Analiza pe termen scurt - Legea randamentelor neproportionale - Costurile firmei pe termen scurt

Analiza pe termen scurt - Legea randamentelor neproportionale - Costurile firmei pe termen scurt

1. Legea randamentelor neproportionale

Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, are loc atunci când un întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar pentru a mari dimensiunile întreprinderii. În aceste conditii functia de productie va reflecta contributia fiecarei unitati din factorul variabil la obtinerea productiei.

În tabelul de mai jos sunt cuprinse diferite programe de productie, respectiv combinari posibile între factorii de productie capital si munca

Programul de productie

Functia de productie este de tipul

Q=f(K, L); Q=f(0,L)=0;Q=f(K,0)

Q=f(10,5) = 20 etc.

Analiza combinarii factorilor de productie ne conduce la concluzia ca, desi se poate obtne în conditiile existentei unui numar foarte mare de combinari, în realitate producatorul nu dispune decât de un numar limitat de posibilitati.

Experienta arata ca atunci când se folosesc conjugat factori de productie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporita chiar si în conditiile în care cantitatea din celalalt factor ramâne relativ fixa, fara a se diminua volumul suplimentar de productie obtinut. Aceasta, diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea ca un numar tot mai mare de unitati din factorul variabil se combina cu o parte în mod relativ din ce în ce mai redusa de factor constant (fix).

Influenta, factorului variabil se poate masura cu ajutorul urmatorilor indicatori:

productia totala, obtinuta în urma utilizarii factorilor de productie si exprimata cu ajutorul functiei de productie, în care un factor este variabil si ceilalti sunt constanti;

productivitatea medie, care se obtine ca raport între productia totala si factorul de productie variabil utilizat,(de exemplu, munca - L): W_M=Q/L,

unde:

W_M = productivitatea medie;

Q = productia totala; .

L = munca.

productivitatea marginala, definita ca productie suplimentara obtinuta în urma folosirii unei unitati suplimentare din factorul de productie variabil: Wmg = ΔQ/ΔL

unde:

W_mg= productivitatea marginala; ΔQ = modificarea productiei totale; ΔL = modificarea factorului de productie.

Evolutia acestor indicatori si dependenta dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproportionale.

Legea randamentelor neproportionale a fost formulata prima data de Turgot, care a prezentat-o în legatura cu exploatarea de tip agricol. D. Ricardo a utilizat aceasta lege pentru a explica cresterea cerealelor în Marea Britanie; dupa 1814, si John Stuard Mill a estimat ca aceasta lege, nu este valabila decât pentru agricultura. În realitate, se poate aprecia ca în general, activitatea umana este descrisa printr-o evolutie caracterizata la început prin randamente si de costuri în scadere, iar apoi prin randamente descrescatoare si costuri în crestere.

Relatia dintre productia totala, productivitate : marginala, productivitatea medie

Tabelul 6.2

Grafic se reprezinta prin curba productivitatii medii si marginale (figura 6.1 ), marcându-se si zonele de productie.

Din analizele efectuate se ajunge la concluzia ca legea randamentelor neproportionale nu este valabila decât în anumite conditii: factorii de productie considerati trebuie sa fie omogeni; legea admite ca se pot. adauga unei cantitati constante dintr-un factor doze suplimentare dintr-un alt factor, (numai o variatie conjugata a factorilor permite cresterea randamentului); legea este reprezentativa doar pentru o stare data a tehnicii; punctul de plecare este acela de la care se intra în faza de randamente descrescatoare; legea este valabila pentru o scara, de productie data.

Deoarece, economistii studiaza ideea de randamente descrescatoare În principal în legatura cu evolutia productivitatii marginale (analiza de natura marginalista), graficul alaturat ilustreaza trei stadii în evolutia W_mg.

STADIUL 1: productia totala creste mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determina cresterea W_mg.

STADIUL II: productia totala creste, însa într-un ritm mai redus decât cresterea factorului variabil, ceea ce determina reducerea W_mg.

