Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

EVOLUTIA ECONOMIEI EUROPENE

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic



EVOLUTIA ECONOMIEI EUROPENE

IZVOARELE ECONOMIEI EUROPENE




In mitologia greaca, Europa era o printesa, fiica regelui fenician. Intr-o zi, in timp ce ea si prietenii ei se jucau pe plaja, Zeus a zarit-o si s-a indragostit de ea. Pentru a o seduce, Zeus a luat chipul unui bivol prietenos si linistit. Europa, a inceput sa mangaie bivolul si s-a asezat pe spinarea acestuia. Acesta a fost momentul pe care Zeus il astepta. Deodata, acesta s-a ridicat si a pornit in galop catre mare, luand-o si pe Europa cu sine, neoprindu-se din innotat pana nu a ajuns in insula Creta. Aici Zeus a luat din nou chip de om. Europa a nascut doi prunci. Minos, unul dintre ei a ajuns rege al Cretei si rege al europenilor.

Ideea unei Europe unite a existat chiar din Evul Mediu, cand lumea se separa din punctul de vedere al religiilor si credintei si se presupunea constructia unei „Europe Crestine Unite”, care sa se intareasca atat economic, cat si militar, sa faca fata amenintarilor din partea Imperiului Turc din acea epoca.

Apoi, peste multi ani, mai tarziu, Napoleon I explica motivul campaniilor sale: „Unul dintre marile mele ganduri a fost concentrarea popoarelor, aceleasi din punct de vedere geografic, faramitate de politica si de revolutii. Am vrut sa fac din ele un corp de natiuni. Ar fi fost inceputul, iar sfarsitul ar fi fost reuniunea acestor corpuri nationale intr-un corp universal, Asociatiunea Europeana”.[1]

In intreaga perioada moderna, Europa a fost adevaratul centru al lumii. Ea a fost continentul care s-a aflat la carma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat modele, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achizitiilor stiintifice importante ale ultimelor secole. Fiind de acord cu autorul care considera ca secolul douazeci a fost „un secol american“, Romano Prodi subliniaza: „la fel de adevarat este si ca mileniul in care traim [mileniul trecut – n. n.] este «mileniul european» (Romano Prodi, „O viziune asupra Europei”, Iasi, Polirom, 2001, p. 93).

In Europa de Vest, procesul integrarii economice de la inceput a luat forme mai ample, mai profunde, trainice si a cunoscut o dinamica sustinuta. Conceptia generala de realizare a procesului de integrare economica vest europeana a avut ca punct de plecare uniunea sectoriala si a trecut treptat spre uniunea economica si monetara. In lucrarea sa, Norbert Fiess si Marco Fugazza subliniaza ca „integrarea economica poate fi descrisa ca un proces si mijloc prin care tarile se straduie sa mareasca nivelul lor de bunastare. Integrarea economica regionala poate lua diferite forme, in dependenta de gradul de integrare intre tari.”[2]

In 1943, aproape simultan, au fost prezentate doua planuri - primul apartinand Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White. Cele doua planuri prezentau similitudini in privinta a numeroase aspecte, diferenta esentiala constand in viziunea ambitioasa si realista a lui Keynes, care tinea cont de aspectele politice existente in momentul respectiv, in privinta cooperarii monetare internationale. In pofida diferentelor si intereselor contradictorii, dupa o prima reuniune anglo-americana in septembrie 1943, la Conferinta monetara si financiara internationala de la Bretton Woods (New Hampsire) din perioada 1-22 iulie 1944, s-au pus bazele unui nou sistem monetar international.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial situatia economica a Europei era critica. Insa, spre deosebire de ceea ce s-a intamplat dupa primul razboi mondial, Europa Occidentala s-a refacut mai rapid decat ar fi lasat sa prevada colapsul economic din 1945. In primii ani postbelici s-a crezut ca Europa de Vest se afla intr-o situatie atat de dezastruoasa incat numai un ajutor masiv american o putea salva de la catastrofa, convingere care a impulsionat furnizarea asistentei americane ce a avut un rol foarte important in accelerarea procesului de refacere. Totusi, reconstructia a necesitat durate diferite, variind dupa tara si domeniu de activitate.

