Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE


Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport


Tehnici de interventie pentru finalizarea cu succes a cazului copilului institutionalizat

Asistenta sociala


loading...



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Tendinte ale politicilor de dezvoltare regionala in Romania. Masuri legislative
Ereditate-Mediu-Educatie
Tehnici de interventie pentru finalizarea cu succes a cazului copilului institutionalizat
Obtinerea unei locuinte sociale
TEST P.S.I. – CURS TIP IMO
Aspecte ale politicii sociale in lume - Perspectivele politicii sociale din Romania in contextul europenizarii si globalizarii
Calitatea vietii – politici sociale si cai de crestere a calitatii vietii.
Caz de asistenta sociala - Managementul de caz in asistenta sociala
MANAGEMENTUL SOCIAL – FACTOR DETERMINANT IN FURNIZAREA SERVICIILOR SOCIALE
PSIHOSOCILOGIA SANATATII SI SANATATE PUBLICA PROGRAME DE PREVENTIE A IMBOLNAVIRII SI PROMOVAREA SANATATII

TERMENI importanti pentru acest document

: tehnici de interventie pentru finalizarea cu succes a cazului copilului institutionalizat : drepturile copilului institutionalizat : banciu dan- controlsocialsi sanctiuni sociale : Tehnici de interventie pentru finalizarea cu succes :

Tehnici de interventie pentru finalizarea cu succes a cazului copilului institutionalizat

1 Socoalizarea

Caile specifice socializarii si implicit ale valorilor morale care le insotesc, sunt legate de conceptia personala despre lume si viata si se realizeaza in doua etape principale:

Prima etapa este legata de copilarie, de mediul familial, ce favorizeaza socializarea primara in care se constituie comportamentele incarcate de elemente valorice ale modelului familial. In aceasta prima instanta a socializarii, reprezentata de familie, copilul deprinde notiuni cu privire la: datorie, responsabilitate, interdictie, copilul dobandind primul sau „ eu social” , prima „identitate sociala”. Familia are aici un rol esential si constituie cadrul de realizare a sociabilitatii initiale.

A doua etapa a socializarii, cea secundara, analizata de Skinne este legata de diviziunea sociala a muncii si de repartitia sociala a cunostintelor, capacitatilor si aptitudinilor pentru viata sociala. Adolescentul preia in formarea conceptiei despre lume si viata aspecte active ale structurii personalitatii sale, la randul ei intersectand cu intreaga experienta traita. Pentru tinerii proveniti din institutii un aspect semnificativ il are socializarea primara dar si cea corespunzatoare varstei adolescentei, cu urmari evidente pentru comportamentul de mai tarziu. Daca in prima etapa lipseste atmosfera deschisa, de intelegere, cooperare, incredere in copil si posibilitatile lui de dezvoltare se poate ajunge la tensiuni, conflicte, frustrari cu manifestari de violenta si agresivitate.

Aceasta este perioada in care idealul de sine si idealul de societate se omologheaza si creaza conditia maturizarii psihice. Tanarul este pregati psihic, moral si aptitudinal pentru viata, il atrag cunostintele, valorile si principiile solidaritatii sociale complexe, este pregatit a face fata vietii si a se exprima ca atare, cu propria sa autenticitate.

La cele doua etape ale socializarii delimitate de varsta se adauga si o a treia etapa, cea a socializarii continue ce se realizeaza pe tot parcursul vietii individului, pe masura ce el asimileaza noi valori, dobandeste noi experiente de viata venind in contact permanent cu diferite influente culturale si reguli morale, obiceiuri, traditii, informatii date de mijloacele mass-media si opinia publica. Individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa inteleaga mediul sau de viata, sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile noi ale invatarii, sa se implice prin actiuni specifice in modul sau de viata. Aceasta presupune o distantare considerabila de modul pasiv al „ absorbtiei” modelelor de socializare, care a caracterizat relatiile parinte-copil si profesor-copil.

Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care se diminueaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescenta la adult si apoi la invatarea continua ca matur. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfarsitul acestui proces sau cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care se termina odata cu adolescenta sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiale sau nefamiliale? Berger si Luckmann (1971) , de exemplu disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca „ socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata” , ea nu se poate defini ca etapa incheiata ci doar ca proces, ca tendinta a dezvoltarii individului.

In cadrul fiecarei societati, al unui grup se manifesta tendinta de a-si mentine echilibrul, ordinea sociala si normativa. In acest scop societatea si-a creat mecanisme specifice de socializare si integrare sociala a indivizilor.

