Biserica in sistemul institutional al educatiei

Biserica in sistemul institutional al educatiei

Biserica este institutia care se bucura de cea mai mare incredere si simpatie din partea cetatenilor tarii, a enoriasilor sai. Ea inspira tuturor credinciosilor, si nu numai lor, optimism si sperante in realizarea aspiratiilor de mai bine ale cetatenilor, ale societatii. In calitatea sa de institutie religioasa, biserica are o contributie decisiva in realizarea educatiei religioase, componenta majora a educatiei. Biserica propaga dogmele unei anumite religii, care asaza in plan
central problematica umana, din care se propaga un umanism, ale carei valori sunt asimilate de catre persoanele si grupurile sociale care adera la una sau la alta din religii sau variante ale acestora; valori care se regasesc la nivel comportamental.

In intelesul cel mai uzual, mai cunoscut, Biserica este cladirea (constructia) destinata unui cult crestin, iar in sens mai larg este institutia crestinismului in ansamblu, precum si o comunitate religioasa apartinand aceluiasi cult. Pentru intelegerea deplina a semnificatiei conceptului de biserica este necesara si definirea termenilor de religie si de credinta. Potrivit definitiei date in
Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, "Religia reprezinta un sistem de credinte (de dogme) si practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care ii uneste in aceeasi comunitate spirituala si morala pe toti cei care adera la acest sistem". Ca factor educational, biserica promoveaza teza credintei, un concept care reprezinta "cheia de bolta" a religiilor. Pentru religiile crestine, credinta inseamna "convingerea despre existenta lui Dumnezeu, marturisire a acestei convingeri, prin respectarea prescriptiilor bisericesti".

Virtutile religioase, promovate prin biserica sunt generate de resorturi interne, sufletesti de o deosebita profunzime; e vorba de sentimente, de trairi care se transforma in acte comportamentale. Iar ceea ce da profunzimile acestor trairi este faptul ca in ele se contopeste credinta in ceva ce nu se vede (pe Dumnezeu a-l vedea nu este cu putinta oamenilor .), dar care se simte, se traieste cu o mare intensitate.

Idealul promovat de biserica este fericirea in eternitate. Dar si viata pamanteana ofera credinciosilor, prin chiar practicile religioase, legate indeosebi de momente importante ale vietii (nasterea, botezul, casatoria s.a.), satisfactii, trairi de o mare intensitate. Multe din slujbele practicate de biserica, specifice unor sarbatori religioase (Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Florii, Pasti, Rusalii, Sanziene s.a.), sunt asteptate cu deosebit interes si aduc mari satisfactii participantilor la ele. Deseori, bisericile, lacasurile de cult devin neincapatoare pentru cei ce doresc sa ia parte la asemenea manifestari.

Tema pe care biserica (indeosebi cea crestina) o promoveaza cel mai frecvent este aceea a dragostei, care porneste atat de la creator ("Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica": Ioan, cap. 3, verset 16). Tema dragostei este prezenta in multe "carti" ale Bibliei. Iata cum este ilustrata de Apostolul Pavel in epistola I catre Corinteni, in capitolul 13 consacrat in intregime acestui nobil si complex sentiment in versetul 3: "Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic".

Asemenea cugetari se afla nu doar in scrieri bisericesti, ci si in numeroase scrieri laice, in cuvinte spuse direct. Marin Preda isi incheie cunoscutul sau roman, "Cel mai iubit dintre pamanteni", cu o cugetare de mare efect emotional si comportamental: "Daca dragoste nu e, nimic nu e".