Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


Gradinita

VALIDITATEA - CONDITIE METODOLOGICA PENTRU RELEVANTA, OBIECTIVITATE Sl INCREDERE IN DATELE CERCETARILOR

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic



VALIDITATEA - CONDITIE METODOLOGICA PENTRU RELEVANTA, OBIECTIVITATE Sl INCREDERE IN DATELE CERCETARILOR

Conceptul de validare si validitate



Pentru inceput vom prezenta conceptul de validare, care-1 sustine pe cel de validitate.

Validarea conceptelor, ipotezelor si testelor este operatia obligatorie care se intreprinde pentru verificarea masurii in care acestea corespund datelor empirice, probandu-se validitatea lor.

Verificarea se aplica, prin definitie, enunturilor si ipotezelor, pentru a vedea daca sunt "adevarate'. Validarea se aplica in mod deosebit entitatilor teoretice complexe cum sunt teoriile, modelele, conceptele, indicatorii, testele etc. Chiar daca intr-un anumit domeniu exista mai multe teorii care pot fi si in dezacord unele cu altele, exista reguli de validare prin care se transeaza rivalitatea sau permit reformularea lor (cf. J-F Le Ny, 1999).

Conceptul general de validitate se refera la considerarea diferitelor "constructe' ca fiind satisfacatoare si corespunzatoare in masura suficienta relativ la realitatea empirica, precum si la acceptiunea traditionala prin care validitatea este considerata conditie a caracterului veridic al metodologiei construirii si interpretatii testelor.

Marele Dictionar de Psihologie Larousse ofera, pentru inceput, o definitie generala a validitatii: "Proprietatea prin care un model, un enunt general, un concept, un indicator, un test etc. corespunde intr-o masura satisfacatoare la ceea ce considera ca reprezinta' (1999, p. 981).

In aceasta formulare, conceptul se refera la relatia care exista intre teorie sau orice con-struct teoretic (model, ipoteza, concept, instrument, test) si realitatea empirica pe care se presupune ca o reprezinta. Este vorba de corespondenta acestor concepte cu realitatea si revine fiecarui cercetator sau utilizator de modele, teorii, ipoteze, concepte sau instrumente de masura sa asigure plauzabilitatea lor. Regulile metodologice pretind o validare continua si sistematica a teoriilor si instrumentelor.

Unele teorii pot fi respinse ca nonvalide sau pot fi ameliorate sau acceptate ca privizoriu valide, (idem, p. 981)

Validitatea in verificarea interpretarii unui test

Kirkendall et al. (1987) prezinta trei conditii pentru selectarea si construirea testelor, si anume: validitate, incredere si obiectivitate. in cercetarile din domeniul activitatilor corporale, domeniu pe care l-am caracterizat ca interdisciplinar, se folosesc numeroase teste, de la cele de motricitate si eficienta tehnica-sportiva la cele de ordin fiziologic, psihologic si sociologic. De cele mai multe ori ele sunt selectate dintr-un numar mare de astfel de teste, unele consacrate si verificate, iar altele preluate datorita adresabilitatii lor in directia dorita de cercetator. Uneori chiar cercetatorul construieste un astfel de instrument pentru masurarea unui indicator din domeniul sau de interes. Credem ca nu gresim daca aratam aici ca in domeniul studiului fenomenelor de ordin psihologic sau sociologic, care insotesc activitatile corporale, se recurge si la teste sau probe insuficient verificate din punct de vedere metodologic. De ex., se preiau teste, chestionare sau probe din surse straine, cu scale de evaluare construite pe alte populatii si se aplica tale quale la subiectii proprii, fara o etalonare prealabila si fara validarea lor.

"Validitatea este aptitudinea unui instrument de a masura ceea ce i s-a dat sa masoare; e controlata uneori prin definitie operatorie. Un instrument nu poate fi valid daca nu este si fidel! (Miftode, 1982, p. 116-117).

Validitatea a fost definita multa vreme ca insusirea unui test de a masura efectiv ceea ce isi propune sa masoare, afirma J-F Le Ny. Astazi se prefera definirea validitatii prin referire la interpretarea care este data rezultatului unui test (sau indicator); interpretarea trebuie sa fie valida.

Validitatea unui test exprima gradul de legatura dintre randamentul subiectului la un test si randamentul sau intr-o alta activitate pe care testul presupune ca o prevede; in acelasi timp, ea este posibilitatea de generalizare a rezultatelor experimentelor.

Pierre Paille caracterizeaza astfel validitatea in cercetarile calitative: "Validitatea este punctul tare al cercetarilor calitative. Dar ceea ce intelegem prin aceasta expresie poate fi totusi ceva foarte variabil. Poate fi vorba despre exactitatea unui rezultat, de adecvarea unei categorii la fenomenul care il reprezinta, de caracterul operational al unei ipoteze, de autenticitatea unei observatii, de actualitatea unui model sau a unei teorii, de conformitatea unei analize etc. in mod traditional, se disting validitatea interna, care se refera la corespondenta dintre o observatie si realitatea empirica vizata de aceasta observatie, si validitatea externa care se refera la posibilitatea de a conserva aceasta observatie pentru a o compara cu alte grupuri decat cele studiate'. Si mai departe: "Situatia actuala poate fi calificata, in mod just, drept postmoderna, pluralitatea criteriilor de validare ale metodelor calitative parand sa fie unanim acceptata' (in Mucchielli, 2000, p. 430-431). Cele afirmate de Paille sunt apropiate si de validitatea cercetarilor cantitative la care fac referiri cei mai multi autori.

Tipurile de validitate

Redam mai jos caracteristicile tipurilor de validitate, descrise de diferiti autori (Atkinson, Baumgarten, Chelcea, Kirkendall, Le Ny, Mucchielli, Pieron, Radu I., Reuchlin, Robert).

Validitatea interna

Validitatea interna este masura in care rezultatele pot fi atribuite tratamentului folosit in cercetare Ea este conditia esentiala a acordarii credibilitatii rezultatelor unui test sau ale unui experiment. Pentru acest motiv, cerintele asigurarii validitatii interne trebuie asigurate si respectate.

Este necesar ca cercetatorul sa fie in stare sa controleze toate celelalte variabile care ar putea influenta rezultatele. (Se considera ca variabilele independenta si dependenta sunt "controlate'.) Aceasta cerinta, specifica mai ales experimentelor de laborator, se refera la masura in care rezultatele pot fi atribuite tratamentului folosit in cercetare fara sa fie influentate de alti factori. De ex., cercetatorul trebuie sa incerce sa controleze toate celelalte variabile care ar putea influenta rezultatul. intr-un experiment scolar, dupa 9 luni (TI - T2) elevii s-au maturizat, indiferent de variabila independenta (VI) manevrata. Oare tratamentul experimental a produs diferentele in aceasta cercetare? Validitatea interna este minimum de baza fara de care orice experiment este neinterpretabil; pentru a asigura validitatea interna totul trebuie controlat. Pentru Pieron (1968) ea consta din coerenta dintre diferitele parti ale testului sau ale unei baterii de teste, a valorii pronostice a fiecareia dintre ele pentru celelalte.

Amenintari pentru validitatea interna

Literatura metodologica prezinta mai multe amenintari care pot afecta validitatea interna a unor metode sau interpretari ale rezultatelor:

. Asteptarile cercetatorului: acesta doreste si se asteapta ca rezultatele cercetarii sa-i confirme ipoteza. Ca atare, informatiile si consemnele prezentate subiectilor le sugereaza acestora raspunsurile asteptate.

. Asteptarile subiectilor: pe de alta parte, acestia doresc sa fie apreciati pozitiv de catre experimentator, de multe ori raspunzand in sensul in care cred ca-1 vor satisface pe acesta sau in sensul in care se comporta media populatiei.

. Fluctuatia instrumentelor de masura: de multe ori, de-a lungul cercetarii, instrumentele de masura se decalibreaza (dinamometrele, de ex.). Dar chiar si spiritul de observatie al cercetatorului poate prezenta fluctuatii, din cauza oboselii sau plictiselii repetarii unor masurari sau interviuri; pe de alta parte, pot exista diferente intre observatiile din primele momente ale cercetarii si cele de mai tarziu, ca urmare a faptului ca abilitatile cercetatorului s-au ameliorat prin invatare.

. Selectia subiectilor (inclinatia, "bias' - engl): poate fi cauza a invaliditatii, atunci cand tratamentul administrat grupurilor este diferit din motive care tin de cercetator in folosirea unor variabile independente sau consemne, cum ar fi reducerea numarului de subiecti dintr-una dintre grupe sau aplicarea partiala a schemei la una din subgrupe.

. Mai multe masurari: de cele mai multe ori, subiectii sunt supusi mai multor masurari, teste sau probe (unele, motrice). Se constata ca la a doua proba se produc unele modificari in atitudinea si abilitatea subiectilor de interpretare a consemnelor si rezolvare a sarcinilor. Se apreciaza ca fenomenul este de sensibilizare la situatiile urmatoare (caz favorabil) sau de inoculare, cand subiectii, refractari la prima testare, se manifesta tot asa la urmatoarea.

. Regresia statistica: se produce atunci cand grupurile nu sunt randomizate si sunt selectate pe baza unor scoruri extreme la o anumita masurare. Tendinta este ca la masurarile urmatoare ambele grupuri sa "regreseze', apropiindu-se de valorile medii. Regresia statistica apare atunci cand se compara, de ex., loturi de subiecti cu deprinderi foarte bune cu cei cu deprinderi inca neformate sau grupuri de subiecti cu trasaturi de activism sau anxietate ridicate, fata de cele cu aceste trasaturi scazute.

. Maturizarea: este rezultatul procesului de dezvoltare a fiintei umane. Aminteam mai sus ca, dupa o perioada de timp, la fiintele in crestere se produc schimbari in foarte multi dintre parametrii personalitatii lor. Schimbarea de stare dupa masa de pranz sau modificarile psihofiziologice lunare la femei pot influenta scorurile masurarilor. Cercetatorul nu va confunda fluctuatia zilnica sau lunara a rezultatelor cu efectele variabilei manevrate.

. Factorii istorici: ca si in maturizare, evenimentele care se produc in viata particulara a subiectilor, precum succese, deziluzii, imbolnaviri etc, constituie variabile care pot afecta rezultatele.

. Pierderea subiectilor, numita "moartea experimentala': pe parcursul unei cercetari de durata, cum sunt cele cu caracter instructional sau de dezvoltare a capacitatii motrice sau de performanta, numarul subiectilor se poate reduce. Cauzele sunt multiple: transfer in alte clase, schimbare de localitate, abandon ca urmare a nemultumirii ca au rezultate slabe si pe care cercetatorul nu le poate prevedea. Uneori chiar el renunta la unii subiecti care nu pot intelege sau executa consemnele.

Interactiuni: nu de putine ori, doua sau mai multe cauze de invalidare se pot asocia. Cele spuse mai sus atrag atentia asupra necesitatii de "purificare' a variabilei independente, de a o izola de altele neexperimentale, pentru a stabili cu cat mai mare exactitate daca intre X (variabila independenta) si Y (variabila dependenta) exista intr-adevar o legatura cauzala. Este vorba deci de a maximiza validitatea interna pentru asigurarea unei aproximari satisfacatoare a adevarului si a-1 diferentia de fals.

Validitatea externa

Validitatea externa consta in masura in care rezultatele pot fi generalizate la "intreaga lume'. Este specifica experimentelor de teren. Pretinde o modalitate riguroasa de stabilire a subiectilor si un astfel de tratament aplicat variabilelor incat sa se poata generaliza efectul acestora si asupra populatiei din care a fost extras esantionul. Cercetatorul va cauta sa mediteze si asupra generalizarii rezultatelor lui asupra altor indivizi si in alte contexte decat cele considerate de el. De multe ori cercetatorii nu-si propun generalizarea, ci cauta sa maximizeze validitatea interna.

Amenintari pentru validitatea externa

. Validitatea selectiei: selectia subiectilor pentru cercetare se face avand in vedere o populatie - "tinta'. Este foarte dificil sa se stabileasca un esantion asa-zis probabilist, in care subiectii sa fie reprezentativi pentru populatie. in plus, cercetatorul nu dispune de libertate deplina pentru a selecta aleatoriu subiectii, mai ales cand este vorba de clase de elevi, echipe de sportivi sau de subiecti accidentati. Un aspect particular il prezinta grupurile supuse pretestarii, cand subiectii grupului experimental au atitudine mai activa decat ai grupului de control, pentru a dovedi ca sunt mai buni.

. Validitatea ecologica: cercetarile de teren si cele de laborator care urmaresc acelasi scop, de ex. dezvoltarea fortei sau coordonarii, pot influenta atitudinea subiectilor. Maximizarea validitatii externe, in cazul acesta, consta din a considera terenul sau laboratorul complementare, nu rivale. Validitatea ecologica este considerata chezasia generalizarii rezultatelor esantionului la populatia pe care o reprezinta.

. Interferenta tratamentelor multiple: supunerea subiectilor la mai multe probe, in cadrul aceluiasi demers, va influenta rezultatele: subiectii vor invata unele raspunsuri; ordinea probelor produce efecte fiziologice sau/si psihologice care faciliteaza sau ingreuneaza transferul. Situatia poate fi ameliorata daca se fac subgrupe pentru aplicarea diferitelor caracteristici ale variabilei independente.

In concluzie, la cele doua tipuri de validitati descrise mai sus, care sunt esentiale pentru orice cercetare, subliniem cele spuse de Thomas si Nelson, (1985, p. 217): "O buna metoda trebuie sa incerce sa maximizeze ambele validitati, interna si externa, in cercetare'.

Asigurarea validitatii interne si externe se realizeaza prin proiectele sau modelele ("design-uri') experimentale in care selectia subiectilor si grupurilor experimentale se face aleator (randomizat).

Alte tipuri de validitati

Litaratura metodologica descrie, in plus, alte cateva tipuri de validitate care caracterizeaza demersul obiectiv al cercetarii si de care trebuie sa se tina seama in proiectarea acestuia.

Validitatea de continut. Se refera in mod exclusiv la invatarea in situatie educationala. Testul trebuie sa acopere in mod adecvat continutul cursului. Daca testul evalueaza nivelul cunostintelor la biologie, la clasa a 11-a, intrebarile trebuie sa acopere intreaga programa. Drept urmare, instrumentul de masura este reprezentativ pentru continutul procesului sau fenomenului.

Validitatea logica consta din utilizarea unei masurari care cuprinde performanta ce trebuie masurata (echilibrul intr-un picior masoara echilibrul!)

Validitatea de construct (engl. Construct Validity) numita si validitate ipotetico-deductiva denota corespondenta dintre test si teoria psihologica sau ipoteza pe care isi propune sa o sustina sau sa o verifice. Un caz particular al validarii ipotetico-deductive consta din verificarea faptului ca instrumentele care, prin ipoteza, masoara trasaturi diferite nu au intre ele decat o corelatie slaba (validitate discriminanta) si ca instrumentele care masoara, prin ipoteza, aceeasi trasatura au intre ele o corelatie ridicata (validitate convergenta). Validitatea de construct are ca suport folosirea unui construct ipotetic - un inteles asociat unei caracteristici a subiectului si care urmeaza a fi cercetata. Ea vizeaza caracteristicile de masurat ce se afla in spatele performantei de masurat.

(Constructele desemneaza categorii ipotetice utilizate pentru descrierea si intelegerea raporturilor dintre elementele unui model explicativ. De ex: constructe care explica coeziunea gropului: simpatie reciproca, interese comune, dezirabilitate etc.)

Validitatea criteriala - cand testul este interpretat ca furnizand o indicatie relativa la un anumit criteriu. Masurarile folosite in cercetare sunt in mod frecvent validate in conformitate cu anumite criterii. Exista, in principal, doua criterii: A. Validitatea concurenta care consta din verificarea validitatii testului si se obtine pe doua cai: 1) comparand rezultatele subiectului la test cu rezultatele pe care le obtine in activitatea caracteristica, de ex. abilitatea de a juca tenis, reflectata in scorurile obtinute de subiect la test trebuie sa fie corespunzatoare si cu realitatea, indicand si locul acestuia in grup; 2) comparand aceleasi rezultate cu evaluarea intocmita de un numar de experti. Corespondenta dintre cele doua genuri de masurari (test sau test-evalu-are prin experti) a primit denumirea de validitate concurenta; testul este valid cand masoara ceea ce isi propune. Altfel spus, validitatea exista atunci cand masurarile se fac simultan cu altele care sunt corelative, deci concurente (test versus nota expertilor); B. Validitatea este pre-dictiva sau empirica atunci cand comparatia se face mai tarziu de aplicarea testului, rezultatele coreland cu valoarea stabilita pentru un criteriu ulterior testului, de ex. examinarea ince-patorilor, ca predictie pentru succesul viitor; testele la care sunt supusi acestia se presupune ca masoara caracteristici performantiale ale stadiului de maiestrie.

Se recomanda ca testele sau bateria de teste care cuprind elemente ce s-au dovedit pre-dictive pentru primul esantion de subiecti sa fie verificat pe un al doilea esantion - contrava-lidare.

Coeficientul de validitate este coeficientul de corelatie intre doua serii de masurari. Validarea este procedeul de stabilire a caracteristicilor predictive ale unui test si care consta din maximizarea corelatiei cu criteriile. Validarea empirica este stabilirea acordului dintre notele testului si un criteriu extern (pronostic extern); validarea interna este stabilirea coerentei dintre diferitele parti ale unui test sau a unei baterii de teste, a valorii pronostice a fiecareia dintre ele pentru celelalte (Pieron, 1968).

Triangularea este o tehnica a geometriei prin care, din datele cunoscute ale unui triunghi se refac datele necunoscute. Transferat in domeniul topografiei, conceptul presupune ca daca cercetatorul obtine mai multe date diferite in legatura cu acelasi fenomen, atunci interpretarea sa va fi mai bogata si cu atat se va putea avea incredere in ea. Prin analogie este folosita pentru validarea utilizata in strategia de cercetare, prin care cercetatorul suprapune si combina mai multe tehnici de culegere a datelor, pentru a compensa distorsiunile inerente fiecareia dintre ele. A. Mucchielli (2002) prezinta cinci tipuri de triangulare: a datelor, cu subdiviziuni de timp, spatiu, persoane; a cercetatorilor, prin compararea datelor obtinute de acestia; teoretica, cu plecare de la mai multe teorii si combinarea lor; metodologica, prin recurgerea la mai multe tehnici de culegere a datelor; nedefinita, prin apelul facut de cercetator la altii pentru discutarea preliminara a interpretarilor sale. Dupa Nelson & Thomas (1997), citandu-1 pe Fielding & Fielding, triangularea inseamna o verificare incrucisata a datelor, prin intermediul altor surse, altor metodologii, altor cercetatori, altor teorii.

CERCETARI DESCRIPTIVE Sl OBSERVATIA

Introducere

inainte de a trece la prezentarea grupului metodelor descriptive vom face scurte referiri la unele directii ale gandirii "mai putin stiintifice', dar pe care le intalnim in viata obisnuita.

"Metoda stiintifica' reprezinta logica fundamentala a tuturor activitatilor de cercetare, fiind o generalizare a principiilor dezvoltate pe parcursul mai multor secole. Este suficient sa ne amintim de recomandarile facute de Fr. Bacon celor care doresc sa adopte un punct de vedere rational in activitatea de cunoastere obiectiva a realitatii (eliminarea "idolilor'), de "regulile' lui R. Descartes pentru buna conducere a mintii, de canoanele cercetarii experimentale scrise in limbaj logic de J.St. Mill si in limbaj metodic de CI. Bernard si, in sfarsit, de rigorile interpretarii rezultatelor stiintei formulate de K. Popper si T.S. Kuhn.

Fiecare stiinta si-a construit metodele si procedeele de cercetare in functie de cel putin trei puncte de vedere:

a. domeniul sau natura fenomenelor proprii;

b. problemele pe care si le pune si

c. nivelul la care au ajuns cunostintele la momentul actual.

Cunoasterea umana este insa un fenomen foarte complex, multinivelar si tematic. Spre deosebire de cunoasterea comuna, cunoasterea stiintifica este, si trebuie sa fie, obiectiva, riguroasa, valida. Se intampla insa ca, de multe ori, unele opinii, pareri, experiente sa fie considerate ca fiind valoroase, cu aspectul de "adevarate' si utile.

Metode prestiintifice de dobandire a cunostintelor

Obstinatia, superstitiile. Sunt cunoscute situatiile in care legatura intamplatoare dintre doua fenomene este considerata cauzala si dezvolta credinta in repetabilitatea favorabila a efectelor (o anumita rutina in vestimentatie sau gesturi, un anumit loc in autobuzul ce-i duce pe sportivi la stadion, o anumita amuleta etc. determina "succesul').

Intuitia sau metoda "bunului-simt' are la baza formule sablon, considerate legi: "studiul matematicii dezvolta o gandire mai logica'; "cei care invata lent retin mai bine etc', afirmatii pe care cercetarea obiectiva nu le confirma.

Autoritatea. Unul din "idolii' pe care Fr. Bacon (idola theatri) ne recomanda sa il eliminam consta din dogmele si afirmatiile unor autoritati, preluate fara discernamant critic. Astazi se face apel la experti si parerile lor, ceea ce nu inseamna abandonarea spiritului critic si obiectiv.

Metoda rationamentului. Rationamentul corect, ca inlantuire de mai multe judecati, constituie sursa unei noi cunoasteri veridice despre realitate. De foarte multe ori, legile logicii nu sunt respectate, constatand ca, aparent, un nou adevar s-a ivit. Astfel, daca in prima etapa echipa A a invins echipa B, iar in etapa a doua echipa B a invins echipa C, in etapa urmatoare echipa A are toate sansele sa castige jocul cu echipa C. Rationamentul acesta este simplist, comportarea echipelor nefiind stabila, situatiile fiind si ele diferite, incat un astfel de pronostic este hazardat. Thomas & Nelson construiesc in gluma un rationament de genul: "Baschet-balistii sunt inalti; Tom Degetel este baschetbalist; Tom Degetel este inalt'! inca o data ne reamintim de cerintele cercetarii stiintifice, de a nu face rabat de la logica.

Metoda empirica. De regula, se considera ca metoda empirica este criteriul unic al evidentei. Experienta este considerata insa din doua puncte de vedere. Primul, ca traire si inregistrare de fapte si date de catre individul cunoscator, pe baza careia isi conduce actiunile.

Daca aceasta experienta nu este distorsionata de pareri preconcepute sau deficiente psihice si este interpretata logic, poate fi utila; este intelepciune si, dublata de cunoastere stiintifica, un adevarat ghid in activitate si viata. Al doilea punct de vedere este al experientei stiintifice; vorbim chiar de stiinte empirice, adica de discipline care folosesc metodele experimentale in cercetare. Empirismul, ca si rationamentul din gandirea comuna, nu sunt decat elemente care pot oferi ipoteze pentru adevarata cercetare stiintifica (cf. M. Sabourin (1988), N. Salkind (1991), J.R. Thomos & J.K. Nelson (1996).

Conceptul descrierii

Dictionarele privesc descrierea din cel putin trei puncte de vedere: logic, cognitiv si, ca o continuare, metodologic.

in logica traditionala, descrierea este un gen, mai putin exact, al "definitiilor lucrului' care ne ofera cunoasterea unui lucru prin "accidentele' sale proprii, cu ajutorul lor lucrul deter-minandu-se suficient pentru a putea fi distins de alte obiecte. in teoria cunoasterii este o etapa a cercetarii stiintifice, care consta in fixarea datelor experimentului sau observatiei cu ajutorul unui sistem determinat de simboluri, matrici, grafice etc. Descrierea pregateste trecerea la cercetarea teoretica a obiectului sau procesului (explicatie), fiind conditionata de limbajul si de structurile teoretice. Fenomenalismul considera descrierea "pura', fara interpretari explicative, cauzale, numai ca prezentare intuitiva a fenomenelor (cf. DEX). Vom avea ocazia sa vorbim la cap. "Observatie' despre descrierea fenografica a fenomenelor, asa cum sunt ele in realitate, ca o fotografie neretusata.

Din punct de vedere psihologic, descrierea este un proces complex, serial, in care un referent/subiect doreste sa comunice un continut faptic si semnificativ asupra unui fenomen, situatie, activitate, individ sau grup, pe care 1-a cunoscut in mod direct sau prin intermediul unor informatii la care a avut acces.

Este proces complex de tip cognitiv, care incepe cu perceperea fenomenului si se continua, ca mecanism, cu organizarea informatiei senzoriale sub forma unor date plurisenzoriale structurate in cunoastere intuitiva. Un moment important al acestui proces il constituie transformarea informatiei senzoriale in mesaj in timp real - prin relatarea "reportericeasca' a celor percepute - sau, dupa inregistrare si engramare, in mesaj disponibil pentru mai tarziu. Mesajul poate avea calitatile informationale optime sau poate fi distorsionat de factori care depind de sursa (observatorul si grila sau schema sa perceptiv-rationala), canalul comunicarii sau receptor. Cel care observa fenomenul, cu intentie si program, trebuie sa fie dotat cu spirit de observatie, capacitate de retinere, evocare si comunicare, dar poate fi si influentat de anumite idei preconcepute, chiar daca este expert in utilizarea tehnicilor observatiei. Pasul urmator, mai mult sau mai putin vizibil este constituit de modul in care operatorul acorda semnificatie celor observate si, foarte important, formei sub care transmite datele, sec, cifric sau cu interpretare sau sugerare. La randul sau, cel ce receptioneaza sau foloseste datele descrierii asteapta ceva, dupa montajul sau perceptiv, intelege si utilizeaza datele care-1 intereseaza. De aici, grija deosebita pe care cercetatorul stiintific trebuie sa o acorde acestor descrieri si atitudinii lui de obiectivitate.

R.J. Sternberg socoteste descrierea ca primul dintre scopurile cercetarii stiintifice (urmata de explicatie, predictie si control). Descrierea raspunde la intrebarile: ce s-a intamplat, cand s-a intamplat si cum s-a intamplat. Descrierile facute in legatura cu modalitatile femeilor sau barbatilor de percepere si memorare a lucrurilor in spatiu urmeaza a fi interpretate (Sternberg, 1995, p. 40). in discutiile noastre, descrierea este simultan scop al cercetarii si metoda (sau, mai bine zis, complex de metode). Karl Popper imparte stiintele in stiinte descriptive, in care include istoria si biografiile, si stiinte de generalizare, in care sunt cuprinse stiintele naturii. Si totusi, stiinta se constituie din generalizari. Richard Gross (1991, p. 632) citeaza parerea lui Hoit (1962) care argumenteaza ca cercetarea idiografica-nomotetica se bazeaza pe o falsa dihotomie: orice descriere implica un anumit grad de generalizare, astfel incat este falsa parerea ca ne putem imagina descrierea unei persoane in termeni care nu au legatura cu oricare alta persoana.

Actul descrierii consta din reproducerea, prin mijloacele comunicarii, a ceea ce s-a perceput in realitate, inclusiv a comportamentelor, starilor, trairilor observatorului. Unele manuale de metodologie trec in grupa metodelor descriptive metoda marturiei, in care "martorul' relateaza ce a vazut, ce a auzit, conditiile evenimentului, gradul lui de implicare etc. Se stie cat de subiective sunt unele marturii. Ele sunt folosite, evident in mod partial si specific, in relatarile subiectilor in ancheta, interviu, studiu de caz, sondaj si chiar in unele experimente in care subiectii relateaza strategiile de solutionare a unei probleme.

Cercetarile descriptive calitative, cum sunt anamneza, studiul de caz si altele au mare valoare in cercetarile clinice in care, de ex., kinetoterapeutul consemneaza relatarile sportivilor accidentati despre conditiile evenimentului, trairile, anxietatile si sperantele lor. Antrenorii sau psihologii sportivi fac acelasi lucru in asistenta metodica si psihologica a sportivilor, mai ales in starile de oboseala, surmenaj sau momentele critice ale acestora. Ceva mai complexe, uneori mai bizare si mai greu de interpretat sunt descrierile, mimica si alte mesaje emise de pacientii din clinica psihiatrica.

METODELE DESCRIPTIVE

Metodele descriptive constituie un grup aparte de metode de cercetare, grup pe care il gasim, in taxonomia metodelor, alaturi de metoda analitica, metoda corelationala si metoda experimentala, ele insele metode care nu se pot dispensa de observatie.

In tabelul alaturat enumeram diferitele metode de tip descriptiv si locul in care sunt prezentate in volumul de fata.

Metodele descriptive

Metodele calitative (cap. 3 si cap. 9) Interpretativa - hermeneutica (cap. 6) Etichetare descriptiva (cap. 9) Studiu de caz (cap. 9)

Observatia (cap. 9) Spontana Sistematica Idiografica (cap. 3 si cap. 9) Corelationala (cap. 9) Studiu de caz cap. 9)

Ancheta - Sondajul (cap. 10) Chestionarul Interviul Sondajul normativ Cercetarea de dezvoltare Analiza activitatii

Din motive didactice, metodele descriptive sunt tratate in diferite capitole ale lucrarii, ceea ce, credem noi, nu influenteaza intelegerea sistemului metodelor de cercetare.

Caracteristici ale cercetarii descriptive

O prima caracteristica - si in acelasi timp cerinta - a metodelor descriptive este aceea de a furniza un tablou exact al fenomenelor sau situatiilor, trecute sau prezente, investigate. De regula, nu isi propun sa stabileasca relatile cauzale dintre fenomene, dar cercetatorul are mereu in vedere faptul ca datele pe care le culege trebuie legate, raportate unele la altele, sistematizate. O ipoteza cat de elementara el tot are, pentru ca, propunandu-si sa observe si sa descrie cele urmarite, are mereu in minte scopul, tinta si, dependent de el, sarcinile demersului. Descrierea situatiilor si a caracteristicilor lor de tip perceptiv este folosita in toate momentele activitatii de cercetare, pentru identificarea si etichetarea variabilelor, cum sunt gesturile, postura corporala, modul de exprimare, atitudinile de tip social (incredere, autoritate, asertivitate, ezitare modul de abordare a situatiilor critice - acestea si inca altele, in observata curenta, interviu sau experiment.