STADIUL III: productia totala scade, iar W_mg devine negativa, corespunzator celor trei stadii din evolutia productivitatii marginale, se pot stabili relatiile între evolutia productivitatii medii si cea a productivitatii marginale. Astfel, în zonele în care productivitatea marginala este mai mare decât productivitatea medie (masurate pe verticala), aceasta din urma creste. În zonele în care, productivitatea marginala este mai mica decât cea medie, aceasta din urma este descrescatoare.

2. Costurile firmei pe termen scurt

Informatiile cu privire la productie descrise cu ajutorul legii randamentelor descrescatoare, trebuie asociate preturilor factorilor de productie în vederea stabilirii costurilor totale si medii suportate de catre firma. Asa cum am vazut înainte, exista resurse care se pot modifica pe termen scurt si resurse al caror volum nu poate fi modificat decât pe termen lung. În consecinta, vom distinge între costurile pe termen scurt si cele pe termen lung.

Continutul costului. Delimitari conceptuale

Costul de productie reprezinta totalitatea cheltuielilor pentru producerea si desfacerea de bunuri materiale si servicii. De cele mai multe ori, costurile unei firme au si o dimensiune sociala. Astfel, ori de câte ori dam o anumita i destinatie resurselor de care dispunem, renuntam la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Deoarece resursele economice sunt limitate, atunci când acestea sunt utilizate pentru a produce anumite bunuri materiale si servicii, se va reduce productia posibila din celelalte bunuri care utilizeaza aceleasi resurse. Astfel, în cadrul teoriei economice, în definirea costului economic se porneste de la costul de oportunitate, ca valoare reala a bunurilor materiale si serviciilor care trebuie sacrificate, la care trebuie sa se renunte atunci când se produce sau . se consuma un bun sau serviciu. Din aceasta perspectiva, , este util sa distingem între costul contabil si cel economic. Costul contabil reflecta cheltuielile efectiv suportate de catre întreprindere, care rezulta din evidenta contabila a acesteia. Acesta mai poarta si denumirea de cost explicit.

Costul economic reflecta acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul platit de catre aceasta. Este vorba despre cheltuielile cu forta de munca ale proprietarului firmei respective care nu se înregistreaza sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor, chiria care s-ar obtine prin cedarea folosirii cladirii catre alt utilizator etc. Costul economic mai poarta si denumirea de cost implicit. Acesta este considerat venitul normal cuvenit, concretizat în salariul implicit, dobânda implicita, renta implicita - drept forme de remunerare a factorilor munca, pamânt si capital.

Relatia dintre costurile contabile (explicite) si cele economice (implicite) este sintetizata în schema de mai jos:

Figura 6.2. Relatia dintre costurile contabile si cele economice

Figura de mai sus ilustreaza relatia dintre costurile contabile si cele economice; precum si modul de determinare a profitului economic/si a celui, contabil. Relatiile algebrice de calcul sunt:

Profit contabil = Venit total - Cost contabil (explicit)

Profit economic = Venit total - (Cost contabil + Cost de oportunitate).

Importanta costului

În economia de piata, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea si adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul si structura productiei marirea sau restrângerea ofertei de bunuri, inovarea tehnologica etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezinta nivelul mai scazut al costului. Totodata, se manifesta tendinta de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activitatii: astfel, prezinta interes nu numai costul de productie în general, ci si costul de distributie, costul muncii, costul educatiei, sanatatii, informatiei, administratiei, timpului datoriei (împrumutului), costul vietii, inflatiei, somajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestarii si condamnarii, pedepsei, costul ecologic, costul externalitatilor negative etc.

De asemenea, costul se analizeaza si se urmareste în conditiile în care se accentueaza interdependentele dintre ramuri, subramuri; dintre agentii economiei, încât ceea ce într-un loc constituie pret-vânzare al produselor respective, într-un altul, el reprezinta costul factorilor de productie achizitionati. În consecinta, variatiile de pret se transmit în lant, ca efect propagat si în costuri.

Calculul economic, functionarea si dezvoltarea activitatii pe principiul eficientei iau în considerare relatia dintre cost si pret de vânzare la fiecare bun economic relatie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemneaza numai o parte a pretului de vânzare (P), si anume cheltuielile suportate de catre agentii economici, iar excedentul pretului (peste costul de productie) reprezinta profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs, sunt valabile egalitatile: P = C + pr; C = P - pr.

În conditiile unei anumite marje de profit, marimea costului exercita presiuni asupra pretului.

Marimea si tipologia costului

În aceasta sectiune descriem variatia productiei în raport cu modificarea factorilor de productie pe termen scurt. Prin evaluarea corecta a acestor factori de productie, putem sa aflam modul în care productia firmei este corelata cu costul de productie. Vom avea în vedere acele firme care nu pot influenta preturile factorilor de productie pe care îi utilizeaza.

Tipologic, exista trei categorii de costuri la nivelul firmei: costul total, costul mediu si costul marginal.

Costul total (CT) reprezinta cheltuiala totala necesara obtinerii unui anumit nivel al productiei. Acesta este alcatuit din costuri fixe si costuri variabile.

Costul fix total (CF) este dat de acele cheltuieli care sunt independente de volumul productiei obtinute.

Costul variabil total (CV) este dat de acele cheltuieli care variaza în acelasi sens cu productia. Pentru ilustrarea categoriilor de cost amintite, vom pomi de la o functie a costurilor totale care reflecta comportamentul general valabil în cadrul unei firme ca relatie între productia obtinuta si costurile generate.

Dupa cum se observa din figura, la un nivel zero al productiei, costul variabil va fi zero. Pe masura cresterii productiei, costul variabil total creste, însa la niveluri reduse ale productiei, cresterea acesteia este mai accentuata decât cresterea costului variabil total.

Q = 0 => CV = 0

La un nivel al productiei egal cu zero, costul total va fi egal cu costul fix total, costul variabil fiind nul. Pentru productii diferite de zero, evolutia coslului total este dala de evolutia costului variabil total.

Q = O => CT = CF + CV = CF.

Costul fix total este, pe termen scurt, independent de volumul productiei.

Q = 0 => CF ≠ 0 = 4;

Q = 0 => CF ≠ 0 = 4.

Costul total se va afla deasupra costului variabil total, deoarece diferenta dintre ele este o marime pozitiva (costul fix total). Odata cu cresterea productiei, diferenta dintre CT si CV va ramâne constanta.

Costul total mediu (CTM) este alcatuit din cost variabil mediu (CVM) si cost fix mediu (CFM), în functie de acelasi criteriu care a stat la baza împartirii costurilor totale.

Pe masura cresterii productiei, costul total mediu întâi scade, dupa care creste. Punctul de minim al acestuia se atinge pentru niveluri ale productiei mai mari decât cele pentru care se realizeaza minimul CVM.

În aceste conditii, costul total mediu (CTM) va fi definit de urmatoarea functie:

Pe masura cresterii productiei, costul variabil mediu întâi scade, dupa care creste. Punctul de minim al acestuia se atinge pentru niveluri ale productiei mai reduse decât cele pentru care se realizeaza minimul CTM.

Costul variabil mediu este definit. de functia:

Pe masura cresterii productiei, costul fix mediu este în permanenta reducere. Costul fix mediu va fi definit de functia:

Costul marginal (Cmg) reprezinta costul suplimentar necesar cresterii cu o unitate a volumului productiei. Costul total al celei de a zecea unitati este modificarea costului total atunci când productia creste de la 9 la 10 unitati. Costul marginal se va calcula astfel:

Pe masura cresterii productiei, costul marginal întâi scade, dupa care creste. Punctul pe minim al acestuia se atinge pentru niveluri ale productie mai mici decât cele pentru care se realizeaza minimul CVM si CTM.

Relatia dintre costurile totale si cele medii este prezentata în figura de mai jos:

Curbele costurilor totale genereaza curbele costurilor medii si marginal. CFM se reduce odata eu cresterea productiei. CVM si CTM se reduc, dupa care cresc odata cu cresterea productiei. Cmg se comporta similar, intersectând curbele costului variabil mediu si total mediu în punctele de minim ale acestora din urma. Deoarece diferenta dintre CT si CV este CF, evolutia CT este data de cea a CV, însa va fi decalata (datorita CF). Astfel, punctul de minim al CVM se va atinge pentru niveluri ale productiei mai mici decât cele pentru care CTM este minim. Cmg îsi atinge primul punctul de minim, dupa care este în permanenta crestere.

Putem ilustra relatia între diferitele categorii de costuri pornind de la functia costurilor totale utilizata anterior. Informatiile sunt prezentate în tabelul 6.3:

Relatia dintre costurile totale, medii si marginale (u:m.)

Tabelul 6.3

Datele din tabel descriu dependenta unor categorii de costuri de volumul productiei obtinute pe baza acestor informatii, putem sa stabilim legatura existenta între costurile medii si cel marginal. Reprezentarile grafice ale costurilor medii si marginal sunt oferite în figura de mai jos.

Studiind acest grafic, deducem urmatoarele concluzii în privinta relatiei dintre o marime medie  si una marginala:

atunci când curba costului marginal (Cmg) se afla sub curbele costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urma scad;.

atunci când curba costului marginal (Cmg) se afla deasupra curbelor costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urma cresc;

atunci când curba costului marginal (Cmg) intersecteaza curbele costurilor medii, acestea din urma înregistreaza o valoare minima (întâi CVM, apoi, pentru o productie mai mare, CTM).

Relatia dintre cost si productivitate

La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu (CTM) si costul marginal (Cmg) se afla în raport proportional fata de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie (W M) creste, si invers. Costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginala (W_mg) creste si invers, el se mareste când productivitatea marginala scade. În figura 6.13, este reflectata dependenta evolutiei costurilor mediu si marginal de evolutia productivitatii medii si marginale.

Curbele costurilor se pot deduce pornind de la curbele productivitatii. Când productivitatea medie creste, costul mediu descreste si invers. Când productivitatea marginala creste, costul marginal scade si invers; la limita, când productivitatea marginala. tinde spre zero, costul marginal tinde spre infinit. Astfel, studierea productivitatilor ne ofera informatii cu privire la evolutia costurilor de productie si reciproc. De asemenea, observam ca legea randamentelor descrescatoare este, În mod echivalent, o lege a costurilor marginale crescatoare.

Aplicatie: comportamentul firmei pe termen scurt pragul de rentabilitate si pragul parasirii pietei

În cautarea nivelului de productie care maximizeaza profitul; este utila cunoasterea unui caz particular, pe care-l reprezinta pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acesta indica volumul de productie sau cifra de afaceri pornind de Ia care firma poate sa obtina profit. În acest 'punct', încasarile totale (VT) ale firmei obtinute prin vânzarea bunurilor respective; sunt egale cu costurile totale (CT), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relatia VT = CT, iar profit = 0.

În situatia în care costul de productie nu este liniar, vom putea defini un interval ai rentabilitatii firmei. Pragul de rentabilitate nu se poate mentine pe termen lung fara ca întreprinderea respectiva sa nu fie nevoita sa iasa din afaceri De multe ori însa, firma nu va reusi sa obtina un nivel al încasarilor totale care sa acopere costurile totale. În astfel de situatii, pe lânga notiunea de prag de rentabilitate devine relevanta si cea de prag de parasire a pietei. Ori de câte ori VT < CT, dar VT > min CV, firma va decide sa ramâna pe piata, în acest fel reusind sa acopere macar o parte a costurilor fixe (care sunt inevitabile, indiferent daca firma decide sa ramâna sau sa paraseasca piata). Astfel, chiar daca firma are profit economic negativ, decizia de a continua activitatea trebuie ghidata în raport de ordinul de marime al costurilor fixe pe care le are de acoperit.