Imprumuturile din anii 1945-1946 s-au dovedit insuficiente pentru a declansa un proces de stabilizare economica a Europei: imprumutul de 650 de milioane de dolari catre Franta si celelalte ajutoare ajunsesera sa acopere doar 75% din deficitul bugetului pe 1946, iar cei 3,75 miliarde de dolari imprumutati Marii Britanii fusesera consumati cu mult mai repede decat se preconizase. In cazul Marii Britanii, rezervele din imprumut au scazut in patru luni cu 1.300 de milioane de dolari atunci cand guvernul britanic, conform conventiei de imprumut, a introdus la 15 iulie 1947 libera convertibilitate a lirei, astfel ca, pe 20 august 1947 cand cursul de schimb a trebuit sa fie din nou ridicat, din creditul primit mai erau numai 400 de milioane de dolari[3].

Reconstructia Europei Occidentale a fost realizata, in linii mari pana la inceputul anilor 1950, partial datorita masivului ajutor american, dar si datorita schimbarilor structurale si a reformelor institutionale in cadrul unor economii care beneficiau de o forta de munca cu un nivel de calificare superior. Perioada dintre 1945 si 1950 a fost caracterizata, pe de o parte, de inflatie si de un deficit al finantelor externe si, pe de alta parte, de o serie de reforme de structura profunde care au dat o noua fata capitalismului european.

Intre 1945 si 1975 se pot distinge patru faze esentiale ale evolutiei economiilor occidentale:

Faza reconversiei si reconstructiei dupa cel de-al doilea razboi mondial, ce a durat pana la inceputul anilor 1950 si a fost caracterizata de o crestere ezitanta, accelerata din 1950;

A doua faza a fost caracterizata de o crestere moderata, insa neregulata, desfasurata pe parcursul anilor 1950, marcata de cresterea record din 1955 dar si de doua puternice recesiuni in 1954 si 1958;

A treia faza a fost una de crestere relativ regulata, care se intinde din 1959 si pana in 1973, marcata de recesiunile din 1960-1961, 1967 si 1970; in aceasta faza, accelerarea cvasi-continua a inflatiei a fost un semn a dezechilibrelor sistemului;

A patra faza a fost o foarte puternica recesiune declansata la sfarsitul anului 1973 datorita cresterii pretului petrolului.

Prima forma de cooperare europeana este legata de numele lui Jean Monet, ca inspirator, si de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman, care impreuna la data de 9 mai 1950 au prezentat un plan care avea ca scop realizarea unei piete comune a carbunelui si otelului. Ea poarta numele de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Cele doua produse urmau sa beneficieze de libera circulatie intre cele doua tari, reglandu-se, implicit, nivelul productiei din regiunea industriala Ruhr. Astfel, in urma acceptarii fara rezerve a planului Schuman de catre sase tari (Frantei si Germaniei alaturandu-se Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia), ia nastere Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului.

Demn de relevat este faptul ca printre scopurile fundamentale ale noului organism se numara „mentinerea pacii“ intre Germania si Franta. Rationamentul este urmatorul: crearea unui asemenea organism va stimula atat de mult schimburile intre cele doua state si investitiile reciproce, incat atacarea unuia de catre celalalt ar deveni pur si simplu un nonsens. De aceea, in plan istoric, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a jucat un rol esential in declansarea procesului de reconciliere si cooperare franco-germana. Crearea Comunitatii a fost perceputa ca o problema mai mult de natura tehnica, deci nu una care sa constituie o amenintare pentru politicieni, ceea ce ii poate explica intr-o oarecare masura succesul. Exista motive sa credem ca daca, de la bun inceput, proiectul de integrare ar fi fost formulat in termeni politici sau militari expliciti, ideea europeana nu si-ar fi aflat o intrupare asa de rapida si nu ar fi declansat un proces de o asemenea importanta.

Noul organism reprezinta prima organizatie europeana care se bucura de prerogative supranationale. Este adevarat ca aceste prerogative se refera la domeniul limitat, dar decisiv al gestionarii carbunelui si otelului. CECO inaugureaza insa modelul european al integrarii, care, spre deosebire de alte modele, este supranational si pune astfel bazele Europei comunitare.

La 25 martie 1957, la Roma, reprezentantii acelorasi tari care aderasera la CECO semneaza Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene (CEE), cunoscut si sub numele de Tratatul de la Roma, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. De data aceasta, obiectivele sunt si mai ambitioase, ele urmarind „eliminarea barierelor care divizeaza Europa“. Se stabileste cu aceasta ocazie o noua serie de politici concrete in diferite domenii:

o uniune industrial-vamala prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si desfiintarea contingentelor cantitative; o data cu realizarea unei mari zone de liber schimb, Comunitatea asigura un sistem de protectie exterioara uniforma (tarif vamal comun);

o politica agricola comuna;

o politica comerciala comuna;

o politica concurentiala.

“Obiectivul pe care si l-a propus CEE, consta in integrarea, in timp, a tuturor sectoarelor economice, formarea unei uniuni vamale si a unei piete comune dupa care, printr-o apropiere progresiva a politicilor statelor membre, sa se ajunga la infaptuirea, pe etape, a unei uniuni economice si monetare si, in final, politice.”[4]

Concomitent, prin Tratatul de la Roma ia nastere si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), care avea acelasi scop de a crea o piata unica in domeniul energiei atomice. Desi a beneficiat de acelasi sistem institutional ca si celelalte doua comunitati, in timp, CEEA a ramas un actor de mai mica importanta in procesul integrarii si s-a focalizat pe cercetare.



In mai multe etape succesive, „cei sase“ au redus barierele vamale din interiorul comunitatii, astfel incat, in iunie 1968, tarifele intracomunitare sunt in intregime eliminate, concomitent cu asigurarea liberei circulatii a persoanelor.

Mai multe conditii favorabile se intalnesc in stimularea procesului de extindere a Comunitatii Europene. In primul rand, performantele sale economice i-au sporit indicele de atractivitate. De aceea, o serie de tari, printre care si Marea Britanie, au solicitat admiterea in aceasta organizatie. In acelasi timp, Comunitatea ca atare dobandise o experienta semnificativa, inregistrase suficiente progrese pentru a simti nevoia extinderii; extindere care, in termeni comerciali vorbind, sporea piata interna.

In perioada urmatoare are loc ceea ce s-a numit „extinderea spre nord“. In 1973 adera la CEE Irlanda, Danemarca si Marea Britanie. Astfel, „mica Europa“, cum era denumita CEE pe vremea cand avea doar sase membri, devine Europa celor noua. Aderarea Marii Britanii si a celor doi parteneri traditionali ai sai este graitoare in ceea ce priveste performantele economice ale Comunitatii. Initial, Marea Britanie nu a aderat la CEE. Rezultatele obtinute de Piata Comuna i-au schimbat radical optiunea. In perioada 1950-1957, cei sase au inregistrat o crestere economica de 54%, cu o medie anuala de 6,3%, iar intre 1958-1964 cresterea a fost de 47%, cu o medie anuala de 5,7%. In perioadele respective, economia Marii Britanii a crescut cu 20%, respectiv cu 29%, cresterile anuale fiind de 2,6 si, respectiv, 3,7%; deci aproximativ jumatate din cresterea celor sase. Asa a survenit prima cerere de aderare a Marii Britanii, respinsa datorita pozitiei lui Charles de Gaulle. Intre 1963-1973, PIB-ul celor sase a crescut cu 58 procente, cu o rata anuala de 4,7%, in timp ce PIB-ul Marii Britanii cu 39 procente, rata anuala fiind de 3,3% (John Mills, „Managing the World Economy”, 2003, p. 103). Marea Britanie face o alta cerere, de data aceasta acceptata. Am expus aceasta situatie si pentru ca ea este izbitor de similara cu cea actuala, prilejuita de adoptarea monedei unice. Nici de data aceasta, Marea Britanie nu a aderat la hotararea luata. Acum sunt dezbateri foarte vii in aceasta tara privind justetea propriei hotarari. Daca moneda unica va da rezultate – si dupa toate evaluarile va da –, atunci Marea Britanie va urma, probabil, traseul parcurs la aderarea in CEE. In deceniul urmator are loc „extinderea spre sud“, pe parcursul careia adera Grecia (1981), Spania (1986) si Portugalia (1987). CEE devine Europa „celor 12“.

Accelerarea constructiei europene are loc si sub impactul reunificarii Germaniei, care a grabit procesul de integrare. Europa, in frunte cu Franta, este vadit preocupata de a asimila Germania in structurile Uniunii. Cu totul remarcabil apare insusi efortul Germaniei de a contribui la accelerarea acestui proces, pozitia ei la Maastricht si cu alte prilejuri devansand chiar pozitia altor tari de pe continent.

Dupa incheierea Razboiului Rece si prabusirea sistemului socialist a aparut o situatie politica noua, fata de care Uniunea nu putea sa nu adopte o pozitie. Are loc un nou proces de largire a Uniunii. In prima parte, adera tari dezvoltate, cu democratii mature, cum ar fi Austria (in iunie 1994), Finlanda (octombrie 1994), Suedia (noiembrie 1994), in timp ce referendumul organizat in Norvegia se soldeaza cu un rezultat negativ 187 (52% de voturi impotriva). Europa devine Europa celor cincisprezece (vezi harta 4). Practic, cu trei exceptii – Norvegia, Elvetia si Islanda -, ea cuprinde toate statele continentului care nu apartinusera defunctului sistem socialist. Unificarea Europei Occidentale se implineste.

Nu am putea incheia aceste randuri fara a mentiona un moment de reper in devenirea Uniunii, si anume Actul Unic European (1985), care a hotarat fuziunea intre Comunitatea Economica Europeana (infiintata in 1957), Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica. Comunitatea Economica Europeana a devenit Comunitatea Europeana si apoi, in 1992, Uniunea Europeana, pe baza hotararii Tratatului de la Maastricht.

Semnat in 1991, Tratatul de la Maastricht marcheaza un nou stadiu in integrarea Europei, stabilind trei paliere foarte importante de integrare viitoare. Primul este realizarea uniunii monetare. Cu acest prilej, s-a hotarat o esalonare precisa a pasilor pentru introducerea monedei unice europene si infiintarea Bancii Centrale Europene. Al doilea este reprezentat de cerinta integrarii politice si militare si vizeaza elaborarea unei politici externe si de securitate comune. Al treilea are in vedere elaborarea unei politici interne si de securitate sociala comune.

Tratatul de la Amsterdam (1997), procedand la o evaluare a rezultatelor generate de Maastricht, a adoptat noi masuri in ceea ce priveste inlaturarea ultimelor obstacole in circulatia libera a persoanelor si dezvoltarea unei politici externe comune. In sfarsit, Tratatul de la Nisa (2000) a avut drept principala responsabilitate adoptarea noii structuri institutionale a Uniunii, in urma noii largiri.

Deci, de la infiintare si pana in prezent, Uniunea Europeana si-a imbunatatit situatia economica, si-a intarit pozitia pe arena mondiala, a devenit una dintre asociatiile voluntare de state cu strategii bazate pe asigurarea si mentinerea pacii si, de asemenea, si-a sporit numarul de la 6 tari fondatoare la 27 de tari europene. A ridicat semnificativ nivelul de trai al cetatenilor si le-a creat conditii prielnice de a trai, invata si munci in tarile lor.

In cei aproape 50 ani de existenta au fost patru valuri de aderare:

1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie;

1981: Grecia;

1986: Spania si Portugalia;

1995: Austria, Finlanda si Suedia.

Pe 31 decembrie 2006 s-a incheiat al cincilea val de aderare prin care sau integrat state din Europa Centrala si de Est. La 1 mai 2004 zece state care au semnat Tratatul de Aderare in 2003 au aderat la Uniunea Europeana, si anume: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria. La 1 ianuarie 2007 au aderat Romania si Bulgaria, care au semnat Tratatul de Aderare pe 25 aprilie 2005. Astazi, Uniunea Europeana are state membre din Europa de Est, care s-au orientat, in timp, spre democratie, economie de piata, restructurare administrativa.

Cand auzim cuvintele - Uniune Europeana - imediat ne vine in minte o grupare de state europene si nu anume ca e vorba de Franta, Germania sau Polonia in parte. Profesorul Jorgen Drud Hansen, sustine ca “e util sa privim tarile membre ale Uniunii Europene ca un set de economii individuale si totodata ca o parte componenta a economiei mondiale.” [5]

Constituirea Comunitatii europene a fost un pas important si decizional atat pentru guvernantii tarilor, cat si pentru populatiile lor, deoarece “numeroase personalitati politice vedeau in cooperarea statelor europene calea evitarii unor noi razboaie intre aceste tari si asigurarea progresului lor economico-social rapid”[6].