A doua caracteristica importanta a cercetarii descriptive este furnizarea ipotezelor pentru cercetari experimentale, de verificare sau predictie. Fara informatiile obtinute prin metodele descriptive nu se poate incepe o corecta cercetare, tot asa cum si continuarea acesteia, in experimente, este in mod permanent si obligatoriu insotita de metodele observatiei.

inregistrari secundare

L.R. Christensen vorbeste despre inregistrari secundare, "la mana a doua', care sunt observatii asupra inregistrarilor sau relatarilor facute de altii: constatari, masurari, dovezi materiale s.a. El da exemplul folosirii unui numar mare de date referitoare la catastrofa navei cosmice Challenger, care a explodat la scurt timp de la lansare. Toate incercarile de explicatie a cauzelor s-au bazat pe date inregistrate in computere si imaginile video, declaratii ale celor implicati in pregatirea zborului, ale martorilor etc. In domeniul nostru avem numeroase studii referitoare la desfasurarea diferitelor competitii nationale si internationale in care analizele folosesc foile de arbitraj pentru a discuta scoruri, formatii, sportivi etc. si a caracteriza evenimentele si evolutia lor.

inregistrarile secundare au avantajul ca sunt scutite de subiectivitatea celui care observa ceva care face parte din tema sa de cercetare; au insa caracter selectiv, evenimentele aflate in arhiva neputand satisface nevoile de informare a cercetatorului actual (Christensen, 1994). Si totusi, chiar selectarea este afectata de subiectivitatea cercetatorului, in ciuda eforturilor de a nu distorsiona semnificatia surselor.

Cercetarea descriptiva nominala

Cercetarea descriptiva este demersul cel mai general al observatiei controlate. Ea este potrivita mai ales atunci cand nu stii aproape nimic despre tema care te intereseaza sau doresti sa obtii mai multe informatii, calitative sau cantitative. De ex., una este situatia spectatorului la un joc de rugbi si alta a cercetatorului care inregistreaza video sau actografic diferitele caracteristici ale jocului. Modalitatea fundamentala consta din a identifica populatia (tipul de fenomene, evenimente) potrivite temei. De regula, observatiile sunt pregatite, stiind ce doresti sa afli si cum vei inregistra datele. Specificul temei si al populatiei iti va determina si nivelul masurarii si instrumentele acesteia. Cel mai adesea, nivelul masurarilor in cercetarea descriptiva este masurarea frecventelor, ceea ce este nivelul nominal al masurarii. Observarea directa fara interventie si studiul de caz fac parte din aceasta categorie de cercetare. De exemplu, arata Payton, observarea unui pacient cu o boala rara sau un traumatism neobisnuit comporta studiul literaturii (pentru informare semnificativa), apoi efectuarea unei descrieri nominale, prin denumirea (intelesul termenului "nominal') manifestarilor caracteristice. In studiu de caz se va trece la masurarea unor parametri ai actelor motrice pe care pacientul le poate executa, calitativ si ca frecventa, in anumite conditii si in timp (cf. O.D. Payton, 1988, p. 87-88).

Cercetarea descriptiva normativa - care poate fi analoaga anchetei normative (normative survey, engl) - cerceteaza caracteristicile unui esantion, stabilind valorile cantitative si efectuand apoi calculele statistice parametrice (tendinta centrala, variabilitatea, semnificatia).

Payton considera cercetarea descriptiva normativa ca o continuare a celei nominale, atunci cand sunt studiati mai multi pacienti cu acelasi tip de traumatism. Recoltarea datelor si prelucrarea lor il conduce pe cercetator la anumite constatari pe care doreste chiar sa le publice. El va stabili faptul ca din 10 cazuri, 40% au capacitatea de a mentine echilibrul timp de 50 sec daca privesc inainte. Observatia normativa se numeste asa pentru ca datele cercetarii indica o medie sau o caracteristica tipica a cazurilor (cazurile sunt raportate la grupul de apartenenta). Acest gen de cercetare este continuat cu studiul de caz sau cu ancheta, eventual cu ambele, pentru precizarea domeniului de referinta si formularea unor ipoteze in vederea efectuarii cercetarii predictive, experimentale (Payton, 1988, p. 89-90).

Am vazut mai sus ca cercetarea descriptiva include mai multe metode si tehnici. Se poate afirma faptul ca diferitele taxonomii ajuta ordonarea ideilor, insa nu trebuie uitat faptul ca atat complexitatea realitatii cat si nevoile de intelegere si interpretare a ei pretind in primul rand descrieri obiective si fidele. Astfel, asa-zisa metoda descriptiva insoteste de la inceput si pana la sfarsit intregul proces de investigare stiintifica.

Metoda descriptiva in "stiinta sportului'

Cercetatorul german H. Haag prezinta sintetic aspectele metodei descriptive in "stiinta sportului': Dintr-o analiza a literaturii despre metodologia generala a cercetarii si metodologia specifica stiintei sportului, a iesit in evidenta faptul ca pot fi distinse doua metode fundamentale pentru demersul cercetarii: m. descriptiva si metoda experimentala (alte modele sunt: ca-litativ-cantitativa (Haag, 1991); naturala-realista (Guba & Lincoln, 1988). Aceste doua metode pot fi privite ca polii extremi ai starii continuum-ului metodelor de cercetare, in scopul modificarii deciziei de alegere a metodelor de cercetare, pe baza acestor doi poli. Existenta (temporara) a acestui continuum impune o interpretare mai nuantata a termenului de "metoda', interpretare care nu este unitara in literatura stiintei sportului (H. Haag, 1994, p. 104).

Acelasi autor considera metoda descriptiva drept concept al unei metode de cercetare. Descriptia (descrierea) este o metoda de cercetare aplicata pentru acumularea de cunostiinte in raport cu o situatie data. in derularea ei nu intervine, pe neasteptate, nici o manipulare sau schimbare a situatiei investigate. Descrierea poate fi asociata la diferiti timpi (istoric sau sta-tus quo) si dimensiuni spatiale (diferite unitati/stari). Daca datele obtinute intr-o analiza situationala (studiu de caz) sunt comparate pe verticala (istoric) sau orizontala (geografic), sunt asigurate investigatii de tip corelativ. Aceste corelatii (egalitati, inegalitati, similaritati etc.) sunt stabilite fara a explica direct "de ce este ceea ce este'; ulterior poate fi incercat un experiment pentru confirmarea corelatiilor. Descrierea poate servi, de asemenea, ca metoda pentru cercetarile comparative predictive din Stiinta Sportului (H. Haag, 1994, p. 104-105).

Slabiciunile metodelor descriptive

Chiar daca metodele descriptive vor fi prezentate in cele ce urmeaza, aratarea slabiciunilor acestora este un avertisment pentru cercetator, cunoscand faptul ca in stiinta explicarea cauzala este esentiala si indispensabila. Cum nu toate intrebarile sau problemele cercetatorului se rezolva prin experimente controlate, metodele descriptive au rolul lor incontestabil, fie ca prim izvor al cunoasterii unei realitati, fie ca ceva (metoda) pe care experimentul nu-1 poate inlocui.

2. CERCETAREA CALITATIVA

Calitativ/cantitativ. Daca timp indelungat conceptul de cercetare a fost asociat cu inregistrarea de tip cantitativ si matematic (in care este inclusa si operarea cu concepte vagi si o-peratii ale logicii polivalente), in unele luari de pozitie, considerandu-se ca nu este stiintific ceea ce nu poate fi obiectivat prin masurare, in ultimele decenii, simultan cu dezvoltarea continutului stiintelor sociale, s-a acordat atentie tot mai deosebita si aspectelor calitative ale cercetarii.

Acest aspect a aparut in cadrul discutiilor metodologice care au comparat caracteristicile stiintelor naturii, prin definitie cantitative, cu ale stiintelor sociale sau umaniste. De exemplu, in cadrul teoriei psihologice a testelor s-a analizat raportul dintre cantitate si calitate in evaluarea performantelor subiectilor. Dupa cum arata R. Meili, a existat tendinta de a construi numai teste cu caracteristici cantitative, calitatea fiind greu de determinat in mod obiectiv. Presupunerea ca prin cantitate se pot determina si calitatile sau aptitudinile performantiale ale subiectilor s-a dovedit gresita. Discutiile in legatura cu rapiditatea, precizia sau complexitatea sarcinii au evidentiat dificultatea deferentierii cantitatii de calitate, mai ales cand se ia in consideratie atitudinea subiectilor (Meili, 1964, p. 265-266). Daca disputa privea testele de nivel sau inventarele de personalitate, testele proiective sunt prin esenta interpretative si ele pot fi date drept exemplu de analiza calitativa. In marea majoritate a stiintelor si, in mod deosebit, in cele comportamentale se foloseste observatia ca metoda de recoltare a datelor. Daca este structurata, se preteaza la analiza cantitativa, dar in cazul cand este participativa, analiza este "din interior,, si este de tip calitativ. (C. Havarneanu, 2000, p. 40; P. Ilut, 1997, p. 76-77). Ca si in alte domenii diferentierea cantitate-calitate este contrara spiritului stiintific, iar disputele trebuie sa conduca la un punct de vedere logic, rational.

Daca luam drept exemplu studiul alergarii eleviilor din clasele elementare efectuat de Franco Merni et al. (1986), vom observa modul cum autorii analizeaza caracteristicile calitative si parametrii cantitativi ai alergarii. Observarea alergarii, chiar dublata de film, informeaza despre viteza de alergare, lungimea pasilor, timpii de sprijin si de zbor, deplasarea centrului de greutate in spatiu, precum si armonia miscarii, ritmul, coordonarea, mobilitatea. Acest tip de analiza calitativa este mai apropiat de modul de percepere al profesorului, care "prin simpla observatie pe teren subliniaza momentele cele mai importante ale unei actiuni motrice, astfel incat sa se poata individualiza caracteristicile de stil si greselile fiecarui subiect'. Analiza cantitativa reclama aparatura pentru inregistrarea imaginilor cu viteza mare, iar pentru observarea datelor proiectare speciala si programe de calculator care vor oferi masurari spatiale, temporale - viteze, acceleratii - si alti parametri pe care ochiul liber nu-i poate percepe (F. Merni et al., 1986, p. 46-53).

Cercetarea calitativa a devenit subiect al metodologiei ca urmare a multiplicarii si diversificarii cercetarilor socio-umane. Aici, ca si in alte directii, calitativul nu este opus cantitativului. Chiar daca metodele cercetarii calitative - observatia, ancheta, sondajul, studiul de caz -inregistreaza fenomene, fapte, situatii, cu scopul principal declarat si sutinut cu tarie, si anume de a interpreta ceea ce a aflat, analiza cantitativa nu lipseste, calitatea fiind tradusa si in cantitate, pentru precizie. Fie ca este cercetare, fie ca este evaluare, evolutiile si comportamentele (verbale sau nonverbale) ale multor "actori' din domeniul activitatilor corporale, si mai ales sportive, se "apreciaza' calitativ si se exprima prin note. Aritmetica notelor va realiza ierarhizarea faptelor observate.

Cercetarea calitativa folosita anterior in antropologie, etnografie, sociologie, psihologie si pedagogie, s-a extins in domeniul activitatilor corporale, dobandind un plus de atentie in cercetarile in care interpretarea nu se poate reduce numai la semnificatii statistice.

Acestui tip de cercetare i s-au dat mai multe denumiri (etnografica, naturalista, interpretativa, fundamentala, fenomenologica, subiectiva si cu participare observationala). Unele dintre ele nu sunt decat niste nume, in timp ce altele se refera la abordari si obiective diferite. Acestea au fost puse impreuna in mod arbitrar sub denumirea de cercetare calitativa, pentru ca acesta pare sa fie termenul cel mai uzual. Este important de notat ca termenul "calitativ' presupune interpretare, fata de termenul simplu, "descriptiv'. Descrierea este o tehnica si de aceea nu constituie o metoda de cercetare (Erickson, 1986, citat de Thomas & Nelson, 1997, p. 165-166).

Caracteristicile de baza ale cercetarii calitative sunt:

. observarea si participarea intensa, de lunga durata, desfasurata in conditii naturale;

. inregistrarea precisa si detaliata a ceea ce se intampla in timpul studiului, prin utilizarea notitelor, casetelor audio si video si a altor metode de evidenta a documentelor;

. interpretarea si analiza informatiei prin folosirea unei descrieri detaliate, naratiuni interpretative, citari directe, harti si tabele si uneori statistici (de obicei descriptive).

Thomas & Nelson subliniaza ideea ca desi este o metoda sistematica de cercetare si de rezolvare a problemelor, la inceputul studiului, de regula, metoda calitativa stabileste foarte rar ipotezele. Ea procedeaza la dezvoltarea ipotezelor si teoriei intr-un proces inductiv, pe masura ce datele si informatiile se dezvaluie.

Eticheta descriptiva este o componenta de baza a cercetarii calitative. Sunt necesare prezentarea detaliata a unui eveniment, a unei ore de curs, a unui joc, a unui exercitiu sau a unei actiuni motrice, inclusiv a ceea ce vorbesc oamenii, ce fac, ce gandesc si simt in acel cadru. Scopul este acela de a schita cu amanunte si cu cat mai multa acuratete experientele si perceptiile participantilor (Griffin & Templin, 1989). Eticheta atrage atentia cititorului si il ajuta pe acesta sa gaseasca un motiv al prezentei sale acolo. Cuvintele participantilor vor fi folosite cat se poate de mult. Informatia este in primul rand verbala in comparatie cu informatia numerica din cadrul altor tipuri de cercetari cantitative. Cercetatorul este interesat mai mult de proces decat de produs. Cercetarea este efectuata in cadru natural. Termenul munca de teren imprumutat din antropologie este folosit pentru descrierea metodologiei aplicate in acest tip de cercetare. Analizarea datelor incepe odata cu inceputul procesului de colectare a lor, spre deosebire de cercetarea cantitativa. Cercetatorul sorteaza si ordoneaza informatia, formuleaza ipoteze pentru explicarea datelor si face corelari interpretative intre etichetele descriptive si alte forme de descriere (cf. Thomas & Nelson, 1997, p. 167-172).

Huberman & Miles atrag atentia asupra faptului ca oricat ar fi de deschis si inductiv un cercetator, el ajunge pe teren cu un anumit numar de idei directoare (de tip atitudinal, presupuneri sau chiar convingeri - n.n.) si instrumente (1991, p. 45). in prezentarea "problemei' supuse cercetarii este greu de spus daca vom recomanda exprimarea: "ipoteza (sau ipotezele alternative) care', sau formula, mai apropiata de specificul unei cercetari calitative, "pornim in cercetare - ancheta, studiu de caz etc- de la presupunerea ca vom putea cunoaste'. Unele precizari asupra caracteristicilor de aplicare a cercetarii de tip calitativ vor fi mentionate la capitolele privitoare la observatie si ancheta.

Cercetarea calitativa a miscarii umane

D.V. Knudson & C.S. Morrison (2002) au dedicat o monografie speciala cercetarii calitative a miscarilor umane. Asa cum vom vedea in capitolele 12-16, activitatile corporale nu numai ca sunt diferite, dar au si manifestari extrem de variate, de la acelea mai simple, cum sunt pozitiile si deplasarile limitate, la cele mai complexe, desfasurate in grupuri coactionale sau concurente, in conditii ambientale chiar vitrege, cu durate si eforturi aproape sau peste limitele adaptabilitatii umane. Asa cum recomanda metodologia descartiana si teoria sistemica, lucrurile foarte complexe trebuie divizate in componentele lor simple, pentru analiza (fara sa se uite structura din care fac parte). Evidentierea particularitatilor si a elementelor semnificative ale fiecarei componente va usura intelegerea relatiilor dintre aceste componente si apoi intreaga structura a sistemului.

De la acteme, gesteme, actiuni trecem la activitati singulare si apoi la actiuni in grup, neuitand de conditionarile biologice, psihologice, sociale si culturale, de faptul ca cel care "se misca' este o fiinta umana, inteligenta si motivata.

Analiza calitativa are o mare valoare metodologica si practica, asa cum s-a desprins din exemplul de mai sus. Observam comportamentele si situatiile folosind simturile, in special vazul, auzul si tactul. Nu ne propunem si nici nu avem totdeauna posibilitatea sa masuram cele observate. in situatia aceasta, observatia trebuie sa aiba validitate si semnificatie.

Autorii mentionati caracterizeaza cercetarea calitativa din domeniul kineziologiei, ca fiind interdisciplinara, dintre disciplinele fundamentale mentionand psihologia, pedagogia, dezvoltarea motrica si invatarea motrica. Ei propun patru etape sau sarcini ale analizei calitative integrate a miscarilor.

1. Pregatirea, care consta din cunoasterea activitatii si identificarea elementelor importante, cunoasterea scopului miscarii, cunoasterea executantilor si organizarea strategiilor sistematice de observare. 2. Observarea. Aplicarea strategiei de observare, observarea sistuatiilor, evidentierea elementelor importante si efectuarea unui numar mare de observatii. 3. Evaluarea si diagnosticul. Evaluarea performantei, nivelul de corectitudine si elementele importante, partile tari si slabe, diagnoza perforamantei, evidentierea si rationalizarea slabiciunilor. 4. Interventia. Selectarea celor mai bune interventii, folosirea feed-back-ului, furnizarea modelelor vizuale, exagerarea, modificarea sarcinii, ghidarea manuala sau mecanica, conditionarea, transformarea principalelor elemente in indicatori de lucru. Daca este necesar, circuitul acesta poate fi repetat, pana la realizarea acuratetei observatiei care depinde, in mod evident, de pregatirea observatorului.

CERCETAREA IDIOGRAFICA

Cercetarea idiografica, cercetare de tip descriptiv, nu are prea bine structurate "temele' observatiei, acestea putand suferi unele schimbari in timp.

Cercetarea idiografica este sustinuta, printre altii, de Martens (1987), Strean & Roberts (1992), ca o replica la esecul experimentului in stiintele umaniste. Performantele subiectului din laborator nu spun si despre modul de comportare a lui in viata concreta. Termenul a fost folosit pentru prima data de neokantianul W. Windelband (1848-1915) pentru caracterizarea stiintelor istorice si antropologice, care studiaza fenomene singulare irepetabile, fapte individuale, a caror intelegere se realizeza indeosebi pe intuirea particularitatilor fenomenelor. Stiintele nomotetice, stiintele naturii, evidentiaza, in schimb, legi esentiale si generale.

in domeniul nostru, analiza potentialului de dezvoltare a personalitatii, a interactiunii per-soana:demers pedagogic sau terapeutic, ajuta la o mai buna cunoastere a individului. Maslow (1966, citat de Strean & Roberts), considera ca toate legile statistice sau metodele de cercetare sunt folositoare daca pot fi umanizate, personalizate, individualizate.

Studiile de caz, interviurile amanuntite, observatia participativa si analiza comprehensiva de continut a relatarilor verbale si scrise ale persoanei, rapoartele clinice etc. sunt exemple de investigatie idiografica.

in diferitele activitati corporale, cu deosebire in sportul de performanta, perfectionarea fiintei umane integrale se realizeaza in mod individualizat, folosindu-se, evident, legitatile sistemului hipercomplex, omul.

METODA CAZULUI (STUDY CASE)

Metoda cazului sau studiul de caz a fost utilizata de F. Le Play la sfarsitul secolului trecut, devenind de atunci un instrument de cercetare descriptiva a unui caz (individ, program, institutie, organizatie, structura politica, situatie etc), aplicand tehnicile observatiei, culegerea datelor pe teren, interviul, studiul documentelor, jurnale personale, scrisori vechi, relatarile prietenilor, in marea majoritate a cazurilor, aceste documente si relatari nu au semnificatie, insa, daca sunt convergente, pot oferi sugestii. P. Ilut (1979, p. 104-107) considera studiul de caz prin excelenta o metoda calitativa: tratarea cantitativa a studiului de caz se vede in design-ul experimental cu un singur subiect (single case research), utilizat in mod deosebit in psihologie si fiziologie. Richard Gross (1991, p. 27) subliniaza ideea ca studiul de caz este prin excelenta metoda idiografica, prin unicitatea si singularitatea situatiilor.

Studiul de caz este frecvent utilizat in psihologie si pedagogie; este mult folosit in clinica medicala, unde fiecare pacient este deosebit de altii, si la fel in criminologie. De regula, se da exemplul lui S. Freud, a carui teorie psihanalitica s-a dezvolat pe baza studiilor de caz. Ca in toate aceste directii, si in activitatile corporale metoda urmareste sa adanceasca intelegerea unui fenomen sau unei situatii, cercetand un singur caz. De exemplu, evolutia carierei unui mare campion si secretele performantei sale sau a unui traumatism la un subiect cu anumite particularitati pot fi intelese numai prin cunoasterea multiplilor determinanti ai acestora. Ca urmare a amanuntimii cunoasterii se formuleaza anumite ipoteze, care apoi urmeaza a fi neaparat verificate pentru confirmarea uneia dintre ele.

Forma obisnuita a studiului de caz foloseste un singur individ, unic ih felul sau. Allport (citat de C.L. Sheridan, 1979) a propus termenul de idiodinamic pentru identificarea influentelor unice asupra unei personalitati particulare, in opozitie cu modalitatea nomotetica de aplicare generalizata a datelor. Lipsa "controlului' in studiile de caz face imposibila determinarea variabilelor care au produs schimbarile ih comportamentele observate (C.L. Sheridan, 1979, p. 93-94).

Scopul metodei este sa determine caracteristicilor unice ale subiectului sau conditiei si sa faciliteze intelegerea unor situatii asemanatoare. Generalizarile dintr-un singur caz sau din mai multe nu sunt justificate, avand in vedere variabilitatea subiectilor si situatiilor, precum si lipsa de control a acestora de catre cercetator. O.D. Payton (1988) scrie ca din cercetarea a zece cazuri clinice abia se poate formula o ipoteza. Aceste cazuri trebuie sa fie caracterizate de o "linie de baza'1 a conditiei individuale si de un proces adecvat de urmarire (follow-up, engl.), inainte de a se incerca o anumita generalizare (C.L. Sheridan, 1979, p. 102).

J.R. Thomas & J.K. Nelson (1997) disting, ca intentii presupuse ale cercetatorului, studii de caz descriptive, interpretative si evaiuative. Primul tip constituie deseori etapa initiala sau baza de date a unei cercetari; al doilea, pentru atingerea unui grad superior de intelegere, de ex. a proceselor cognitive legate de sport, iar al treilea tip, pentru evaluarea meritelor unei anumite activitati. Autorii subliniaza o idee importanta: unele studii de caz pot oferi solutii pentru ameliorarea activitatii persoanelor sau grupurilor (p. 116-118).

Demersul cercetarii nu este riguros standardizat in aceasta metoda, fiecare caz avand originalitatea sa proprie. in linii mari insa, primul pas consta din definirea si descrierea situatiei prezente; pasul urmator - din obtinerea informtiilor de baza, despre cauzele posibile care au determinat situatia. Uneori informatiile se refera la aspecte din cele mai diverse - medicale, pedagogice, psiho-sociologice, informatii obtinute de la profesori, sefi, colegi, din documente autobiografice etc. (cand este vorba de persoana; cand este vorba de grupuri sau institutii problematica este mai complexa si metodologia, de asemenea).

Al treilea pas consta din formularea ipotezelor explicative si verificarea lor, eliminarea unor posibile cauze de eroare, reexaminarea unor aspecte (focalizarea pe caz cu metode si din perspective diferite - ale triangulatiei -, cum propune P. Ilut (1997, p. 11). Ultimul pas este acela al reducerii ipotezelor la una sau doua, verificarea lor si formularea unor concluzii, remedii sau prescriptii.

Doua exemple:

1) la noi s-a incercat timid un studiu de caz asupra exceptionalei campioane Nadia Comaneci, intrucat specialistii s-au trezit ca nu au decat foarte putine informatii asupra numeroaselor variabile care i-au conditionat performantele (programe de antrenament, date bio-medicale si psihologice etc). Nu ne referim aici la literatura biografica beletristica despre marea campiona;

2) in S.U.A. s-a facut "un caz' din cautarea explicatiilor multiple care determina performantele "inalte' si "joase' ale unor elevi din invatamantul liceal.

In cadrul metodei studiului de caz se inscriu numeroasele descrieri despre diacronia performantei unui anumit campion sportiv (sau chiar echipa): metodele de antrenament, cu detalii despre tipuri de exercitii, tone de haltere ridicate, sute de kilometri alergati, numar de antrenamente, numar de goluri sau puncte marcate etc. Aceste descrieri faptice sunt la marginea stiintei, intrucat nu permit nici un fel de generalizari, sportivii (sau echipa) fiind unici si conditiile lor psihologice personale, sociale, economice, manageriale, tot unice. Preluarea modelului pregatirii unui campion recunoscut i-a ruinat pe multi sportivi naivi!

Metoda cazului este larg utilizata in activitatile de perfectionare a cadrelor, in unele activitati pedagogice, avand multiple virtuti in stimularea gandirii participantilor (capacitate de analiza, diagnosticare, selectare a faptelor semnificative, spiritul critic, capacitatea de exprimare etc), precum si in formularea de noi ipoteze sau solutii creatoare de ameliorare a activitatii. In acest ultim aspect, tehnicile "brainstorming-ului' continua analiza cazului.

Studiul de caz clinic

Cercetarea clinica prezinta particularitati evidente, intrucat pacientii, ca si suferintele lor, sunt unici.

Credem ca nu fortam analogia clinicii cu situatia lotului de sportivi aflati in cantonament, in antrenament sau concurs. De regula, sportivii au o buna stare de sanatate, cauta sa se autodepaseasca, au strategii proprii de reglare, devin suferinzi in caz de traumatisme sau supraantrenament. Cercetarea lor, asa cum exemplificam mai sus, are caracter de studiu de caz.

in randurile de mai jos vom prezenta punctul de vedere al lui M. Sabourin privind studiul de caz clinic, cu sublinierea ca multe aspecte prezentate de el pot fi transferate in lumea sportului. Autorul prezinta caracteristicile generale ale metodei, aratate de noi mai sus, adaugand ca libertatea si supletea actiunilor cercetatorului trebuie dublate de prudenta, intrucat in clinica are de-a face cu cazuri-problema. Cercetarea cazurilor clinice comporta patru etape, nu complet distincte unele de altele. in prima etapa este necesar sa se faca o descriere cat mai completa a situatiei problemei; in a doua etapa, cercetatorul trebuie sa se informeze despre circumstantele care au condus la starea actuala, ceea ce il va ajuta sa formuleze chiar unele ipoteze privind factorii care pot fi responsabili de situatia prezenta; in a treia etapa, va evalua diferitele ipoteze (alternative) sugerate de datele culese, stiind ca un anumit comportament nu este provocat de o singura cauza; in a patra etapa, va verifica una sau mai multe dintre ipotezele retinute, initiind o forma de actiune terapeutica, evaluand apoi rezultatele actiunii respective. Daca nu s-au produs modificari, revine la etapa a treia si, la nevoie, la cea de a doua (M. Sabourin, in M. Robert, 1988, p. 47-48).

Avantajele metodei constau din faptul ca:

. este prima metoda utilizata atunci cand este vorba de o problema noua;

200Metodologia cercetarii activitatilor corporale

Mihai Epuran

. ofera date valabile si la indemana cercetatorului, date care provin din viata reala, avand si caracter de noutate;

. asigura adunare de date despre un complex si chiar unic lot de variabile;

. adresandu-se unui individ sau unui grup (scoala, club, model de organizare), metoda il obliga pe cercetator sa analizeze amanuntit intregul complex de variabile. In aceste conditii:

. este incurajata folosirea unui numar mare si diferit de metode, de la observatie, interviu, jurnale, inregistrari audio si video la foi de observatie, foi de arbitraj, fise medicale etc;

. metoda produce noi idei si ipoteze din sfera de apartenenta a cazului;

. ea poate fi utilizata cu succes atunci cand principiile etice interzic experimentarea (purtarea sau nu a centurii de siguranta, efectele functionale ale cantitatii de droguri folosite s.a.).

Slabiciunile metodei cazurilor sunt mai multe, dar urmatoarele sunt mai deosebite:

. lipsa controlului si lipsa masurarii variabilelor care ar putea explica anumite efecte;

. tendinta de a generaliza din unu sau mai multe cazuri sau situatii;

. lipsa unor informatii relevante;

. tendinta cercetatorului de a se baza, uneori prea mult, pe memoria sa ori pe a altora, a "martorilor';

. necorespondenta dintre desfasurarea reala a fenomenelor si ceea ce noteza in caiet ("log') cercetatorul;

. existenta unor "atitudini' preferentiale ale acestuia;

. imposibilitatea (mai bine zis prudenta) de a nu infera legaturi cauzale intre variabilele descrise, dar care nu sunt controlate;

. ca urmare, imposibilitatea generalizarii datelor recoltate.

Cu toate acestea, metoda este utila, cel putin ca un inceput de cunoastere mai sistematica a oamenilor, comportamentelor lor si a situatiilor.

Prezentarea studiului unui caz intr-o publicatie sau reuniune stiintifica trebuie facuta cu deplina constientizare a slabiciunilor metodologice aratate.

5. CERCETAREA CORELAJIONALA

Metoda descriptiva ofera un tablou al realitatii trecute sau prezente, asa cum a fost aceasta inregistrata sau povestita. Din analiza datelor de observatie pot rezulta unele relatii intre fapte, evenimente sau indicatori si care ii sugereaza cercetatorului anumite intrebari sau ipoteze pentru adancirea investigatiei.

Cercetarea corelatiei urmareste sa descrie relatia lineara dintre doua sau mai multe variabile, fara sa urmareasca atribuirea unui anumit efect al unei variabile asupra alteia. Cu alte cuvinte, corelatia este privita ca o relatie reciproca intre fenomene care se caracterizeaza printr-o variatie reciproca, fara sa se considere ca intre variabilele respective exista relatie cauzala.

Este o metoda descriptiva foarte eficienta, deoarece arata daca o variabila (ca numarul orelor de studiu) are ceva in comun cu cealalta variabila (scorurile la test) (N. Salkind, 1991).

Studiul corelatiei este propriu statisticii descriptive, pentru interpretarea tariei legaturii dintre doua sau chiar mai multe variabile. I. Radu si col. (1993) subliniaza ca in studierea relatiei dintre anumite insusiri se pleaca de la variatia simultana sau covariatia datelor si se cauta desprinderea unei legaturi sau mod de asociere pe baza analizei aprofundate. intr-un experiment, relatia dintre variabila x si y este unidirectionala, variabilele fiind manipulate; in studiul corelatiei, variabilele sunt date, iar relatia nu este vectorizata. in lucrarea citata sunt descrise tehnicile de analiza statistica a corelatiei - neparametrice si parametrice. De altfel, suma problemelor de analiza a datelor si interpretarea lor statistica se afla in monografia aceasta (I. Radu si col, 1993), pe care o recomandam cercetatorilor.

