ECONOMIA FORMA A ACTIUNII UMANE

1. Bunurile economice, marfa.

1.1. Bunurile economice

Notiunea de bun, semnifica orice element al realitatii care este apt sa satisfaca o nevoie umana de consum personal sau de consum productiv. Determinarea economica a bunurilor, se regaseste, din punctul de vedere al masurarii, in aprecierea concordantei acestora cu nevoile umane. Din punctul de vedere al analizei economice, prezinta interes deosebit impartirea bunurilor in bunuri libere si bunuri economice.

Bunurile libere sunt acele elemente ale realitatii la care omul are acces nelimitat, liber, fara a face un efort deosebit, fara a face o cheltuiala.

Bunurile economice sunt acele elemente rare din natura sau create de om, identificabile si masurabile, bunuri care intra intr-o relatie determinata cu nevoile umane. In structura acestor bunuri, un loc aparte in detin bunurile create sau produse de om.

Un bun poate fi socotit ca bun economic daca sunt intrunite urmatoarele conditii:

are proprietatea ca, prin insusirile sale, bunul sa satisfaca o anumita nevoie a omului, adica de a fi util;

exista o constientizare a omului asupra caracteristicilor respective pe care bunul le are;

se efectueaza costuri pentru obtinerea bunului respectiv;

exista accesibilitate pentru a-l obtine si a-l utiliza.

Limita dintre bunurile libere si bunurile economice are un caracter relativ, in raport de loc si de timp. De exemplu apa unui izvor este este un bun liber, dar daca ea este captata, transportata si imbuteliata, devine bun economic.

Bunurile economice pot sa fie clasificate dupa diverse criterii:

a)      In functie de destinatia pe care o au:

bunuri de consum (satisfactori);

-bunuri de folosinta curenta (hrana, imbracaminte);

-bunuri de folosinta indelungata (mobila, televizor);

bunuri de productie (prodfactori);

b)      In functie de forma lor de existenta:

bunuri corporale sau bunuri materiale;

bunuri necorporale (servicii) dintre care amintim:

-servicii comerciale;

-servicii de transport;

-servicii de consultanta tehnica si economica;

-servicii de sanatate, invatamant, cultura, etc.

informatiile.

c)      Dupa provenienta lor:

naturale, regenerabile si neregenerabile;

produse, acele bunuri care au suportat cel putin o transformare.

d)     In functie de posibilitatile de multiplicare:

reproductibile, realizabile intr-un numar oricat de mare de exemplare, daca exista factorii de productie necesari;

nereproductibile, unicate, ceea ce genereaza probleme in ceea ce priveste corelarea lor cu nevoile umane.

e)      Dupa gradul de prelucrare:

bunuri primare, preluate direct din natura, fara a se interveni asupra lor;

bunuri intermediare, aflate in diferite stadii de prelucrare;

bunuri finale, care nu mai sunt supuse nici unei prelucrari.

f)       Dupa modul de fixare a lor in spatiu:

bunuri mobiliare;

bunuri imobiliare.

g)      Dupa forma de proprietate:

bunuri publice;

bunuri private.

h)      Dupa modul in care bunurile se utilizeaza in consum:

bunuri complementare, sunt acelea care trebuie utilizate impreuna pentru a satisface o anumita nevoie (masina si benzina);

bunuri substituibile, sunt acelea intre care, consumatorul poate alege pentru a-si satisface o anumita nevoie (unt sau margarina).

Dupa modul in care se realizeaza raportul intre nevoile umane si bunurile produse sau serviciile prestate, bunurile economice se impart in marfare (marfa) si nonmarfare.