Proces de unificare a fost si este, asa cum remarca si Joseph Ackerman, un proces care „nu are precedent in istorie, nici in cea europeana, nici in cea a lumii“ (Josef Ackerman, „Desperately Seeking Europe”, in Susan Stern, Elisabeth Seligmann (eds), „Desperately Seeking Europe”, London, Archetype Publications, 2003, p.10).

Prin dimensiuni, prin amploarea proiectului, prin implinirea unor idealuri, care survine dupa o prabusire dezastruoasa, procesul de unificare reprezinta un adevarat „miracol european“. Practic, cu aceasta extindere ia sfarsit pentru Europa cel de-al Doilea Razboi Mondial. La circa o jumatate de secol de la divizarea sa ideologica, Europa se reuneste.

Totul in jur este in continua schimbare si la fel si Europa. Intr-un interviu, fostul ministru francez al Afacerilor Europene, Noelle Lenoir, a declarat ca “Europa va ramane si dupa extindere un catalizator esential al reformelor”.[7]

Problema pe care o ridica Pierre Biarnès si care framanta si mediile politice si economice deopotriva este: Pana unde se intinde Europa? Care sunt granitele de est ale Uniunii Europene si care trebuie sa fie? Autorul francez vorbeste de „granite rezonabile“, care sa ingaduie Uniunii sa-si intareasca institutiile centrale si sa promoveze politici concertate.

In concluzie, daca urmam perspectiva potrivit careia granita este o problema politica si economica, atunci ea va fi amplasata acolo unde se concentreaza, unde ajung si unde pot sa se impuna interesele Uniunii Europene.

Raspunsurile la aceste intrebari le va oferi numai viitorul Uniunii Europene.

ECONOMIA TARILOR EUROPEI CENTRALE SI DE EST

Din 1989 incoace, in tarile centrale si de est europene s-au inregistrat progrese in domeniul democratizarii vietii social-politice si economice si s-au produs schimbari in politica acestor tari si transformari radicale in economie prin cautarea celor mai benefice modalitati de tranzitie la economia de piata cu eforturi cat mai mici si cu costuri sociale cat mai scazute. Atentia specialistilor a fost directionata spre intelegerea prioritatilor economico-sociale si spre timpul necesar pentru infaptuirea lor. Procesul de tranzitie al tarilor din Europa Centrala si de Est catre o economie de piata si democratie a scos in evidenta numeroase lipsuri si slabiciuni manifestate, atat la nivel de stat, cat si la nivelul institutiilor societatii civile.[8]

Transformarile politice si teritoriale de la inceputul anilor 1990 au stimulat tarile central si est-europene sa inceapa procesul de integrare economica si politica in Uniunea Europeana; ulterior, prin semnarea Acordurilor europene de asociere, si-au manifestat intentia de a deveni membri ai Uniunii. Pana la urma, s-a adeverit prin programele de transformare, ca de fapt procesul de tranzitie este strans legat de cel al pregatirii pentru aderare.[9] Costul extinderii spre Est a Uniunii Europene a fost estimat, intr-un document in lucru pregatit de Comitetul Bugetar al Parlamentului European, la aproximativ 393 miliarde de euro primul deceniu. Majoritatea tarilor din regiune au avut nevoie de timp sa se acomodeze noii politici democrate si trecerii la economia de piata. In urma schimbarilor politice si dupa depasirea recesiunii economice, cele mai multe succese in realizarea reformelor au atins Ungaria, Polonia, Cehia si tarile baltice. Dar sa nu uitam si faptul ca orice reforma a fost suportata de populatia tarii nationale si unele masuri economice sau politice au fost insotite de masuri de protectie sociala sprijinite de UE.



Dupa caracterul reformelor si modului de realizare a lor, tarile Europei Centrale si de Est pot fi impartite in patru grupe:

tarile „terapiei de soc” – Polonia;

tarile cu o stabila dezvoltare progresiva – Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria si statele baltice (mai putin Estonia);

tarile cu mers incetinit al reformelor – Bulgaria si Romania;

celelalte tari din regiune.

