22).

            In istoria raportului dintre aceste trei componente au existat momente de hegemonie a logosului (viziunea logicizanta, carteziana a limbajului), de dominare a pathosului (in retorica manipulatoare - propaganda) sau de supralicitare a ethosului (rolul determinant al subiectului, problema moralei sale). Platon ii situa pe poeti si pe sofisti in aceeasi tabara pentru efortul lor de a face sa para adevarate sau macar verosimile, discursuri neadevarate. De fapt ar trebui opusa argumentarea care ridica probleme ce separa interlocutorii de retorica ce prezinta chestiunile ca fiind rezolvate; prima este rationala, ultima manipulatoare. Roland Barthes utilizeaza conceptul de retorica neagra pentru aceasta strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului si retorica alba, analiza critica, lucida a procedeelor discursive.

            Pentru a restabili acest echilibru si a intemeia retorica si argumentarea ca stiinte critice, vor trebui abandonate o serie de prejudecati precum ruptura afectivitate/argumentare sau suprapunerea afectivitate = irationalitate. De fapt, aceasta schimbare de paradigma a fost deja amorsata prin noul rol al subiectivitatii in stiinta, ca si prin ponderea metaforicului in toate tipurile de discurs, inclusiv cel cotidian si stiintific.

            In perspectiva rationalitatii profunde a schimbului discursiv, rationalitate ce nu exclude dimensiunea figurala, argumentarea imbogateste insasi semnificatia libertatii umane: “Numai existenta unei argumentari care sa nu fie nici constrangatoare nici arbitrara acorda un sens libertatii umane, conditie de exercitare a unei alegeri rezonabile” (C. Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 673).









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1313
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site