Se stie, de exemplu, ca lungimea sariturii este in legatura directa cu viteza de alergare, dar nu este corect sa stabilim o relatie cauzala intre aceste variabile, ci numai o legatura mai mult sau mai putin stransa sau puternica intre ele. Gradul cifric al acestei legaturi este evidentiat de coeficientul de corelatie.

Cercetarea corelationala este o rafinare a observatiei sistematice. Din datele observatiei se poate efectua statistica normativa, dar in cazul corelatiei lineare cercetatorul se limiteaza la a pune intrebarea daca doua evenimente sunt legate si cat de puternica este legatura lor. Ca si in observatie, el nu intervine direct in situatie pentru a provoca schimbari. in exemplul de mai sus, cercetatorul va putea interveni pentru dezvoltarea vitezei sportivului, in speranta cresterii lungimii sariturii, dar el va trebui sa provoace dezvoltarea variabilei viteza si sa controleze toti ceilalti factori care conditioneaza capacitatea de performanta (puterea, anduranta, mobilitatea, acuratetea tehnicii etc), ceea ce il conduce la efectuarea unei cercetari experimentale, pe baza ipotezei induse din observarea relatiei amintite.

Studiile corelationale sunt preferate experimentului in situatii in care: a) variabilele nu pot fi controlate, cum este sexul, varsta, inaltimea, rangul in familie; b) cand ratiuni deontologice nu permit tratament brutal sau daunator subiectilor, cum s-a mai exemplificat situatia in care conducatorii auto s-ar selecta in purtatori si nepurtatori de centura de siguranta, pentru a se verifica eficienta acesteia; c) cand se doreste economie de bani si energie, recurgandu-se la studiu pilot, pentru a vedea daca merita organizat un experiment adevarat. (M. Robert, 1988, p. 54). Psihologul roman Nicolae Margineanu, convins de valoarea matematicii, afirma ca "observarea prin calcul statistic e tot atat de stiintifica precum si experimentul'. (1968, p 33).

Gradul cifric al acestei legaturi este evidentiat de coeficientul de corelatie, aflat intre +1 si -l, si care spune ca legaura este de la puternic pozitiva la puternic negativa, trecand prin 0 - zero -, adica lipsa de legatura. El devine puternic atunci cand ambele variabile evolueaza in acelasi sens. De ex. gemenii au multe lucruri in comun si este firesc sa aflam o corelatie puternica intre diferitele lor caracteristici. Corelatie puternica negativa vom gasi cand comparam performanta din alergarile de fond, la sportivii bine pregatiti, cu frecventa cardiaca; performanta buna este insotita de o frecventa cardiaca mai redusa. Salkind atrage atentia asupra unui aspect interesant al coeficientului de corelatie: taria lui nu sta in semn (minus sau plus), ci in valoarea lui; astfel, o corelatie de - 0,78 este mai puternica decat una de + 0,60 (C.L. Salkind, 1991, p 242).

"Cu alte cuvinte, corelatia si predictia stabilesc asociatii, dar nu relatii cauzale atunci cand modificarea unui factor influenteaza direct schimbarea altuia.' (N.J. Salkind, 1991, p. 13).

Reprezentarea grafica a corelatiei este bine cunoscuta, prin distributia punctelor a doua variabile pe graficul coordonatelor carteziene. Punctele grupate aproape de diagonale, reprezinta imaginea corelatiei pozitive sau negative, iar imprastierea lor lipsa de corelatie.

Cel mai utilizat coeficient de corelatie este coeficientul Pearson, sau al produselor, in care se iau in calcul scorurile subiectilor la cele doua variabile si mediile acestora. in cazul in care variabilele sunt exprimate in ranguri se foloseste corelatia rangurilor Spearman, in care intra in calcul diferentele dintre rangurile fiecarui subiect la cele doua variabile. Cercetarile care studiaza corelatii intre mai multe variabile vor efectua calculele statistice particulare, cum sunt corelatia multipla, analiza multivariationala sau analiza factoriala. Daca nu se utilizeaza tehnici statistice complexe, metoda corelatiei nu conduce la stabilirea unei legaturi de cauzalitate intre doua variabile masurate (M. Robert, p. 54).

Statistica descriptiva cuprinde descrierea unui grup (indivizi) sau itemi prin intermediul graficelor, tabelelor sau instrumentelor numerice. Descrierea aceasta poate lua una din urmatoarele forme: a) stabilirea frecventelor diferitelor valori; reprezentarea grafica, tabelele (figurile ajuta intelegerea acestui tip de descriere); b) stabilirea valorilor caracteristice -modul, mediana, media; c) stabilirea limitelor variabilitatii din setul de valori observate; d) stabilirea gradului relatiilor dintre doua sau mai multe observatii asupra unui grup sau obiecte.

Statistica descriptiva este continuata cu inferenta statistica, interpretarea inductiva care permite formularea de ipoteze si concluzii logice (cf. D. R. Kirkendall, 1987).

Michel Sabourin (1988) atrage atentia asupra dificultatilor de interpretare pe care le ridica metoda corelationala. in primul rand, existenta unei corelatii dintre doua variabile indica numai faptul ca ele sunt legate si ca au tendinta de a varia simultan - covariatie, dar ea nu spune ca una este responsabila de modificarile celeilalte sau invers. in al doilea rand se poate considera faptul ca in cazul corelatiei a intervenit o a treia variabila, nedecelata de cercetator (cum ar fi variabila caracteristicilor de personalitate sau socio-economice). Chiar daca aceasta metoda nu stabileste relatii cauzale intre variabile, ca in metoda experimentala, acest tip de cercetare este util atunci cand diferite variabile nu pot fi controlate, cum sunt de ex. sexul, varsta, talia sau pozitia in familie a subiectilor. Exista si o categorie de situatii pe care deontologia cercetarii nu le permite, cum s-a aratat mai inainte (M. Sabourin, in M. Robert, 1988, p. 51-54)

In multiplele cercetari din domeniul capacitatii motrice a indivizilor, prin masurarea scorurilor la diferite teste de aptitudini motrice s-au constatat corelatii puternice intre rezultatele dintre mai multe teste (de ex. intre mai multe teste de forta sau de rezistenta), ceea ce a condus la renuntarea la unele dintre ele, intrucat s-a apreciat ca masurau acelasi lucru.

CERCETAREA LONGITUDINALA Sl TRANSVERSALA

Se poate spune ca metodele descriptive sunt foarte variate si destul de numeroase. Orice cunoastere incepe prin observare si descriere. Cand este pentru sine, observarea este insotita de o cat de sumara interpretare, cel putin pragmatica, daca nu teoretica. Atunci cand se doreste sa o comunice altora (functie esentiala a cercetarii), ea capata forma descrierii. Evident, asa cum am mai subliniat, cunoasterea stiintifica extinde metodele de cunoastere a realitatii, de la aspectele faptice-descriptive la cele semnificative, legice, matematice si logice.

Am aratat principalele aspecte ale acestei cercetari la cap. 3, sub eticheta de tip de cercetare. Adaugam aici faptul inrudirii dintre metode, care de altfel a reiesit din intregul text de pana acum. Aceasa metoda este inrudita cu metoda istorica, tot asa cum este cu metoda calitativa, corelationala sau idiografica. Esential este in ea punctul de vedere al desfasurarii diacronice a fenomenelor, activitatilor, dezvoltarii indivizilor sau a unor variabile considerate (de ex. dezvoltarea de-a lungul timpului a fiintei umane, dezvoltarea aptitudinilor intr-un anumit ambient etc). Pe de alta parte, acest punct de vedere este completat cu pozitia tratarii transversale (cross-sectional method, engl.), in care momente evolutive sunt privite simultan (studiul dezvoltarii unui anumit atribut la loturi de copii de diferite varste).

Metoda longitudinala poate avea aspect de metoda genetica si a fost folosita cu rezultate deosebite, printre altii, de psihologul Jean Piaget in studiul epistemologic genetic al copiilor.

Avantajele celor doua directii sunt diferite. Cercetarea longitudinala descrie pe larg dezvoltarea; permite comparatii intre grupuri; permite studiul de-a lungul timpului a diferitelor caracteristici ale subiectilor sau unitatilor; permite anumite presupuneri despre relatiile dintre variabile. Cercetarea transversala este mai putin costisitoare; dureaza mai putin; nu are pierderi pe parcurs; nu necesita cooperare deosebita intre subiecti si operatori. Aceste tipuri de cercetare au si unele neimpliniri. Cercetarea longitudinala este costisitoare; are un mare potential de pierdere a subiectilor. Cercetarea transversala nu ofera idei despre directia schimbarilor care pot avea loc in grup; indivizii de aceeasi varsta pot avea grade diferite de maturizare; ea nu poate afirma nimic despre continuitatea dezvoltarii unui anumit subiect (C.L. Salkind, 1991, p. 239-240).

7. OBSERVATIA

Observatia ca metoda de cercetare

Desi s-a scris foarte mult despre observatie si desi la prima vedere pare o metoda simpla si modesta, indraznim sa credem ca metodologia cercetarii nu a epuizat nici pe departe bogatia aspectelor si subtilitatilor acestui vechi instrument al cunoasterii stiintifice.

Inceputurile metodologiei cercetarii au pus accent pe metoda inductiva care se sprijina pe faptele si datele furnizate de experienta imediata. Bacon diferentia observatia activa si stiintifica de observatia pasiva si vulgara. Ideea va fi reluata de Claude Bernard si mult dezvoltata pe baza unor valoroase practici experimentale, din care va rezulta - alaturi de valoarea observatiei active - insemnatatea unor observatii spontane (pasive) facute de oameni cu mintea "deschisa' spre nou.

Intre observatie ca "tehnica' de investigatie si observatie ca fenomen psihologic vom gasi foarte multe apropieri, cele mai multe provenind din substratul psihic al acesteia.

Observatia este contemplarea (perceperea) intentionata a unui obiect, document, fenomen sau proces. Cunoasterea stiintifica a unei realitati prin contemplare intentionata si metodica este conditionata de prelucrarea prin ratiune a datelor obtinute.

In observatie sunt angajate, cu ponderi specifice, atat procesele senzoriale ale cunoasterii, cat si cele logice. Dupa cum observa Beveridge (1968, p. 143), in observatia stiintifica participa un element senzorial, perceptual si un element intelectual - constient sau chiar inconstient.

De regula, observatia este vizuala, dar sunt multe cazurile in care participa si alti analizatori, in functie de caracteristicile fenomenelor urmarite, ea insasi fiind un proces plurimodal, activ, care presupune interes, atentie vie si sustinuta, o intentie (scop).

In ce masura observatia se face sub semnul existentei unei ipoteze? Chiar daca ipoteza nu este clar formulata, ea exista, avand ca substrat un "fond de ipoteze latente', cum se exprima I. Radu (1991, p. 36), care constau din baza de cunostinte a observatorului, prin intermediul careia acesta poate formula si ipoteza locala.

Subinteles observatiei, simultan sau consecutiv ei, este procesul de inregistrare, consemnare a celor vazute, auzite - simtite in general: ce anume a fost observat, cum au variat in timp faptele, sub ce forma calitativa si cantitativa s-au prezentat cele observate etc. Participarea intelectului - in sens de gandire logica - este obligatorie, dar nu si fara anumite rezerve, caci observatia trebuie ferita de idei preconcepute, nu insa si de eventuale ipoteze, care conduc firesc la seturi anticipative pentru perceptia datelor (faptelor) si la clasificari si interpretari, in consecinta. Literatura consemneaza numeroasele eforturi pe care le fac metodologii pentru a asigura observatiei "perceptive' optimul de rationalitate, fara a-i influenta obiectivitatea.

Poate ca acest efort explica si raportarea observatiei la experienta sau experiment. Claude Bernard sublinia, la timpul sau ca "dobandirea experientei si sprijinirea pe observatie reprezinta altceva decat efectuarea de experiente si observatii'. El atragea atentia asupra faptului ca observatia activa (indusa) conduce la cautarea deliberata a faptelor (1958, p. 71-72). In zilele noastre sunt numerosi autorii care considera ca observatia este un moment al cercetarii stiintifice care trebuie sa se sprijine in mod deosebit pe experiment. Paul Fraisse, de exemplu, considera ca observatia care deceleaza faptele remarcabile este primul moment al cercetarii experimentale; celelalte doua momente fiind: a) stabilirea ipotezelor asupra relatiilor care ar putea exista intre faptele observate si b) experimentarea propriu-zisa, in scopul verificarii ipotezelor formulate (1967, p. 80).

Este neindoielnic faptul ca observatia, ca proces psihic de cunoastere activa, intentionata, planificata, sistematica are la baza un sistem de date de referinta (idei, ipoteze, postulate) furnizate de experienta si, in general, de stiinta. Ea se aplica unui anumit domeniu, ale carui date, documente sau fenomene doreste sa le cunoasca, sa le descrie, ordoneze, clasifice, cuantifice, caracterizeze etc, pentru a stabili ce este deosebit in ele, in ce relatii sunt intre ele si cu altele, ce le provoaca si ce efecte au asupra altora. Din acest complex de rezultate ale observatiei se nasc noi intelesuri, explicatii sau numai ipoteze si predictii care urmeaza a fi verificate si prin alte metode.

Complexitatea tehnicilor moderne de investigatie, ca si a strategiilor de cercetare, ne permite sa afirmam ca observatia poate ea singura sa se constituie ca o metoda de cercetare, utila si utilizata in multe domenii si, in acelasi timp, sa afirmam ca in cadrul metodei complexe aportul observatiei este de cea mai mare insemnatate, fapt subliniat si de atentia ce i se acorda in aplicarea ei in cadrul experimentelor de laborator.

Desi beneficiaza de contributia tehnicii (de observare, de inregistrare, de prelucrare cantitativa), observatia este un rezultat al raportului dintre cercetator (observator) si natura. in acest context ni se pare nimerit sa subliniem remarca lui P. Fraisse ca "nu gasim decat ceea ce cautam', scotand in evidenta, o data in plus, insemnatatea intentiei in demersul cognitiv concret.

Sarcina sau scopul observatiei este culegerea de date concrete, a caror analiza stiintifica sa permita generalizarea. De aici si caracteristica observatiei stiintifice care nu e o "vizionare pasiva', ci un proces intelectual activ in care cercetatorul face efortul de a fi precis si obiectiv, in acelasi timp, chiar daca evenimentele observate sunt fapte sociale sau conduite umane incarcate de subiectivitate. Ceea ce justifica grija pentru acuratetea utilizarii metodei este faptul ca ei i se cere de foarte multe ori sa deceleze dintre fapte si evenimente comune, "banale', tocmai acei indicatori ascunsi, dar esentiali si care scapa de regula nespecialistilor sau celor care nu sunt stapaniti de o anumita curiozitate epistemica.

Tipuri de observatii

Metodele descriptive sunt considerate ca cele mai utilizate in cercetarea stiintifica, intre care observatia sistematica, metoda corelationala, cercetarea de dezvoltare si studiile postfacto sunt de prima importanta.

1. Observatia intamplatoare

Observatia intamplatoare (numita de P. Fraisse ocazionala) nu are reguli precise. Ea este de tipul observatiei pasive de care vorbea Bacon, dar se deosebeste de orice astfel de observatie prin faptul ca fiind facuta de specialistul unui anumit domeniu poate conduce la descoperiri provenite din observatiile spontane ale acestuia, fie in timp ce lucreaza in laborator (de ex. Pavlov, descoperitorul mecanismelor activitatii nervoase superioare), fie in timpul liber sau in alte activitati decat cele de cercetare (de ex. descoperirea de catre Newton a legii atractiei universale). in legatura cu acestea este deplin potrivit cunoscutul aforism al lui Pasteur: "In domeniul observatiei, hazardul favorizeaza numai o minte pregatita'.

Tabelul 9.2

Caracteristicile observatiei



OBSERVATIA SPONTANA este:

. intamplatoare, neselectiva, nesistematica, insuficient controlata critic;

. fragmentata, retine cazuri izolate;

. vaga si imprecisa, adesea confuza si inexacta;

. subiectiva, "partinitoare';

. necritica;

. neinregistrata (de regula).

OBSERVATIA STIINTIFICA este:

. fundamentata teoretic;

. sistematica si integrala;

. analitica;

. metodica; condusa dupa reguli;

. repetata si verificata.

Presupune:

. o anumita codificare a operatiilor si un anumit sistem de variabile si factori acceptati de toti cercetatorii

. procedee moderne de analiza cantitativa.

indeplineste functii explicative si prospective.

(V. Miftode, 1982, p. 171-175)

Observatia sistematica (activa, intentionata, structurata, provocata) este proprie cercetarii stiintifice. Ea se desfasoara in diferite conditii si sub forme, de asemenea, diferite si care au primit denumiri specifice. Astfel, Claude Bernard numea observatie cu idei preconcepute, ceea ce mai tarziu s-a numit observatie cu ipoteza, observatie predictiva sau observatie reflexiva. Caracteristica acestui gen de observatie este ca porneste de la o anumita idee anti-cipativa a rezultatelor care pot fi obtinute si a consecintelor acestora.

In observatia provocata predictia poate fi a) predictie-scop sau proiectiva, in care cercetatorul face presupuneri rationale si plauzibile asupra telurilor si consecintelor activitatii de observatie si b) predictie-mijloc sau strategica si care consta din adecvarea mijloacelor la telul urmarit si din stabilirea strategiei prin care cercetatorul va surprinde fidel insusirile de observat (Claude Bernard, 1958 - trad, p. 115).

Observatia de tip reflexiv este diferita prin continuturi si mai ales prin mecanism de observatia de tip senzorial - perceptiv, in care se inregistreaza si se masoara doar insusirile fenomenelor observate. Cu toate acestea interdependenta acestor doua tipuri este de netagaduit.

3. Observatia directa si observatia experimentala

Diferenta dintre cele doua este vizibila, fiind data de conditiile cercetarii. Observatia directa este numita si naturala, facuta in conditii firesti, cotidiene, fara interventia cercetatorului.

Paul Fraisse descrie un tip specific, observatia clinica, in care conditiile ambiantei sunt stabilite de cercetator. in activitatea sportiva, astfel de observatii "clinice' se fac in mod curent cu ocazia stagiilor de pregatire centralizata a sportivilor. in acest caz, subiectii nu-si dau seama ca sunt cercetati. Aceeasi situatie este atunci cand subiectii sunt internati, observatia urmarind alte aspecte decat cele legate direct de traumatism sau boala.

Observatia de tip experimental este observatie provocata, cercetatorul verificand anumite reactii si conduite prin administrarea unor variabile independente, adica stimuli din cei mai diferiti. in situatiile experimentale, alaturi de inregistrarea cantitativa sau calitativa a variabilei dependente (a reactiilor/rezultatelor), ne intereseaza si conduita subiectilor sau alte fenomene, cu care observatia completeaza datele cercetarii. in sfarsit, aici mai amintim si observatia (ca si experienta) de tip "sa vedem ce se intampla', in care ipoteza nu este formulata decat ca posibilitate de relatie intre fenomene nedefinite precis.

4. Observatia extensiva si observatia intensiva

Aceasta difera din punctul de vedere al orientarii cercetatorului in functie de scopul urmarit. Se pare ca pentru progresul stiintei este preferabila cercetarea intensiva, observarea unui caz, fata de observatia extensiva care este utila in fazele initiale ale investigatiei, oferind tabloul integral al fenomenelor posibile. Ca o varianta a acestei impartiri se prezinta si forma integrala si forma selectiva a observatiei, pe care cercetatorul o alege din ratiuni proprii. Forma selectiva presupune fie o esantionare a cazurilor (o anumita proportie numerica - de exemplu cate 3 sportivi din fiecare echipa divizionara A de handbal - sau o anumita periodicitate a observatiei - de exemplu minutele 1-5; 15-20; 30-35 dintr-o lectie de curs).

5. Observatia transversala si longitudinala, numite de R. Thomas (1970, p. 58) sincronica si diacronica.

Primul tip se refera la cercetarea simultana a mai multor situatii (de exemplu, grupe de varsta, in legatura cu jocurile preferate). Cel de al doilea reprezinta cercetarea de tip istoric -evolutiv (de exemplu, urmarirea conduitei sau performantelor unui grup de elevi de-a lungul mai multor ani de studii).

6. Observatia participativa

Este un tip de cercetare intalnit in domeniul stiintelor umaniste in care observatorul-cercetator participa la activitatea grupului asupra caruia face investigatii. Desi este adevarat ca un joc este mai bine observat din afara decat daca participi la el, multe elemente sunt relevate cercetatorului din relatiile directe in care intra coparticipantii la activitatea propusa. Calitatea observatiilor va depinde de gradul de implicare a cercetatorului in activitatea grupului.

7. Observatia "armata'

Observatia simpla, facuta direct cu organele de simt (vaz si auz in mod deosebit), insotita evident de fisa sau grila de inregistrare, este completata si depasita de observatia "armata' sau nedistorsionata sau intermediata, in care organele de simt sunt inlocuite, prelungite sau amplificate de un intreg arsenal de instrumente si aparate (camere de luat vederi cu inregistrare pe film sau banda magnetica, magnetofoane, senzori de diferite categorii, instrumente metrice etc).

in domeniul activitatilor corporale sunt absolut necesare tehnicile instrumentalizate. Masurarea duratelor, spatiului, fortelor sau a caracteristicilor miscarilor se face eficient numai cu aparatura adecvata, dublata tot mai mult de prelucrare pe calculator.

8. Observatiile pedagogice, psihologice, sociologice s.a.

Propriu-zis nu sunt tipuri de observatie, ci puncte de vedere si modalitati de adaptare la specificul domeniului investigat. Am vazut ca observatia participativa este specifica stiintelor sociale si psiho-pedagogice. in aceste domenii sunt numeroase dificultatile pe care cercetatorul trebuie sa le infrunte. Amintim doar faptul ca el trebuie sa observe conduite, verbale si non-verbale (asa-numitul comportament "deschis', observabil (overt behavior, engl.), pentru a infera asupra starilor psihice (emotii, vointa, intentii, motivatie si multe altele - comportament "inchis' (covert behavior, engl.). De regula, datele culese din observatii si discutii sunt "transpuneri' exteriorizate ale unor stari subiective a caror intimitate ne intereseaza in mod deosebit pentru cunoasterea lumii subiective a subiectilor si pentru conducerea procesului instructiv-educativ. Vom sublinia aceasta prin referire la dificultatea si specificul observatiei psiho-pedagogice pentru determinarea trasaturilor caracteriale si temperamentale ale copiilor aflati intr-o etapa de selectie pentru un anumit sport.

9. Observatia statistica

Priveste un aspect al acestei metode de cercetare si care are marele merit ca in cazul repetarii situatiilor si a cresterii numarului de date, prin prelucrare specifica, inlatura greselile de observatie curenta. Metoda statistica indica observatia specifica drept prima operatie, de corectitudinea careia depinde intregul efort de prelucrare si interpretare. N. Margineanu subliniaza ideea ca observatia prin calcul statistic este tot atat de stiintifica precum experimentul (1968, p 33).

10. Autoobservatia

Autoobservatia este specifica psihologiei si are aplicativitate si insemnatate in cercetarea fenomenelor din domeniul educatiei fizice si sportului, cercetatorul comparand si completand trairile subiectilor cu datele experientei proprii si formuland ipoteze si sarcini de observare obiectiva.

Ce observam?

Aratam mai inainte ca observatia se face asupra unui obiect, document, fenomen, proces, in cercetarea specifica domeniului activitatilor corporale, principalul subiect al observatiei este omul in miscare (pentru a ne exprima in forma cea mai generala). Acest "om in miscare' desfasoara o anumita activitate, in conditii date, cu eficienta masurabila, dupa strategii uneori foarte personale. Dar el nu este singur si nici nu actioneaza intr-un moment izolat sau prin gesturi simple si stereotipe. in sfera activitatilor corporale intalnim rareori fapte spontane, individuale si mai ales procese dirijate, organizate si conduse rational, cum sunt, de exemplu, procesul instructiv-educativ, procesul de antrenament, de pregatire a profesorilor, competitiile si demonstratiile, excursiile, serbarile, gimnastica aerobica si multe altele. Locul principal il vor detine investigatiile privitoare la comportamentul motric tehnic si tactic si la progresul realizat in cresterea, dezvoltarea fizica, dezvoltarea aptitudinilor motrice, capacitatea de adaptare/ fitness s.a. ale subiectilor.

Asadar, vor observa subiectii in situatii: - educationale si de invatare specifica;

- competitionale;

- de activitati ludice si recreative s.a.

Observatia poate fi indreptata asupra:

- individului (care poate fi copil, adolescent, tanar, adult, elev, sportiv, antrenor, arbitru, profesor, spectator etc);

- interrelatiei indivizilor in grup (profesor-elevi, elevi intre ei);

- interrelatiilor grupurilor cooperante sau opozitive sau asupra subiectilor si grupurilor de subiecti;

- caracteristicilor comportamentale ale copiilor, adolescentilor, tinerilor, adultilor in situatiile amintite mai sus si dupa sex, dupa ramura sau specializarea sportiva;

- aceleasi caracteristici, dupa profesiunea subiectilor, dupa mediul sau ambianta sociala in care traiesc.

A. Domeniul principal al observatiei este constituit din comportamentul subiectilor, care poate fi:

- total (a carui cunoastere este extrem de dificila) sau

- partial, selectiv, in raport de scopul urmarit.

Alexandru Sen (p. 56 sg.) deosebeste doua forme de manifestari psiho-comportamentale asupra carora cercetatorul urmeaza sa faca observatii si analiza calitativa:

. comportamentul operator al subiectului in executia sarcinilor propuse: intelegerea sarcinii, etapele rezolvarii situatiei, succesiunea diferitelor momente in procesul rezolvarii, folosirea experientei dobandite anterior in abordarea unor sarcini analoge, motivarile logice ale solutiilor gasite etc. Aplicata in domeniul educatiei fizice si sportului, schema aceasta poate fi utila in studiul conduitelor tactice si in adaptarea tehnicilor invatate "didactic' la situatii si sarcini noi;

. comportamentul general priveste reactivitatea psihica a subiectului la ambianta, experimentator, parteneri, continutul probelor si rezultatelor obtinute. in sport, observarea comportamentului general ofera indicatii asupra unor trasaturi temperamentale si ca-racteriale, asupra reactivitatii afective si asupra nivelului de activare, constiinta, raspundere s.a.

incercand o adaptare a momentelor esentiale ale unei analize si interpretari calitative ale "melodiei comportamentale', dupa Osterriet (citat de Sen), vom sublinia cateva din aspectele care pot fi urmarite in mod deosebit in activitatea sportiva si in lectiile de educatie fizica:

- felul cum sportivul abordeaza situatia: cu incredere, cu usurinta, dominat sau dominant;

- cum stabileste contactul uman cu ceilalti (antrenor, colegi, arbitri, spectatori): increzator, rezervat, banuitor, deschis, neutru, usuratic, cu autocontrol, cu familiarism etc;

- cum reactioneaza la sarcinile propuse (in antrenament, in special): cu interes si receptivitate, indiferent, cu opunere, daca asculta si intelege indicatiile sau daca se precipita sa execute fara a fi inteles deplin sarcina;

- felul cum isi organizeaza actiunea: cu impulsivitate, pe baza reflectiei structurante, cu atentie, cu meticulozitate anxios, lipsit de control, necesitand imbold permanent;

- felul cum se exprima prin cuvant, mimica, gest: nivelul, calitatea, varietatea, bogatia, finetea, coerenta, adecvarea acestor modalitati de comunicare;

- felul cum subiectul isi conduce propria organizare motrice ("dialogul cu corpul propriu'): calmul, stapanirea gesturilor sau precipitarea, febrilitatea, abilitatea sau inabilitatea, vivacitatea sau inertia, autocontrolul, ticuri si miscari nenaturale;

- reactiile subiectului la propriul comportament, la randamentul sau, in fata dificultatilor, reusitei sau esecului: indiferenta, autoincurajarea, autocritica, abandonul, solicitarea ajutorului strain, nevoia de justificare, rationalizarile;

- evolutia raporturilor cu examinatorul, in timp si in raport de situatii: cresterea sentimentului de incredere, mentinerea in atitudine rezervata, etalarea persoanei, reactie de respingere;

- preocupari si opinii marturisite de subiect: declaratii, confidente, pareri exprimate, sugestii.

B. Desfasurarea in timp a evenimentelor

Observatia este proces activ si urmareste comportarea oamenilor si evenimentele in desfasurarea lor temporala si, in acelasi timp, in interrelatia cu alte fenomene si conduite. Observam deci fenomenele in dinamica lor. in raport de natura celor observate, procesul de investigatie poate fi continuu, ritmic sau discontinuu, ultima forma fiind apropiata de observatia esantionata.

C. Indicatorii cantitativi si calitativi

Faptele observate dobandesc semnificatii suplimentare daca se repeta in timp, deose-bindu-se unele de altele prin frecventa lor. Prelungirea duratei observatiei va permite desprinderea faptelor izolate sau insolite, de cele frecvente sau firesti. Pe fisele de observatie utilizate de cercetatori pentru analiza continutului tehnico-tactic al unui joc se inregistreaza un numar mare de actiuni. Ele ar fi totusi insuficiente daca nu ar fi apreciate si valoric (reusite, nereusite, neutre). Stabilirea indicatorilor calitativi, aprecierea valorii unei actiuni in chiar momentul producerii ei este de mare insemnatate si pretinde "ochi format', adica experienta si cunostinte.

D. Natura fenomenelor observate

Natura fenomenelor observate poate fi discutata si din punctul de vedere din care sunt studiate acestea. Activitatea motrica a subiectilor care practica exercitiile fizice poate fi privita atat din punct de vede biomecanic, cat si din punct de vedere psihologic, pedagogic, sociologic, fiziologic s.a.m.d. Putem observa activitati, actiuni, gesturi, performante, stari psihice, reactii fiziologice, continut, densitate si volum de actiuni si efort - toate raportate la conditii, intentii, organizare, numar de participanti etc.