Prima tara din ECE care a pus in practica politici economice de tranzitie radicale dupa 1989 a fost Polonia. Reforma „terapiei de soc” a pus fundamentul dezvoltarii economice din 1992 si „a propulsat economia poloneza spre o crestere economica, in medie de 5.1% pe an in perioada 1993-1999. Ca urmare, Polonia a fost prima tara din aceasta regiune care a inregistrat in 1994 depasirea PIB din 1989, in valori comparative. Dar cresterea economica a scazut la 4.1% in 1999, in principal datorita inrautatirii mediului economic extern, insa din anul 2000, s-a revenit iar la o crestere economica ascendenta.”[10]

„In Slovenia imbunatatirile macroeconomice din '92-'93, desi impresionante, au fost obtinute pe aceleasi fundatii economice care au condus la hyperinflatie si stagnarea economica din anii '80. Punctul de turnura pentru evolutia economiei slovene l-a constituit anul 1993. Cresterea economica s-a stabilizat, fiind in medie de 4.2% in perioada 1994-1999.”[11]

In Cehia, Romania, Slovacia, Letonia si Lituania s-a marit rata de crestere a PIB incepand cu anul 2000 si au fost peste asteptarile analistilor, care au facut prognoze la inceputul anului. Activitatea economica s-a mentinut dupa datele prognozate doar in Bulgaria si Estonia.

Situatia economica a tarilor din Europei Centrale si de Est s-a bucurat de imbunatatiri semnificative abia la inceputul noului mileniu, in urma unor reforme reusite si ajutoare acordate de statele dezvoltate. Mai ales, s-a observat o crestere economica destul de importanta pentru aceste tari aflate in tranzitie, ceea ce a dus spre o crestere semnificativa a PIB si a nivelului de trai al populatiei. Un nivel de trai decent pentru cetateni inseamna mai mult ca orice reforma. Cetatenii infaptuiesc reformele economice si resimt efectele lor.

In urma reformelor infaptuite in economiile nationale si in special grabite si sustinute de Uniunea Europeana, inflatia s-a ajustat an de an, tinzand sa se inscrie in limitele indicate de UE. Astfel, in cursul anului 2001 si inceputul anului 2002 s-au efectuat schimbari importante in regimul monetar al tarilor din centrul si estul european, datorita pregatirii spre aderare la UE si UEM (Uniunea Economica si Monetara). Tarile din Europa Centrala si de Est, au intrat in secolul 21 cu avant, de exemplu, ministrul polonez al Finantelor de atunci, Jaroslaw Bauc, declarase ca in Polonia „inflatia scade mult mai rapid decat am anticipat”[12].

Incepand cu anul 2001, UE si-a luat in serios rolul de „tutore” al tarilor central si est-europene, prin introducerea unui program strict de supraveghere a performantelor economice din aceste tari si pregatirea lor spre aderare.

UNIUNEA EUROPEANA – NOUL POL DE ASISTENTA ECONOMICA

Initial, Uniunea Europeana acorda asistenta vechilor colonii ale statelor membre, dupa cum era prevazut in Tratatul de la Roma. In prezent, asistenta acordata statelor terte a atins dimensiuni mondiale si cuprinde noi forme de cooperare. Aceasta initiativa este gestionata de Comisia Europeana, care are imputerniciri de a participa la negocierile internationale si reprezinta UE. Aceste relatii au la baza un dialog politic, de mentinere a pacii, promovarea drepturilor omului, democratiei si statutului de drept, de asemenea eliminarea saraciei si decalajelor economice si sociale intre statele lumii. Ionel Cobzaru, in cartea sa,[13] sustine ca: „Diferente semnificative apar si in ceea ce priveste conceptia relatiilor economice externe ale Uniunii Europene. Adesea, pentru a se ajunge la solutii operationale in cadrul negocierilor comunitare trebuie depasite divergentele de interese sau de conceptii.”

UE intretine relatii diplomatice cu peste 130 de tari ale lumii, are statut de observator la ONU, participa la lucrarile Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) si ale Organizatiei pentru Securitate si Cooperare Europeana (OSCE). Promoveaza o politica comerciala liberala, taxele sale vamale sunt printre cele mai avantajoase din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului. De asemenea, intretine diferite tipuri de acorduri si programe cu diferite tari si organizatii din lume, prezentate succint in continuare:

a)      Asistenta acordata statelor balcanice (Albania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Serbia, Muntenegru si Macedonia) pentru reconstructie, refugiati, stabilitate politica si dezvoltare economica in regiune s-a furnizat prin programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and Stabilisation) pana la 31 decembrie 2006. Bugetul programului CARDS pentru perioada 2000-2006 a fost de aproximativ 4,6 milioane de euro.[14] Acest program a pus fundamentul obiectivelor si mecanismelor Procesului de Asociere si Stabilizare, care ramane cadrul politic al UE pentru tarile din Balcanii de Vest, pana la eventuala lor aderare.

b)      IPA (Instrumentul de Asistenta pentru Preaderare) – este un nou instrument de asistenta pentru preaderare, incepand cu 1 ianuarie 2007, si reuneste toata asistenta de preaderare din perioada 2000-2006: PHARE, ISPA, SAPARD, instrumentul de preaderare pentru Turcia si instrumentul financiar pentru Balcanii de Vest (CARDS) intr-un singur instrument concentrat. IPA s-a creat pentru tarile cu statut de candidati (in momentul de fata Croatia, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Turcia) si cele cu statut de potentiale candidate (Albania, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia, inclusiv Kosovo, conform UNSCR 1244).

c)      In scopul furnizarii asistentei tehnice Noilor State Independente (NSI) aparute in urma dezmembrarii fostei Uniuni Sovietice si Mongoliei, UE a creat in anul 1990 un program numit TACIS (Asistenta Tehnica pentru Comunitatea Statelor Independente). Mongolia a beneficiat de asistenta financiara in perioada 1991-2003, astazi e finantata de un alt program ALA. Pentru a beneficia de ajutorul TACIS aceste state noi independente trebuie sa indeplineasca anumite conditii cerute. Obiectivul programului prevede accelerarea procesului de tranzitie in aceste tari. Pentru Tadjikistan asistenta a fost suspendata in 1992, din cauza razboiului civil.

d)      Uniunea Europeana este unul dintre cei mai mari parteneri economici al tarilor in dezvoltare. Politica externa a UE prevede acordarea de sprijin pentru dezvoltarea si reconstructia acestor tari, iar prin acorduri speciale asigura accesul produselor tarilor respective pe piata UE. De asemenea, Uniunea acorda ajutor alimentar si umanitar pentru combaterea foametei si saraciei in aceste tari. In acelasi timp, finanteaza programe strategice alimentare in scopul reducerii dependentei acestor categorii de tari de resursele alimentare din statele dezvoltate necomunitare. Cooperarea cu tarile din Africa, zona Caraibelor si Pacific (ACP) a demarat in 1963. Legaturi istorice, unele chiar coloniale, constituie baza relatiilor UE cu cele circa 77 de state din Africa, zona Caraibelor si Pacific (ACP), semnatare ale Conventiei de la Lomé (Togo), care cuprinde partea majoritara a celor mai sarace tari din lume. Cea de-a IV-a Conventie de la Lomé (1991) urmareste promovarea dezvoltarii economice si sociale a tarilor ACP si stabilirea unei cooperari stranse in spiritul egalitatii in drepturi cu ele. Comunitatea a conceput acorduri speciale pentru facilitarea comertului, pentru incurajarea dezvoltarii, prin oferirea de acces preferential la pietele europene. Acordul de la Cotounou, incheiat la 23 iunie 2000 cu statele ACP, are cinci piloni: reducerea saraciei, dialog politic, implicarea societatii civile, noul cadru de cooperare economica si comerciala si reforma cooperarii financiare aplicata prin Fondul European pentru Dezvoltare si prin Banca Europeana de Investitii.

e)      In directia unei politici mediteraneene globale, Uniunea Europeana a incheiat un sir de acorduri de cooperare si de asociere cu 10 tari din zona. Baza acestor acorduri este de a sustine dezvoltarea statelor respective prin asistenta financiara si de a stimula schimburile comerciale cu ele. Declaratia de la Barcelona, din anul 1995, a conceput un “parteneriat euromediteraneean”, care a prevazut infiintarea, pana in 2010, a unei zone de liber schimb intre Uniunea Europeana si 12 tari mediteraneene (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Autoritatea Palestiniana, Liban, Siria, Turcia, Cipru si Malta). Opt tari din sudul Mediteranei si Orientului Mijlociu (Egiptul, Algeria, Marocul, Tunisia, Israelul, Iordania, Libanul si Siria) au semnat acorduri cu Uniunea pentru accesul lor liberalizat cu produse industriale si agricole pe piata comunitara. Convorbiri similare s-au purtat in 1999, de o delegatie a UE, condusa de Romano Prodi, ex-presedintele Comisiei Europene, si cu oficialitatile libiene, la Tripoli. Programul MEDA II constituie a doua etapa a “parteneriatului euromediteraneean” pentru perioada 2000-2006. Obiectivele programului au fost consolidarea stabilitatii politice si a democratiei, crearea unei zone de liber schimb, cooperarea in domeniul social si cultural. Bugetul programului MEDA II a fost de 5,350 milioane de euro.[15]



f)        Uniunea Europeana a incheiat un acord si cu Consiliul de Cooperare din Golful Persic, organism ce grupeaza Arabia Saudita, Kuwait-ul, Bahreinul, Omanul, Quatar-ul si Emiratele Arabe Unite.

g)      Un acord de cooperare a incheiat UE si cu Asociatia Natiunilor din Sud - Estul Asiei (ANSEAN), constituita din sapte tari. La fel, Uniunea Europeana are acorduri individuale de comert si cooperare cu China, India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Mongolia si Vietnam.

h)      O deosebita importanta au relatiile UE cu marile puteri si cu tarile dezvoltate ale lumii – SUA, Japonia, Canada, Australia si Noua Zeelanda. Cu SUA, dialogul politic s-a conceput incepand din anul 1981, prin schimburi anuale de delegatii de rang superior, conduse de secretariatul de stat american si de presedintele Comisiei Europene, iar uneori la nivelul sefilor de stat. In anul 1990, UE a semnat cu SUA - Carta Transatlantica. Cu Japonia, UE a semnat o declaratie comuna, iar in anul 1990 cele doua parti au ajuns la un acord comercial-cadru, in scopul de a elimina unele distorsiuni din raporturile comerciale reciproce. Cu Canada, UE a semnat in 1990 o Carta similara cu Carta Transatlantica. Uniunea Europeana intretine relatii de cooperare sporita cu Australia si Noua Zeelanda prin consultari reciproce la nivel ministerial si prin schimburi de idei la nivel parlamentar.



Iulia Munteanu,Consilier de Integrare la Ministerul Integrarii Europene, „Cum a aparut UE?” Euro-Dispecer –

program realizat de MIE in parteneriat cu TVR,Ministerul Integrarii Europene, Ed.a II-a,2006, pag.12.

Fiess Norbert, Fugazza Marco European Integration:a review of the Literature and Lessons for NAFTA 2 sept 2002 https://www.sice.oas.org/geograph/north/fi_fu.pdf.

Wilfried Loth, Impartirea lumii. Istoria Razboiului Rece. 1941-1955, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997, p. 133

C.Lazar, G.Gorincu, L.Enache, Teoria economica generala Ed.Economica, Bucuresti, 1993, pag.241.

Jorgen Drud Hansen, „European Integration – an Economic Perspective”, Oxford University Press, 31 may 2001.

Cobzaru Ionel, Relatiile economice internationale, Ed.Economica, Bucuresti, 2000, pag.151.

(D.E.) „Reforma, un proces continuu”, Politica, Stiri pe scurt, ZIUA din 31 ian.2004.

Popescu C., Ciucur D., Popescu I.,Tranzitia la economia umana, Editura Economica, Bucuresti,1996,pag.130-133.

Balan Cristina, “Pe drumul catre UE-o serie de remarci privind politicile bugetare in unele economii aflate in tranzitie:Cehia, Polonia, Ungaria”, Conjunctura Economiei Mondiale,IEM, Bucuresti,1998, pag.213-214.

Bunea Gabriel, “Reforma economica din Polonia se confrunta cu cresterea presiunilor interne”, Ziua economica, nr.10, 21-27 noiembrie 2000.

Bunea Gabriel, „Banca Mondiala ofera Sloveniei consultanta si bani,” Ziua economica, 26 sept-2oct 2000

Inflatia, Breviar International, Adevarul Economic din 28martie-3aprilie 2001

Cobzaru Ionel, Relatiile economice internationale, Ed.Economica, Bucuresti, 2000, pag.161.

CARDS. https://europa.eu.int/comm/external_relations/ceeca/cards/index.htm

Financial Cooperation, MEDA Programme.https://www.europa.eu.int/comm/external_relations/euromed/meda.htm






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2334
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site