Marfa

Marfa este acel bun economic, exprimat in forma baneasca, care este destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decat producatorii ei, trecerea acestuia de la producator la consumator facandu-se prin actul de vanzare-cumparare. Schimbul este acel care da bunului calitatea de marfa. Fara actul de vanzare-cumparare, bunul economic ramane doar o potentiala marfa. In conditiile economiei moderne de schimb, marfurile se prezinta intr-o mare diversitate structurala, ca urmare a diversificarii nevoilor pe de-o parte si ameliorarea permanenta a conditiilor tehnice, economice, sociale de satisfacere a acestora, pe de alta parte. Potrivit altor puncte de vedere, notiunea de marfa, poate fi definita prin prisma a doua elemente :

Marfa constituie, prin ceea ce presupune, un bun economic util, obtinut in urma unei activitati;

Marfa reprezinta un bun rar, care se gaseste in cantitati insuficiente pe piata, pentru a satisface in intregime nevoile umane manifestate.

Conditiile ca un bun sa imbrace forma de marfa sunt:

sa satisfaca o anumita nevoie a omului, indiferent de natura acesteia;

sa fie un bun economic, adica un bun creat de munca omeneasca;

sa treaca de la producator la consumator pe calea schimbului, in urma procesului de vanzare-cumparare.

Criteriile de clasificare ale marfurilor sunt:

a)      Din punctul de vedere al formei in care se manifesta:

- marfuri corporale ;

- marfuri necorporale (iluminat, incalzit);

- marfuri resursa (forta de munca, pamant);

- marfuri capital (cladiri, instalatii);

- marfuri moneda (bani, hartii de valoare).

b)      Din punct de vedere al posibilitatii de comercializare:

bunuri-marfa comerciale (supuse schimbului propriu-zis);

bunuri-marfa noncomerciale (care presupun cheltuieli de productie, dar sunt suportate de societate si ajung la destinatar in mod gratuit);

bunuri-marfa mixte (se supun procesului de schimb, insa pretul lor nu se formeaza doar in functie de conditiile pietei, ci, uneori, este influentat de marimea protectiei sociale).

c)      Din punct de vedere al regimului de import-export:

marfuri liberalizate - neafectate de obstacole (ne)tarifare nationale;

marfuri restrictionate - supuse unor bariere specifice;

marfuri strategice - cu export controlat;

marfuri prohibite - in cazul carora importurile si/sau exporturile sunt interzise.

d) Din punctul de vedere al perspectivei practice

marfuri cu cerere sustinuta (vandabile chiar si la preturi mari);

marfuri in cazul carora oferta depaseste nivelul cererii (iar vanzarea daca se realizeaza, se face la preturi relativ mici);

marfuri cu cerere fluctuanta (variind in raport cu factorii economici si extraeconomici).

Utilitatea economica

2.1. Continut si masurare

Bunurilor economice, mai ales celor marfare, li se confera utilitate.

Utilitatea poate fi privita din punct de vedere tehnic si din punct de vedere economic.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezinta capacitatea unui bun de a satisface o anumita nevoie a individului sau o nevoie de productie.

Din punct de vedere economic utilitatea, exprima intensitatea dorintei, a nevoii pe care , la un moment dat, o resimte un individ de a dobandi bunul respectiv in conditiile existente si de a-l consuma. Ea atesta importanta pe care o persoana o acorda unui bun, asteptand obtinerea unei anume satisfactii prin consumarea lui.

Prin utilitate se intelege proprietatea unui bun economic de a satisface o nevoie, exprima gradul in care consumarea unei cantitati de bunuri satisface una sau alta dintre nevoile umane.

Pentru ca un bun sa fie util , trebuie sa fie indeplinite concomitent urmatoarele conditii:

sa existe o relatie intre trasaturile bunului si o nevoie manifestata;

specificul marfii sa fie cunoscut de utilizator;

omul sa aiba posibilitatea folosirii bunului.

Utilitatea bunurilor si a serviciilor (a marfurilor), are un caracter dinamic, fiind intr-o permanenta modificare, in raport cu evolutia nevoilor umane.

Masurarea utilitatii economice a fost analizata si s-a realizat in doua modalitati:

Masurarea cardinala presupune ca un consumator dat sa acorde fiecarei cantitati dintr-un bun sau altul o pretuire mai mare sau mai mica exprimata printr-un numar de unitati de utilitate.

Sa presupunem ca, de exemplu, un consumator acorda urmatoarele unitati de utilitate:

La un kg de carne ..................16 unitati de utilitate

La 2 kg de carne..................24 unitati de utilitate

La un kg de zahar.................8 unitati de utilitate

La un kg de paine.................48 unitati de utilitate

Conform datelor prezentate, pentru acest consumator, utilitatea a 2 kg de carne este de 1,5 ori mai mare decat pentru un kg de carne. Utilitatea a un kg de zahar este de 2 ori mai mare decat aceea a 2 kg de carne, si de 6 ori mai mare decat cea a un kg de zahar. Prin aceasta evaluare, consideram un consumator care poseda cunostinte exacte asupra numarului de unitati de utilitate pe care i le procura fiecare cantitate din orice bun. Aceasta ii permite sa compare intr-o maniera sigura utilitatea diferitelor bunuri si sa efectueze un calcul economic riguros. Masurarea cardinala a cunoscut in timp interpretari diferite, iar in prezent este utilizata doar in scopuri didactice si metodologice.

Masurarea ordinala presupune asezarea diferitelor bunuri intr-o anumita ordine, in raport de preferintele consumatorului.

Pornind de la exemplul de mai sus, masurarea ordinala, se limiteaza la a aprecia ca acest consumator, in conditiile date, prefera un kg de paine si un kg de carne unui kg de zahar. Drept urmare, ordinea preferintelor sale este:

I.           1 kg de paine;

II.        1 kg de carne;

III.     1 kg de zahar.

2.2. Formele utilitatii economice.

Aprecierea utilitatii economice are un caracter eminamante individual si subiectiv, ea fiind diferita de la un individ la altul. Un bun poate avea utilitate economica pentru un individ, dar nu are pentru altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare il stabileste intre proprietatile unui bun si intensitatea nevoilor sale, raport influentat de nivelul de cultura, de gradul de informare, de aspiratiile si optiunile fiecaruia, ca si de cantitatea bunurilor la care el are acces. Mai mult chiar, aceeasi persoana apreciaza ca unitati (doze) din acelasi bun au utilitate economica diferita, in functie de cantitatea si momentul cand acestea ii sunt disponibile.

Daca presupunem ca o cantitate de 1 kg de branza consumata de o persoana in decurs de o saptamana reprezinta pentru aceasta o anumita utilitate, dublarea acestei cantitati poate duce la cresterea satisfactiei, dar nu in aceeasi proportie. Utilitatea economica a celui de al doilea kilogram de branza este mai redusa decat a primului.

Utilitatea individuala (u_i) reprezinta satisfactia inregistrata de consumul unei unitati i dintr-un bun omogen (X), care poate fi impartit in x doze egale.

Utilitatea totala (UT) se refera la cumularea progresiva a utilitatii unitatilor aditionale consumate in timp din bunul X.

UT =

unde:    UT = utilitatea totala;

i = numarul de unitati consumate din bunul X.

Utilitatea marginala (U_mg) reprezinta satisfactia rezultata din consumul ultimei doze din bunul luat in considerare. In cazul general ea se calculeaza dupa relatia:

U_mg = =

unde : = sporul de utilitate inregistrat de consumul unei doze fata de consumul alteia, precedente;

= sporul cantitatii consumate din bunul X.

X₁ = cantitatea consumata din bunul X in perioada curenta;

X₀ = cantitatea consumata din bunul X in perioada de baza;

UT₀ = utilitatea totala in perioada de baza;

UT₁ = utilitatea totala in perioada curenta.

Teoria utilitatii marginale reflecta importanta acordata de un individ unei anumite unitati folosite dintr-o marfa (ultima unitate). Pe aceasta baza a fost formulata legea utilitatii descrescande, care exprima relatiile esentiale, necesare si generale cauzate de marimea utilitatii dozelor succesive ale unei rezerve dintr-un bun oarecare, de care dispune subiectul economic. Potrivit acestei legi, cu cat cantitatea disponibila din respectivul bun este mai mare, cu atat utilitatea adusa de consumul unitatilor aditionale este mai mica (si invers). La baza descresterii utilitatii marginale sta evolutia contrara a intensitatii manifestarii unei necesitati, in raport cu gradul ei de satisfacere. Sintetic, vorbind, cand cantitatea consumata dintr-un bun creste, utilitatea marginala tinde sa se diminueze pana la zero, corespunzator punctului de satisfactie, la care utilitatea marginala este nula.

Daca notam: u₁ - utilitatea primei doze folosite dintr-un bun; u₂ - utilitatea celei de a doua doze; u₃ - utilitatea dozei a treia s.a.m.d., pana la u_n, deducem ca u₁>u₂>u₃>.>u_n, repectiv ca utilitatea marginala maxima se inregistreaza in cazul primei unitati consumate din bun, ceea ce satisface cea mai presanta nevoie. Pe masura ce trebuinta este acoperita, utilitatea marginala a cantitatilor suplimentare descreste, pana la punctul de saturatie, asa cum se poate observa din tabelul nr.   

Tabel nr. 3

Utilitatea totala si utilitatea marginala

* pentru doza 6, U_mg = 0, unitatea respectiva nu mai prezinta importanta pentru consumator

** consumul dozei 7 provoaca insatisfactie, aparand astfel notiunea de dezutilitate.

UT    U_mg

X X

Fig. 1 Curba utilitatii totale Fig. 2 Curba utilitatii marginale

2. Concept si teorii despre valoare.

Alaturi de utilitate, valoarea economica, reprezinta o alta latura a oricarei marfi. Valoarea economica are in vedere doar bunurile economice (marfurile) reproductibile prin activitatea umana, bunuri care pot fi produse in conditii existente, prin variate combinatii ale factorilor de productie disponibili. De la inceput trebuie sa precizam ca orice marfa apare ca o unitate organica a doua componente ale valorii: valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb.

Valoarea de intrebuintare reprezinta utilitatea unei marfi, respectiv capacitatea ei de a satisfece o nevoie umana si apare in legatura cu trasaturile bunului respectiv, care sunt suportul material al valorii. Ea are caracter social, insemnand utilitate pentru subiectii economici.

Valoarea de schimb este raportul cantitativ in care o marfa se schimba pe alta marfa si constituie forma de exprimare a valorii.

Problema valorii economice a constituit si constituie o tema fundamentala de cercetare a stiintei economice de-a lungul secolelor, si in prezent. Teoriile care s-au impus in timp sunt urmatoarele:

Teoria obiectiva a valorii sau teoria valorii-munca;

Teoria subiectiva a valorii sau teoria valorii-utilitate;

Teoria obiectivo-subiectiva a valorii.

Teoria obiectiva a valorii sau teoria valorii-munca, dubla natura a marfii , in sens de utilitate si de valoare, se explica prin dublul caracter al muncii creatoare de produse:

munca de tip concret, caracterizata de particularitatile operatiunilor presupuse de ea, de instrumentele de lucru, de obiectele asupra carora se actioneaza si de rezultatul final obtinut;

munca de tip abstract, respectiv munca privita ca proces in sine.

Adeptii acestei teorii, considera ca substanta valorii economice a bunurilor este munca producatorilor de bunuri economice reproductibile, incorporata in bunurile obtinute. Oamenii muncind pentru a produce bunuri, consuma energie nervoasa si musculara, respectiv munca in sens general, nediferentiata din punct de vedere calitativ. Deci, conform acestei teorii, valoarea economica a bunurilor produse este determinata de consumul de energie nervoasa si musculara, adica munca omeneasca generala nediferentiata din punct de vedere calitativ. Potrivit teoriei valorii-munca, se observa ca:

valoarea este o trasatura specifica oricarei marfi, neputandu-se separa de aceasta;

munca apare ca un element comun al tuturor bunurilor economice;

unitatea de masura a muncii este data de timpul necesar fabricarii produselor;

desi nu este in totalitate eliminat, rolul utilitatii se reduce la o simpla premisa.;

teoria valorii-munca, exagereaza si chiar absolutizeaza rolul muncii, minimizand sau chiar negand aportul celorlalti factori de productie la crearea bunurilor;

baza valorii, in acest caz este munca, un element relativ usor de comensurat, servind aparent ideii de echitate, in masura in care munca reprezinta si o baza morala a valorii;

in prezent, valoarea munca se exprima de cele mai multe ori in bani, ca forma generala de cuantificare.

Teoria subiectiva a valorii sau teoria valorii-utilitate, sistemele de gandire economica actuala se bazeaza pe principiile teoriei valorii-utilitate. Teoria valorii-utilitate se bazeaza in determinarea valorii economice pe aprecierea subiectiva a bunurilor de catre cei care le consuma. Trasaturile care definesc teoria valorii-utilitate sunt:

aceasta teorie accentueaza importanta utilitatii, raritatii si a dezirabilitatii bunurilor, ca factori esentiali in determinarea valorii, prin intermediul satisfactiei resimtite de consumator;

teoria confera roluri pe masura tuturor factorilor implicati in procesul respectiv, fara a micsora importanta muncii in crearea valorii;

abordarea de fata implica in calcule aspecte cuantificabile, dar nu atat prin prisma efortului depus in productie, cat prin intermediul efectelor obtinute;

conceptia referitoare la valoarea-utilitate permite personalitatii umane o arie propice de dezvoltare.

Principalul continut al acestei teorii consta in urmatoarele aspecte:

conform acestei teorii munca nu creaza valoare, ci bunuri;

valoare economica a bunurilor nu este un atribut intrinsec al marfii, ci este ceva exterior corpului marfii;

valoarea economica, reprezinta ceva eminamente subiectiv si ea rezulta din aprecierea consumatorului si a producatorului, din importanta pe care subiectul economic cumparator o atribuie fiecarui bun economic de unde si denumirea de teorie subiectiva a valorii economice;

marimea valorii unui bun este determinata nu de cantitatea de munca pe care bunul o incorporeaza, ci de utilitatea marginala a acestuia adica de sporul de satisfactie pe care il confera ultima unitate din bunul de acelasi fel consumat de un individ:

marfa nu are o anumita valoare pentru ca ea costa o anumita suma de bani, ci ea costa pentru ca are o anumita valoare, numita valoare-utilitate;

teoria valorii marginale are ca punct de pornire valoarea-utilitate, bunurile au valoare economica pentru ca sunt utile si nu pentru calitatile, pentru caracteristicile lor, bunurile sunt utile pentru ca individul le apreciaza ca atare.

Teoria obiectivo-subiectiva a valorii, comparandu-se cele doua teorii prezentate, referitoare la valoarea bunurilor, economistii s-au intrebat care din ele este mai potrivita. Contrazice conceptia valorii-utilitate, conceptia valorii-munca? Practica a demonstrat ca desi sunt evident diferite, cele doua teorii au aspecte clare de intrepatrundere.

A. Marschall scria ca: ' A te intreba daca valoarea nu este determinata de utilitatea sau de costul de productie, este ca si cum te-ai intreba care din cele doua lame ale unei perechi de foarfeci taie mai mult? Cand un obiect produs este pus in vanzare, pretul pe care cumparatorii vor voi sa-l plateasca pentru acest lucru este determinat de dorinta ce o au si de putinta de a-l cumpara. Dorinta de a-l avea, depinde, in parte, de posibilitatea ce o ar avea, in cazul cand nu l-ar cumpara sa gaseasca un altul la fel, dar cu un pret mai putin ridicat. Acest pret mai putin ridicat depinde, la randul sau, de cauzele care determina oferta de acest lucru, iar oferta la randul ei depinde de costul de productie.

Prin urmare, valoarea este determinata in general de costurile de productie si de utilitatea marfii. Pretul ca expresie a valorii este determinat de dorinta de a procura marfa pusa in vanzare, si de putinta adica de venitul, de capacitatea de plata de care consumatorul dispune, precum si de posibilitatea de a gasi pe piata o alta marfa similara dar cu un pret mai mic. Acest pret insa, la randul sau depinde de cauzele care determina oferta. In sfarsit, oferta acestui bun depinde de costul de productie.'