. Fenomenele pedagogice. Observarea se indreapta spre conditiile si caracteristicile procesului instructiv-educativ, incepand cu continutul acestui proces si terminand cu tipul relatiei dintre profesor si elev (antrenor si sportiv). De mare insemnatate sunt observatiile facute asupra metodelor de instruire utilizate de profesor. Analiza pedagogica a lectiei va fi totdeauna de actualitate. Lucrarile de metodica (didactica aplicata) ofera scheme si punctaje pentru astfel de analize care au scop si de cercetare, nu numai de imbunatatire din mers a muncii instructive.

. Fenomenele de tip metodic-tehnic. Observarea acestora este o varianta de adancire a celei de mai sus si are ca obiect studiul gestului motric ca expresie a nivelului de invatare (pricepere sau deprindere) si ca mijloc de actionare in conditiile specifice ale activitatilor standardizate (sporturi) sau nestandardizate (activitati libere, aplicative si recreative). Actele motrice sunt analizate in ceea ce priveste structura, eficienta (adecvarea la scop), valoarea formativa, pornind de la continutul, forma, gruparea, dozarea (in intensitate si timp) si alte ratiuni pedagogice-metodice1. Vom vedea mai departe ca

1) D. D. Donskoi (1973) precizeaza unele particularitati ale fenomenelor observabile in domeniul educatie fizice si sportului: durata fenomenelor, valoarea deplasarilor in spatiu, aspectele cantitative (numar de pasi etc), caracteristicile deplasarii spatiale, conditiile exterioare, continutul procesului instructiv-educativ, metodele folosite, tehnica de executie, procedeele tactice.

Acest gen de observatie utilizeaza si tehnici din arsenalul biomecanicii. (Am putea vorbi deci si de observatie de tip biomecanic).

. Fenomenele de ordin psihologic. Observarea acestora porneste de la inregistrarea conduitelor exprimate vizibil sub forma reactiilor motrice, verbale, emotionale, volitive, pentru a continua cu inferente asupra strategiilor intelectuale tehnico-tactice, particularitatilor temperamentale, caracteriale, motivationale - conducand in final la caracterizarea personalitatii. In acest domeniu, poate mai mult decat in oricare altul, observatia singura nu este suficienta.

Pentru anumite obiective ale cunoasterii psihologice au fost elaborate chestionare si grile de observatie. Exemplificam aici cu cativa itemi din "Ghidul observational-comportamental' care vizeaza cunoasterea psihologica a copilului mic (J.M. Satter, 1992). Se inregistreaza: atitudinea fata de examinator si situati de testare, atitudinea fata de sine, obiceiuri si deprinderi de lucru, comportament general, reactiile la esec si succes, vorbirea si limbajul, conduite vizuo-motorii si motorii, apreciere generala, in total 57 itemi. Itemii pentru unul dintre comportamente, de exemplu reatia la esec, se prezinta sub forma de intrebari, la care raspunde examinatorul: "1. Cum reactioneaza copilul la itemii dificili? Copilul bate in retragere, devine agresiv, lucreaza din greu, incearca sa triseze, devine evaziv sau admite esecul?'. Pe grila de cotare, tip scala Likert, examinatorul noteaza: "constient/nconstient de esec; lucreaza intens/renunta usor dupa esec; calm/ agitat dupa esec; apologetic/nonapologetic dupa esec', (cf. N. Mitrofan, 1997).

. Fenomenele biologice. in observarea lor se va urmari in principal reactivitatea (adaptarea) organismului la efort, prin inregistrarea indicatorilor fiziologici, utilizand in acest scop in mod deosebit tehnicile controlului medico-sportiv. in observatia de acest gen, chiar unele simptome externe (paloarea fetei, transpiratia, tremuraturile membrelor) sunt interesante pentru cercetator.

. Fenomenele de tip sociologic cuprind o arie tematica foarte larga, privind mai ales atitudinile si actiunile subiectilor (individuale sau colective - cum sunt diferitele ceremoniale, modalitatile si continutul indeletnicirilor din timpul liber s.a.). Relatiile intre subiecti, in cadrul colectivitatilor si intre colectivitati, formele si mijloacele de comunicare dintre indivizi si grupuri (de exemplu in relatia grupuri de sportivi, suporteri sau spectatori); tinuta, costumatia, insemnele etc. pot cadea sub privirile sociologului domeniului nostru.

. Indicatorii performantiali constituie, de asemenea, obiectivul observatiei, desi specificul lor ne-ar indemna sa le rezervam metoda analizei. (Analiza este insa o operatie a gandirii prezenta in oricare din metodele investigatiei stiintifice.) Cand dobandeste tehnici superioare si strategii bine definite, analiza devine cu adevarat metoda stiintifica de cercetare. Recoltarea performantelor - inregistrarea - este operatia prima in studiul eficientei unei activitati sau in tehnicile diagnozei, fie ea sportiva, medicala sau psihologica.

Observarea activitatilor complexe

in domeniul nostru, observarea actelor, actiunilor si activitatilor se realizeaza prin procedee si tehnici adecvate atat genului de fenomene, cat si scopului urmarit. La un capat al liniei demersului investigator se afla caracteristicile (parametri sau indicatori) de timp, spatiu sau forta ale actelor motrice, obiectivate prin tehnici biomecanice; in continuare se vor afla caracteristici de ordin tehnic-metodic, obiectivate prin tehnici foto sau video; mai departe caracteristici comportamentale tactice si operationale, obiectivate prin tehnicile foto si video amintite si in mod deosebit prin inregistrarea de tip actografic sau movografic (inregistrare, la vedere, pe fise - protocoale, grile si matrice - de observare, dupa sisteme standardizate. Se poate completa analiza comportamentala cu observatii din activitatile pedagogice, lectii sauMihai Epuran

Metodologia cercetarii activitatilor corporale

antrenamente (analiza interactiunii profesor-elev, durata, intensitatea, complexitatea efortului s.a.) prin analiza gestuala a unor comportamente tehnico-tactice pe baza filmului sau inregistrarilor video.

Vom mai nota si posibilitatea de cuantificare a unor caracteristici observate folosindu-se scalele (tehnica specifica anchetelor), prin masurarea pe ele a nivelului acestor caracteristici.

Interpretarea activitatilor complexe prezinta caracteristici de analiza calitativa si cantitativa, desfasurata interdisciplinar, ceea ce poate conduce la sustinerea unor teze teoretice-metodologice in domeniul nostru de preocupare.

Exista profesii in care observatia este sarcina de baza, asa cum este cazul personalului din aviatie sau marina, de exemplu, sau a controlorilor de trafic aerian. Chiar daca dispun de instalatii sofisticate de radar, functia vizuala este intens solicitata, impreuna cu atentia.

Arbitrajul din sport, mai ales din cele de echipa, ca si activitatea celor care evalueaza executiile din gimnastica, sarituri in apa, patinaj etc, se bazeaza pe antrenarea capacitatii de observare, de urmarire a evolutiilor conforme cu regulile sportului, de detectare a abaterilor de la regulile tehnice, tactice si etice.

Nu este cazul sa mai subliniem insemnatatea antrenarii si dezvoltarii competentei obser-vationale a cercetatorilor, istoria stiintei abundand de exemple pozitive, dar si negative.

Fara sa epuizam enumerarea, vom aminti insemnatatea observatiei in activitatea profesorilor si antrenorilor. in fond, instruirea in domeniul nostru este un proces in care se folosesc modele, se adapteaza la particularitatile elevilor, se planifica, se aplica, se analizeaza, se evalueaza, se corecteaza etc. Vorbim de depistarea elementelor-cheie, a momentelor-cheie, de solutii inspirate, ele facand parte integrata din importantul proces al observatiei eficiente.

Cand vorbim despre observatie avem in vedere un complex proces cognitiv, perceptiv si interpretativ, in care elementele plurisenzoriale formeaza o unitate cu reprezentarile, gandirea logica si simbolica, memoria de scurta si de lunga durata si, evident, cu atentia.

Dificultatile observatiei

in fata unei atat de variate tipologii si a unui continut fenomenal atat de divers este firesc ca cercetatorul - mai ales cel tanar - sa fie dezorientat, nestiind totdeauna ce cale sa aleaga si ce anume este esential in demersul observational. Unii specialisti considera ca multe din conditiile cercetarii vor fi intelese dupa un stagiu bun de practica.

inainte de a trece la indicarea unora dintre conditiile de baza ale unei bune observatii stiintifice este necesar sa vedem, foarte succint, care sunt dificultatile a caror inlaturare va asigura un bun nivel metodologic acestei metode.

Dupa cum am aratat mai sus, principala grija a metodologilor este sa separe observatia spontana de observatia intentionata, reflexiva, pornind de la considerentul - bazat pe constatari irefutabile - ca observatia spontana are multe scaderi. H.H. Stahl enunta urmatoarele defecte ale acestei observatii: ■ este fragmentara; ■ este lipsita de obiectivitate; ■ este vaga, lipsita de precizie si exactitate; ■ are defectul de a nu fi consemnata in scris; ■ nu este judecata critic.

Din aceste scaderi ale observatiei spontane, autorul stabileste, prin opozitie, caracteristicile observatiei stiintifice (1974, p. 187-189).

Nici observatia stiintifica nu este insa scutita de unele scaderi si dificultati care provin din natura ei, din structura ei constitutiva.

1. in primul rand, ea este perceptie a unui eveniment, conduita, document si ca atare depinde de factorii care determina acest proces psihic. Acuitatea senzoriala este foarte importanta, chiar daca simturile sunt "prelungite' sau ajutate cu aparatura tehnica; diferentierea obiectului perceput de fondul pe care se proiecteaza nu este totdeauna usoara, mai ales cand observatorul trebuie sa stea la distanta (de exemplu, pentru urmarirea unui joc sportiv se pune problemea distantei si a unghiului din care se face observatia, fiind foarte greu de spus cum este mai bine; aprecierea locului prin care o minge trasa la poarta strapunge planul vertical al portii se face cu mare aproximatie, lucru foarte vizibil la reluarea fazei inregistrate pe doua aparate video aflate in locuri diferite - lateral si in spatele portii).

2. Continuitatea observatiei pune problema de stabilitate si eficienta a atentiei; natura fenomenelor observate solicitand diferit functionalitatea acesteia care poate fi urmarire, panda, anticipare. Uneori este importanta inregistrarea exacta a momentelor, de unde viteza de reactie si promptitudine.

3. Eficienta si valoarea observatiei depind de competenta observatorului, de orientarea lui, de sistemul valoric dupa care claseaza, apreciaza si noteaza observatiile. Acestea, de asemenea, depind de capacitatea lui de intelegere. Dublarea lui cu aparatura este foarte utila, dar procedeul devine dificil, caci trebuie reluata observatia de pe film sau banda magnetica, ceea ce necesita timp suplimentar.

4. Alte dificultati provin din natura fenomenelor care se propun a fi observate: unele apar la intervale mari de timp, durata observatiei devenind astfel foarte mare, iar altele fiind foarte complexe si de scurta durata necesita maiestrie si buna inzestrare tehnica.

5. Factorul psihologic al obisnuintei sau particularitatile individuale si de sex influenteaza calitatea observatiei. Decelam mai usor schimbarile si elementele noi si mai putin lucrurile obisnuite; femeile vad intr-o clipa particularitatile vestimentare ale semenelor lor, in timp ce barbatii pot sta o zi intreaga cu cineva si nu-si pot aduce aminte de un detaliu oarecare.

6. Asteptarile observatorului, adica presupunerile lui in legatura cu ce se va petrece in campul observatiei, impreuna cu ipotezele "latente' conduc uneori la a observa ceea ce doreste sau a neglija unii indicatori care pot fi semnificativi pentru fenomenul studiat.

Aceste dificultati sunt suficiente pentru a ne face sa intelegem de ce metoda observatiei este foarte pretentioasa si de. ce pune serioase conditii oricarui cercetator, desi la prima vedere este usoara, comoda si la indemana oricui.

Conditiile observatiei

Niciodata nu vom putea spune ca s-a insistat prea mult asupra conditiilor pe care trebuie sa le intruneasca observatia stiintifica si pe care sa le respecte si perfectioneze cercetatorul.

. Fundamentare teoretica si metodologica

Observatia se face deliberat, in legatura cu necesitatea de cunoastere a unor date (obiecte, fenomene, comportamente) care fac parte din domeniul investigatiei. Ea se face in lumina conceptiei stiintifice despre lume, societate si cultura, pe baza teoriei si ipotezelor specifice domeniului. Utilizarea ei, impreuna cu alte metode, in cadrul metodei complexe de cercetare si in cazul fenomenelor complexe este obligatorie.

. Scopuri precis formulate

Cerinta aceasta apare ca fireasca, fiind desprinsa din intentionalitatea cercetarii. Este necesar totusi sa subliniem faptul ca din multimea aspectelor posibile de studiat, observatia trebuie sa fixeze cu precizie scopul, strans legat de ipoteza formulata, scop posibil de atins printr-o judicioasa stabilire a sarcinilor. De exemplu, intr-un studiu asupra activitatilor din timpul liber al elevilor, observatia isi poate fixa ca scop fie cunoasterea formelor pe care le imbraca acestea, fie continutul, fie modul de conducere, organizare si indrumare din partea profesorului etc.

. Sarcini precis delimitate si in conformitate cu scopul

Scopul este dat de tema cercetarii, iar sarcinile de scopul sau scopurile fixate. Sarcinile sunt concrete, de unde necesitatea formularii lor si in functie de conditiile si inzestrarea tehnica a observatorului (ce anume, la ce nivel). De exemplu, stabilind sarcina observarii vitezei cu care se executa pasele in atac intr-un joc de handbal, tinem seama de tehnica de care dispunem: cronometre, cronografe, actograf, aparat de filmat, video-recording, in felul acesta putand realiza niveluri diferite ale preciziei inregistrarii si date mai mult sau mai putin precise. Cu un cronometru vom avea doar numarul de pase intr-o faza de atac de o anumita durata; cu tehnica actografica sau cinematografica vom cunoaste viteza de pasare a fiecaruia dintre jucatori, raportata la distanta parcursa de minge, bineinteles si durata totala, numarul de pase si spatiul parcurs de minge s.a.m.d.

. Desfasurare metodica, sistematica

Aceasta se traduce in planul si programul efectuarii observatiilor: cu regularitate, indelung si complet (fara scapari), in ordinea logica a fenomenelor specifice. in observarea selectiva se va tine seama de relatia dintre cele supuse investigatiei si alte fenomene pentru a se putea ajunge la o interpretare corecta. Fiind in buna masura si "izolare' si "fragmentare', observarea selectiva trebuie bine gandita si organizata. De exemplu, in observarea randamentului, un jucator de baschet nu poate fi judecat numai dupa stabilirea numarului de puncte marcate, ci si dupa timpul de joc, starea de sanatate si forma sportiva, relatia cu partenerii si adversarii (in cadrul strategiilor adoptate) s.a.m.d.

. inregistrarea fidela, exacta a datelor

Fie ca este senzoriala, fie ca este tehnica-instrumentala, observatia trebuie sa fie fidela fenomenelor date. Cercetatorul va acorda deci atentie instrumentelor de lucru, pregatind formulare, fise, cronometre, contoare, aparate de inregistrat (pe film, pe banda magnetica, pe hartie etc). Desigur, el va lua si masuri de plasare in spatiu in asa fel incat sa vada totul si din unghiurile cele mai favorabile. Asupra unor aspecte tehnice ale inregistrarilor vom reveni in capitolele 13-16.

. Prelucrare si interpretare exigente

Prelucrarea cantitativa si mai ales calitativa este operatia de baza, de care va depinde corectitudinea interpretarii si deci a rezultatelor cercetarii. Prelucrarea consta in gruparea datelor, intabelare, analiza cantitativa si analiza calitativa (efectuarea de calcule statistice, de grafice). Pentru datele culese prin filmare sau alte tehnici de inregistrare prelucrarea consta din montaje, decupari de fragmente, intocmire de profile, ilustratii, scheme, diagrame, formulare, tabele de referinta s.a. Interpretarea va fi centrata exclusiv pe datele obtinute din observare, intr-o rigoare logica, cu eforturi de evitare a subiectivismului pe care-1 alimenteaza rutina si lipsa spiritului critic. Prezentarea rezultatelor activitatii de observare se va face atat discursiv, prin descriere, cat si sintetic, prin indicatorii cantitativi.

. Pregatirea observatorului si a observatiei

Pornind de la faptul ca observatia este in cea mai mare masura proces perceptiv-logic, personalitatea observatorului este hotaratoare in ceea ce priveste eficienta activitatii de investigatie. Paul Fraisse (1968, p. 84) considera ca doi sunt factorii determinanti ai pregatirii observatorului: a) aptitudinile si b) nivelul aprofundarii problemelor - adica pregatirea lui profesionala, iar R. Thomas (1975, p. 50), vorbind de ecuatia personala a observatorului, noteaza factorul natural (deci aptitudinal) si educatia, care este influentata de factori sociali, si sensibilizarea la anumite probleme. Din analiza unui mare numar de situatii de observare si de apreciere s-a ajuns la concluzia ca exactitatea acestora depinde de foarte multi factori, intre care calitatea observatiilor si natura fenomenelor observate. Astfel, sunt mai usor de inregistrat si apreciat performante si cunostinte si mult mai greu calitati ale conduitei sau ale unor stari psihice. in ceea ce priveste calitatile observatorilor, ele pot fi formulate foarte analitic, dar putin folositor momentului acesta. Vom aminti deci numai unele cerinte mai generale, cum sunt:

- pregatirea profesionala, de specialitate si care, de exemplu, se traduce prin foarte buna cunoastere a domeniului. Daca se supun observatiei fenomene din sportul luptelor, de exemplu, acestea pot fi facute de sociolog, psiholog, pedagog, biolog s.a., care s-a informat si a studiat acest sport.;

- stare psihica favorabila (atentie buna, rabdare, relaxare, set anticipativ in descoperirea detaliilor, interes pentru activitatea pe care o face, minte activa, dar eliberata de prejudecati - toate conducand la ceea ce se numeste spirit de observatie);

- exersabilitate - calitate si cerinta in acelasi timp - care consta in a lucra pentru insusirea tehnicilor si atitudinilor cele mai eficiente.

In ceea ce priveste pregatirea observatiei, aceasta va avea la baza cerintele de mai sus, puse in valoare de cercetatorul-observator. Va fi necesar ca acesta sa faca un studiu pregatitor teoretic si metodologic, sa se familiarizeze cu fenomenele de observat, sa faca o "observatie-pilot' si sa-si pregateasca instrumentele de observatie si de inregistrare. De exemplu, in "observatia-pilot' va verifica daca unghiul de filmare este cel mai bun (eventual va incerca mai multe unghiuri) si alte detalii de lucru sau va verifica daca formularul protocolului de observatie poate fi completat usor in chiar timpul desfasurarii evenimentelor (chiar cand ploua si bate vantul) si daca datele inregistrate pot fi usor prelucrate.

inregistrarea observtiilor

Din cele spuse pana acum rezulta ca obiectivarea datelor observatiei in documente de un anumit fel este conditie fundamentala, caci numai pe baza celor inregistrate se poate face analiza calitativa si cantitativa. Este o mare eroare din partea cercetatorului sa considere ca va tine minte ce a observat si ca nu va avea nevoie de inregistrari. Este drept ca sunt situatii in care nu este recomandabil ca subiectii sa vada ca li se inregistreaza conduita motrica sau verbala; numai in astfel de cazuri observatorul va face efortul de memorizare, urmand ca imediat sa se retraga si sa consemneze in scris sau la reportofon cele constatate. O alta posibilitate este aceea de a face inregistrari fara ca subiectii sa-si dea seama; in spatii inchise, in conditii de laborator, se poate folosi fereastra cu vedere unilaterala; in orice situatii se pot folosit camere de luat vederi camuflate sau cu obiective puternice care permit filmarea de la distanta mare.

inregistrarea observatiilor se poate realiza:

- prin organele de simt (auz si vaz);

- prin intermediul sau cu ajutorul aparatelor si instrumentelor adecvate (aparate de luat vederi, videorecording, casetofon, actograf, instrumente metrice etc).

In acest paragraf ne vom limita la unele consideratiuni de ordin metodologic, urmand a efectua un capitol separat descrierii mai detaliate a tehnicilor inregistrarilor si masurarilor aptitudinilor motrice, activitatilor si conduitelor subiectilor.

Conduita motrice si verbala a subiectului, ca si performantele sale vor fi inregistrate pe fisa de observatie sau "protocolul' care sunt alcatuite in deplin acord cu sarcinile propuse si specificul fenomenului observat. Cum observatia a fost pregatita si verificata (in observatia-pilot), fisa va cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile si supuse cercetarii. Va avea si spatii pentru consemnarea unor fenomene neasteptate sau mai putin frecvente. Cand cronologia evenimentelor este importanta pentru studiul dinamicii lor, cercetatorul va avea grija sa stabileasca si modalitatea de notare a duratei sau momentelor (de exemplu - cat timp se afla in activitate un anumit subiect, cand efectueaza anumite miscari, cu ce frecventa pe unitatea de timp/secunda) se petrec anumite evenimente). Camerele de luat vederi perfectionate au sistemul de cronometrare inclus in imaginile inregistrate. Exista acum si programe de calculator care masoara distantele, unghiurile si duratele actiunilor cu precizie deosebit de mare.

Ce se inregistreaza? Se consemneaza prezenta sau aparitia fenomenului si caracteristicile lui (calitatile - prin apreciere). Notarea se face, de regula, prin semne sau simboluri, care se trec in rubricile protocolului sau grila de observatie. Unele consemnari mai largi se fac prin descriere terminologica. Exprimarile verbale se stenografiaza sau se inregistreaza pe casetofon sau reportofon.

Utilizarea seninelor simbolice realizeaza codificarea observatiilor si o mai usoara prelucrare a datelor. Subliniem faptul ca si in cazul utilizarii tehnicilor de inregistrare cinematografica in faza de prelucrare se vor completa fise de observare, prin reluarea imaginilor si oprirea lor la un moment anumit, pentru o analiza mai exacta a caracteristicilor fenomenului. Folosirea videorecordingului permite si vizionarea unor faze "incetinite' (au relenti, fr.).

Subliniem aici una din cerintele de baza ale inregistrarii observatiilor, si anume considerarea fiecarei fise ca protocol de observatie in care sa se consemneze de la inceput: locul si conditiile activitatii, data si ora, subiectii, sarcinile cercetarii, instrumentele folosite etc, pentru a usura prelucrarea ulterioara.

Tabelul 9.3

Model de fisa de observare: Aruncarea mingii de fotbal de la margine

(Pinheiro, citat de Knudson & Morrison, 2002, p. 91)

DA

NU

Faza de pregatire

- Fata spre tina

- Picioarele la latimea umerilor

- Picioarele in spatele liniei de margine

- Ducerea mingii deasupra capului cu ambele maini

- Degetele rasfirate pe minge in forma de W

Faza de executie

- Ducerea mingii in spatele capului

- Arcuirea corpului spre spate

- Aruncarea mingii inainte, cu ambele maini

- Aruncarea mingii "spre cer' Picioarele pastreaza contactul cu terenul

Dupa aruncare

- Picioarele pastreaza contactul cu terenul

- Bratele extinse inainte

- Corpul urmeaza directia aruncarii

Coloanele cu Da sau Nu se pot transforma in calificative sau note, in scale cu cinci sau zece trepte.

Prelucrarea si interpretarea datelor observate

Prelucrarea este, asa cum am mai repetat, cantitativa si calitativa. Fisele de observare sunt analizate, continuandu-se, la nevoie, codificarea, prin elementele de detaliu care au fost notificate. Fiecare fisa este adnotata cu date sau aprecieri care conduc spre anumite constatari semnificative. Daca observatia a durat mai mult si s-a repetat, datele se trec pe fise centralizatoare care permita comparatii (pentru stabilirea asemanarilor, deosebirilor, regularitatilor sau exceptiilor). Aceste fise centralizatoare vor oferi datele socotite de cercetator necesare pentru ilustrare grafica (diagrame, profile etc.) si pentru analiza statistica pe baza careia se vor putea formula concluziile semnificative ale cercetarii. in conditiile unei bune inzestrari tehnice, datele obtinute se introduc in calculator si se prelucreaza electronic. in plus, trebuie sa tinem seama si de faptul amintit de R. Thomas (1975) ca insesi datele recoltate prin observatie sunt selective si supuse variatiilor cauzate de numeroase influente externe individului (conditii climatice, ambianta din activitate, din antrenament sau concurs s.a.) sau de conditiile interne ale individului (stare psihologica, fiziologica).

Asa cum am mai aratat, interpretarea este partea cea mai dificila a oricarei metode si, mai mult, a observatiei, in care s-au introdus elemente interpretative in chiar momentul consemnarii si aprecieraii calitativ/cantitative a evenimentului.

Observatia conduce la niveluri diferite de interpretare, dupa profunzimea, largimea, durata si tehnicitatea ei. La nivelul elementar se vor afla descrierile, rezultate din inregistrarile "statice' ale evenimentelor; la nivel superior vom afla explicatiile (de tip determinist sau probabilist) bazate pe descrierea si analiza dinamicii evenimentelor, cu sublinierea mecanismelor intime de producere, interactiune si de probabilitate de aparitie in viitor.

Interpretarea datelor observatiilor nu va conduce la concluziile cele mai de incredere daca acestea nu vor fi completate si cu informatii obtinute din studiul unor documente (care tine in mare masura de aceeasi metoda), din discutii cu subiectii sau persoanele car pot furniza unele detalii despre ei si, in sfarsit, din unele experimente care au posibilitatea de a verifica cel mai precis relatia dintre anumite fenomene.

Interpretarea statistica este obligatorie. Ea va asigura sentimentul si cerinta metodologica a increderii in datele obtinute si prelucrate cifric.

Lectura

O "provocare' pentru calitatea interpretarii

Am amintit, in repetate randuri, cerinta ca cercetatorul sa acorde cea mai mare atentie interpretarii datelor pe care le recolteaza (chestiune valabila in egala masura si in cazul observatiei, experimentului sau anchetei). Printre factorii care influenteaza calitatea interpretarii si, uneori, a obiectivitatii, se afla si conceptia filosofica a cercetatorului sau apartenenta lui la un curent de idei.

Reproducem mai jos un fragment din lucrarea lui L. Sdorow, in care este evidentiata "inclinarea' unui cercetator in a explica un anumit comportament in lumina curentului psihologic al carui adept este, o ilustrativa aplicatie a modului cum "punctul de vedere' influenteaza "interpretarea' unui fapt concret si anume, constatarea pe care o fac elevii ca profesorul lor manifesta intr-o lectie o buna-dispozitie deosebita.

Un psiholog psihanalitic va explica aceasta stare prin faptul ca profesorul si-a satisfacut cu succes o tendinta inconstienta de agresivitate la un joc de tenis sau la formularea unor teme grele pentru examinarea elevilor;

- psihologul behaviorist va explica buna-dispozitie a profesorului prin aceea ca a primit o intarire pozitiva in urma unei activitati;

- psihologul umanist va afirma ca starea profesorului provine din sentimentul pozitiv al auto-realizarii ca sot, prieten sau profesor;

- psihologul cognitivist va explica starea prin faptul ca profesorul are o conceptie optimista despre viata, ca este marcat de ganduri pozitive despre sine, lume si viitor;

- un psihobiolog va afirma ca starea se datoreaza unui nivel crescut al biochimismului cerebral, asociat cu o conditie psihofizica pozitiva (dupa L. Sdorow, 1990, p. 16).

METODA ANCHETEI

LOCUL METODEI ANCHETEI IN CERCETAREA OBIECTIVA

Metodele de ancheta au dobandit in ultimii ani un prestigiu deosebit, datorita mai ales dezvoltarii investigatiei din domeniul stiintelor sociale si ale educatiei. Ele au primit, in acelasi timp, o buna fundamentare metodologica, concretizata in stabilirea cu rigurozitate a conditiilor de folosire, a esantionarii, a aplicarii tehnicilor chestionarului si a interviului, a prelucrarii si prezentarii datelor.

Am folosit sintagma "metodele de ancheta' pentru a evidentia complexitatea anchetei, in a carei definitie sunt cuprinse mai multe metode. De altfel, atat CA. Moser (1967) cat si Fr. de Singly (1998) folosesc pluralul.

Tabelul 10.1

Definirea metodelor anchetei

. Toate anchetele se ocupa cu caracteristicile demografice, cu mediul social, cu activitatile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni. (A.C. Moser, 1967, p. 13)

. Anchetele constau din intrebari adresate respondentilor si pretind cooperarea activa a acestora pentru a avea succes.

Sensul initial al anchetei era culegerea sistematica de fapte despre un grup social definit, termenul fiind folosit si astazi cu acelasi sens () Anchetele pot aduna informatii despre indivizi, roluri, retele sociale, grupuri sociale, ca de pilda gospodarii sau familii, organizatii precum scoli, locuri de munca sau companii. Informatiile sunt furnizate de indivizi. (Oxford, dictionar de sociologie. 2003, p. 42, 43)

. Ancheta psihosociologica este o metoda de cercetare prin intermediul careia se colecteaza date de la un esantion de subiecti, de regula prin interviuri si/sau chestionare. (M. Curelaru, in Manual de psihologie sociala, coord A. Neculau/2003, p. 45.)

. Ancheta sociologica reprezinta o metoda complexa in care accentul poate sa cada pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivatiilor, aspiratiilor, intr-un cuvant asupra subiectivitatii umane, dar nu se opreste doar la ele. (Cauc, in Chelcea si col. 1998, p 160). Putem afirma ca aici nu este deosebire intre ancheta sociologica si ancheta psihologica. Ancheta sociologica se aplica pe esantioane mari, in psihologie sunt esantioane mici, desi aspectele atitudinale, motivele, aspiratiile s.a. pot fi aceleasi. Sociologii cerceteaza esantioane pentru a infera asupra caracteristicilor populatiei; psihologii cauta cunoasterea caracteristicilor individualitatii, prin comparare cu grupurile de apartenenta sau cu esantioanele reprezentative, (n.n.)