Socializarea reprezinta procesul social prin care societatea isi creaza, reproduce si realizeaza conduite adecvate ale membrilor sai, un model normativ si cultural (I. Dragan). Procesul acesta foarte complex implica mecanisme si agenti de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit in asigurarea stabilitatii si functionarii structurilor sociale, a coeziunii interne, continuitatii si permanentei structurii grupale.

Conceptul de socializare defineste procesele, mecanismele si institutiile prin care societatea se reproduce in fizionomia personalitatii umane care ii este specifica, in anumite structuri de comportament ce raspund asteptarilor si prescriptiilor sociale.
Numerosi autori leaga procesul socializarii de mecanismul de influentare al culturii. Astfel, R E Park sustine ca “omul nu se naste uman, ci devine in procesul educatiei”.
Prin socializare se realizeaza formarea modalitatilor de satisfacere a instinctelor biologice, a deprinderilor modului de comportare de natura sociala.

Literatura de specialitate consemneaza o adevarata “criza' a adolescentei, segment socio-uman temporal esential in procesul socializarii, constand in ,,conflicte de dezvoltare', acte impulsive sau conduite deviante exprimate prin ostilitate fata de parinte, revolta contra interdictiilor educative, respingerea modelelor culturale si normelor morale propuse de adult si afirmarea unor modele contestatare de conduita (Radulescu Sorin, Banciu Dan).

Socializarea este un proces care incepe de la cea mai frageda varsta, prin care copiii, tinerii isi insusesc normele, valorile si regulile de conduita compatibile cu modul etico-normativ al societatii careia ii apartine.

Principalele aspecte pe care le cuprinde socializarea sunt:

1)       Socializarea formeaza disciplina, stapanirea pornirilor biologice si nevoilor, satisfacerea lor intr-o maniera prescrisa de conduite sociale;

2) Socializarea dezvolta aspiratii, nazuinte, in vederea dobandirii unui prestigiu social;
3) Socializarea mijloceste asimilarea unor cunostinte si satisfacerea unor roluri;
4) Socializarea asigura un status professional si multe alte calitati utile in derularea vietii persoanei;

In rezumat, socializarea formeaza personalitatea omului, il pregateste si integreaza pentru viata in colectiv, il orienteaza in alegerea si infaptuirea unor actiuni necesare indeplinirii scopurilor asumate.

Integrarea sociala se realizeaza prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme, valori si atitudini comune grupului.Integrarea sociala presupune acomodare, solutionarea conflictelor intre aspiratii si atitudini comportamentale, intre indivizi, grupe. Se poate realize prin dominare, compromis, conciliere, conversiune. Dupa sociologul American Parsons caracteristicile de baza ale personalitatii umane s-au format in procesul socializarii in cadrul unor sisteme sociale obiective, in mod succesiv individul invatand fie apt pentru a indeplini diferite roluri.

Dupa S. Radulescu tipurile de integrare sociala sunt:

a) Integrare culturala (realizarea armonizarii valorilor cu comportamentul si interdependenta dintre valori, comportamente si institutii sociale).

b) Integrarea normativa (integrare intre norme si persoane). Opusul ei este starea de ,,anomie', de conflicte intre norme, de incompatibilitate intre norme si indivizi.

c) Integrare comunicationala (system de relatii definitorii pentru concordanta dintre conduite si norme)

d) Integrarea functionala (vizeaza unitatea si echilibrul sistemului social, diviziunea si sincronizarea valorilor intr-un grup).

Ca si socializarea, integrarea sociala vizeaza mentinerea comportarii indivizilor in cadrul modelelor de norme, conduite premise si acceptate.

2 Resocializarea

Resocializarea este un proces de reorientare in viata sociala a indivizilor care se abat de la normele si valorile sociale, adopta un comportament marginal sau deviant. Este un mijloc de control social aplicat in institutii specializate impreuna cu sanctiuni punitive asupra celor ce au incalcat normele si valorile socialmente dezirabile. Finalizarea procesului de resocializare consta in recuperarea si reintegrarea in societate a delicventilor, asimilarea de catre acestia a unor modele comportamentale social acceptate. O alta componenta esentiala a reintegrarii sociale de care au nevoie tinerii proveniti din centre de plasament este reeducarea in diferite medii controlate, de preferat fiind spatii rezidentiale in care supravegherea este permanenta. Resocializarea este concomitenta cu desocializarea anterioara si consta in orientarea invatarii si controlului social catre asimilarea si manifestarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori si atitudini a noului sistem integrator (Zamfir, Catalin, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998, pag. 512).

3 Integrarea profesionala a tinerilor

Tinerii institutionalizati cu varsta cuprinsa intre 18-26 ani se confrunta cu probleme speciale legate de faptul ca sunt nevoiti sa paraseasca sistemul de protectie a statului. Lor nu li se ofera perspective pentru integrare pe piata muncii odata cu iesirea din sistem. Aceasta categorie de tineri intampina dificultati de angajare datorita nivelului scazut al educatiei primite si datorita slabei profesionalizari.

Integrarea socio-profesionala a acestor tineri care parasesc sistemul de protectie a copilului reprezinta un punct critic al sistemul de protectie a copilului. Din punctul de vedere al dezvoltarii durabile reforma in asistenta sociala trebuie sa se centreze si pe acest segment in dificultate, neacoperit prin servicii corespunzatoare. Aceste servicii necesita o protejare specializata a tinerilor pentru integrarea lor profesionala, civica si constituirea familiei. Acest demers presupune insa un cadru legislativ si institutional care sa asigure suportul necesar tinerilor pentru gasirea unui loc de munca si a unei locuintei corespunzatoare. In vederea pregatirii adolescentilor si tinerilor pentru viata, in structura sistemului de protectie a copilului au inceput sa apara preocupari pentru servicii specifice de socializare a tinerilor.

Consideram posibile urmatoarele solutii:

§         elaborarea unui cadru legal, specific pentru tinerii institutionalizati care ajung la varsta majoratului si sunt nevoiti sa paraseasca institutiile de protectie (sau inserarea unor asemenea prevederi in Legea Tineretului);

§         dezvoltarea unui sistem de servicii care sa asigure tinerilor posibilitatea de a se asimila organic deprinderi de viata si de a invata o profesie/ meserie corespunzatoare aptitudinilor lor profesionale. Aceste tipuri de servicii nu por fi lasate doar in sarcina organizatiilor nonguvernamentale, statul trebuie sa se implice activ;

§         stimularea, acordarea de facilitati suplimentare angajatorilor care incadreaza in munca tineri proveniti din institutii;

§         sprijin material pentru continuarea studiilor si asigurarea locuintei pe aceasta perioada. (Neamtu C., Comunicare sau instrainare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997).

4 Dezinstitutionalizarea

Dezinstitutionalizarea este procesul de prevenire a internarii si prelungirii perioadei de institutionalizare, prin solutii alternative eficiente pentru protejarea copilului cu risc, dincolo de cerintele imediate, urgente. Ea presupune identificarea si dezvoltarea unor servicii comunitare pentru recuperarea capacitatilor de integrare a tinerilor pentru, instruirea, educarea si reabilitarea lor.

Centrele de plasament ofera asistenta si educatie minorilor orfani sau proveniti  din familii dezorganizate doar pana la varsta de 18 ani. Dupa ce depaseste aceasta varsta, ei sunt obligati sa paraseasca aceste institutii si sa se descurce singuri, fara sa li se ofere un fel de ajutor. Se stie ca majoritatea dintre ei nu au nici un suport din partea familiei, cand acestia parasesc institutia si nici capacitatea de a se descurca singuri. Din cauza prejudecatilor, societatea ii accepta cu greu si adesea sunt respinsi de comunitate.

In urma esecurilor si respingerilor repetate, multi dintre acestia chiar intra in sfera neadaptatilor sociali, incep sa fure, sa comita delicte, pentru ca nu au alta sansa de a supravietui.

Pe de alta parte, anii petrecuti in mediul institutional genereaza dependenta si habitusuri sociale de neadaptare la mediul in care vor trebui sa traiasca dupa plecare din institutii. De aceea tinerii defavorizati social, sunt treptat marginalizati si cu greutate se pot incadra in munca si sa obtina o locuinta. Desi in mod normal statul ar trebui sa ofere sprijin tinerilor institutionalizati ( abia din 2001 au fost demarate anumite programe care vizeaza acest segment din populatie) , din cauza lipsei de fonduri sau pur si simplu di dezinteres, ei ajung la varsta majoratului sa traiasca pe strazi sau prin canale fiind marginalizati si numiti „ tinerii strazii” . In acest sens o serie de organizatii nonguvernamentale vin sa sprijine ideea sustinerii acestor tineri pe o anumita perioada de timp pentru a-i sprijini in dezvoltarea lor printr-o serie de proiecte de integrare socio-profesionala.

In prezent politicile guvernamentale de dezinstitutionalizare prevad insa preluarea tinerilor crescuti in institutii de ocrotire pana la varsta de 18 ani ( sau 26 ani, in cazul continuarii studiilor) si dezvoltarea unor servicii alternative pentru pregatirea lor pentru o viata independenta. (Zamfir, Catalin, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998).

5 Reintegrarea familiala

Reintegrarea familiala inseamna intoarcerea in familia de origine, eventual familia largita a unui copil care a fost indepartat provizoriu (printr-un plasament familial sau plasament in institutie, imediat ce circumstantele defavorabile initial dezvoltarii sale s-au schimbat.

Reintegrarea familiala de preferinta chiar intretinerea copilului prin sprijin acordat familiei ca masura de prevenire a plasamentului  constituie o solutie de durata cu efecte benefice asupra copilului. Ea trebuie cautata  cu prioritate chiar si atunci cand familia de origine nu pare un cadru ideal de viata sau daca obiceiurile si modurile de viata difera de cele ale majoritatii populatiei, cu o precizare: aceste familii trebuie monitorizate si evaluate continuu pana ce avem certitudinea ca sunt locul cel mai potrivit de dezvoltare a copilului.

Pornind de la premisa ca obiectivul ocrotirii copilului nu consta in uniformizarea modului de viata familial, ci in a permite fiecarui copil sa se dezvolte cat mai bine in functie de cerintele lui proprii, intr-un cadru afectiv al familiei sale, putem sublinia ca solutia cea mai buna pentru copil este familia.

In aceasta privinta serviciul public specializat este obligat sa ofere asistenta si sprijin parintilor copilului pentru a pregati revenirea acestuia in mediul sau familial. In principiu, persoanele de interventie vor face tot ce este posibil pentru a favorizarea integrarea copilului, daca este posibila, in familia sa de origine. In scopul acesta se vor incuraja relatiile intre copil si familie. Familia va fi sprijinita material/moral/educational in eforturile acesteia pentru a readuce copilul in mediul sau familial. Dupa evaluarea situatiei specifice fiecarei familii impreuna cu toti factorii implicati in integrarea copilului ( familia de origine, posibila familie de primire si evident copilul) , se poate aproba reintoarcerea lui in familie. Dupa reintegrarea copilului in familia de origine pare posibila, personale de interventie trebuie sa-i pregateasca pe fiecare in parte pentru acest proces.

In acest scop se elaboreaza un proiect impreuna cu familia si copilul, care gradual poate sa realizeze apropierea normala. In anumite cazuri reintegrarea copilului trebuie sa fie progresiva ( de exemplu, pentru inceput parintii il vor lua pe copil la ei in week-end sau in concediu) , persoanele de interventie vor insotii atat familia cat si pe copil cu ocazia acestor intalniri si se vor implica activ in schimbare. De asemenea, persoanele de interventie vor insotii copilul in familia de origine. Din momentul in care copilul este acceptat intr-o masura de protectie provizorie, persoanele de interventie trebuie sa finalizeze ancheta sociala asupra familiei de origine a copilului, inclusiv familia largita. Daca este necesar, trebuie sa implice si alti actori comunitari precum: politia, scoala, biserica, vecinii, care pot sa-i ajute sa cunoasca familia copilului sub toate aspectele. Sa urmareasca apoi efectele reale ale plasamentului copilului ca si posibilitatile de progres ale familiei in relatia cu copilul, fapt ce ar permite o normalizare in procesul de reintegrare a copilului. Cu participarea copilului si a familiei se va elabora un plan individual de viitor pentru a gasi o solutie competenta in dezvoltarea si socializarea copilului.

Studiile atesta faptul ca adesea copilul indepartat de familie incearca un profund sentiment de frustrare afectiva, se simte respins, neglijat, dezvolta complexe de inferioritate, fapt ce va influenta direct formarea si dezvoltarea comportamentului sau ulterior. Rolul familiei, care asigura pe de o parte siguranta afectiva, iar pe de alta parte, educatia primara si formarea continua a copilului, nu poate fi ignorat in nici o situatie.

In prezent tendinta politicilor in domeniul protectiei si promovarii drepturilor copilului se axeaza pe descentralizare, localizandu-se suportul specializat in mediul normal de viata al beneficiarului, responsabilizarea comunitatii locale in oferirea de servicii de asistenta sociala. In acest sens comunitatea locala este considerata a fi in masura sa identifice si sa previna situatiile de risc, sa evalueze resursele financiare si umane si sa propuna solutii rapide de interventie si schimbare sociala.

Legea 272/ 2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului defineste clar obligatia autoritatilor administratiei publice locale de a garanta si promova respectarea drepturilor copiilor din unitatile administrativ teritoriale, asigurand prevenirea separarii copilului de parintii sai, precum si protectia speciala a copilului lipsit temporar sau definitiv de ingrijirea parintilor sai.

BIBLIOGRAFIE

1.   Zamfir, Catalin, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998;

2.   Neamtu C., Comunicare sau instrainare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997.

 Legea nr.272/2004privind protectia si promovarea drepturilor copilului (MO, nr.557/206.2004);

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 610
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved