Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

MANAGEMENTUL COMPORTAMETAL IN MEDICINA DENTARA PEDIATRICA

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
MANAGEMENTUL COMPORTAMETAL IN MEDICINA DENTARA PEDIATRICA

MANAGEMENTUL COMPORTAMETAL IN MEDICINA DENTARA PEDIATRICA

1. TRIUNGHIUL TRATAMENTULUI PEDODONTIC



Tratamentul dentar al copiilor presupune o relatie interpersonala intre medic – copil si familie, relatie definita ca “triunghiul tratamentului pedodontic” cum o numeste Wright si colab(1988).

Copilul este notat ca fiind varful triunghiului si centrul atentiei familiei si echipei stomatologice (fig. 1). Triada parinte – copil – medic dentist, daca functioneaza optim, va avea ca rezultat anumite raporturi benefice intre medic si copil (Maxim si colab in 1998).

Pacientul copil

Familia (mama)                     Echipa stomatologica

Fig. 1.Triunghiul tratamentului pedodontic

(dupa G. Wright)

Incepand deja cu perioada anteprescolara la copii in aceste raporturi interpersonale se mai adauga influenta altor persoane (educatori, profesori, prieteni, cunoscuti etc.) – anturajului (fig. 2).

In perioada scolara, in special in perioada pre- si pubertarǎ rolul familiei (parintilor) scade in aceste relatii interpersonale si se mareste evident rolul anturajului.

                      

          Pacientul copil

Familia (mama)                     Echipa stomatologica

Fig.  Relatii interpersonale in tratamentul dentar

(dupa G. Wright)

            RELATII INTERPERSONALE

            IN CABINETUL DENTAR

In cabinetul dentar se pot crea diferite situatii in relatiile interpersonale (fig. 3).

   A                                                                  B

     C                                                           D

Fig. 3. Situatii in relatiile interpersonale in cabinetul dentar (dupa Bratu si colab)

Situatia A – este o relatie ideala intre toate partile, insa ea poate sa se modifice in orice moment. De aceea de la medic se cere o atitudine vigilenta, foarte atenta in cuvinte si actiuni.

Situatia B – este caracteristica pentru copiii de varsta anteprescolara, cand copilul este inca complet dependent de mama, care asigura pentru el securitatea si reprezinta un ghid de comunicare. Dialogul se va realiza prin intermediul mamei, iar examinarile si toate manoperele se vor realiza in brate.

Situatia C – este cea mai dificila si trebuie evitata. Dialogul se stabileste intre parinti si medic. Copilul este agresat de aceasta coalitie si poate sa nu accepte examinarile si tratamentul.

Situatia D – poate aparea la copii de varsta scolara care doresc sa-si afirme personalitatea, sa scape de sub tutela parinteasca si tind sa stabileasca relatii personale cu medicul, venind in unele cazuri in contrazicere cu parerile parintilor.

Comunicarea medicului cu copiii neascultatori, nesupusi poate fi reusita numai in cazul in care el va interpreta corect diferitele aspecte ale comportamentului copilului.

 TIPURI DE COMPORTAMENT LA COPII

          Exista mai multe tipuri de comportament la copili :

          Copii ce dau consimtamantul de colaborare. Asemenea copii discuta cu medicul, inteleg necesitatea tratamentului si indeplinesc toate cerintele. Pregatirea catre vizita la medicul dentist, discutiile trebuie realizate intr-un limbaj inteles de copil, accesibil pentru varsta psihologica.

          Copii cu capacitati insuficiente pentru colaborare. Acesti copii nu sunt in stare sa intre in contact verbal cu medicul si sa inteleaga necesitatea vizitei la medicul dentist. In acest caz tratamentul dentar trebuie realizat prin aplicarea anesteziei generale sau administrarea sedativelor.

          Copii cu incapacitati potentiale pentru colaborare. Din aceasta categorie fac copiii de 3-6 ani. Copiii cu experienta negativa stomatologica sau cei speriati de povestirile groaznice ale parintilor, prietenilor etc. Au frica de medic si de aceea necesita o atitudine speciala.

          Copii cu comportament isteric sau necontrolat. Copiii tipa, efectueaza miscari necontrolate etc. Aceste atitudini necontrolate pot sa apara mai ales cu ocazia primei vizite la medicul dentist, cand copilul are accese de manie, plange, loveste, musca si de obicei, coboara dupa comportament intr-un stadiu mai infantil decat varsta lui. Unii copii opun rezistenta examinarii stomatologice: strang din buze, se agita. In general sunt copii capriciosi, rasfatati, care incearca sa aiba un comportament similar celui din familie. Este important sa incercam o comunicare fara sa-i constrangem, adoptand o pozitie ferma, ca ei sa inteleaga ca nu li se permite comportamentul de acasa.

          Copii cu comportament negativ. Copil pasiv care sta incordat in fotoliu, cu dintii inclestati, evita sa priveasca medicul in ochi si ignora orice tentativa de comunicare. In general copiii de varsta prescolara si scolara refuza sa deschida gura, prin aceasta aparandu-se de comanda parintilor, medicului.

          Copii cu comportament de frica. Din cauza fricii fata de vizita la medicul dentist o parte din copii devin timizi si fricosi. Copiii fricosi refuza uneori sa intre in cabinet, sa se aseze in fotoliu si nu accepta sa stea fara insotitorii lor. Ei urmaresc cu privirea medicul, se feresc de apropierea lui, adesea nu aud si nici nu vor sa-si concentreze atentia  asupra cuvintelor medicului, de aceea incercare unui dialog pentru o comunicare reala este frecvent fara succes. O privire binevoitoare, un gest amical vor putea reduce frica, pregatind copilul pentru o buna cooperare. Urmeaza sa-l convingem de lipsa agresiunii in manipularile stomatologice, cum functioneaza utilajul, folosind procedee psihoterapeutice. Atitudinea timida se intalneste de obicei la copii cu experienta sociala limitata, cu o labilitate emotionala. Acesti copii vor fi nesiguri, cu deficiente de actiune si comunicare, se situeaza pe pozitii defensive. Daca nu-i abordam corect pot evolua spre atitudini necontrolate. Asemenea copii trebuie stimulati pentru cooperare in sedintele urmatoare, laudandu-i, recunoscand progresul.

          Copii cu comportament de frustrare, dar care accepta colaborarea. Copilul este incordat, urmareste orice actiune a personalului medical. Tratamentul este acceptat, insa frecvent insotit de plans. Situatia este controlata de medic deoarece copilul vrea sa colaboreze.

          Copii cu comportament plangaret. In asemenea caz plansul este o reactie compensatorie fata de frica. Tratamentul este insotit de plans in pofida anesteziei perfecte. Numai castigand increderea pacientului se poate obtine succes.

           Copii cu comportament stoic. Asemenea copii suporta pasiv si linistit tratamentul, insa ei au un aspect inchis si trist. Asa ceva nu este tipic pentru copii si poate fi consecinta aplicarii unei pedepse fata de copil inainte de tratament.

          In general tipurile de comportamente enumerate sunt deseori asociate.

3. VARIABILE CARE INFLUENTEAZA COMPORTAMENTUL COPILULUI

          Variabilele care influenteaza comportamentul fata de tratamentul stomatologic sunt:

1)     varsta si dezvoltarea cognitiva a copilului;

2)     temperamentul copilului;

3)     aspecte legate de medic;

4)     anxietatea materna;

5)     antecedentele medicale;

6)     momentul din zi cand se desfasoara consultatia si durata tratamentului;

7)     gradul de informare al pacientului.

3.1. Varsta si dezvoltarea cognitiva a copilului

In functie de varsta pacientii sunt impartiti in:

- copii foarte mici (sub 3 ani). Ei au dezvoltate doar cateva mecanisme cognitive efective fundamentale de copiere. De aceea pacientii in varsta de sub 3 ani sunt considerati, in mediul cabinetului dentar, pre-cooperanti. Trasaturile dominante ale acestei varste sunt: plansul si incercarile disperate de a scapa de tratament cu orice pret.

Tratamentul se desfasoara frecvent folosind tehnici restrictive de constrangere ceea ce traumatizeaza atat echipa medicala cat si parintii si nu in ultimul rand copilul.



De aceea tratamentul medicamentos al acestor copii apare ca o alternativa demna de luat in considerare pentru tratamentul dentar mai ales la copii cu o afectare dentara importanta (Wilson 2000).

- copii mici prescolari (intre 3-7 ani). Prescolarii incep sa-si dezvolte mecanismele de copiere. Ei sunt considerati pacienti cooperanti sau potential cooperanti (Yaari 1999).

- copii mari scolari (intre 8-10 ani). La aceasta varsta pot fi folosite cu succes tehnicile care fac apel la rationamentul copilului precum si tehnici de magulire ale copilului.

- adolescenti,

- adulti.

3. Temperamentul copilului

          Temperamentul copilului poate influenta tratamentul. De exemplu gradul de sociabilitate al copilului poate influenta comportamentul sau la medicul dentist (Wilson, 2000).

3.3. Medicul pedodont

Aspectele care tin de medic:

Ø     aspectul neplacut al cabinetului,

Ø     aspectul neplacut al imbracamintei medicului,

Ø     necunoasterea pacientului de catre medic,

Ø     lipsa de indemanare si  viteza de lucru a medicului,

Ø     personalitatea neplacuta a medicului,

Ø     limbajul folosit de medic,

Ø     nefolosirea laudei, lipsa de control si empatie,

Ø     folosirea de comenzi cu valoare de sugestii, lipsa de umor in comunicarea cu pacientul.

3.4.Anxietatea materna

Tendinta  traditionala este ca insotitorii sa fie exclusi din cabinet deoarece:

Ø     se amesteca in timpul tratamentului prin vorbit (cu copilul sau medicul) ceea ce deranjeaza medicul;

Ø     se evita transferarea fricii de la mama la copil,

Ø     nu s-a demonstrat efectul benefic al prezentei mamei in raport cu comportamentul copilului la tratament (Poynter, Peretz si colab 1998).

3.5.Antecedentele medicale

Experientele medicale anterioare negative pot sa conduca la un comportament necooperant ulterior.

3.6. Momentul si durata tratamentului

Se recomanda planificarea tratamentului cand copilul este odihnit si sedintele de tratament sa fie scurte.

3.7. Gradul de informare al pacientului

In general copiii dar si parintii nu sunt informati asupra necesitatii tratamentului dentar si mai ales asupra riscurilor medicale grave la care sunt supusi pacientii care nu urmeaza un tratament adecvat.

In functie de tipul psihologic diagnosticat la copil tactica actiunilor medicului va fi diferita dar totdeauna blanda, prietenoasa, dar ferma, incurajand inclinatiile bune ale copilului, si eliminand din start pe cele negative.

In actiunea de a convinge copilul sa-si invinga teama de medicul dentist, pe lana medic un rol foarte important il au parintii. Acestia trebuie sa poarte discutii cu propriul copil folosind cuvinte cat mai simple, convingatoare si pe intelesul sau despre: cum apar cariile si ce se poate face impotriva acestora; de ce trebuie ca si dintii de lapte sa fie ingrijiti corect si regulat; de ce medicul trebuie sa controleze regulat dintii.

De asemenea este bine ca inainte ca propriul dumneavoastra copil sa mearga prima data la un control dentar, incercati sa-l determinati sa va insoteasca si sa asiste ca spectator atunci cand dumneavoastra, ca parinte mergeti la control regulat (incercati ca vizita sa fie scurta si sa nu ridice probleme complicate din punct de vedere medical). Astfel copilul este introdus in atmosfera de lucru. Lasati-l chiar sa se joace acasa de-a medicul dentist utilizand o oglinda mica. Lasati-l in aceasta atmosfera calda a jocului, sa controleze “starea” dintilor dumneavoastra.

Prima vizita a copilului in cabinetul dentar trebuie deci sa fie bine pregatita in cadrul familiei, dar si medicul la care mergeti trebuie informat despre acest lucru.

Acesta este dator sa-si rezerve pentru aceasta prima vizita o perioada mai lunga de timp pentru a se acomoda cu instrumentele, a caror utilitate va fi explicata in termeni adecvati varstei lui, cu zgomotele, mirosul si cu personalul cabinetului.

Se recomanda ca prima sedinta sa se limiteze doar la familiarizarea copilului cu conditiile cabinetului, cu fotoliul dentar , cu modul de examinare a cavitatii bucale. Daca prima vizita este legata de o solicitare pentru durere, atunci aceasta trebuie inlaturata cat mai rapid, cu blandete, dar si cu fermitate. Daca copilul este capabil de cooperare, el trebuie sa inteleaga ca medicul doreste sa-l ajute “luandu-i durerea”, prin aceasta sporindu-i motivatia de a colabora.

Este foarte important sa ii spuneti adevarul, in sensul ca nu trebuie sa-i spuneti ca va avea dureri dar nici ca nu-l va durea deloc. Astfel, copilul va fi surprins neplacut la cea mai insignifianta durere si isi poate pierde increderea atat in dumneavoastra cat si in medicul dentist. Trebuie sa-i explicati, pe un ton cat mai familiar, ca medicul trebuie sa “foreze” daca  gaseste un dinte bolnav, pregatindu-l astfel pentru senzatii si zgomote necunoscute pana atunci. Daca apare durerea el trebuie sa stie ca medicul poate “adormi” dintele.

4. TRATAMENTUL STARII DE FRICA LA COPIL

Medicina dentara moderna, efectuata de o echipa medicala intelegatoare si rabdatoare care sa explice pacientului toate manoperele ce urmeaza a fi instituite, sa-i clarifice toate nedumeririle legate de actul terapeutic, sa-l solicite pe cat posibil pentru actul decizional este un punct de plecare promitator in vederea reusitei tratamentului. Este foarte important, pentru succesul tratamentului, ca pana in final, sa se stabileasca o incredere deplina a pacientului in el insusi si in echipa medicala (empatia).

Metodele de tratament recomandate de Academia Americana de Stomatologie Pediatrica sunt urmatoarele (Raducanu si colab,2000, Wilson S 2000):

1)     metode de tratament de baza;

2)     metode de tratament de necesitate.

4.1.Metode de tratament de baza a fricii

Tratamentul de baza al fricii fata de procedurile stomatologice cuprinde:

1)     comunicarea;

2)     sedarea constienta;

3)     anestezie locala (loco-regionala) (Patrascu 2002).

    Comunicarea

Comunicarea este metoda de tratament cea mai simpla care se incearca inaintea oricarei alte metode (Burke si colab 2000, National Clinical Guidelines). Medicul trebuie sa-si cunoasca foarte bine pacientul in tot ansamblul lui, pentru ca astfel sa poata stabili cu acesta o relatie de incredere benefica pentru reusita tratamentului (Humphris 1999). Intre medic si pacient trebuie sa se stabileasca o empatie in care medicul sa ramana totusi obiectiv. Medicul dentist trebuie sa incurajeze pacientul sa-si etaleze sentimentele, gandurile, ingrijorarile si sa-si transmita senzatia ca il intelege pe deplin (Freeman 1999).

Comunicarea cuprinde mai multe aspecte :

A.   controlul vocii

B.    comunicarea nonverbala

C.   metoda “tell, show, do”

D.   accentuarea pozitiva

E.    distragerea atentiei

F.    prezenta/nu a parintelui.

A.   Controlul vocii




Se incepe consultatia folosind o voce blanda dar ferma, avand o figura zambitoare, se poate continua cu ridicarea usoara a tonului sau cu o alta metoda audio-vizuala care sa inspire pacientului un climat de autoritate din care el sa deduca ca, acolo, in acest cabinet, exista reguli care trebuiesc respectate de toti pacientii. In final se poate izbi usor, dar ferm, cu un obiect contondent pe un plan dur si se poate spune “Gata! Este cazul sa incetezi.”

B.    Comunicarea nonverbala

Comunicarea nonverbala are o mare importanta. Nu va repeziti direct in gura copilului! Abordarea fizica directa a pacientului se face dupa ce este obtinuta incuviintarea explicita sau implicita (ochii pacientului pot sugera acordul) a copilului.

C.   Metoda “tell, show, do”

Metoda “tell, show, do” adica “vorbeste, arata, actioneaza” este cea mai importanta pentru obtinerea colaborarii pacientului.

De exemplu: la prima consultatie i se poate spune copilului tot ce faci (examinare, curatire, etc.) folosind un vocabular adecvat (“Iti voi numara dintii cu acest numarator-sonda si cu oglinjoara aceasta si apoi iti voi curata dintii de mancarica pentru a putea vedea mai bine”). Sonda va fi presata usor pe degetul copilului pentru a se convinge ca nu-i poate face rau.

Pentru ca pacientul sa se simta in siguranta trebuie sa i se explice pas cu pas ce i se face si ce urmeaza a i se face (Reference manual and Guidelines,2001).

Trebuie asigurat copilul ca detine in orice moment controlul asupra actului terapeutic si ca acesta, poate fi oricand intrerupt, daca el doreste, doar prin simpla ridicare a mainii (Humphris 1999).

D.   Accentuarea pozitiva

Metoda accentuarii pozitive creeaza un feedback pozitiv al comportamentului. Se sugereaza pacientului prin limbaj, mimica, gestica ca este simpatizat si ca i se doreste numai binele si de aceea si el trebuie sa fie cooperant. Practicianul trebuie sa arate mereu copilului ce a gresit pentru ca acesta sa se poata corija (copii sunt de obicei tentati sa faca bine lucrurile pentru ca apoi sa primeasca laude sau mici recompense). Este bine ca parintii sa fie orientati mai ales catre recompense morale si mai putin spre cele materiale (Domoto).

E.    Distragerea atentiei

Distragerea atentiei prin metode audio-vizuale: muzica, poze, jucarii, glume, video, povesti este o metoda foarte eficace la copilul mic (Wilson 2000).

F.    Prezenta/nu a parintelui

In general este acceptata doar prezenta in cabinet a acelor parinti care, prin atitudinea lor tonica, ferma, participa activ la buna desfasurare a tratamentului.

In ghidarea comportamentului pacientului – copil la tratamentul stomatologic exista o regula de baza : nu trata niciodata un necunoscut. El poate oferi surprize neplacute! De aceea este foarte important sa incercam sa cunoastem copilul, sa ni-l apropiem, sa-i castigam increderea.

Acest lucru se poate face astfel :

Ø     intotdeauna cheama copilul pe numele sau porecla preferata, discuta cu el la inceput la birou ;

Ø     pe fotoliu dentar asigura-i tot confortul (asigura-i o pozitie comoda pe scaun, evita lumina puternica, zgomotele mari, gesturile bruste, mirosurile neplacute);

Ø     ofera-i o jucarie pe care sa o tina in mana pe parcursul sedintei de tratament;

Ø     directioneza conversatia pe cat posibil catre copil dandu-i sentimentul ca poate participa la unele decizii de tratament, ca parerea lui este ascultata si ca dorintele lui pot fi indeplinite daca sunt rezonabile;

Ø     prin vorbe si fapte sa inspiri copilului : bunatate, rabdare, fermitate, calm, incredere, interes, afectiune;

Ø     vorbeste cu copilul intr-o maniera simpla, pe intelesul sau astfel incat sa stabilesti cu el o buna comunicare. Sa nu folosesti un limbaj nici peste nici sub puterea lui de intelegere. Nu utiliza un limbaj copilaresc;

Ø     vorbeste-i copilului despre activitati si lucruri care-i sunt agreabile;

Ø     sedintele de tratament sa fie cat mai scurte cu putinta, astfel incat sa obtii cat mai mult de la copil ;

Ø     cand incepi sa efectuezi procedurile, evita graba si miscarile bruste;

Ø     nu lasa niciodata copilul singur. Nu iesi din cabinet si nu te indeparta nemotivat de pacient ;

Ø     lasa pacientul sa observe grija ta pentru el dar si ca ai situatia sub control ;

Ø     evita cuvintele care ar putea provoca frica: bat, durere, ranire, scobire. Fi onest cu copilul, foloseste eufemisme care au sen mai linistitor : bagheta, indepartare ;

Ø     sa nu incerci sa mituiesti copilul sau sa incerci sa-l cumintesti facandu-l de ras;

Ø     admira-l si lauda-l ori de cate ori ai ocazia. Aceasta se face ca el sa se straduiasca sa repete gestul pentru care a fost laudat;

Ø     comenzile scurte si concise (ex: deschide gura!) sunt preferate intrebarilor (ex: nu vrei sa deschizi gura?) sau sugestiilor (ex:  hai sa vedem ce ai in gura);

Ø     practicianul trebuie tot timpul sa-si pastreze controlul.

2.4.2.   Metode de tratament de necesitate al fricii

Metodele de tratament de necesitate cuprind:

1)     metodele fizice de constrangere;

2)     anestezia generala.

4.1.  Metodele fizice de constrangere

Metodele fizice de constrangere sunt eficiente si sunt recomandate doar dupa ce s-au epuizat toate metodele de convingere.

Metodele de constrangere fizica cuprind:

«    folosirea degetarului metalic pentru a mentine deschisa gura. Trebuie cerut acordul parintilor pentru folosirea sa;

«    imobilizarea copilului mic in bratele apartinatorului.

    

Aceasta metoda are ca scop:

«    reducerea sau eliminarea miscarilor copilului in timpul interventiei;

«    protectia pacientului si a practicianului de traumatisme fizice (cu instrumentarul, muscare);

«    usurarea actului medical dentar si imbunatatirea calitatii lui.



   

Aceasta metoda este indicata:

«    la pacienti mici care nu coopereaza si care au nevoie urgenta de tratament;

«    la handicapatii fizic si mental care au probleme dentare.

4.  Anestezia generala

Anestezia generala este definita ca o stare de inconstienta controlata in care copilul doarme si isi pierde reflexele de aparare. Ea este efectuata de un anestezist in cadrul unui serviciu special dotat in timp ce un pedodont va efectua tratamentul dentar.

Tratamentul dentar sub anestezie generala este indicat la copiii cu anxietate severa sau/si la copiii cu incapacitate de cooperare.

Astfel sunt copiii prea mici sau cu sanatate compromisa sau nevoi speciale, in special copiii cu retard mintal. Acestia de obicei necesita tratamente dentare extensive si nu au putut fi controlati prin metodele de sedare constienta.

Desi exista unele riscuri asociate cu anestezia generala, totusi ea este in general sigura, daca este administrata la pacientul potrivit si in conditii tehnice potrivite.

Evaluarea atenta preoperatorie a sanatatii generale a copilului este de maxima importanta pentru a asigura siguranta procedurii. Copilul este examinat de anestezist anterior procedurii pentru a culege date de sanatate generala menite sa asigure ulterior siguranta tehnicii. Parintii trebuie sa informeze pe anestezist de orice boala s-a ivit inaintea anesteziei generale.

Pe de alta parte procedura trebuie sa fie permanent supravegheata de personal medical specializat in tratamentul complicatiilor(AAPD, 1991).

De asemenea vor fi date indicatii pre-anestezice si post-anestezice legate de regimul alimentar pe care parintii trebuie sa le respecte pentru a creste gradul de siguranta al anesteziei generale.

Etapa de dupa tratament este de asemenea o faza foarte importanta in relatia practician-copil-parinti, ea permitand parintilor sa-si regaseasca rolul fata de copil; acesta va fi mandru de ce i s-a facut si de atitudinea de care a dat dovada. O apreciere sincera pentru copilul dumneavoastra valoreaza mai mult decat orice promisiune pentru un cadou. Faceti din lupta impotriva cariilor “o aventura extraordinara” si spuneti-i intotdeauna de ce trebuie sa fie un “invingator”.

De asemenea practicianul va sublinia efortul facut de copil, fara a insista asupra eventualelor mici dificultati intampinate si care vor ramane un “secret” intre pacient si medic.

Este momentul in care medicul isi va consacra timpul pentru evidentierea rezultatelor, explicarea manoperelor efectuate, precum si periodicitatea vizitelor ulterioare.

In ceea ce priveste relatia medic-pacient nu se dau retete, este insa cert ca pedodontul trebuie sa stapaneasca cu abilitate aspectul de impact psihologic cu tratamentul dentar, in vederea obtinerii unei eficiente profesionale maxime.

Pentru ca medicul sa prezinte “o garantie” in fata copilului, el trebuie:

«    “sa cunoasca ceea ce va face”;

«    “sa explice ceea ce va face”;

«    “sa faca ceea ce a spus”;

«    “ceea ce a facut sa se vada”.

     Medicina dentara este constituita din actiuni invazive, incepand cu radiografiile si continuand cu orice manevra terapeutica dentara; invazia nu este numai fizica dar si a mediului personal al copilului, ceea ce il infricoseaza. Este nevoie de putere de convingere pentru a invinge acest aspect al fricii si de a castiga increderea si cooperarea copilului.

2.5.         INCERCAREA DE COMUNICARE CU PACIENTII COPII NECOOPERANTI

In general manifestarile de anxietate sunt datorate unei experiente anterioare neplacute conferite de medicul dentist dar si de catre parinti, rude si prieteni.

In mod sigur cel mai sigur mod de a controla anxietatea este de realiza programe de preventie astfel incat copilul sa nu necesite nici un fel de tratament. Copii nu sunt niste mici adulti, ei sunt vulnerabili si speriati de noul mediu in care se afla astfel incat timpul acordat lor este foarte important. Privind realistic asupra acestei probleme este imposibil de a obtine un standard perfect al comportamentului copilului intr-un cabinet de medicina dentara.

Ar fi ideal ca pe scaunul nostru sa se afle un copil cuminte, cooperant, care sa deschida gura mare si sa putem realiza astfel o examinare foarte buna. De asemenea sa aiba o gura uscata, sa nu planga, sa nu se comenteze gusturile neplacute si senzatiile de disconfort date de ace, freze si altele, sa nu ceara intreruperi ale tratamentului. Din pacate aceste lucruri sunt imposibil de obtinut de la pacientii nostri. 

Parkin in 1991 arata ca managementul comportamentului medicul dentist trebuie sa fie focalizat pe trei directii importante:

1.     Copilul

2.     Cabinetul

3.     Manoperele terapeutice

Copilul

Prima vizita

          Aceasta trebuie sa aiba loc in jurul varstei de aproximativ 2 ani, inainte de a aparea orice problema de ordin odontal pentru ca copilul sa se poate familiariza cu mediul.

          Pregatirea dinaintea programarii

          Prima programarea trebuie planificata cu grija. Este important ca ora de vizita sa nu coincida cu perioada cand el este obosit sau cu aceea in care el de obicei doarme. Cel mai bine se conduce tratamentul dimineata, in general vizita nu trebuie sa fie mai lunga de 20 de minute pentru copii in varsta de 2 ani sau 30-45 de minute pentru copii mai mari de 5 ani. Unii medici prefera ca prima vizita sa fie chiar mai scurta. Mama trebuie sa dea informatii privind aceasta vizita la medicul dentist care sa sune de felul „Mergem sa cunoastem un om dragut care sa vada cat de bine iti speli tu dintii”, fara a da alte explicatii care nu sunt motivate de moment.

         

Cabinetul

          Sala de asteptare trebuie sa aiba un colt special amenajat pentru copii care sa aiba scaune atragatoare, reviste pentru copii si chiar multe jucarii dar care nu pot fi luate acasa. Multi psihologi recomanda calutul balansoar si ideea ca trebuie evitate asteptarile indelungate mai mult de 10 minute.

          Unii stomatologi recomanda zile speciale pentru tratamentul copiilor pentru ca sala de asteptare sa fie plina cu pacienti micuti care pot comunica intre ei.

          La sosirea copilului asistenta trebuie sa ii spuna pe nume, sa le recomande sa se faca comozi si sa ii sugereze mamei sa intrebe copilul daca trebuie sa mearga la toaleta.

          O intrebare care este pusa deseori este aceea daca parintele trebuie sa insoteasca copilul in cabinetul stomatologic sau nu. Astfel, parerile sunt impartite, unii practicieni sustin ideea ca parintele distrage atentia copilului dar in general sunt multe avantaje. In general pentru copii prescolari prezenta parintilor este benefica conferindu-le acestora mai multa incredere si in acelasi timp conferind date despre anamneza.

          In cele mai multe cazuri pe masura ce copilul este mai mare prezenta parintilor devine inutila si uneori poate crea chiar disconfort medicului si pacientului. Dificile sunt mai ales sedintele in care ambii parinti, mama si bunica sau parintele unui adolescent insista sa fie prezent in cabinet ducand astfel la o proasta comunicare intre medic si pacient.

Stabilirea comunicarii dintre medic si pacientul copil

          Dupa ce copilul intra in cabinetul stomatologic trebuie sa i se acorde cateva minute pentru a se familiariza cu mediul, echipamentul, doctorul si asistenta. O diferenta majora intre tratamentul la copii si cel la adulti asa cum sustine si Ralph.  E. McDonalds in 2000 este tipul de relatie care se stabileste. Copilul se va uita in ochii medicului si ii va urmari miscarile. Important pentru a stabili comunicarea cu acestia este tonul vocii si limbajul trupului. Copilul va aprecia daca medicul ii va stii numele mic, daca i se va adresa corespunzator ca de la egal la egal si nu va fi prea repezit.

          Dupa ce pacientul se va aseza confortabil in scaunul stomatologic i se vor prezenta copilului scuipatoarea, sprayul cu aer si apa, lumina. Pe cat posibil trebuie sa evitam expresia „ultima data cand am fost la stomatologi nu a vrut sa deschida gura” deoarece la auzul acesteia pot aborda o atitudine similara.

          Medicul trebuie sa treaca la etapa de examinare blanda incercand sa arate o atitudine plina de afectiune si nu un comportament care sa denote suparare sau nerabdare si sa vorbeasca cat mai mult cu pacientul copil. Acesta trebuie sa laude comportamentul bun al copilului si sa incerce sa actioneze repede si eficient. Daca este posibil intr-o prima sedinta practicianul trebuie sa adopte procedee simple cum ar fi periajul profesional al dintilor cu o pasta cu gust placut facandu-l astfel sa se obisnuiasca cu zgomotul aparatului dentar.

          Este de semnalat faptul ca atunci cand copilul da semne de nerabdare sau de oboseala medicul trebuie sa incheie sedinta de tratament cat mai repede posibil.

           Copiii foarte mici trebuie tratati in apropierea mamei de cele mai multe ori, lasand-o pe aceasta sa il tina pe genunchi in timpul tratamentului. Trebuie incercat a se castiga atentia si interesul copilului incercand sa remarcam unele aspecte legate de tinuta acestuia sau de jucarii pe care sa le laudam. Intr-un mod foarte delicat sa incercam sa ii atingem bratul astfel incat sa nu parem grabiti sa ii examinam dintii. Il vom ruga de cele mai multe ori sa ne ajute tinand un rulou sau o oglinda dentara in mana si sa deschida gura privind de la o distanta de aproximativ un metru. Ne vom apropia treptat si ii vom spune ca este intuneric in gura lui.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1472
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site