Largirea domeniului de folosire a metodelor de ancheta (sociologie, pedagogie, psihologie) a favorizat insa si utilizarea necorespunzatoare a lor, fara respectarea unor conditii metodologice elementare. Acest fapt a fost posibil si datorita iluziei pe care o are cel care face o anumita investigatie, si anume ca, prin chestionarea unui oarecare numar de subiecti, va obtine raspunsurile la intrebarile si problemele care-1 preocupa. Asa se explica o anumita exagerare a utilizarii acestor metode, avalansa de chestionare la care sunt solicitati foarte multi subiecti, in tot felul de probleme.

Trebuie sa subliniem de la inceput ca cercetarea oricaror fenomene nu se poate realiza numai pe baza unei metode, fie ea cat de obiectiva. in cazul metodelor de ancheta, obiectivitatea nu este la cel mai inalt grad, avand in vedere faptul ca cercetatorul recolteaza mai ales opinii ale indivizilor.

Metodele de ancheta sunt insa auxiliare ale cercetarii complexe, intregind datele obtinute prin celelalte metode si tehnici. in mod deosebit, ea urmareste studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor si manierelor de a lua decizii si a se comporta ale indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul ca sunt folosite independent sau in relatie cu alte metode, metodele de ancheta trebuie folosite cu respectarea stricta a cerintelor metodologice; in caz contrar, concluziile vor fi mult incarcate atat de subiectivitatea celor supusi chestionarii, cat si de aceea a cercetatorului, precum si de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din multiple alte cauze.

Metodele de ancheta au particularitatea ca inlocuiesc observarea conditiilor reale cu experienta mintala a subiectului (Binois, 1946).

in legatura cu metodele de ancheta se ridica si o problema de ordin principial: in ce masura relatarile verbale (raspunsurile subiectilor la chestionare sau interviuri) pot fi considerate "obiective' si folosite ca atare in formularea unor concluzii cu caracter stiintific.

Raspunsul la aceasta problema il da psihologia. Datele subiective ale constiintei individuale nu trebuie sa ne duca la concluzii false cu privire la introspectie si la relatarea verbala a rezultatelor ei. Aceste date sunt in fond rezultatele unor experiente de viata, ale faptelor de perceptie, decizie si raspuns ale individului, ca reactii la stimularile "obiective' ale lumii materiale si sociale. Valoarea obiectiva a datelor provenite din autoobservatie este subliniata si de faptul ca ea sta la baza formarii imaginii de sine, a capacitatii de autoapreciere, autoeducatie si autoconducere. Pentru a nu se comite erori si pentru a nu acorda prea mult credit unor relatari provenite din autoobservatie vom recurge la investigarea diferitelor influente exercitate asupra persoanei, la stabilirea cauzelor care au determinat anumite atitudini ale sale si la verificarea masurii in care aceasta are capacitatea analizei propriilor stari sufletesti.

Vom mai remarca si aspectul corelativ, prezent in metodele de ancheta, si anume faptul ca si cercetatorul operator de interviu va "interpreta' datele obtinute din convorbirea cu subiectii. El poate cadea in greseala de a atribui importanta hotaratoare relatarilor facute de cineva asupra siesi, fie dintr-o prea mare incredere in "obiectivitatea' subiectilor, fie din minimalizarea cailor de verificare a capacitatii acestora de a explica propriile trairi.

Domeniul faptelor asupra carora se pot face relatari este foarte mare, incepand cu declaratii asupra starilor psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari circulatorii, respiratorii, manifestari organice s.a.), trecand prin stari subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuand cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor si terminand cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor in situatii neobisnuite etc. Unele relatari sunt oarecum ferite de denaturari prea grosolane, desi este cunoscuta - spre exemplu - dificultatea de a descrie chiar si numai senzatiile proprioceptive din cursul unei miscari; altele insa sunt supuse permanent "distorsionarilor' provocate de factori dintre cei mai diferiti ca sorginte personala sau sociala (influente culturale sau transculturale, prejudecati s.a.).

Este bine cunoscuta, de asemenea, tendinta multor subiecti de a-si "corecta' unele trasaturi personale, cautand sa creeze la interlocutori o parere cat mai buna despre ei (dezirabi-litate sociala). Uneori fenomenul este inconstient, spontan, subiectul considerandu-se sincer, obiectiv si de buna-credinta. Uneori se manifesta atitudini refractare din partea subiectilor, nedorind sa colaboreze, raspunzand formal, denaturand chiar faptele, fara ca operatorul de interviu sa depisteze cazul si sa anuleze fisele respective. Vom vedea mai tarziu dificultatea in care se afla cercetatorul in fata non raspunsurilor: cum sa le inteleaga? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie fata de tema anchetei sau ca simplu nonraspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar daca non raspunsurile sunt numeroase, cum ramane cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea raspunsurilor efective?

Iata doar cateva din elementele de care trebuie sa tinem seama in utilizarea metodelor de ancheta. Este necesar sa acordam relatarilor verbale ale subiectilor creditul pe care-1 merita. Ele au o baza - cel putin teoretica - de obiectivitate. Sunt insa in mare masura afectate de tot felul de factori perturbatori, pe care cercetatorul nu-i poate izola si ii face inofensivi.

In cele ce urmeaza ne propunem sa schitam conditiile metodologice care permit folosirea metodelor de ancheta in cadrul cercetarii stiintifice obiective.

Scopul anchetelor

Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste este determinata, in principal, de caracteristicile domeniului si temei. Problemele cu caracter psihologic, sociologic sau pedagogic se preteaza la investigare si prin aceste metode. Uneori se apeleaza la chestionar sau interviu si in probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru completarea datelor si, mai ales, pentru intelegerea unor factori subiectivi nedezvaluiti prin celelalte metode si tehnici.

Cercetatorul care utilizeaza metodele de ancheta asteapta de la ele sa obtina o serie intreaga de informatii. Folosind metodele de ancheta in cercetarile din domeniul activitatilor corporale, in afara studiului opiniei, motivelor, atitudinilor, obisnuintelor, vom putea sonda si alte aspecte ale faptelor de constiinta si comportament. Spre exemplu: experimentarea unei metode de formare sau perfectionare a unei deprinderi oarecare nu poate ignora subiectivitatea celui care lucreaza, a elevului si profesorului. Cercetatorul va studia si relatarile verbale ale subiectului, perceptiile, impresiile, gandurile, intentiile, emotiile, cunoscand, astfel, atat masura in care acesta a receptionat indicatiile, cat si gradul de mobilizare si afectare in timpul activitatii.

In orice investigatie, metodele acestea sunt utile pentru cunoasterea de ansamblu a unor aspecte - descriere - sau pentru o cunoastere mai profunda a unor relatii dintre mai multe variabile - explicatie. Ele sunt utile cercetarii, in general, pentru stabilirea unor cai spre formularea ipotezelor si, mai apoi - in stadiul urmator - pentru verificarea lor (A. Moser, 1967, p. 15). Metodele de ancheta reusesc sa-i ofere cercetatorului explicatii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie si sa-1 ajute in prevederea comportamentelor oamenilor. Studiul opiniilor, mentalitatilor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor permite decelarea naturii acestora, precum si factorilor care le determina. Cercetatorul va avea posibilitatea sa desprinda variabilele individuale de cele colective, factorii sociali generali sau cei personali, care confera un anumit continut parerilor, convingerilor sau intereselor celor chestionati.

Metodele de ancheta sunt folosite curent in cercetarea psihologica, pentru studiul personalitatii (trasaturi caracteriale, factori de personalitate, interese, motivatie, opinii, atitudini s.a.). Vom remarca insa aici, poate mai mult decat in domeniul sociologic, o deosebita atentie acordata fidelitatii si validitatii chestionarelor si in general tuturor conditiilor metodologice de construire si aplicare a lor. Asupra acestor conditii vom reveni mai tarziu.

In ceea ce priveste posibilitatile de cuprindere ale metodelor de ancheta, limitele sunt foarte largi, de la cateva cazuri, pana la intreaga populatie. Faptul acesta nu inseamna insa o deplina libertate a cercetatorului, el fiind obligat sa-si stabileasca esantionul in raport de tema si cu gradul prestabilit de semnificatie de generalizare a concluziilor. in orice caz, esantionul trebuie sa fie reprezentativ si sa corespunda cerintelor selectivitatii.

Ne simtim obligati sa atragem atentia asupra faptului ca rezultatele obiective ale cercetarii nu sunt in raport direct cu numarul chestionarelor adresate, ci mai curand cu calitatea intocmirii acestora; ca multimea raspunsurilor primite are valoare numai in masura in care este dublata de efortul intelectual al cercetatorului.

Anchete ad-hoc. "O mare parte din cercetarile academice folosesc anchete ad-hoc, realizate in diverse ocazii, care se adreseaza unor probleme teoretice definite sau de alt tip. Anchetele ad-hoc utilizeaza adesea cele mai mici marimi de esantioane necesare pentru a realiza reprezentativitatea (de obicei, 2.000 de respondenti pentru o ancheta nationala).' (Oxford, Dictionar de sociologie, p. 43). Aceste anchete vor folosi chestionarele, interviurile, sondajele, studiile de caz, dupa nevoile cercetatorului.

in sfarsit, pentru a trece la discutia metodologiei utilizarii anchetelor, vom schita o clasificare sumara a lor.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE ANCHETE

Metodele de ancheta sunt considerate de cei mai multi autori ca fiind chestionarele si interviurile. La randul lor ele au si subdiviziuni.

in taxonomia metodelor descriptive, alaturi de chestionare si interviuri aflam biografiile, studiile de caz si sondajul.

Tabelul 10.2

Tipurile de ancheta

1. Chestionare

a. dupa continut: factuale; de opinie

b. dupa forma: cu raspunsuri inchise /precodificate/; cu raspunsuri la alegere /preco-dificate/; cu raspunsuri deschise; cu raspunsuri la alegere /postcodificate/

c. dupa mod de aplicare: 1. autoadministrate: postale, publicate in reviste; 2. administrate de operatori.

2. Interviuri Dupa structurare:

a. formale

b. informale Dupa aplicare:

a. individual, cu eticheta "fata in fata'

b. in grup

3. Sondajul

a. de opinie

b. normativ

4. Biografiile

5. Studiile de caz

(Surse: S. Chelcea, P. Ilvt, AC. Moser, M. Robert, J.R. Thomas & J.K. Nelson)

Chestionarul

"reprezinta o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise sau imagini grafice cu functie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetarii, care prin administrare de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi inregistrat in scris.' (Chelcea, 1975, p. 140).

Definind chestionarele psihologice, P. Pichot, citat de P. Albou, scrie: "Chestionarele sunt teste compuse dintr-un numar mai mare sau mai mic de intrebari, prezentate in scris subiectului, referindu-se la opiniile, preferintele, comportamentul sau in circumstante precise, sentimentele, interesele sale etc.' (Albou, 1968, p. 12-13). Asa cum subliniaza autorul citat, caracterul de test presupune situatie standardizata (existenta formularului scris, inregistrarea raspunsurilor la fiecare intrebare etc).

Scopul chestionarului, ca instrument de cercetare, este sa masoare caracteristici comportamentale sau atitudinale ale subiectilor sau sa le sondeze (Fr. de Signly, 1998). in ambele situatii, analiza este atat cantitativa, cat si calitativa. Obiectivele cercetarii vor depinde de problema studiata si de ipoteza formulata de cercetator. Am aratat in Capitolul 8 faptul ca masurarea in stiintele umaniste se face si prin scale.

Pentru D. Allaire, chestionarele sunt masura verbala a comportamentului. Autorul considera ca diferenta dintre alte metode de cercetare si chestionar consta din faptul ca informatiile culese de acesta sunt formate din raspunsurile subiectilor la intrebari. Chestionarul este o marturie verbala care ofera cercetatorului accesul la informatii altminteri inaccesibile si greu de obtinut prin alte mijloace. Conditia este ca intrebarile sa fie intelese de subiect, iar acesta sa aiba capacitatea de a raspunde adecvat. Veracitatea raspunsurilor este destul de mica, ceea ce obliga pe cercetator sa asocieze chestionarul si cu alte metode (in Robert et al., 1988, p. 229-232).

Chestionarele postale (prin corespondenta)

Sunt considerate cele mai comode din punctul de vedere al administrarii, dar cele mai putin eficiente. Avantajele constau in faptul ca nu necesita operatori (persoane care sa le aplice), ca prin ele se obtin mai multe informatii, ofera raspunsuri la care subiectii mediteaza dupa dorinta si dau chiar raspunsuri la intrebari delicate. Ele sunt completate fie individual, fie in grup (in familie, de exemplu). Dezvoltarea informaticii a condus si la chestionare prin posta electronica, cu avantaje si dezavataje specifice.

Dezavantajele sunt multe si nu sunt de neglijat. Chestionarele postale nu pot avea decat intrebari simple si usor de inteles, acestea neputand fi parafrazate sau explicate. intrebarile aflate in chestionar pot fi cunoscute de subiecti inainte de a raspunde la fiecare dintre ele. La randul lor, raspunsurile sunt definitive si nu pot fi aprofundate. in sfarsit, unul dintre cele mai mari dezavantaje este acela al procentului mare de nonraspunsuri. Experienta institutiilor de sondare a opiniei publice indica un procent mare de nonraspunsuri, cu toate eforturile de reducere a lor (timbrarea plicului de raspuns, scrisoare convingatoare de insotire a formularului, garantarea discretiei, intrebari simple si nu prea numeroase etc).

Metoda Delphi, despre care am amintit la capitolul 6, este in principal o metoda care foloseste experti intr-un anumit domeniu si carora li se cere sa-si exprime parerile in privinta unei teme de cercetare. Dupa prima prelucrare a raspunsurilor, organizatorul trimite acestor experti constatarile, cerandu-le sa-si corecteze raspunsurile in lumina acestor constatari. Ancheta continua pana ce se obtine un anumit consens al celor chestionati.

Chestionarele directe

Sunt aplicate subiectilor fie individual, fie in grup, de catre operator, care are posibilitatea de a face si observatii asupra acestora in timpul formularii raspunsurilor. Este o relatie "fata in fata'.

Aplicarea chestionarului se face deci sub control, fie in timp limitat, fie nelimitat. Se folosesc formulare tiparite. Chestionarele sunt aplicate individual, completate in prezenta operatorului si dupa relatarea sa. Uneori subiectul nu e prezent (chestionar prin telefon, chestionar completat dupa intrevedere, de catre operator). in toate cazurile, operatorul poseda un ghid de aplicare a chestionarului.

Interviul (convorbirea)

Dupa cum se poate observa, chestionarul direct se transforma cu usurinta in interviu, intrebarile (formulate in scris - nota esentiala a chestionarului) se pun, in cazul interviului, de catre operator.



Interviul este "o convorbire intre doua persoane, un intervievator si un intervievat, condusa si inregistrata de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o tema definita de un cadru de cercetare.' (Blanchet et al., citat de M. Curelaru in Manual de psihologie sociala. Red. A. Neculau, 2003, p. 52). Interviul cuprinde secvente narative si secvente informative, factuale.

"Chestionarul provoaca un raspuns, interviul determina construirea unui discurs.' "interviul este potrivit pentru studiul individului si al grupurilor restanse' "Ancheta prin chestionar clasifica, ancheta prin interviu diferentiaza a posteriori'. (F. de Singly et al., 1998, p. 136). Interviul "fata in fata' se bazeaza pe acordul subiectului, abordat politicos de operator. Informatiile culese sunt garantate, la unele raspunsuri, operatorul putand interveni cu solicitari pentru precizare; iar sinceritatea subiectului nu trebuie pusa la indoiala. Unii subiecti sunt tentati sa ofere raspunsuri care sa fie pe placul operatorului ("dezirabilitate sociala').

Interviul este formal sau informai, dupa cum ordinea si tehnica formularii intrebarilor si inregistrarii raspunsurilor sunt mai precise, controlate si standardizate sau nu. Astfel, in interviul formal, intrebarile primesc raspunsuri inregistrate in forma standardizata (acest gen de interviu se mai numeste standardizat, extensiv, controlat, structurat, inflexibil, global).

Interviul informai are diferite variante: de la interviul ghidat la interviul conversatie, la interviul nedirectionat (nondirectiv) care permite schimbarea ordinii intrebarilor si chiar a formularii lor, precum si adaugarea altora in timpul aplicarii lui.

Informatiile obtinute

in ceea ce priveste datele pe care cercetatorul le poate obtine prin folosirea metodelor de ancheta, ele sunt:

- fapte obiective (care pot fi deci verificate si de alte persoane), ca de exemplu: varsta, ocupatia, veniturile, starea civila, varsta de debut in sport, evolutia performantelor etc;

- fapte subiective (care privesc pe subiectul insusi) ca de exemplu: opinii, dispozitii, preferinte, interese, sentimente, motive etc. in randul acestora vom plasa si cunostintele, care sunt sondate prin aceasta metoda. Unele dintre datele subiective se pot verifica prin metode obiective, dar altele raman a fi apreciate in raport de modul cum raspunde subiectul;

- conduite, obisnuinte, deprinderi de comportament, conduite operationale etc.

in mass media, interviul este larg intalnit si folosit. Diferenta dintre interviurile si sondajele stiintifice si cele din mass-media (de tip reportericesc) consta din faptul ca ultimele sunt "inclinate', preferentiale, selecteaza ce vor, intreaba pe cine vor, comunica distorsionat, uneori platit politic sau comercial etc.

Vom mai face, in finalul acestui subcapitol o mentiune: in cercetarile din domeniul psihologiei se folosesc chestionare cu caracter de test pentru studiul personalitatii, a unor atitudini sau caracteristici ale acesteia, pentru stabilirea nivelului unor procese sau functii psihice (asa-numitele teste de nivel), chestionare standardizate si etalonate, permitand psihodiagnoza, de exemplu: chestionarul M.M.P.I., 16 P.F., Cattell s.a., precum si interviul, (chestionarul) anamnestic, teste de atentie, memorie etc. in psihologie se foloseste chestionarul sociometric, pentru studiul relatiilor preferentiale ale membrilor grupurilor mici, din care se deduc alegerile si respingerile din cadrul grupului, izolatii, respinsii, liderii, "clicile' etc. Vom exemplifica mai departe aceste doua forme de chestionar.

ETAPELE ANCHETELOR

Metodologii domeniului pun mare pret pe o buna organizare a cercetarii care utilizeaza metodele de ancheta, pentru a le conferi un grad superior de certitudine. Principalele etape ale unei astfel de cercetari sunt urmatoarele:

. precizarea problemei si stabilirea obiectivelor de urmarit;

. stabilirea populatiei/esantionului asupra caruia se aplica ancheta;

. pregatirea instrumentelor de ancheta;

. efectuarea anchetei-pilot (de proba) si introducerea corectivelor in planul de ancheta;

. efectuarea anchetei propriu-zise;

. prelucrarea si analiza rezultatelor;

. interpretarea rezultatelor;

. redactarea raportului final.

In cele ce urmeaza vom face unele precizari asupra acestor etape. Pentru cele care necesita dezvoltare mai mare vom rezerva paragrafe speciale. Etapele cercetarii stiintifice sunt descrise la capitolele 3 si 19.

A. Problema. Prima etapa nu ar avea nevoie de multe comentarii, daca nu s-ar intalni cazuri in care cercetatorii - din dorinta de a obtine cat mai multa informatie - isi propun, in cadrul aceleiasi anchete, mai multe obiective (teme), ceea ce atrage, desigur, supraincarcarea chestionarelor si dificultati de aplicare si interpretare a lor.

B. Esantionarea. Esantionarea este metoda de recoltare a informatiilor de la un grup de indivizi (esantion) ales dintr-un ansamblu mai important (populatie), destinat sa evalueze caracteristicile distributiei unuia sau mai multor caractere /atribute/ ale acestei populatii. Instrumentul este chestionarul cu o lista prestabilita de intrebari deschise sau inchise, sau de alegeri multiple. Prelucrarea datelor se face prin tehnica informatica: numere brute, procentaje, medii si alti parametri statistici. Analiza explica factorii determinanti ai comportamentului, (cf. Grand Dictionnaire de la Psychologie. Paris, Larousse, 1999, p. 885). Esantionul va fi un model la scara mai mica a populatiei, din punctul de vedere al criteriilor luate in consideratie.

Fiecare cercetator isi pune de la inceput problema gradului de cuprindere a anchetei: esantionul care va fi investigat (tipul de esantion, marimea lui, aria lui in raport cu populatia), metoda de selectie a celor anchetati, gradul de exactitate propus. in cea mai mare parte a cercetarilor nu se realizeaza anchete complete, ci incomplete, ceea ce inseamna, dupa Moser, ca un numar mare de subiecti este arbitrar exclus. Cand populatia studiata este aleasa pe baza metodelor statistice, ancheta este selectiva. Notiunea de esantion corespunde acestui gen de ancheta, in care metoda de selectie nu trebuie sa fie influentata de aprecierea cercetatorului. Pentru esantionare se folosesc procedeele: a) tragerea la sorti si b) folosirea numerelor aleatoare, c) pe cote. in primul caz, fiecare individ al populatiei cercetate primeste un numar care este introdus in urna; din aceasta se extrage esantionul de marimea dorita de cercetator, in procedeul al doilea - cel mai comod, de altfel - se numeroteaza de la 1 la n toti membrii populatiei. in raport de marimea esantionului se trage la sorti un numar care va conduce la alegerea esantionului. (De exemplu, la o esantionare de 1/10 din populatie, se trage la sorti o cifra, fie ea 3; fiecare al 3-lea individ din grupele de cate zece va fi selectionat pentru ancheta (= numerele 3, 13, 23, 33 etc, din tabelul nominal.)

In situatiile in care populatia supusa cercetarii prezinta deosebiri de tipologie sau categorii, se foloseste procedeul "stratificarii', pe cote, adica alegerea esantioanelor din cadrul fiecarui strat al populatiei de referinta. Esantionul va fi un model la scara mai mica al populatiei, din punctul de vedere al criteriilor luate in consideratie.

M. Curelaru deosebeste astfel doua mari categorii de metode de esantionare: metode probabiliste (alegerea subiectilor absolut intamplatoare) - esantionare simpla aleatoare, loterie, cea mai utilizata - si metode neprobabiliste: esantionare pe cote - cote sau frecvente ale indivizilor care prezinta anumite caracteristici (in Manual de psihologie sociala, coord. A. Neculau, 2003, p. 47-48).

Cercetarile sociale sunt efectuate de institutii specializate. in situatia cercetatorilor individuali (studenti, doctoranzi s.a.), esantionarea clasica va suferi. De ex., cercetarile din sportul de performanta nu vor putea fi efectuate cu semnificatie satisfacatoare, esantioanele respective fiind prea mici, ca dimensiuni. Din pacate aceste esantioane mici nu prezinta semnificatie satisfacatoare. Numai in cazurile in care se urmareste o investigatie pe scara larga, regionala se va putea recurge la esantionarea aleatoare sau pe cote.

Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta, in raport de exigenta si cu un anumit grad de eroare posibila. Lucrarile de specialitate prezinta pe larg conditiile statistice ale unei esantionari exacte; recomandam deci consultarea lor.

C. Pregatirea instrumentelor de ancheta. Anchetatorii experimentati ne sfatuiesc "sa nu ne repezim la teren', sa limitam cercetarile la cateva grupuri, in loc sa cercetam superficial un esantion mai mare. inainte de a ne adresa esantionului anchetat, vom pregati atent instrumentele de ancheta. in primul caz se va realiza documentarea, care consta din consultarea diferitelor surse de informare in legatura cu tema si subiectii selectionati (fise personale, documente personale s.a.), precum si din observarea comportamentului acestora, in vederea fixarii aspectelor ce urmeaza a fi investigate.

D. Urmeaza, in ordine, alcatuirea chestionarului sau ghidului de interviu. De la inceput trebuie sa observam ca un bun chestionar nu se poate alcatui din prima redactare, ca pentru a se ajunge la forma finita el trece printr-o serie de operatiuni si verificari, ultima fiind ancheta-pilot, despre care vom vorbi mai tarziu. Iata cateva probleme asupra carora cercetatorul trebuie sa mediteze, folosind intreaga capacitate de gandire, anticipare, empatie, valorificand propria experienta si a altora:

- multimea si varietatea intrebarilor;

- ordinea de prezentare a intrebarilor;

- gradul de sugestibilitate a lor;

- structura chestionarului: ordinea tematica a- intrebarilor si tipologia acestora, tipurile de raspunsuri solicitate, prezenta unor intrebari pentru verificarea sinceritatii subiectilor etc;

- modalitatile de prezentare a chestionarului: consemnul sau recomandarile pentru completare, modul de imprimare s.a.m.d.

Calitatea chestionarului depinde de continutul sau si de formulari, care nu trebuie sa fie ambigue. Exista si posibilitatea unei distante semantice sau cognitive dintre eventualele raspunsuri corecte si celelalte. intrebarile pretind reflexie si elaborare complexa, verificata prin diferiti evaluatori, permitand corectare automata.

Alcatuirea chestionarului presupune o buna precizare a obiectivelor cercetarii si apoi traducerea acestora in indicatori bine formulati (Albou). Stabilirea temelor chestionarului se poate face si prin rationament deductiv si imaginatie, avand in vedere ipoteza formulata, dar este preferabil sa se foloseasca si discutia de grup (dezbaterea problemei de catre mai multi specialisti de formatiuni diferite), care-i ofera cercetatorului date suplimentare. Se poate recurge si la convorbirea "pentru a vedea', condusa de anchetatori experimentati care "provoaca' la discutie un numar redus de persoane dintr-un anumit esantion, in legatura cu problema de cercetat. Din aceasta discutie rezulta nu numai anumiti indicatori, dar si maniera in care se poate raspunde si limbajul folosit - ceea ce va fi de mare ajutor in formularea chestionarului.

In momentul formularii intrebarilor, cercetatorul trebuie sa-si stabileasca ce fel de raspunsuri doreste sa obtina, tinand seama si de posibilitatile de prelucrare, de tehnicile de analiza s.a.

Tipurile de raspunsuri. Chestionarele inchise prevad raspunsuri fixe, "da' sau "nu' (exemplu: Considerati oportuna specializarea la varsta timpurie? Da sau nu); Chestionarele alternative prevad un raspuns la alegere din mai multe posibile (exemplu: Cititi rubricile de sport ale ziarelor? - zilnic, uneori, niciodata); Chestionarele deschise lasa complet libertatea subiectului sa raspunda (exemplu: Pentru ce iti place jocul de tenis? - urmeaza raspunsul subiectului).

O alta forma de solicitare a raspunsurilor, destul de mult utilizata in autoevaluarea unor atitudini sau caracteristici este marcarea nivelului acesteia pe o scala numerica (ordinala, prin ranguri) sau scalarea itemilor (item = intrebare), in ordinea de rang a preferintei.

Fiecare din formele amintite prezinta avantaje si dezavantaje, alegerea uneia sau alteia depinzand de factorii amintiti si de natura problemei in studiu. Si totusi, cei mai multi subiecti prefera intrebarile cu raspuns precodificat (la alegere, din mai multe posibilitati sau raspuns "inchis' - "da' sau "nu').

Din punctul de vedere al cercetatorului, raspunsurile alternative sunt de la inceput codificate, in timp ce pentru raspunsurile libere el urmeaza sa faca analiza tuturor raspunsurilor la fiecare item, pentru a stabili clasele de probleme cuprinse in acestea /decodificare/, pentru ca in continuare sa stabileasca frecventele variantelor problemelor /analiza cantitativa/ si sa le interpreteze, stabilind tipurile calitative ale lor.

Din multimea recomandarilor care se fac in legatura cu redactarea intrebarilor, vom retine cateva:

. claritatea si precizia intrebarilor (la obiect!);

. sa aiba o singura interpretare (sa nu se refere decat la o chestiune);

. sa fie relativ scurte;

. sa fie neutre, netendentioase;

. sa nu sugereze raspunsul;

. sa nu fie ambigue;

. sa nu lezeze prestigiul subiectului;

In legatura cu simplitatea vocabularului, oferim un exemplu de enumerare de cuvinte si care pot fi inlocuite cu altele mai pe intelesul respondentilor, mai ales cand acestia nu au o calificare academica: dobandire - cumparare; afirma - spune; asistenta - ajutor; atitudine -opinie/ parere; constant - acelasi; echitabil - just; informatie - afirmatie; major - principal; probabilitate - sansa; suport - ajutor; oportunitate - posibilitate; rezident - locuitor; suficient -destul; finalizare - terminare (D. Allain, in Robert et al., 1988, p. 255 - trad. libera).

Conditiile unui bun chestionar

Tinand cont de cele aratate mai sus, vom mai mentiona unele conditii. in ansamblul sau, chestionarul trebuie sa fie suficient de cuprinzator, dar fara generalitati, cu intrebari precise. Se vor folosi intrebari indirecte cand se urmareste sondarea motivatiei. La inceput se vor pune intrebari la care se poate raspunde usor, pentru "incalzire', iar la sfarsit se vor pune intrebarile delicate.

In structura chestionarului se foloseste, de regula, o intrebare pentru o problema, dar nu este inlaturata nici posibilitatea de a avea mai multe intrebari pentru aceeasi tema. Oricum, intrebarile au o anumita progresie si rationalitate. Se va evita alaturarea unor intrebari care ar aparea legate si ar influenta raspunsurile urmatoare: cand se urmareste aprofundarea, se folosesc mai multe intrebari inrudite, dar pozitionate in locuri diferite ale chestionarului. in sfrasit, orice chestionar va trebui sa fie tiparit pe o hartie care nu suge, sa aiba aspect placut, cu spatiu suficient pentru raspunsurile deschise (dar nu prea largi pentru a incuraja vorbaria la care sunt tentati unii subiecti; pentru satisfacerea acestora se lasa la sfrasit un spatiu de cu mentiunea "observatii' sau "completari'.

Chestionarul va fi tiparit pe o singura fata a hartiei si va purta datele de identificare (titlul studiului /codificat/, data, ora inceperii si terminarii, locul aplicarii s.a.).

Lungimea chestionarului va depinde de: interesul pe care-1 suscita tema (sa nu ne facem prea multe iluzii!), locul anchetei (domiciliu sau in aer liber), gradul preciziei dorite (mai multe intrebari - mai multe raspunsuri). Daca sunt mai mult de 30 de intrebari este preferabil sa se scindeze in doua, al doilea chestionar fiind aplicat dupa obtinerea raspunsurilor la primul.

Anchetatorul va avea in vedere si operatiile ulterioare, tinand seama de cerintele codificarii raspunsurilor, in fazele prelucrarii.

in ceea ce priveste interviurile, pregatirea lor nu difera de chestionare decat in detaliile redactarii "ghidului de interviu' si, desigur, in pregatirea speciala a "operatorului de interviu'. Cele mai multe conditii se exprima fata de aplicarea acestei tehnici si de modul cum se prezinta operatorul, ca vestimentatie si mod de comunicare (vezi in acest sens Ruxandra Rascanu, 1997, p. 235-251).

Ancheta-pilot se realizeaza dupa principiul "incercare si eroare', pe un esantion mai redus, altul decat in cercetarea de baza, fiind o repetitie generala care verifica atat conditiile esantionarii, cat si celelalte elemente (proportia de nonraspunsuri, caracterul adecvat al intrebarilor, eficienta aplicarii chestionarului etc).

4. SONDAJUL

Definire

"in sens comun, termenii de sondaj, ancheta, imvestigatie, cercetare sociologica concreta sunt sinonimi.' "in sens figurat, cu referire la domeniul socialului, sondajul semnifica metoda statistica de stabilire, pe baza esantionarii, a stratificarii opiniilor in raport cu categoriile social-profesionale, varsta, sex etc, cu scopul de a prevedea comportamentul membrilor colectivitatii pentru care esantionul asupra caruia s-a efectuat sondajul este reprezentativ.' (Chelcea, 1975, p. 27).

Sondajul este metoda de recoltare a informatiilor de la un grup de indivizi (esantion) ales dintr-un ansamblu mai important (populatie), destinat sa evalueze caracteristicile distributiei unuia sau mai multor caractere /atribute/ ale acestei populatii. Instrumentul este chestionarul cu o lista prestabilita de intrebari deschise sau inchise, ori de alegeri multiple. Aplicarea in momente succesive se numeste panel. Prelucrarea se face prin informatica: numere brute, procentaje, medii si alti parametri statistici. Analiza explica factorii determinanti ai comportamentului. (Grand Dictionnaire de la Psychologie. Paris, Larousse, 1999, p. 885)

Sondajele de opinie constituie o categorie aparte de ancheta, utilizata inca din 1824 pentru pronosticuri electorale. in domeniul nostru, el ia forma chestionarelor si interviurilor cu continut atitudinal. Acest sondaj masoara opiniile asupra unei probleme specifice, prin intermediul "interviurilor' pe un esantion reprezentativ din populatia ale carei opinii urmeaza sa fie descrise. Fr. de Singly et al. (1998) marcheaza diferenta dintre ancheta sociologica prin chestionar si sondajul de opinie, care diferenta consta in atitudinea fata de producerea unei opinii majoritare. Ancheta nu cauta sa produca cifre, ci sa explice o activitate, o opinie, dezvaluind factorii care o influenteaza, (p. 24)

Ancheta normativa

J.R. Thomas & J.K. Nelson (1997) subliniaza ideea ca majoritatea manualelor de metodologie nu descriu ancheta normativa, care este cercetare de tip descriptiv, "The Normative

Survey', in care rezultatele sunt comparate cu "norme' standardizate, caracteristice populatiei. Acest gen de ancheta este denumit "sondaj', asa cum aratam mai sus. O astfel de ancheta este "Youth Fitness Test' (testul de conditie) al Asociatiei Americane de Sanatate, Educatie Fizica, Recreatie si Dans si care a constat din examinarea a cateva mii de baieti si fete intre 10 si 18 ani, cu o baterie de teste motrice. Evaluarea s-a facut in percentile si a servit la furnizare de informatii pentru cercetatori, profesori, administratori si parinti, in scop de comparatie. Un alt test similar - "Kraus-Weber' - a evidentiat nivelul mai scazut al copiilor americani fata de cei europeni la capacitatea musculara (cf. Thomas & Nelson, 1997, p. 108-109).

Putem face analogie si cu investigatia (sondaj) efectuata de Centrul de Cercetari pentru Educatie Fizica si Sport din Romania asupra "Potentialul biometric al populatiei scolare' din tara noastra, si care a constat din masurarea subiectilor la indicatori somatici si motrici. O semnalam aici ca pe o cercetare de tip constatativ ("descriptiv'), utila pentru informarea cercetatorilor si decidentilor. Continutul si rezultatele acestui sondaj sunt descrise la capitolul 18 din prezenta lucrare.

EFECTUAREA ANCHETELOR Sl PRELUCRAREA REZULTATELOR

Chestionarele pe care le completeaza subiectii sunt precedate de o scurta introducere, care prezinta obiectivele cercetarii, maniera de raspuns solicitata, adresa unde se expediaza documentul dupa completare (daca este postal) si alte informatii ce se considera necesare.

Completarea chestionarelor de catre operatori implica in primul rand o relatie cu subiectii (situatie psiho-sociala) de a carei factura depinde bunavointa si sinceritatea acestora.

Conditiile efectuarii anchetei sunt in mare masura similare pentru chestionare, ca si pentru interviuri, inclusiv pentru chestionarele-teste si convorbirile diagnostice-terapeutice. Pe primul plan se situeaza personalitatea operatorului de interviu, tinuta, atitudinea, prestanta, limbajul utilizat, tactul in relatiile diferentiate dupa categoriile de subiecti, capacitatea profesionala (intelegerea psihologiei oamenilor, intelegerea expresiilor acestora, abilitatea conducerii discutiei).

Operatorul trebuie sa se prezinte, sa anunte obiectul urmarit, sa creeze o atmosfera destinsa si de incredere din partea subiectului. Primele intrebari vor avea un caracter mai larg, lasand o mare latitudine raspunsurilor. El asculta, orienteaza discutia, dar nu face aprecieri, nu intrerupe, readuce pe subiect la tema printr-o noua intrebare, cere precizari de date prin raspunsuri scurte, verifica in diferite momente unele afirmatii sau date furnizate de subiect si le confrunta cu informatiile pe care le detine din documentarea prealabila. Operatorul este atent la inlantuirea logica a ideilor expuse de subiect, observa modul de formulare a raspunsurilor, repetarile, contradictiile si lacunele.

O atentie deosebita trebuie acordata subiectului. El trebuie "abordat' dupa prezentarea prealabila a scopului urmarit si dupa ce-si da acordul participarii. Este preferabil sa fie chestionat la locul de munca, nu mai tarziu de mijlocul zilei de lucru si in momente lipsite de incordare sau stari psihice speciale. in unele cazuri, operatorul noteaza raspunsurile pe formularul pregatit si tiparit in acest scop; in alte cazuri noteaza pe caiet raspunsurile la intrebarile cuprinse in "ghidul de interviu'; in sfarsit, sunt situatii in care notarea se face dupa convorbire. in toate cazurile, notarile sunt verificate, puse la punct redactional, pentru a permite prelucrarea.

Efectuarea unei astfel de anchete cere o mare incordare a atentiei si gandirii operatorului, in caz de oboseala, dupa doua ore de activitate, se poate intrerupe convorbirea, pentru a o continua alta data. Se precizeaza ca o astfel de intrerupere stimuleaza subiectul pentru raspunsurile la intrebarile urmatoare (fenomenul Zeigarnik).

Prelucrarea datelor obtinute prin metodele de ancheta reprezinta o munca de mare dificultate si uneori de durata, daca nu se dispune de aparatura electronica.

Dupa Moser, prelucrarea cuprinde 4 faze: verificarea, codificarea si clasificarea, tabu-larea, analiza.

in prima operatie - verificarea - fiecare chestionar este examinat de specialist pentru a i se controla completitudinea, exactitatea, uniformitatea.

Simultan sau ulterior se aduce fiecare chestionar la proportii manipulabile, prin decodificare si clasificarea raspunsurilor pe categorii de semnificatie, pe baza analizei de continut a raspunsurilor. in acest scop, se procedeaza la codificare, notand cu un simbol (alfabetic, numeric sau grafic) clasele distincte ale raspunsurilor de la fiecare intrebare. in cazul chestionarelor inchise, precodificate, clasificarea este o operatie usoara, ea devenind dificila in raspunsurile libere, pentru care operatorul stabileste clasele de raspunsuri abia dupa ce a analizat majoritatea chestionarelor si variantele de raspunsuri la fiecare intrebare.

Operatia urmatoare este tabularea/intabelareaf, care se poate efectua manual sau electronic si care prezinta sintetic, succint, precis, toate datele necesare in analiza.

Analiza se realizeaza, pe de o parte, in forma necantitativa, prin evaluare globala. Ea este urmata de analiza statistica, cuprinzand "descrierea' statistica: distributii, procentaje, medii, dispersii (cu diagramele corespunzatoare), estimatii ale populatiei, erori de esantionare, coeficienti de corelatie, semnificatii etc.

Ultima forma, a analizei logice, va cauta sa stabileasca masura in care ipoteza se confirma si va scoate in evidenta datele noi ce imbogatesc domeniul de investigatie.

Prezentarea rezultatelor unei anchete trebuie sa tina seama de unele recomandari pe care le-a facut Oficiul statistic al Organizatiei Natiunilor Unite, privind rapoartele de anchete selective. Desigur, in cercetarea din domenii cu caraceristici particulare, aceste recomandari au aplicatie partiala:

1. descrierea generala - scop, material cuprins, natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea indeplinirii obiectivelor, a cui este responsabilitatea, referintele bibliografice;

2. descrierea proiectului de ancheta;

3. prezentarea metodelor de selectare a esantioanelor;

4. personalul si echipamentul folosit;

5. analiza statistica si procedeele de calcul;

6. analiza costului;

7. precizia anchetei.

Exemplificare:

in cele ce urmeaza, vom furniza cateva exemple de itemi si modalitati de cotare, codificare sau prelucrare din cercetari efectuate in domeniul activitatilor corporale.

Exemplul 1. Ancheta asupra atitudinii fata de educatia fizica (Franta - cercetarile lui Raymond Thomas (1970, p. 72-73):

"Marcati cu o cruce propozitiile cu care sunteti de acord. Puneti crucea inaintea numarului propozitiei. Acest chestionar priveste educatia fizica, asa cum o practicati sau ati practicat-o dvs. la scoala sau in liceu.'

COTE*

(5.8) 1) Sunt pentru educatie fizica, dar nu prea multa. (1,2) 2) Cel care iubeste educatie fizica este un idiot. (1,0) 3) Educatia fizica este materia cea mai urata. (8,6) 4) Educatia fizica este o activitate foarte sanatoasa.

(8.9) 5) Educatia fizica este ceea ce prefer.

(2,5) 6) Cred ca se face prea multa educatie fizica.

* Cotele idemilor nu figureaza pe formularul prezentat subiectilor. Ele au fost stabilite prin consultarea de catre cercetator< unui lot de experti "judecatori' care au clasat un numar mare de intrebari referitoare la tema, in noua clase - de la 1 la 9 -dupa tehnica "intervalelor aparent egale' a lui Thurstone. Cotele rezultate aici sunt medii ale evaluarilor acestor experti.

(6.1) 7) Educatia fizica aduce anumite foloase. (2,0) 8) Educatia fizica oboseste inutil.

(4,7) 9) imi este egal daca educatia fizica face sau nu face parte din programa scolara.

(4.2) 10) Educatia fizica nu are influenta asupra rezultatelor scolare. (7,5) 11) Educatia fizica mareste rezistenta fata de imbolnaviri.

Exemplul 2. Ancheta asupra "Mecanismelor de reglare si autoreglare a comportamentului sportivilor de performanta' (Epuran si col., 1988)

"4. Urmatorii factori care pot determina performantele sportive sunt trecuti in ordine alfabetica. Numerotati (pe margine, intre paranteze) ordinea importantei pe care le-o acordati dvs. in realitate:

Alimentatie corecta

Antrenor talentat

Arbitru corect

Conditii materiale bune

Intensitatea pregatirii

Mineralizare, vitaminizare

Refacerea dupa efort

Relatie corecta intre volum si intensitate

Respiratie corecta

Vointa puternica

Volumul orelor de pregatire

/ alti factori propusi de dvs.

(Scala de ordonare - Rank Order Scale)

Valorile procentuale obtinute de subiectii care nu au si cei care au neplaceri in familie datorita activitatii lor sportive

(N = 324). /Vladescu, 1974/

Nr. crt.

Esantion

Familie si sport /accept/

Indecizie

Conflict familie-sport

t'

Nivel de incredere

Dif. statistica

B.

N = 247

> 0,00006

Semnif.

F.

N = 77

> 0.00006

o.

TOTAL:

N = 324

> 0,00006

7. INTERVIUL AN AMNESTIC

Continut

Interviul anamnestic, numit si convorbire pentru diagnosticarea persoanei, necesita o atentie speciala intrucat este unul dintre instrumentele foarte mult utilizate in clinica si in educatie fizica si sport.

Vom reda mai departe, uneori in extenso, alteori in rezumat, textul redactat de F. Antonelli, text de referinta pentru domeniul nostru.

Convorbirea este o completare eficienta si indispensabila a psihodiagnozei si are loc de obicei la sfarsitul cercetarilor, pentru a face anumite precizari la unele raspunsuri date de subiect la diferitele teste. Desi convorbirea psihologica nu se invata nici la curs si nici din manual, totusi cunostintele teoretice despre aceasta problema sunt absolut necesare.

Convorbirea psihologica poate avea caracter de psihodiagnosticare sau terapeutic. In ambele situatii, ea este un ansamblu de comunicari intre doua persoane, din care una, datorita pozitiei sale, se foloseste de ele intr-un anumit mod pentru a o aprecia si influenta pe cealalta.

Obiectivele convorbirii. in acord cu Chiari, Antonelli (1973) socoteste ca obiectivele convorbirii sunt:

1. Verificarea, controlul si interpretarea datelor psihometrice.

2. Gasirea elementelor (informatiilor) care nu pot fi obtinute si apreciate in alt mod.

3. Sistematizarea si stabilirea - din datele culese - a structurii ansamblului.

4. Furnizarea de informatii, lamuriri si sfaturi pentru subiect, pentru a-si cunoaste mai concret personalitatea si relatia ei cu realitatea exterioara.

Limitele convorbirii provin din pericolul subiectivitatii sportivului insusi sau din unele atitudini gresite ale cercetatorului, cum ar fi:

. greseala sistematica - tendinta cercetatorului optimist de a aprecia mai favorabil si a celui pesimist de a aprecia mai putin favorabil tinuta morala sau caracterul subiectului;

. greseala tendintei centriste: pozitia de neutralitate, provenita din comoditate sau dificultatea de a decide aprecierea fie pozitiva, fie negativa;

. "halo-efectul' (Thomdike): tendinta de a aprecia o calitate, influentat de alta, de exemplu: un individ bine crescut e apreciat ca fiind si inteligent sau invers;

. greseala contrastului: tendinta de a aprecia pe altul in contrast cu felul propriu de a fi. De exemplu: cel vesel il apreciaza pe celalalt trist, fricosul ca indraznet etc;

. greseala de proiectare: tendinta inconstienta de a imprima modul personal de gandire si simtire in aprecierea altora; cel care apreciaza va tinde sa-i aprecieze pe altii dupa propria sa experienta.

Recunoasterea posibilelor greseli proprii (mai sus amintite) pe care le risca cel ce examineaza, atunci cand trebuie sa exprime o parere sau sa efectueze diagnosticarea personalitatii cu ajutorul convorbirii este, de regula, un element suficient pentru limitarea la minimum sau pentru eliminarea chiar totala a influentei lor negative.

Pozitia, cantitatea si orientarea profesionala a examinatorului

In vederea realizarii unei obiectivitati efective care sa nu aduca prejudicii caracterului special al convorbirii psihologice este necesar ca examinatorul sa adopte o pozitie justa, sa dispuna de capacitati speciale si sa efectueze un studiu profesional specific.

Atitudinea de baza adoptata de examinator trebuie sa fie sincera, moderata, fireasca. Cel care examineaza trebuie sa adopte o pozitie de neutralitate, absolut necesara pentru crearea unui climat propice colaborarii.

Subiectul poate fi apreciat si sprijinit eficient numai in constelatia faptelor si evenimentelor care-1 preocupa pe operator, adica in domeniul psihosocial.

Calitatile personale ale cercetatorului. Dupa parerea unanima a diversilor autori, aceste calitati trebuie sa fie: nivelul de inteligenta peste medie, varsta peste 25 de ani, experienta de viata, discretie, orientarea caracterului cu tendinta spre introversiune, o buna capacitate de adaptare sociala, tact, rabdare in a asculta, simt critic, capacitatea de a manifesta respect, incredere si interes fata de problemele altora, o viata interioara bogata.

Tehnica interviului

S-au purtat multe discutii cu privire la metoda convorbirii; se ridica problema: trebuie examinatorul sa mearga pe linia metodei standard sau sa se sprijine exclusiv pe capacitatea personala de improvizare? O justa regula este evitarea unilateralitatii in aplicarea metodei; conform recomandarilor lui Chiari, citat de Antonelli (1973), trebuie sa se dea mai degraba prioritate directivei de baza a semistandardului care permite tehnica existentiala (discutie adecvata subiectului).

A. Elementele informationale comune oricarei convorbiri psihologice, dupa conceptia lui Allport sunt:

1. varsta;

2. gradul de pregatire;

3. inbolnaviri, traumatisme si accidente;

4. cariera in activitatea respectiva si planurile de viitor;

5. activitatea in afara muncii;

6. preocuparile culturale si starea sociala;

7. perspectivele pentru urmatorii doi ani;

8. legaturi sentimentale;

9. stari de visare;

10. temeri si griji;

11. umilinte si esecuri;

12. antipatii si impulsuri;

13. atitudinea fata de activitatea sexuala;

14. dificultati in adaptarea la noua situatie;

15. conceptia despre religie;

16. conceptia despre viata.

Nota: Legislatia actuala apara intimitatea subiectilor si atrage atentia asupra unor "atitudini cu caracter discriminativ' cand este vorba de sex, rasa sau religie.

B. Elementele specifice pentru discutia purtata cu sportivii sunt:

1. situatia familiei, aprecieri despre parinti, modul in care parintii apreciaza activitatea sportiva a fiului, cum privesc parintii sportul si daca l-au practicat in tinerete;

2. de ce a ales subiectul un anumit sport;

3. cum se simte in mediul sportiv; deosebirile dintre mediul sportiv, cel familial si cel de munca (sau scolar), daca sportul reprezinta un obstacol in relatiile lui cu familia, cu munca sau cu scoala si in ce fel, sau daca el constituie o completare sau compensare pentru munca sau studiu, fara a le aduce prejudicii;

4. daca performanta lui este mai buna la antrenament sau in competitii;

5. emotiile traite de sportiv inainte de o competitie importanta, la inceputul ei, in cursul ei; in cazul cand emotia evolueaza defavorabil (in sensul unui esec sau al unei capacitati mai mari a adversarului sau cauzata de alte imprejurari), la competitii unde intalneste situatii neprevazute sau care provoaca in diferite feluri stari de "stress'; in acest caz, care este gradul de certitudine si de incredere a sportivului fata de mijloacele proprii;

6. daca trece prin crize care se manifesta prin plans, disperare, mahnire la sfarsitul competitiei ratate sau din cauza criticilor aduse de public si presa sau din cauza slabei sale conditii fizice;

7. cum se manifesta simtul sau de raspundere, spiritul sau de colectivitate, de daruire, pentru culorile tarii sale, de responsabilitate fata de sarcina trasata si indeosebi daca practica sportul in concordanta cu conceptia clasica despre aceasta activitate sau vede in ea si alte scopuri, ca de exemplu cel economic sau punerea propriei sale persoane in valoare;

8. este consecvent in pregatirea sportiva, in obtinerea performantei sportive, la antrenament, in intreceri (sau la studiu), in legaturile sale sentimentale;

9. care sunt relatiile sale sociale cu colegii sai, cu sefii, cu prietenii, cu cei care il critica sau cu adeptii sai, daca respecta disciplina, daca are des conflicte;

10. daca este des victima accidentelor;

11. daca are preocupari in afara sportului, cum se foloseste timpul sau liber, ce pasiuni are uneori; da prioritate singuratatii sau societatii?

12. aprecierea sa cu privire la caracterul sau: daca se considera norocos (in special la competitii) si in ce mod; daca are precedente psihopatologice (depresiuni nervoase); daca are tendinte de a deveni conducator sau prefera sa fie condus, daca se simte foarte ambitios, daca se entuziasmeaza usor sau se deprima usor;

13. aprecierea subiectului cu privire la valoarea sa proprie, ca sportiv si ca om; daca este multumit de performanta sa si cu existenta sa, daca crede ca ar putea sa realizeze o performanta mai buna si in ce masura ii simte nevoia.

Norme si propuneri

Pentru desfasurarea corecta a discutiei psihologice, autorii au propus anumite norme. Propunerile, cele mai insemnate in acest sens, expuse de Antonelli, dupa Chiari, sunt urmatoarele:

a. de a asigura documentatia necesara inainte de realizarea convorbirilor (adica de a avea la dispozitie datele obtinute cu ajutorul testelor si pe cele din alte informatii);

b. de a fi constient de limitele dintre aprecierea intuitiva si cauzele posibile ale greselilor (halouefect etc);

c. de a te situa pe pozitia subiectului prin excluderea propriilor prejudecati;

d. de a stabili relatii pozitive cu subiectul, dobandind increderea sa;

e. de a nu te limita numai la ascultarea celor ce vrea sa spuna subiectului ci, mai degraba, a te stradui sa cunosti ceea ce el nu ar vrea sa spuna, ceea ce nu ar putea spune fara a fi ajutat;

236Metodologia cercetarii activitatilor corporale

Mihai Epuran

f. de a pune intrebari la care subiectul sa nu fie obligat sa se gandeasca mult; adica ele sa fie inteligibile, sa nu sugereze dinainte raspuns;

g. de a lasa subiectul sa vorbeasca, fara a manifesta nerabdare (adica a-1 asculta cu priceperea cuvenita);

h. de a evita discutiile si tonul de povatuire;

i. de a evita actionarea sub influenta unei simpatii sau antipatii firesti;

j. de a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente (a nu se folosi nici o forma autoritara);

k. de a vorbi si a pune intrebari numai in anumite imprejurari (in scopul risipirii indoielilor si temerilor, ca lauda la adresa subiectului pentru precizia cu care reda faptele si isi exprima ideile ca orientare a convorbirii spre argumentele emise sau neglijate si altele);

1. de a nu pune intrebari care sa provoace ezitari; de a nu le incheia niciodata cu aprecieri neplacute;

m. de a fi capabil sa interpretezi tacerea subiectului; de a interveni pe cale indirecta in

cazul in care vrei sa cunosti lucruri foarte personale; n. de a observa asociatiile de idei ale subiectului; o. de a evita intrebari puse intr-o forma sugestiva; p. de a observa schimbarile rapide ale argumentelor; q. de a observa frazele initiale si concluzia exprimata de subiect; r. de a inregistra temele care revin;

s. de a inregistra contradictiile si lacunele cu semnificatie ascunsa; t. de a observa comportarea subiectului (gesturile, mimica, miscarile, atitudinea si altele); u. de a nu face insemnari in prezenta subiectului.

(Din Antonelli - Salvini, 1978, p. 343-352)

in toate situatiile in care cercetatorul supune subiectii la "probe' trebuie sa-i asigure ca raspunsurile si prelucrarile informatiilor se vor referi strict la obiectivul anuntat si ca se va respecta anonimatul lor, atunci cand contractul cu ei nu specifica altfel.

ANCHETA SOCIOMETRICA

Studiul opiniilor si atitudinilor oamenilor fata de anumite aspecte ale activitatii lor a fost analizat in paragrafele precedente. Cercetatorul domeniului mai este interesat si in alta directie a manifestarilor cu caracter social, si anume in aceea a relatiilor inter individuale, a raporturilor dintre componentii unei anumite colectivitati de lucru.

Cercetarea unor aspecte ale structurii si dinamicii grupurilor de lucru din domeniul nostru de activitate (clase de elevi, echipe sportive, grupuri sau cupluri de sportivi) primeste, prin metodele de ancheta, posibilitati de dezvaluire a relatiilor din sanul acestor grupuri, a acelor relatii care nu pot fi apreciate deplin prin celelalte metode.

Metoda sociometrica este mult mai apropiata de metodele de ancheta, bazandu-se pe tehnica chestionarului - asa-numitul test sociometric. Particularitatile acestei metode care o deosebesc de chestionar si interviu sunt de ordin metodologic, privind continutul intrebarilor, modul de administrare si modul de prelucrare a raspunsurilor.

Studiul grupurilor s-a dezvoltat in ultimile decenii, ca urmare a necesitatilor de cunoastere a unor aspecte psiho-sociologice deosebit de importante, cum sunt: gradul de coeziune a grupului, inrauririle reciproce dintre membrii aceluiasi colectiv, structura acestuia, ierarhizarea membrilor sai etc. Principalul mijloc de dezvaluire a acestor caracteristici ale grupului este studiul relatiilor preferentiale dintre membrii acestuia, relatii pe care Moreno - initiatorul metodei sociometrice - le considera spontane, dar care in realitate sunt determinate, in afara factorilor individuali, de conditiile sociale ale dezvoltarii fiecarui component al grupului.

Pornind de la constatarea ca in grupurile in care exista relatii pozitive (de simpatie, prietenie, colaborare, ajutor reciproc) activitatea este mai eficienta, metoda sociometrica isi propune sa studieze aceste relatii preferentiale tocmai in vederea stabilirii nivelului de coeziune a grupului si a elementelor de ordin psihologic care o determina (existenta unor cupluri, nuclee, a unor membri izolati sau respinsi etc). in afara aprecierii de ansamblu asupra grupului, metoda sociometrica permite studiul statutului social al fiecarui individ in parte, in relatiile cu ceilalti.

Elementul de baza al testului sociometric este preferinta afectiva sau alegerea pozitiva, negativa sau indiferenta, exprimata ca raspuns la intrebarile puse de cercetator.

Testul sociometric al lui Moreno este destinat studiului relatiilor preferentiale afective. Rioux si Chappuis au adoptat o varianta a acestui test pentru diagnosticarea relatiilor preferentiale de tip operational intre componentii unei echipe sportive.

Conditiile administrarii testului

Iata cateva din conditiile de administrare a testului sociometric:

a) majoritatea specialistilor considera ca cea mai eficienta aplicare a testului sociometric este atunci cand membrii grupului se cunosc destul de bine, pentru a fi in stare sa exprime preferinte pe baze reale, si nu la intamplare;

b) membrii grupului trebuie sa primeasca asigurarea ca raspunsurile lor, care se cer sincere, nu vor fi dezvaluite colegilor;

c) intrebarile chestionarului sa se refere la situatii bine determinate sau reale;

d) preferintele sa poata fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile, in ordinea descrescanda).

intrebarile se construiesc de catre cercetator in raport cu specificul general al grupului si activitatii. in grupurile sportive se pot investiga preferintele fie fata de cei cu care fiecare dintre sportivi ar dori sa participe impreuna la o anumita activitate, fie fata de cei considerati ca ar putea fi capitani de echipa sau conducatori de joc, fie pentru desfasurarea unor activitati cu caracter recreativ sau distractiv.

intrebarile se formuleaza in termenii urmatori: "Enumerati pe primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care ati prefera sa ' (urmeaza denumirea activitatii).

Cercetatorul va formula cateva intrebari in legatura cu problemele care il intereseaza, precizand calitatea alegerii si numarul de alegeri cerut in ordine preferentiala.

in cazul alegerilor preferentiale ierarhizate, cercetatorul stabileste si punctajul pentru prima, a doua, a treia etc. dintre alegeri (3, 2, 1 sau 5, 4, 3, 2, 1 puncte). Acest punctaj se trece in documentele ulterioare de prelucrare si slujeste stabilirii cantitative a relatiilor preferentiale.

Indicatorii testului sociometric

Principalii indicatori sociometrici sunt urmatorii*:

a. Indicele statutului social al lui A:

Numarul celor care il aleg pe A Numarul total al subiectilor (N-l)

b. Indicele expansiunii afective a lui A: Numarul subiectilor alesi de A

N-l

c. Indicele statutului preferential al lui A:

Numarul alegerilor - numarul respingerilor lui A N-l

* Numai in cazul in care numarul alegerilor sau respingerilor nu este limitat. N = numarul subiectilor din grup.

238Metodologia cercetarii activitatilor corporale

Mihai Epuran

d. Indicele de coeziune a grupului: Numarul perechilor de alegeri exprimate

N (N-l) 2

e. Indicele de expansivitate a grupului

Numarul alegerilor exprimate de grup N

Analiza acestor indicatori il duce pe cercetator atat la stabilirea precisa a caracteristicilor preferentiale ale fiecarui membru al grupului, cat si a structurii grupului in ansamblul sau.



Prelucrarea raspunsurilor

Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face alcatuindu-se "matricea sociometrica', adica tabelul centralizator. in acest tabel sunt trecuti subiectii, alegerile exprimate si ponderea preferintei acestora, exprimata in punctele respective si rangul de clasificare.

Pe baza datelor din matricea sociometrica se calculeaza indicatorii sociometrici amintiti si se alcatuiesc grafice corespunzatoare, adica sociograma.

Sociograma ofera o privire globala asupra structurii colectivului, permitand intuirea directa a coeziunii grupului si pozitiei fiecarui membru in cadrul acestuia.

Exemplificare

Spre exemplificare, dam in continuare cateva moduri de fomulare a intrebarilor si de alcatuire a matricelor sociometrice si a sociogramelor.

A) Chestionarul I.N.S. - Paris (Rioux-Chappuis, 1967), cuprinde 21 de intrebari, vizand: aspectele tehnice si operationale, aspectele afective, raportul cu antrenorul si conducatorii s.a.

13. Care sunt, dupa parerea dvs., cei mai buni tehnicieni ai echipei? Numiti-i in ordinea preferintei.

14. Daca ati fi antrenor, pe care dintre coechipieri i-ati elimina ca necorespunzatori? Enumerati-i in ordine crescatoare.

1. Care sunt prietenii dv. cei mai buni din echipa? Numiti-i in ordinea preferintei. 8.  Care sunt, dupa parerea dv., cele mai mari defecte ale antrenorului fara valoare?

15. Care sunt, dupa parerea dv., calitatile esentiale pe care trebuie sa le aiba un bun jucator? Enumerati-le in ordinea preferintei.

B) Chestionarul lui Pesquie:

1. Cu care dintre colegii de clasa ai dori sa-ti petreci vacanta la munte?

2. Pe care dintre colegi ii vei alege pentru a face impreuna tema ?

C) Matricea sociometrica

Este alcatuita in raport de continutul chestionarului si tipurile de alegeri preferentiale. Daca se fac enumerari limitate (3 sau 5) sau nelimitate, matricea va trebui sa reflecte acest lucru.

Rioux si Chappuis prelucreaza datele testului sociometric (1967, p. 37), asa cum arata figura 10.1.

METODELE EXPERIMENTALE

1. EXPERIMENTUL - DELIMITARE Sl DEFINITIE

Experimentul a fost pus in valoare pentru prima data in istoria gandirii metodologice la inceputul epocii moderne. Asa cum am vazut, dezvoltarea gandirii metodologice se caracterizeaza prin punerea la punct a instrumentului ("organon-ul') cunoasterii stiintifice si a normelor ("canoanelor') lui de utilizare (Bacon si Descartes). Adevaratul experimentalist a fost insa Galileo Galilei, dupa cum am aratat in capitolul 5. Vom reaminti si aici maxima lui Bacon: "Vere scire est per causas scire' - adevarata cunoastere este cunoasterea prin cauze, foarte potrivita pentru cercetarea stiintifica de orice tip si cu atat mai mult in cercetarea experimentala. Cunoasterea cauzelor care produc anumite evenimente sau fenomene este fireasca pentru oricine; cu atat mai mult pentru cercetatorul care doreste sa afle adevarata sau adevaratele cauze ale acestora. Se cunoaste bine faptul ca temele cauzalitatii si adevarului sunt centrale in filosofie. in metodologia cercetarii, ele vor fi discutate mai altfel, pentru a primi certitudinile verificarii concrete, numite empirica.

Comportamentele umane sunt foarte complexe si multiplu determinate, ceea ce ne obliga sa controlam bine toate conditiile posibile sau probabile producerii lui. Cercetarea va urmari sa descopere relatiile cauzale dintre variabile (pe care le-am discutat la capitolul 8), intervenind in starea lor, manipulandu-le sau, cu un termen mai general, controlandu-le.

Cauzalitatea sau canoanele cunoasterii stiintifice.

Filosoful englez John Stuart Mill a formulat, asa cum am vazut la cap. 5, cele patru reguli care trebuie folosite in cercetarea experimentala pentru aflarea cauzelor, reguli care sunt si astazi utilizate. Din punct de vedere metodologic, regula concordantei trebuie aplicata cu circumspectie, atunci cand sunt fenomene complexe. Christensen (1994, p. 76) da exemplu situatia in care un individ bea intr-o zi whisky si apa si se imbata; a doua zi bea bere si apa si iar se imbata; a treia zi bea vin si apa si se imbata, de unde trage concluzia ca elementul comun care a produs ametela lui este apa! Si celelalte reguli, a diferentei, a concordantei si diferentei si a variatiilor concomitente au nevoie de logica in aplicarea lor.

Cu John Stuart Mill, experimentul dobandeste fundamentarea logica a metodelor de a rationa pentru aflarea cauzei unui fenomen. Claude Bernard a reusit inca din 1865, anul aparitiei lucrarii sale "Introducere in studiul medicinei experimentale', sa spuna aproape totul despre conditiile teoretice-metodologice ale experimentului stiintific si despre atitudinea - ca stare de spirit - a adevaratului experimentalist. (Lucrarea autorului francez merita sa fie studiata si astazi de tinerii cercetatori, avertizati insa ca referirile la stiintele umaniste trebuie considerate cu spirit critic - cf. Ghiglione si Richard, 1999.) Dezvoltarea ampla a stiintei actuale, varietatea care exista in chiar interiorul unei stiinte, a determinat o adaptare cu totul specifica la anumite domenii a metodei experimentale, care la Bacon si Mill era valabila pentru toate stiintele. Adevarul stiintific va fi cunoscut in stiintele zilelor noastre prin utilizarea ingemanata a cercetarilor experimentale si neexperimentale, cu tendinta exprimarii exacte metrice si interpretarea matematica si logica.

Metoda experimentala odata impusa in stiintele particulare a determinat mutatii metodologice insemnate in chiar interiorul acestora care, adoptand-o ca pe ceva deosebit, si-au constituit ramuri "experimentale' diferentiate de celelalte, "clasice'. Apar astfel - pe masura precizarii instrumentelor de investigatie si a posibilitatilor de masura - ramuri experimentale ale stiintelor: fizica experimentala, psihologia experimentala, pedagogia experimentala etc.

"Singurul mijloc convingator de stabilire a adevarului este organizarea unui experiment stiintific, adica a unui experiment intreprins de specialisti, cu rezultate reproductibile si confirmat de alti cercetatori prin experiente independente', spune fizicianul A. Migdal (1989, p. 27).

Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea "rationamentului experimental' care prelucreaza atat faptele provenite din observatii, cat si din experiment.

Metoda experimentala este o metoda integrala, folosita si in stiintele "de observatie', si in cele "experimentale'. Specialistul care observa anumite imprejurari rationeaza asupra influentelor dintre ele si trage concluzii controlate prin alte observatii; el efectueaza un rationament experimental. Daca doreste sa adanceasca fenomenele va face experimente, rationand insa in acelasi fel. in stiintele de observatie, omul observa si rationeaza experimental, dar nu experimenteaza, in stiintele de experimentare, omul observa si, in plus, actioneaza asupra materiei, provoaca fenomenele in conditii pe care natura nu i le poate oferi (cf. CI. Bernanrd, p. 78-80).

Experimentul sau metoda experimentarii consta in efectuarea de experimente pentru a controla sau a verifica valoarea unei idei experimentale. Claude Bernard definea experimentul drept o observatie provocata cu scopul de a efectua un control (p. 82).

Experiment si experienta

Termenii sunt deseori alaturati, iar uneori sinonimizati. Experienta este cunoasterea care rezulta din toate imprejurarile si trairile nepremeditate, intamplatoare, neurmarind un scop precis. Subiectul este mai mult pasiv si reflecteaza "post factum' asupra evenimentelor. Prin experienta se inteleg de cele mai multe ori nu atat imprejurarile obiective prin care a trecut subiectul, cat trairile lui legate de aceste imprejurari. Bogatia experientei depinde in mare masura de discernamantul si perspicacitatea subiectului. Experimentul presupune o stare activa a subiectului, implica o activitate metodica, orientata spre scopul precis de verificare a unei ipoteze care afirma o legatura cauzala de tipul "daca A, atunci B'. Experimentul este o activitate em-pirico-teoretica, complexa, cu caracter premeditat, pe baza unui rationament logic, care afirma o legatura cauzala intre variabile si care urmareste producerea unui fenomen in conditiile dorite de cercetator. Experimentul presupune activitatea intelectuala complexa a omului de stiinta care provoaca, organizeaza, interpreteaza si intelege; presupune ipoteze, legi, aparate a caror folosire reclama interpretari, corectari etc. (cf. Al. Valentin, 1971, p. 29-33).

Experiment si observatie

Am tratat in capitolul 9 metoda observatiei, ca metoda a cunoasterii stiintifice. Cunoasterea experimentala pastreaza observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si predic-tiilor si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor. Se disting doua clase de observatii: a) pasive sau spontane, in care cercetatorul nu urmareste descoperirea de fapte stiintifice anticipate si b) active sau reflexive, in care acesta cauta sa descopere fapte in lumina unor ipoteze si teorii.

Claude Bernard afirma ca "in rationamentul experimental, experimentatorul nu poate fi despartit de observator . din clipa in care se manifesta rezultatul experientei, experimentatorul se afla in fata unei adevarate observatii pe care el a provocat-o si pe care trebuie sa o constate ca pe oricare alta observatie, fara nici o idee preconceputa . experimentatorul pune intrebari naturii, dar indata ce ea vorbeste, el trebuie sa taca; savantul este dator sa constate ce-i raspunde ea, s-o asculte pana la capat si in toate cazurile sa se supuna hotararilor ei' (p. 84-86). in experiment, savantul face sa varieze conditiile fenomenului cercetat, in timp ce in observatie variaza conditiile de percepere acesteia.

Experimentul mental

Epistemologii si oamenii de stiinta discuta caracteristicile experimentului mental si deosebirile dintre acest experiment si experimentul real, obisnuit. "Experimentul mental este o conditie ideativa si o schema imaginativa a experimentului obisnuit' (Lantos, 1971, p. 130). El prelucreaza reprezentari si date empirice, utilizand reflexia imaginativa, investigand urme ale realitatii ce depasesc posibilitatile de aplicare ale observatiei si experimentului obisnuit. Experimentul mental este un procedeu de cunoastere predictiva si prin aceasta un instrument in studiul fenomenelor lumii materiale. Acest tip de metoda a cunoasterii teoretice poate fi numit "experiment ideal'.

Ce este experimentul?

Manualele de logica si de metodologie ne ofera diferite formulari, ale caror deosebiri nu sunt insa esentiale. Claude Bernard caracterizeaza "experimentul' drept o observatie provocata.

V. Pavelcu si I. Didilescu considera experimentul "o producere sau modificare intentionata a fenomenului, cu scopul de a-l studia in conditii mai favorabile' (1976, p. 142).

Psihologul Paul Fraisse afirma despre metoda experimentala ca este o metoda de cunoastere "caracterizata in mod esential prin tendinta spre coerenta a unui sistem de relatii controlate prin experienta'. Tot el spune ca "Experimentarea are drept scop sa verifice existenta unei relatii intre doua ordine de fapte' (1968, p. 74; 92).

Alte definitii date acestei metode accentueaza fie verificarea relatiei cauza-efect sau efect-cauza dintre doua fenomene provocate de experimentator, fie modul de organizare a obtinerii dovezilor ca o ipoteza poate fi testata, in vederea confirmarii sau infirmarii ei (Chelcea, Christensen, Malim, Payton, Sheridan s.a.).

Vom retine, asadar, ca experimentul verifica o relatie presupusa (data in ipoteza) dintre doua fenomene prin provocarea si controlul acestora de catre experimentator.

Producerea si modificarea intentionata a fenomenelor va caracteriza deci orice experiment. Acest demers presupune gandirea anticipata - ipoteza - despre un anumit tip de relatie intre fenomenele supuse observatiei, dupa ce au fost provocate (declansate si modificate dupa anumite strategii proprii fiecarei stiinte).

2. VARIABILELE EXPERIMENTALE Sl CONTROLUL LOR

La Capitolul 8 am aratat ca prin termenul de variabila se intelege orice cantitate sau marime care are caracteristica schimbarii, fata de altele care raman nemodificate.

Urmarind sa descopere cauza care produce anumite schimbari in lumea reala, cercetarea stiintifica va studia si relatia dintre anumite fenomene si modalitatile interrelatiilor acestora. Canonul al patrulea al lui J.St. Mill postuleaza urmarirea variatiilor concomitente ale cazurilor investigate. S-a aratat ca realitatea prezinta cazuri in care un fenomen poate fi atat cauza, cat si efect pentru altul. Cum cea mai valoroasa cercetare este cercetarea experimentala, chestiunea variabilelor si variabilitatii lor este centrala.

In stiintele umaniste, inclusiv in stiinta activitatilor corporale, variabila este oricare caracteristica a organismului, a individului, a ambiantei sau a situatiei, care poate varia - cantitativ sau calitativ - de la un individ la altul, de la o situatie la alta etc.

Una din problemele centrale ale experimentului este aceea de a stabili acele variabile pe care, manevrandu-le, sa indice cu acuratete relatia cauzala pe care ipoteza o formuleaza. Asa cum am mai spus, variablila independenta se numeste acea variabila ale carei efecte cercetatorul dorese sa le cunoasca, modificandu-le, in anumite limite. Variabila dependenta este aceea care exprima influenta variabilei independente. Cum in realitate exista o multime mare de posibilitati de a alege si a pune in relatie variabile independente si dependente, problema cercetatorului consta tocmai din a stabili variabilele cele mai potrivite pentru verificarea ipotezei si rezolvarea problemelor specifice.

Cercetarile din domeniul activitatilor corporale vizeaza in mod deosebit studiul particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic, sociologic si somatic-functional pe care le determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel. Este de mult postulat faptul ca exercitiul fizic are influente asupra organismului integral, inclusiv asupra psihicului individului. Experimentarea va urmari sa stabileasca cu precizie tipurile de relatii dintre enorm de numeroasele forme si sisteme de organizare a exercitiilor fizice si diferitele functii fiziologice, psihice etc.

Considerand comportamentul general al omului care practica mai mult sau mai putin sistematic exercitiile fizice ca fiind influentat de acestea, putem sa adoptam punctul de vedere si schema propusa de Paul Fraisse (1967,1, p. 78-79). Autorul francez considera "conduita ca o relatie', ca un sistem de componente fiziologice si psihologice aflate in interactiune cu situatia. Maniera in care individul se va comporta, raspunsul lui (R) va depinde de stimulul sau situatia existenta intr-un anumit moment (S), cat si de personalitatea sa (P), adica de organismul, experienta, temperamentul, trebuintele sale (p. 75-79). Acest punct de vedere este scris in formula R = f (S <=> P). Raspunsul, conduita este functie de relatia de interactiune dintre situatie si personalitate, afirmatie deplin valabila in studiul si intelegerea comportamentului omului indiferent de activitatile sale.

Paul Fraisse descrie urmatoarele tipuri de relatii intre aceste trei variabile:

Figura 11.1

Tipuri de relatii intre variabilele S,P,R (Paul Fraisse)

1) Relatia functionala:

S, S', S' sunt variatii sistematice (calitative si cantitative) ale variabilei stimuli/situatie, care conduc la raspunsuri diferite (R, R', R').

2) Relatia factoriala:

SI, S2, S3 sunt stimuli/situatii variabile diferite, care conduc la unul si acelasi subiect, la raspunsuri deosebite, Rl, R2 , R3.

3) Relatia diferentiala:

Diferiti subiecti (PI, P2, P3) vor reactiona (Rl, R2, R3) deosebit la aceeasi situatie sau stimul, dupa caracteristicile lor individuale (personale) de varsta, sex, pregatire etc.

Din punctul nostru de vedere, conduita (R) poate sa fie considerata sub diferite forme: manifestari psihice diferite in situatii de invatare sau examen, manifestari psiho-sociale in grup, nivel de dezvoltare fizica, nivel de dezvoltare motrica, reactivitate la efort, conduita tactica, performanta in competitii sau diferite probe si teste s.a.m.d. Dupa cum subliniaza I. Radu (1993, p. 14), in spatele conduitei se afla un intreg complex de stari si trairi psihice care trebuie interpretate.

Situatiile (S) constau din stimularile ambiantei (iarna, vara, temperatura, spatii inchise, deschise, altitudine etc), din stimularile specifice (genul de activitati, efort, durata, exercitii, structura si alte caracteristici ale lor), variatiile ambiantei naturale si sociale, precum si tipurile de activitati (instruire si antrenament, concurs, refacere etc). in experimentele de laborator sau in cele cu caracter psihologic si pedagogic vom vorbi despre stimuli, unii sub forma de teste, "reactivi psihici' sau probe fizice.

Personalitatea (P) prezinta diferite niveluri de integrare si particularitati de ordin somatic, motric, psihic, fiziologic - la varste si sexe deosebite. Caracteristicile personalitatii sunt considerate variabile invocate.

Variabilele experimentale

Experimentul verifica deci o anumita relatie intre doua fenomene pe care experimentatorul le produce si le controleaza. Principiul general de actiune este astfel formulat: provocarea modificarii unei situatii (stimul) si urmarirea efectelor acesteia (raspuns) asupra comportamentului subiectului (personalitatea). Factorul manipulat de catre experimentator se numeste variabila independenta, iar factorul modificat de acesta se numeste variabila dependenta.

Intr-un experiment care urmareste eficacitatea exercitiilor izometrice asupra dezvoltarii fortei, variabila independenta, experimentala va fi constituita din chiar aceste exercitii introduse intr-un anumit moment in antrenament. Plusul de forta constatat la subiecti va fi efectul aplicarii variabilei independente si va fi deci rezultatul sau variabila dependenta. Evident ca experimentul va trebui sa indeplineasca anumite conditii si in special aceea ca asupra sportivilor sa nu mai actioneze si alti factori care ar putea influenta variabiala dependenta, adica forta. Pastrand deci constante toate elementele situatiei vom actiona numai asupra uneia si vom urmari rezultatele acesteia. Schema experimentului va arata astfel:

in paginile urmatoare vom intelege de ce. Pentru rigoarea rezultatului cercetarii se organizeaza experimentarea pe doua grupuri de subiecti, asemanatoare ca pregatire si care sunt supusi mai intai unei probe de control. Un grup efectueaza antrenamente normale, iar celalalt va efectua exercitii izometrice. Dupa un timp, se compara performantele celor doua grupuri la o norma de control fixata. Diferenta (care poate fi in plus sau in minus) va fi pusa pe seama efectelor exercitiilor izometrice. (Conditia este ca nivelul efortului celor doua grupuri sa fie egal.) Iata cum exprima R. Thomas (1970, p. 61-62) aceasta situatie experimentala:

Figura 11.3

Designul experimentului

SITUATIE

REZULTAT

Grupul 1

A

X

Grupul 2

A + V.I.

Y

Y - X = influenta variabilei independente

Controlul variabilelor

Am aratat mai sus ca una dintre conditiile fundamentale ale experimentului consta din modificarea uneia (sau mai multor) variabile, pastrand toate celelalte conditii constante. in experimentele de tip psihologic, pedagogic, sociologic sau biologic pe care le intreprindem, acest principiu este greu de realizat, dar este deosebit de necesar ca experimentatorul sa ia toate masurile pentru ca modificarile variabilei dependente sa fie produse numai prin actiunea variabilei independente. Desi situatiile pot fi standardizate in mare masura, subiectii angajati in experiment vor prezenta atitudini, motivatii si disponibilitati diferite si schimbatoare, ceea ce va impune masuri speciale de "control'.

intr-o exprimare riguroasa, controlul inseamna asigurarea conditiilor de repetabilitate a conditiilor si metodologiei ori de cate ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentale se aplica doua tehnici:

1) neutralizarea acelor variabile care nu pot fi mentinute constante si

2) alcatuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile, pentru a desprinde, prin analiza, ponderea lor relativa asupra rezultatelor.

Variabila situatie/stimul (S), prezinta trei aspecte:

a) ambianta fizica si sociala,

b) conditia experimentala si

c) consemnul (sarcina sau instructiunea data subiectului).

Ambianta fizica va trebui mentinuta constanta in toate sedintele experimentale (orele activitatii, sala sau terenul, utilajele, echipamentul, accesoriile). Nu ne referim aici la masurile de izolare fonica, seismica, barica care se respecta in cazul unor experimentari psihologice sau fiziologice pretentioase, ci luam cazul experimentului pedagogic de teren.

Ambianta sociala are mare influenta asupra disponibilitatilor subiectului. Prezenta unor spectatori sau vizita unor persoane in timpul activitatii subiectilor care executa anumite sarcini pot influenta intr-un sens sau altul modul de lucru si deci si rezultatele (fenomenul de facilitare sociala).

Controlul sau administrarea variabilei independente trebuie realizat cu exactitate, dupa protocoale riguros intocmite in ceea ce priveste genul de stimuli ("reactivi psihici', teste, exercitii, de exemplu), dozarea si succesiunea lor in timp, cu grija diferentierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influenta variabila dependenta. In cazul verificarii eficientei unui anumit gen de exercitii pentru dezvoltarea fortei (ca in exemplul precedent), experimentatorul va avea grija ca si grupul de control sa "munceasca' tot atat, dar cu alt fel de exercitii, caci in caz contrar variabila dependenta nu va fi influentata de calitatea variabilei independente (exercitiile izometrice), ci de cantitatea lucrului, ceea ce va fi neconcludent in raport cu ipoteza propusa. "Egalitatea' cantitatii lucrului (intensitate-volum) va "neutraliza' efectele experimentale ale lipsei de incarcatura a grupului de control.

In alta ordine de idei, una dintre conditii este ca examinarile sa se faca pe cat posibil la aceleasi ore din zi si in situatii apropiate, chiar identice, in ceea ce priveste activitatile desfasurate inainte de experiment (subiectii obositi sau surescitati vor reactiona diferit de ceilalti).

Consemnul sau sarcina care se adreseaza subiectilor trebuie sa fie formulat cu acuratete. Subiectului i se spune foarte precis si clar ce are de facut, ce se cere de la el, in ce conditii va lucra, ce se asteapta de la el. in cazul lucrului pe grupuri experimentale paralele, consemnul si atitudimea experimentatorului nu vor trebui sa difere de la o grupa la alta. Experimentatorul va invata consemnul foarte exact, pentru a nu omite nimic si sa fie nevoit sa revina cu corectari. Pentru inceput este bine ca instructiunile sa fie verificate intr-un pre-experiment (ex-periment-pilot), cu care ocazie se controleaza si pregatirea materiala a experimentului propus.

Variabila subiect poate prezenta doua ipostaze:

a) invocata, non experimentala, cand actiunea variabilei independente induce modificari in variabila dependenta in functie de particularitatile persoanei subiectului (varsta, sex, pregatire etc). Explicatiile cauzale prin variabile invocate caracterizeaza asa-numitele pseudo-experimente;

b) provocata, prin modificari asupra organismului sau psihicului, de exemplu administrarea unor substante farmaceutice (gen sustinatoare de efort) sau punerea in conditii diferite de odihna sau motivatie provocata de consemn.

Variabila raspuns prezinta caracteristici specifice, fiind vorba de raspunsul unor persoane, si nu de simple reactii de ordin material, ca in fizica. Un simplu experiment, in care se masoara timpul de coincidenta a unei reactii la un stimul (ca reactie anticipativa) va oferi valori foarte diferite la fiecare prezentare a stimulului. Va trebui insa sa masuram mai multi subiecti, pentru a fi siguri ca valoarea reactiei nu depinde de particularitatile subiectului. Pentru a cunoaste si mai bine subiectul, vom studia separat performantele sportivilor care practica, de exemplu, jocuri de cele ale gimnastilor sau atletilor. Compararile vor conduce la concluzii concrete, daca vor fi efectuate pe baza regulilor de interpretare statistica. in cazul unor experimente complexe, in care se utilizeaza doua sau mai multe variabile, inregistrarea fidela a raspunsurilor (de ordin psihologic, fiziologic, motric) cu aparatura adecvata, este absolut necesara.

3. TIPURI DE EXPERIMENTE

Am vazut mai inainte ca gandirea experimentala nu este supusa nici unei conditii materiale in elaborarea ipotezelor si previziunilor care stau la baza experimentarii. Experimentul adevarat consta din provocarea fenomenelor si observarea lor, din manevrarea si controlul unor variablile, aplicate unor subiecti selectati aleator, dupa reguli precise.

Stiintele sociale au adaptat pentru inceput modelele experimentale ale stiintelor naturii, pentru ca, progresiv, sa-si propuna metodologii specifice.

. Experiment de laborator si natural. Experimentul se poate face in laborator, unde cercetatorul are, ce este drept, conditiile cele mai bune de manevrare a "variabilelor' si de control al acestora. Experimentul se poate desfasura si in conditii naturale, cum este de exemplu experimentul pedagogic, sau in conditiile unei observatii dirijate-provocate, ca in studiul unor fenomene sociale determinate de cauze tot sociale.

. Experimentul de explorare. Fiind metoda de cunoastere, metoda experimentala utilizeaza cu bune rezultate "experimentul de explorare' (investigare, cunoastere), "pentru a vedea' (Fraisse, 1968, p. 343). Scopul sau este descoperirea relatiei care poate exista intre doua variabile, pentru a putea formula apoi o ipoteza.

. Experimentul de verificare sau confirmare este tipul fundamental, avand drept scop verificarea unei ipoteze formulate in prealabil. "Ipoteza este fie fructul unei experiente de explorare, fie, in stadiul mai dezvoltat al cercetarii, dedusa dintr-o teorie' (Fraisse).

. Experimenlul-pilot este un experiment preliminar ("o repetitie generala'), prin care cercetatorul isi verifica tehnicile de lucru (valoarea variabilei manevrate, conditiile optime de aplicare a ei, tehnicile de administrare a stimulilor si de recoltare a raspunsurilor etc). Acest tip de experiment este inrudit cu cel explorator. De altfel, el emana din necesitatea confirmarii exactitatii rationamentului experimental in verificarea unei ipoteze.

. Experimentul functional - ca experiment de verificare - urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila independenta si alta dependenta. De exemplu, se cerceteaza modul cum timpul de reactie (perioada latenta) este influentata de durata momentului de pregatire dinaintea aparitiei stimulului sau a comenzii "start'.

. in experimentul factorial se utilizeaza mai multe variabile si se inregistreaza modificarile produse de aceasta. De exemplu, exercitiile izometrice utilizate pentru investigarea posibilitatilor de crestere a fortei.

. Experiment provocat si invocat. Distinctia a fost facuta de Claude Bernard si poate fi utila si stiintelor comportamentale. Experienta provocata este tipul clasic, cel mai frecvent intalnit. Consta din producerea variabilei independente si observarea efectelor ei. in experientele invocate (ex post facto) variabila independenta este activa fara interventia experimentatorului, ea poate fi produsa de natura sau de conditiile particulare ale unei anumite activitati. De exemplu, s-a observat instalarea unor modificari fiziologice importante la altitudine, de unde si ideea de a utiliza altitudinea ca situatie favorizanta pentru dezvoltarea capacitatii de performanta. De la cunoasterea fenomenului s-a trecut apoi la crearea artificiala a modificarilor fiziologice - experiment provocat - prin transfuzie cu propriul sange (o cantitate mai mare de sange contine mai mult oxigen, de unde performanta mai buna - procedeul este trecut pe lista "doping'). Tot invocate sunt si trasaturile caracteristice unei anumite varste, sex, profesiuni si care determina raspunsuri diferite in conditii situationale egale.

. Experimentul natural, amintit mai sus, se efectueaza ca experimentul propriu-zis de verificare, numai ca nu se intervine in conditiile firesti ale activitatii. De exemplu, verificarea eficientei unei anumite metode de instruire, cu tehnologie noua, se face in conditiile activitatii normale ale clasei de elevi. "Artificializarea' se poate face constituind grupuri ad-hoc si lucrand in conditii organizatorice speciale. Acest experiment se va apropia mai mult de experimentul de laborator, laboratorul fiind si altceva decat o camera destinata in acest scop si inzestrata cu aparate sofisticate. in activitatile scolare clasa, terenul, sala de sport, curtea scolii devin "laboratoare' atunci cand se organizeaza explorari in genul specific.

. Experiment longitudinal si transversal. Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele in desfasurarea lor temporala, diacronic, longitudinal sau sincronic, transversal, concomitent. Experimentul longitudinal poate fi de tip invocat, urmarind modificarile corelate ale diferitelor variabile in raport cu caracteristicile individuale sau diferite momente ale evolutiei subiectilor. De exemplu, dinamica dezvoltarii capacitatii atentiei sau memoriei poate fi urmarita de la varsta prescolara pana la scolaritatea mare. Cercetatorul va aplica periodic testele adecvate pentru aprecierea obiectiva a nivelului acestor capacitati. Abordarea transversala a unei astfel de teme va consta din investigarea la un anumit moment (intr-o perioada scurta) a unor esantioane (grupuri) de diferite varste, cu teste adecvate. Fiecare din aceste tipuri de investigatii prezinta dificultati si avantaje particulare. Cercetarea longitudinala ofera date semnificative, dupa incheierea ciclului (se pastreaza aceiasi subiecti), iar cercetarea transversala, mai putin exacta (se face pe subiecti de diferite varste), oferind informatii imediate, utile pentru decidenti. . Experimentul crucial este o forma aparte a experimentului, utilizat in decizia de alegere a uneia dintre doua ipoteze sau teorii opuse/rivale, infirmand-o pe una sau alta si confirmand-o pe cealalta. De regula, verificarea unei ipoteze sau teorii nu se poate reduce la efectuarea unui singur experiment decisiv. Sunt numeroase situatiile in care se formuleaza mai multe ipoteze alternative, care se verifica si se elimina pe rand.

4. PREEXPERIMENTUL Sl CVASI-EXPERIMENTUL

Preexperimentul

Experimentul este o investigatie "controlata' din toate punctele de vedere (ipoteza privitoare la relatia cauza-efect, subiecti selectati si atribuiti dupa criterii precise, variabile independente si dependente riguros alese etc). Cercetarea concreta, practica nu poate fi totdeauna bine formalizata. Am vazut ca sunt multe modalitati de culegere a datelor, de la marturiile celor care asista la un eveniment, la cercetarea arhivelor scrise sau video, la observatie planificata si la ancheta mai mult sau mai putin formala.

L.R. Christensen (1994), B. Dardenne et al. (1998), M.R, Leary (1991), O.D. Payton (1988), I. Radu si col. (1994), M. Robert et al. (1988), N. Salkind (1991), J.R. Thomas & J.K. Nelson (1996) prezinta cateva dintre metodele care initiaza sau pregatesc experimentul "adevarat', clasic, si anume, cercetarea corelationala - despre care am vorbit la cap. 9 -, preexperimentul, cercetarea cauzala-comparativa, numita si cercetare ex post facto, si cvasi-experimentul. Diferentele dintre unele din aceste metode sunt foarte mici.

Preexperimentul - cercetare cauzal-comparativa

Caracteristica de preexperiment este atribuita unui anumit mod de abordare a cercetarii empirice care nu se limiteaza la descriere, cautand o explicatie de tip cauzal relatiei dintre o variabila si efectele ei asupra grupului considerat. Aceasta caracteristica va fi proprie si cercetarilor numite cvasi experimentale.

N.J. Salkind (1991) sustine ca preexperimentul difera de experimentul asa-zis "adevarat' prin faptul ca relatia cauzala este presupusa, insa cercetatorul nu controleaza nici grupurile (in privinta selectiei) si nici alte variabile care ar putea influenta variabila dependenta. El denumeste preexperimentul drept cercetare cauzal-comparativa (p. 255).

Autorul da drept exemplu diferenta dintre barbati si femei in ceea ce priveste abilitatea verbala. Constatarile, in acest caz, sunt plauzibile din punct de vedere statistic, dar neconcludente logic, intrucat privesc numai factorul biologic, adica apartenenta la sex, fara a se lua in calcul diferentele culturale, educationale si altele. De asemenea, sunt unele situatii care nu pot fi experimentate, de exemplu, diferentele de capacitate intelectuala dintre batranii din camine si cei care traiesc la domiciliu. E greu de conceput sa internezi un grup de batrani pentru a vedea, dupa un anumit timp, modificarile in starea lor mentala.

O mentiune: cercetarea clinica

in practica diferitelor activitati corporale, profesorii, antrenorii, terapeutii, asistentii recurg adesea la metode sau tehnici cu caracter de cercetare, in primul rand de tip descriptiv si, in al doilea rand, de cvasiexperiment. in marea majoritate a timpului, ei sunt practicieni care aplica rezultatele cercetarilor; sunt insa multe momente in care apar "probleme' pe care doresc sa le rezolve, cu sau fara sprijinul unor specialisi. Recurgerea la experimente "adevarate' este chiar imposibila, cand este vorba de clase de elevi, incadrate sau nu in sistemul sportului scolar, de sportivii care se pregatesc in "cantonamente' sau cand este vorba de pacientii cabinetelor de kinetoterapie. in aceste situatii si in inca in multe altele din domeniul activitatilor corporale, demersul cunoasterii are caracter clinic. Ca si in clinica, subiectii nu sunt selectati dupa canoanele experimentale; aici nu avem grupe de control (echivalente), comparatiile facandu-se pe loturi "oarecum asemanatoare'. in sportul de performanta avem loturi mici de subiecti care nici nu pot fi supusi unor experimente cu ipoteze in care s-ar utiliza tehnici ce ar pune in pericol sanatatea lor, asa cum propunea cineva ca la modelarea pregatirii autoapararii sa se foloseasca arme reale! Este firesc sa se recurga le metodele preexperimentale, cele constatate urmand a fi interpretate in lumina criteriilor logicii.

Doua tipuri de criterii care deosebesc cercetarile preexperimentale de cele experimentale.

Primul criteriu care le diferentiaza este controlul cercetatorului asupra variabilei studiate. Cel mai slab control il avem in preexperiment si cel mai puternic in experimentul propriu-zis. Al doilea criteriu se refera la gradul de "randomizare' caracteristic acestor cercetari. Rando-mizare inseamna independenta sau egalitatea de sanse de a fi ales, fie ca este vorba de a alege subiectul dintr-o populatie sau de a-1 alege dintr-un esantion, comportand trei pasi: primul, alegerea subiectilor dintr-o populatie; al doilea, asigurarea ca si subiectii diferitelor grupuri au aceleasi sanse de a fi alesi; al treilea, din doua grupuri fiecare sa aiba aceeasi sansa de a fi ales "de control' sau "experimental'. Asa cum a fost caracterizat, preexperimentul nu poate intruni aceste cerinte, dar el se practica.

Cvasiexperimentul

D. Dardenne et al. (1998) considera cvasiexperimentul ca pe o experienta, subiectii nefi-ind alesi aleatoriu, cercetatorul observand numai relatia dintre variabila independenta si dependenta, dar pe care nu le-a manevrat. Poate fi ilustrativa cercetarea lui Marian Teodoru (2002-2003) in care formuleaza ipotezele alternative cum ca performantele din tir pot depinde de culoarea ochilor sportivilor sau de grupa lor sanguina. Aici cercetatorul nu intervine nici in selectia sportivilor, nici in alegerea culorii ochilor acestora, metoda fiind a corelatiei, fara a concluziona asupra cauzalitatii, performanta sportiva fiind dependenta de numerosi factori, unii cu determinari ponderale mai mari decat culoarea ochilor.

Si cercetarea clinica cvasiexperimentala are tot caracter de cercetare cauzala. Grupurile nu sunt selectate si atribuite randomizat (fiind grupuri neechivalente), cercetatorul neputand interveni, cum este, de ex. o cercetare in care se urmareste situatia copiilor care merg sau nu merg la gradinita. La fel, daca se cerceteaza o tema intr-o clinica, unde bolnavii sunt internati in unitati sau etaje separate si nu vor putea fi selectati la intamplare; tot asa, dupa cum exemplifica M. Leary (1991, p. 213), nu poti selecta un grup de conducatori auto care sa nu poarte centura si sa vezi in ce procent si cat de grav se accidenteaza in comparatie cu cei care poarta centura!

Modele de cvasiexperimente

Literatura metodologica descrie cateva modele (design-uri) cvasiexperimente:

1. Modelul Ex post facto

2. Modelul pretest-posttest

3. Modelul pretest-posttest, cu grup de control neechivalent

4. Modelul seriilor temporale

5. Modelul "carpit' (patched-up, engl.) cu adaugarea evaluarii procesului Le prezentam, pe scurt, in cele ce urmeaza.

1. Modelul Ex post facto este cel mai simplu; nici grupurile analizate nu sunt controlate si nici tratamentul. Este cazul in care comparam grupuri de sportivi cu nesportivi, amatori cu profesionisti - din anumite puncte de vedere, dar nu vom putea cunoaste care dintre caracteristici sunt raspunzatoare cu certitudine de diferentele inregistrate.

2. Modelul pretest-postest. O varianta de proiect cu sansele cele mai mici de validitate este "studiul intr-o etapa' (Thomas & Nelson), "studiu de caz dintr-o incercare' (Salkind), "un grup, numai dupa' (Christensen) si care arata asa:

Tratament -*■ posttest

("Tratamentul' consta din administrarea variabilei independente asupra unui grup sau individ si masurarea efectelor - variabila dependenta.)

Modelul pretest-posttest cuprinde un singur grup, "inainte si dupa', asupra caruia se aplica variabila independenta, astfel:

Grupul Pretest (y) Tratament (x) Post-test (y')

(se compara cele doua masurari, y'-y )

Momentele unui astfel de demers sunt urmatoarele:

a) masurarea nivelului de baza; b) se aplica "tratamentul' (variabila); c) se masoara schimbarile in nivelul de baza.

De exemplu, cercetatorul doreste sa studieze eficienta unor exercitii (variabila x) asupra fortei musculare. Pentru aceasta face apel la un grup de voluntari, masoara nivelul initial al fortei unei grupe musculare (y), aplica exercitiile si la sfarsitul perioadei testeaza din nou forta musculara (y'). Diferentele sunt vizibile, dar nu poti avea incredere in ele, intrucat nu exista un grup de control, nu se stiu particularitatile subiectilor, daca au venit odihniti sau dupa o noapte de nesomn etc. in plus, demersului ii lipseste ipoteza rivala, care spune ca au fost alte cauze care au provocat schimbarea. Cele mai multe cercetari clinice au acest model.

3. Modelul cu grup de control neechivalent

a) mai intai fara pretestare

Grupul experimental Tratament Grupul de control Fara ttatament

(neechivalent)

b) cu pretestare si posttestare

Grupul experimental Grupul de control (neechivalent)

Post-test Post-test

Pretest Tratament Posttest

Pretest Fara tratament Posttest

Nici in aceste situatii rezultatele nu pot fi considerate semnificative, intrucat nu s-a facut selectia subiectilor din cele doua grupuri dupa criteriile metodologice cunoscute.

4. Modelul "serii temporale'

a) Serie simpla intrerupta. Se efectueaza cateva "pretestari' sucesive; se aplica variabila independenta - VI (sau qvasiindependenta), apoi se masoara succesiv schimbarile:

TI T2 T3 T4 VI T6 T7 T8

Acest tip de cvasiexperiment ofera incredere mai mare in efectul specific al variabilei independente (VI). In literatura (Leary, 1991) se da exemplul efectului schimbarii legislatiei SUA despre divort, pe baza inregistrarilor facute in patru ani premergatori legii respective si in alti trei ani dupa. in primul an s-au vazut unele efecte, dar ulterior tendinta generala a evolutiei scorurilor s-a mentinut.

b) Serie intrerupta, cu inversare. Se mentine schema anterioara, insa dupa prima serie variabila independenta primeste valoare inversata (zero).

TI T2 T3 VI T4 T5 T6 Vio T7 T8 T9

c) Serie intrerupta, cu grup de control. Grupurile nu sunt echivalente:

Grup experimental: TI T2 T3 VI T4 T5 T6

Grup de control TI T2 T3 _ T4 T5 T6

Se compara comportamentul celor doua grupuri.

5. Modelul "carpit' cu adaugarea evaluarii procesului. Se considera ca procesul caracteristic situatiei experimentale mediaza schimbarile in variabila dependenta. in exemplul dat mai sus, cu efectele unor exercitii asupra fortei, "procesul' care poate media rezultatele consta din cunostintele subiectilor despre metodele de dezvoltare a aptitudinii respective, atitudinile lor si alte atribute sau situatii.

Concluzii asupra cercetarilor cvasi-experimentale

Cei mai multi autori din ultimii ani sunt partizani realisti ai metodelor cvasiexperimen-tale. in perioada anterioara nu erau considerate decat cercetarile experimentale, cu subiecti si grupuri randomizate, cu controlul deplin al variabilelor, inclusiv al ambiantei. Si totusi, se apreciaza ca cercetarile cvasiexperimantale sunt utile. Uneori sunt de neinlocuit, asa cum am subliniat mai sus, iar alteori economisesc timp si bani, oferind in schimb "probleme' si ipoteze alternative, care vor putea fi verificate intr-un bun "design' experimental.

5. ORGANIZAREA EXPERIMENTELOR; PLANURILE EXPERIMENTALE

Selectarea subiectilor si alcatuirea grupurilor

Acestea sunt operatii de mare insemnatate, carora experimentatorul le acorda tot atat de mare atentie ca si formularii ipotezelor si sarcinilor cercetarii.

De regula, experimentarea se face utilizand doua grupuri, unul numit experimental, asupra caruia actioneaza variabila independenta, iar celalalt numit de control (este gresit termenul "martor'), asupra caruia nu actioneaza aceasta variabila sau, cum se spune, pentru care valoarea variabilei independente este "zero'.

Aceste grupuri sunt esantioane obtinute din selectia subiectilor dintr-o populatie, dintr-o colectivitate pe care cercetatorul nu o poate studia in totalitatea ei. De aceea este foarte important ca esantionul sau esantioanele (grupurile) sa fie reprezentative, sa nu difere, in ceea ce priveste caracteristicile esentiale, de populatia din care au fost selectionate. O populatie poate fi limitata la o anumita categorie de subiecti, de exemplu elevi de 12 ani, elevii din clasele speciale etc. in cercetare nu este posibil sa fie angrenati toti acesti subiecti. Se alege deci un numar redus dintre ei, iar rezultatele obtinute de acestia se considera ca se potrivesc pentru intreaga populatie (rationament inductiv amplifiant).

Tabelul 11.1

ETAPELE UNEI CERCETARI EXPERIMENTALE

. Stabilirea temei, a problemei, in raport cu cerinte, posibilitati si capacitatea cercetatorului

. Alegerea variabilelor explanatorii, in functie de ipotezele avansate (modelul ipotetic)

. Stabilirea situatiei experimentale (modelul empiric)

. Stabilirea subiectilor in grupurile experimentale si de control

. Manipularea si masurarea (controlul) variabilelor

. Prelucrarea datelor experimentale

. Redactarea raportului de cercetare.

(cf. S. Chelcea 1982, p. 128-213)

in manualele de statistica aplicata este explicat amanuntit acest rationament si semnificatia pe care o pot avea rezultatele obtinute pe esantioane. Se poate insa intelege de pe acum ca cu cat esantionul va fi mai mare, cu atat vom putea avea incredere ca rezultatele obtinute de acesta vor caracteriza si populatia din care l-am selectat. Se dau drept cifre pentru esantioane: pana la 11 subiecti grup foarte mic, intre 11-30 grup mijlociu si peste 30 subiecti grup mare. in functie de marimea grupului se vor folosi criterii de calcul al semnificatiei statistice diferite ca exigenta, generalizarea concluziilor trebuind sa fie mai prudenta in cazul grupurilor mici.

Tehnici de selectie a subiectilor

Pentru alcatuirea grupurilor se folosesc mai multe tehnici de selectie a subiectilor, pentru grupurile experimentale si de control:

a) selectia intamplatoare. Fiecare membru al populatiei trebuie sa aiba sanse egale de a fi ales. Se face lista tuturor subiectilor, se fac bilete cu numele sau numarul de ordine de pe lista si apoi se trage la sorti esantionul de marimea dorita (grupul experimental si grupul de control). In cercetarile cu caracter pedagogic/metodic unde nu se pot selecta subiectii fara riscul de a descompleta efectivele claselor sau echipelor se iau drept grupuri de experiment si control clase paralele, considerand ca factorul "intamplare' a actionat la constituirea initiala a claselor sau echipelor. (Evident ca acestea trebuie sa fie de aceeasi categorie sau sa aiba aceeasi caracteristica.) Aceste grupuri care se alcatuiesc prin selectie intamplatoare se numesc grupuri independente sau randomizate (randomized groups); datele obtinute asupra lor se trateaza statistic intr-un mod diferit de ale grupurilor corelate. Atunci cand cercetatorul cunoaste care anume variabile trebuie controlate riguros - de exemplu, nivelul unei anumite aptitudini sau atitudini - el poate verifica echivalenta grupurilor, masurandu-le aceasta calitate (variabila) prin testare initiala (pre-test), care va fi de referinta pentru compararea rezultatelor aplicarii variabilei independente. Echivalenta va trebuie sa se manifeste in privinta mediilor celor doua grupuri sau, si mai mult, atat in privinta mediilor, cat si a indicilor variabilitatii.

b) grupuri perechi (asociate, corelate)

in acest caz, echivalenta grupurilor nu va fi numai in privinta mediilor si a variantei, ci, mai mult chiar, a subiectilor, adica fiecare subiect dintr-un grup va avea un echivalent in grupul celalalt. Pentru constituirea acestor grupuri se supun toti subiectii unor probe preliminare (una sau mai multe), alese in legatura cu variabila (variabilele) pe care dorim sa o (le) controlam. Dupa rezultatele la acest pretest, oranduim subiectii dupa "merit', doi, cate doi si-i repartizam pe unul in grupul experimental, iar pe celalalt in grupul de control.

Daca dintr-o clasa dorim sa facem doua grupuri pentru experimentarea efectelor unui complex de exercitii asupra dezvoltarii indemanarii, vom efectua inainte examinarea indemanarii actuale a elevilor prin probe si teste, diferite de complexul pe care-1 vom utiliza in cercetare ca stimul psihopedagogie (variabila independenta). Alcatuim clasamentul la aceste probe si formam grupurile, trecand pe fiecare membru al unei perechi in unul din grupuri. Vom sti, deci, ca am inceput experimentarea cu acelasi nivel al variabilei si ca diferentele dintre grupuri, la sfarsitul cercetarii, vor fi in cea mai mare masura determinate de actiunea variabilei manipulate, adica a variabilei independente. Grupurile-perechi se mai numesc asociate sau corelate, datele obtinute fiind interpretate statistic oarecum diferit fata de grupurile independente.

in cazul in care se lucreaza cu un singur grup, diferentele dintre testarile initiale si finale se interpreteaza considerand ca avem tot doua grupuri corelate.

Planurile experimentale

Am vazut ca in experimente vom avea de-a face cu trei tipuri de variabile: situatie (S), personalitatea (P) si raspunsul sau performanta (R). Ceea ce este manipulat de experimentator sunt fie situatiile, fie personalitatea subiectilor, la care se poate adauga - cu pondere uneori insemnata - ordinea de prezentare a stimulilor variabilei independente.

Schema clasica a experimentului este aceea in care se dau variabilei independente mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea eventualele efecte asupra variabilei dependente.

Se recomanda utilizarea mai multor grupuri echivalente, pentru a se neutraliza in cea mare masura influentele nedorite si necunoscute ale unor variabile neexperimentale provenite din diferentele dintre subiecti sau din ordinea prezentarii stimulilor sau fazelor experimentelor (Fraisse, 1968, p. 355).

I. Grupuri echivalente pentru fiecare valoare a variabilei independente

. Cazul cel mai simplu: doua grupuri echivalente. Grupului de experiment i se administreaza variabila independenta; grupul de control va avea valoarea variabilei independente "zero'. Exemplu: influenta unor metode speciale de motivare asupra activismu-lui elevilor la lectiile de educatie fizica. Asa cum aratam mai sus, diferenta dintre "performantele' celor doua grupuri in finalul experimentului poate fi influentata si de alte variabile necontrolate.

. Cazuri frecvente: a) doua calitati ale variabilei independente, aplicate la doua grupuri echivalente. De exemplu, compararea timpului de reactie la stimuli luminosi si sonori;

b) doua cantitati diferite ale aceleiasi variabile. De exemplu, compararea efectelor maririi intervalului dintre repetari in dezvoltarea vitezei sau rezistentei sau in invatare;

c) tratarea diferentiata a subiectilor celor doua grupuri. De exemplu, administrarea de sustinatoare de efort in cantitati diferite la cele doua grupuri si masurarea efectelor dupa un timp egal.

Organigrama unui experiment cu o singura variabila independenta (x), avand doua valori -absenta si prezenta, cu doua grupe (experimentala si de control), cu masurare "inainte si dupa' introducerea variabilei independente. (Din Chelcea, 1982, p. 76)

2. Un singur grup de subiecti pentru toate valorile variabilei independente in cazul acestui tip de organizare, fiecare subiect va trebui sa dea un raspuns sau mai multe pentru fiecare valoare a variabilei. Efectul de ordine se manifesta, probabil, si deci va trebui neutralizat. De exemplu, pentru cercetarea sectoarelor preferentiale ale vederii la jucatorii de baschet sau handbal, ordinea prezentarii stimulilor vizuali - de la periferie spre centru, de la dreapta spre stanga - si invers, va trebui sa fie facuta diferit, pentru fiecare subiect. Pot fi utilizate doua tehnici: a) ordinea la intamplare. Presupunem ca de la stanga spre dreapta stimulii sunt in numar de 7 (1, 2, 3, 7). Prezentarea va fi facuta la intamplare (testul chi2) pentru compararea frecventelor. Se calculeaza varianta intragnipuri si intergrupuri (ANOVA).

in esenta, se testeaza ipoteza de cercetare prin intermediul ipotezei nule. Ipoteza nula afirma ca intre mediile de populatie ale celor doua grupuri nu exista diferente sau ca rezultatele aflate prin cercetare sunt intamplatoare. Ipoteza de cercetare afirma insa tocmai existenta unei diferente, produsa de administrarea variabilei independente.

Aplicarea testului de semnificatie a diferentei dintre medii sau frecvente la grupuri independente sau corelate va indica daca cele doua esantioane nu apartin aceluiasi ansamblu omogen, adica diferenta constatata nu este intamplatoare. Daca probabilitatea obtinerii rezultatului respectiv pe baza de intamplare este mai mica de 0,05 (5%), atunci se respinge ipoteza nula si se admite ipoteza "de lucru', de cercetare. Pragul de 0,05 este admis in cercetarile cu caracter umanist, psihologice, pedagogice etc. Cand dorim sa fim mai exigenti vom calcula semnificatia la un prag mai mic, de 0,02 (2%) sau de 0,01 (1%). Semnificatia rezultatelor experimentale obtinute asupra esantioanelor vor permite generalizarea lor asupra populatiei din care face parte esantionul, cu incredere ca numai in mai putin de 1%. 2% sau 5% putem gresi.

Analiza variationala

Analiza variationala (ANOVA-engl. Analysis of Variance) este metoda care permite, in limitele unui risc de eroare determinat dinainte - 5%, de ex. -, sa se afirme daca ipoteza nula poate fi respinsa sau nu.

Aceasta metoda se aplica atunci cand avem grupuri de subiecti care difera din anumite puncte de vedere, considerate independente unele de altele. Cum este greu de constituit grupuri care sa nu difere intre ele decat printr-o caracteristica, se pune problema daca rezultatele unui experiment sau anchete sunt semnificative. Vom constata ca in cadrul fiecarui gnrp se manifesta o variabilitate specifica, tot asa cum vom constata o variabilitate intre aceste grupuri.

Introducerea in operatiile statistice il familiarizeaza pe student cu calculul semnificatiei mediilor sau procentelor dintre doua grupuri (experimental si control). in cercetarile actuale, acesta este un caz rar, de regula constituindu-se mai multe grupuri, nu prea numeroase, care difera in privinta unei caracteristici sau carora li se administreaza variabile independente diferite.

in mod empiric se pot calcula semnificatiile luand aceste grupuri doua cate doua si calculand separat testul t sau (%2, insa practica arata ca in felul acesta creste posibilitatea de eroare, de la 5%, de ex., la 26%, in cazul in care sunt trei grupuri!.

Metoda ANO VA inlatura acest dezavantaj, calculand testul statistic numit raportul F, care este un raport intre variabilitatea dintre grupuri (variatia intergrupun) si variabilitatea fiecarui grup (variatia intragrup), dupa formularea lui I. Radu (1993):

F = variatia intregrupuri / variatia intragrup

Cu cat va fi mai mare variatia intre grupuri in raport cu variatia intragrup, cu atat mai mare va fi valoarea lui F si cu atat mai vartos vom putea respinge ipoteza nula.

Analiza variationala se poate aplica unor planuri factoriale multiple. ANOVA simpla calculeaza varianta pentru mai multe grupuri ale unei singure variabile, cum ar fi un grup de control si doua grupuri experimentale asupra carora se aplica o variabila (efort de tip aerob sau anaerob). Stabilirea semnificatiei (respingerea ipotezei nule si nivelul de incredere) se face pe baza tabelelor lui F, tabelul Snedecor.

ANOVA factorial se aplica atunci cand avem un experiment factorial, cand se manipuleaza mai multe variabile independente - de ordin calitativ sau cantitativ (de ex. stimuli sonori, luminosi si tactili) si se inregistreaza o singura variabila dependenta (timpul de latenta al reactiei).

Manualele de statistica mentioneaza si alte metode ale analizei variationale si covariationale, cum sunt ANCOVA (ANalisis of COVariance), MANOVA (Multiple ANalisis of Variance), MANCOVA (Multiple Analisis of Covariance), SYNOVA (SYNthesis Of Variance) si SYNCOVA (SYNthesis of COVariance). Aplicatiile la domeniul educatiei fizice sunt dezvoltate de Adrian Gagea in Metodologia cercetarii stiintifice in educatie fizica si sport. Bucuresti, Edit. Fundatiei "Romania de Maine', 1999 (p. 231-257).

Prezentarea completa a acestei metode este facuta de prof. dr. Ioan Radu in manualul al carui coordonator este: Metodologie psihologica si analiza datelor. Cluj-Napoca, Edit. Sincron, 1993 (cap. 8). Retinem, pentru incepatorii in prelucrarea statistica a datelor experimentale, urmatoarea fraza a autorului citat: "in zilele noastre, intreaga procedura este rezolvata de programe de prelucrare statistica a datelor, rulate pe calculator. Parcurgerea intregului demers este utila pentru a fi in cunostinta de cauza.' (p. 192).

Nu privim comportamentul ca reactii de raspuns la o anumita stimulare fara sa ne intereseze ce se petrece in cutia neagra a ciberneticii, in constiinta. Cercetarea actelor, actiunilor si activitatilor oamenilor, orientata spre obiectivare prin masurare, lasa in penumbra intentionalitatea lor. Cand analizam insa comportamentul performanti al, acuratetea gestului sau elementului tehnic, sau oportunitatea unora de ordin tactic, atunci ne punem si problema corectitudinii formarii deprinderilor specifice, a reprezentarilor si programului de executie, precum si a posibilitatilor de ameliorare a randamentului acestora, ceea ce tine de analiza calitativa a miscarilor, dublata de biomecanica, ergofiziologie si psihologie.

Delimitari conceptuale

Componentele comportamentului uman, ale activitatilor corporale: miscari, acte, actiuni, activitati

Cercetarea caracteristicilor de executare a actelor motrice specifice activitatilor corporale, ludice, gimnice, agonistice, recreative si compensatorii are caracter interdisciplinar, la ea colaborand cu ponderi si valori diferite: biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia, tehnologiile informatiei si comunicarii. Indiferent de caracterul analizei, cantitativa sau calitativa, ea trebuie sa se realizeze pe baza clara a terminologiei specifice.

Sunt numeroase lucrarile de antropologie, teorie sau metodica a domeniului nostru in care, cu putine exceptii, termenii de baza ai acestui domeniu sa fie definiti fie logic, fie operational.

in randurile de mai jos ne propunem sa precizam, din punctul de vedere al tematicii acestei lucrari, principalii termeni care au legatura cu motricitatea umana, privita din punct de vedere psihologic. Operatia nu este deloc usoara, intrucat dictionarele, generale sau de specialitate, definesc acesti termeni sub aspectul lor cel mai uzual sau sub aspectul lor filosofic, psihologic, sociologic sau fiziologic. Pentru a nu incarca textul, ne propunem sa realizam o prezentare terminologica sintetica, orientata electiv, spre sustinerea punctului de vedere pe care-1 adoptam in aceasta lucrare si anume, al coordonarilor de tip sistemic dintre motricitate si psihism. Vom vorbi in cele ce urmeaza despre: miscare, ca schimbare in spatiu si timp a pozitiei corpurilor; despre motricitate, discutata de regula, sub aspectul fiziologic si psihofiziolo-gic; actiunea si activitatea,care sunt considerate ca organizare a comportamentului in functie de anumite scopuri, orientate si sustinute de motivatie.

Alaturi de aceste concepte, de baza, vom afla inca altele cum sunt: gesturile motrice, posturile, atitudinile preoperatorii, invatarea motrica, performanta motrica, capacitatea motrica, eficienta motrica etc. Pe unele dintre ele le vom prezenta aici; pe altele le vom considera ca fac parte din vocabularul curent al specialistilor nostri si nu le vom mai discuta. in textul lucrarii, cand se va simti nevoie de precizari, le vom face.

2. MOTRICITATE Sl MISCARE

"Motricitate' si "miscare' sunt termeni de baza in teoria domeniului activitatilor corporale si in "stiinta sportului'. De cele mai multe ori ei sunt folositi alternativ, desi exista unele diferente pe care specialistii le evidentiaza.

in privinta aceasta exista, teoretic, patru pozitii: una care considera ca termenii de motricitate si miscare sunt identici; alta, ca miscarea este inclusa in motricitate; a treia, ca cei doi termeni se intersecteaza, iar a patra, ca cei doi termeni sunt disjuncti. Din punct de vedere stiintific este necesar sa avem in permanenta sensul exact al termenilor pe care ii utilizam si sa spunem la ce fel de motricitate sau miscare ne referim.

Motricitatea este ansamblul functiilor care asigura mentinerea posturii si executiei miscarilor specifice fiintelor vii; ea este gandita in opozitie cu functiile de receptie si senzoriale.

Dictionarele definesc motricitatea drept "capacitatea de a se/te misca; functie a miscarii'. Fiziologic este ansamblul functiilor biologice care asigura miscarea, la om si animal. In familia acestui termen ii aflam si pe cei de "motor, motrice (adj.): 1. Care produce o miscare, care o transmite; 2. Se spune despre un nerv sau muschi care asigura motricitatea unui organ; (S.) 2. Aparat care transforma in energie mecanica alte forme de energie.' si de motilitate: "Aptitudine de a efectua miscari spontane sau de reactie, ale fiintei vii'.

In campul motricitatii se disting:

- motricitatea reflexa (complet independenta de vointa);

- motricitatea voluntara (in care fiecare gest este gandit inainte de a fi efectuat. Termenul tine mai ales de limbajul fiziologic decat de cel psihologic (Didier, 1994, p. 180);

- motricitatea automata (in care vointa nu intervine decat pentru a declansa o succesiune de miscari automatizate: mersul, inghitirea etc).

Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemneaza functia care asigura relatiile cu ambianta materiala si sociala si care are drept suport periferic musculatura striata. La ora aceasta, literatura stintifica prefera termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informatiilor senzoriale in declansarea, conducerea si adaptarea miscarilor.

Principala delimitare intre motricitate si miscare este facuta in literatura de specialitate. Miscarea este notiunea centrala pentru multe stiinte, ca biologia, fiziologia, psihologia si toate cele care se ocupa de miscarea umana. "in acest caz, arata Bos si Mechling (1987, in Wor-terbuch..) vom considera in conceptul de motricitate caracteristicile neurocibernetice, care inglobeaza, de asemenea, factorii subiectivi si ai continutului constiintei, in timp ce miscarea este caracterizata ca "o modificare a locului masei corporale umane in spatiu si timp, vazuta din exterior ca un proces obiectiv' (Gutewort & Pohlmann, 1966). "Astfel, distingem clar si precis, pe de o parte, ansamblul tuturor proceselor de conducere-reglare si de functionare, iar pe de alta parte, rezultatul lor, cu multiplele dimensiuni, pe care le are miscarea' (Morhold, 1965).

J. Pailhous si M. Bonnard (1999 p. 592) afirma ca, in general si restrictiv, motricitatea desemneaza o functie care organizeaza relatiile cu ambianta si are ca suport periferic musculatura scheletica. Termenul de senzorimotricitate subliniaza tocmai rolul informatiilor senzoriale in declansarea, mentinerea si adaptarea miscarilor. Motricitatea ar trebui sa fie denumita mai curand senzorimotricitate ("sensorimotricite').

Din cauza ca nu se pot examina in mod independent functiile si procesele motrice in raport de situatii si de subiecti, se recurge la folosirea combinatiei de termeni ca "senzorimotricitate' si "psihomotricitate'.

Senzorimotricitatea pune accentul pe raportul reciproc dintre controlul senzorial (informatiile simturilor tratate ca stimuli) si elementele sistemului motor.

Psihomotricitatea, din contra, pune accentul pe reglarea psihica a motricitatii. Ea considera motricitatea ca fiind reglata si condusa in mod deosebit de factori subiectivi, ceea ce a condus la afirmarea influentei pozitive a miscarii asupra sanatatii si la dezvoltarea unui camp specific de aplicatii terapeutice in psihiatrie si ortopedagogie (Bos & Mechling, 1987, p. 427).

Datorita importantei crescute pe care o are in aceste domenii si in educatia motricitatii la varsta de crestere, termenul de psihomotricitate este adesea inteles ca o programare a activitatii. Ca si termenul "sensumotorik' (din literatura germana - Ungerer), psihomotricitatea pune accentul pe partea insemnata a constiintei, plasand pe primul plan procesul perceptiei si





Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4438
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved