Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

EPISTEMOLOGIE

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic




EPISTEMOLOGIE





1: 05 martie 2009: Introducere in epistemologie

EPISTEMOLOGIE: teorie a cunoasterii certe, teoria cunoasterii stiintifice. Este o dezvoltare a gnoseologiei.


Principiul prim teoria cunoasterii

Oval: Ontologie

Filosofia limbajului

 


Filosofia analitica este o orientare a filosofiei contemporane, al carei obiect de studiu este limbajul. Metoda de investigare este analiza logica a limbajului.

Perspective ale filosofiei analitice:

filosofia analitica formala;

filosofia analitica informala;

Filosofia analitica formala

utilizeaza logica matematicii moderne in analiza limbajului;

evidentiaza deficientele limbajului natural;

construirea unor limbaje ideale si traducerea propozitiilor stiintei si filosofiei in aceste limbaje;

originarea problemelor filosofice in neconcordanta formei verbale cu forma logica a expresilor;

S-au dezvoltat in ordine cronologica alte cateva orientari:

Atomismul logic

Reprezentantii acestei perspective sunt Bertrand Russell si Ludwig Wittgenstein.

  • Reprezentantii acestei orientari considerau ca exista un nivel ultim al limbajului. La acest nivel gasindu-se propozitii simple cu semnificatii cunoscute din experienta. Aceste propozitii sunt numite propozitii atomare si lor le corespund obiecte, propozitii si relatii, adica fapte atomare.
  • Intre multimea propozitiilor atomare si multimea faptelor atomare exista o relatie de izomorfism.

Empirism logic

Reprezentantii acestui curent sunt membrii Cercului de la Viena si membrii Cercului de la Berlin.

  • Au socotit fizica, fizicieni fiind, drept cunoastere standard;
  • Cu plecare de la teoriile fizicii au elaborat un model standard al teoriei stiintifice, modelul logic matematic, si au socotit ca rolul filosofilor este sa arate in ce masura teoriile din diferitele discipline ale cunoasterii se suprapun peste modelul standard. Si orientarea aceasta, asemeni atomismului logic, este restrictiva.

Empirismul pragmatic

Este o orientare nascuta ca reactie la empirismul logic.

  • Vizeaza interesul orientarii pentru confruntarea teoriilor stiintifice cu realitatea;
  • Intregul teoriei se confrunta cu intregul realitatii;
  • Teoria este mai flexibila.

Caracteristicile empirismului logic:

  • Pentru ei fizica matematizata este standard al oricarei cunoasteri. Filosofia trebuie redusa la logica stiintei;
  • Cunoasterea progreseaza inductiv.

Reactii critice

(primul val)

  • Empirismul pragmatic;
  • Rudolf Carnap este reprezentantul unei reactii din interior, care evidentiand dificultatile de corelare a termenilor observationali cu cei teoretici propune ca solutie elaborarea unor enunturi conditionale, care sa delimiteze campul observational;
  • Karl Popper este intemeiatorul rationalismului critic;

(valul al doilea)

  • Reprezentantii valului al doilea socotesc ca rolul epistemologului nu este acela de a stabili ce conditii trebuie sa indeplineasca o teorie pentru a fi stiintifica, ci acela de a identifica modurile in care se produce progresul si cunoasterea.
  • Reprezentantii valului doi: noua filosofie a stiintei; neorationalismul dialectic;

(valul al treilea)

  • Se combina modalitatile din reactiile critice anterioare;
  • Apare orientarea numita noua filosofie a naturii, caracterizata de identificarea unui ansamblu de categorii si principii provenite din diferite zone ale cunoasterii stiintifice, capabile sa inchege intr-un intreg experientele umane (fizica cuantica, termodinamica, teoria catastrofelor, teoria sistemelor);
  • Disputa Einstein si scoala de la Copenhaga

2: 12 martie 2009: Precursori ai empirismului logic

Franz Brentano (1838 – 1917)

Lucrarea sa “Despre clasificarea fenomenelor psihice” (1911)

Bretano este primul dintre filosofii contemporani care a indicat analiza logica a limbajului ca modalitate de dezlegare a problemelor filosofice.

Brentano indica trei surse de eroare:

  1. erori de natura psihica, erori provenite din ignorarea caracterului intentional al sentimentelor umane si considerarea obiectului acestora ca exterior cunoscatorului.
  2. erori de natura istorica, datorate preluarii necritice a unor vechi conceptii.
  3. erori de natura lingvistica:
    1. utilizarea aceluiasi nume pentru fenomene diferite;
    2. utilizarea cu sensuri diferite a aceleasi expresii;
    3. judecati ce par a lega reprezentari;

In cazul acestora e necesara distingerea sensului propriu de sensurile improprii ale existentului. In sens propriu existentul vizeaza lucruri, in sens impropriu existentul vizeaza esentialitati (fictiuni produse prin folosirea limbii)

Ex: un corp exista, permite construirea in limbaj a judecatii corporalitatea exista

Judecata este adevarata, mintea mea lasa sa se construiasca propozitii “exista” adevaruri:

Ex: un ganditor gandeste ceva (mintea prin limbaj) ceva este gandit

Ex: eu nu cred ca Divinitatea exista eu cred in neexistenta divinitatii

Ex: Carl va fi rege Carl este un viitor rege

Ex: fenomenul A este imposibil existenta imposibilitatii fenomenului A

Obiectele fictive, zice Bretano, pot trece drept lucruri. Aceasta stare, ca sursa de eroare, se datoreaza faptului ca “este” are in limbaj multiple semnificatii, putandu-se referi la existenta reala, gandita, echivalenta, subordonare, identitate.

In acest context rolul filosofului e cel de a elabora o imagine cuprinzatoare asupra existentului.

Gotlob Frege (1848 – 1925)

Lucrarea sa intitulata “ Sens si semnificatie” (1892)

El este de parere ca niciun limbaj nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabila inaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.

Frege identifica doua tipuri de sursa de eroare:

  1. o sursa ce vizeaza utilizarea expresilor cu sens si fara semnificatie:

termen nume sens

concept

referent semnificatia (un termen are semnificatie cand il

putem identifica cu realitatea)

Ex: corpul ceresc cel mai apropiat de pamant

  1. Existenta unor expresii cu sensuri diferite in diferitele lor utilizari. Exista expresii marcate de polisemie asocierii mai multor sensuri cu aceasi semnificatie.

Sursele de eroare se pot inlatura prin construirea unui limbaj ce cuprinde in cat mai mare masura expresii scurte si exacte. Intr-un astfel de limbaj un nume propriu, adica un cuvant, semn, o conexiune de semene sau o expresie exprima sensul si desemneaza semnificatia. Unitatea numelor proprii alcatuieste un limbaj ideal.

Intr-un astfel de limbaj fiecare expresie care se constituie ca nume proprii din semne deja existente desemneaza un obiect si niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificatie.

Un limbaj ideal nu poate fi clarificat fara a trasa in prealabil distinctiile si corectiile din limbajul natural.

Bertrand Russell (1872 – 1970)

Lucrarea sa intitulata “Paradoxurile logicii” (1905)

Exista predicate. Orice predicat se aplica siesi sau nu, tertul este exclus. Daca se aplica siesi atunci este impredicabil. Termenii “predicabil” si “impredicabil” sunt predicate. Sursa paradoxurilor este faptul ca exista predicat predicabil si predicat impredicabil.

Daca predicatul impredicabil e predicatul atunci isi aplica siesi proprietatea, atunci e impredictibil. Daca predicatul impredicabil e impredicabil, atunci nu isi aplica siesi proprietatea si este predicabil.

Situatia prezenta indica existenta unor erori de logica in interiorul matematicii. El propune utilizarea analizei logice in logica simbolica pentru explicarea paradoxurilor.Utilizarea acestei analize logice duce la conturarea teoriei tipurilor logice. Aceasta teorie impune limitarea posibilitatilor de asertare, aratand ca ceea ce cuprinde toate elementele unei multimi nu poate fi element al acelei multimi. Enunturile universale trebuie distinse de enunturile singulare.

Diferenta universalelor de singulare impune reinterpretarea enunturilor universale cu ajutorul functiilor propozitionale in vederea stabilirii domeniului de semnificatie.

4: 26 martie 2009: Precursori ai empirismului logic (II)

Ex: toti oamenii sunt muritori Daca x este om, el este muritor.

F(x) = 1, pt x apartine lui I

valoarea de adevar multimea oamenilor

I domeniul de semnificatie, in afara acestui domeniu functia nu are sens. Exista argumente pentru care functia nu are valoare de adevar. Pentru Russell domeniul de semnificatie se numeste tip logic, si propune depasirea situatiilor paradoxale prin ierarhizarea tipurilor logice.

Ierarhizarea tipurilor logice presupune parasirea logicii moniste care opereaza sub presupozitia existentei unui intreg in favoarea unei logici atomiste, potrivit careia lumea este compusa din fapte singulare diverse.

Metoda filosofica aferenta acestei mutatii este analiza. Potrivit acesteia orice enunt trebuie redus la componente de maxima simplitate, identificandu-se propozitiile atomare si constantele logice ce leaga aceste propozitii in enunturi moleculare. Russell mai spune ca au semnificatie doar cuvintele ce desemneaza ceva ce exista in mod real.

Ex: Centaur, Perseu

v     Nu sunt nume proprii: (au semnificatie datorita legaturilor cu obiectele);

v     Sunt descriptii mascate: (au semnificatie aparenta data de relatia cu alte cuvinte);

Este falsa atribuirea de realitate unor descriptii cu expresii fara referent. In Problemele filosofie, Russell identifica doua tipuri de cunoastere:

Cunoastere:

a lucrurilor imediata

a adevarurilor mediate sau derivata

  1. Cunoasterea imediata a lucrurilor (CIL). Este de natura experientei nemijlocite. Ea poate fi: cunoastere a lucrurilor particulare (date senzoriale sau autopercepere) sau a universalelor de tipul relatilor spatiale sau temporale, sau a calitatilor sensibile.
  2. Cunoasterea mediate a lucrurilor (CML). Este cunoasterea prin descriere, presupune experienta nemijlocita si cunoastere de adevaruri. Recunoastem informatiile senzoriale din CIL si le atasam conceptual.
  3. Cunoasterea imediata a adevarurilor (CIA) sau cunoastere intuitiva. Este cunoasterea adevarurilor intrinsec evidenta. Ii corespund principiile logicii si matematicii, enunt referitor la ceea ce e dat in simturi si anumite propozitii empirice.
  4. Cunoasterea mediata a adevarurilor (CMA). Este cunoasterea prin deductii din adevaruri intrinsec evidente cu ajutorul principiilor intrinsec evidente.

Cunoasterea de adevaruri implica eroarea, ce este adevarat si ce este fals se gasesc in alte teorii ce necesita a indeplini trei cerinte:

i.             sa admita si opusul adevarului, adica falsul;

ii.           sa considere adevarul si falsul propozitii ale convingerilor si asertiunilor, nu ale faptelor;

iii.          sa admita dependenta adevarului si falsului unei convingeri de ceva din afara convingeri.

Cum stie mintea ca a atins adevarul?

Ar putea mintea identifica adevarul prin coerenta? Dar exista mai multe sisteme coerente independente si in plus coerenta depinde de principiile logici, deci nu le poate intemeia. Din aceste motive coerenta nu poate defini adevarul, desi este un bun test al adevarului.

Idea corespondentei si revizuirea acesteia.

In orice act de judecata sunt prezente: mintea care judeca si obiectele, adica termenii pe care ii judeca mintea. Obiectele alcatuiesc un ansamblu ordonat in actul de judecata si sunt implicate doua tipuri de relatii:

v     relatia subiectului cu obiectul;

v     relatia obiectului cu obiectele inconjuratoare: determina constituirea unui obiect complex.

Judecata este adevarata cand corespunde unui obiect complex si falsa cand nu exista un astfel de obiect. Adica, nu exista o relatie ordonata intre obiectele simple de felul celei din convingere. Adevarul si falsul sunt proprietati ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor. Convingerile depind de minti in privinta existentei lor si nu depind de minti in privinta adevarului lor.

Ludwig Wittgenstein

“Tractatus logico – philosophicus” (1921)

Wittgenstein reia interogatia lui Kant privind posibilitatile si conditiile cunoasterii, dar deplaseaza interesul de la critica facultatii umane de cunoastere la critica limbajului si de la problema adevarului la sensul propozitiilor. Elementele ultime ale cunoasterii sunt proprietati elementare adica enunturi in care unui S i se atribuie un predicat.

Proprietatile principale ale tractatului

  1. lumea este tot ceea ce are loc;
  2. ceea ce are loc, faptul, este existenta starilor de lucruri;
  3. tabloul logic al faptelor constituie gandirea;
  4. judecata este propozitia care are un sens;
  5. propozitia este o functie de adevar a unei functii elementare;
  6. exista o forma generala a functiei de adevar;
  7. despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca;

1+2 dimensiunea ontologica a gandirii lui Wittgenstein;

3 sintetizeaza notiunea gnoseologica a lui Wittgenstein;

4, 5, 6 filosofia limbii;

7 concluzia tractatului;



Partea ontologica a gandirii lui Wittgenstein (propozitiile 1 si 2): propozitiile elementare corespund realitatii structurate atomar de limitarile propozitiilor elementare, se inlatura sursele de neintelegere in cunoastere. Obiectele ce formeaza substanta lumii sunt prinse in retele de conexiuni. Retelele de conexiuni sunt stari de lucruri. Suma faptelor alcatuieste lumea reala, care inseamna mai putin decat realitatea, aceasta din urma fiind existenta si nonexistenta starilor de lucruri.

5: 02 aprilie 2009: Ludwig Wittgenstein; Empirismul logic

Lumea este ansamblul faptelor nu al lucrurilor.

Explicatie: lucrurile nu pot fi gandite decat ca purtatoare de proprietati si de asemenea conexiunea obiectelor sunt logice, structura lumii corespunzand structurii logicii.

1.13 Faptele in spatiul logic formeaza lumea.

Explicatie: spatiul logic reprezinta ansamblul invariabil al posibilitatilor de combinare a componentelor. Lumea reala difera de lumile posibile prin alegerea anumitor componente din spatiul logic.

Gnoseologie: Tabloul reprezinta conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein. Proprietati:

3.1 Tabloul este transpunere a realitatii, adica reprezentare a faptului in spatiul logic ca existenta a anumitor stari de lucruri si nonexistenta a altor stari de lucruri.

3.2 Tabloul nu e imagine picturala ci structura matematica.

3.3 Nu exista tablou apriori adevarat.

3.4 Tabloul are sens, sensul este continutul descriptiv al tabloului.

3.2.25 Ceea ce tabloul reprezinta constituie sensul sau.

Tablourile sunt propozitii. Aceastea pot fi elementare sau complexe. In propozitiile elementare sensul este evident. Pentru propozitiile complexe sensul se stabileste cu ajutorul transformarilor in propozitii elementare utilizand functii de adevar. Astfel, o propozitie are sens daca e imagine a starilor de lucruri sau daca poate fi transformata intr-o asemenea imagine.

Propozitiile ce redau stari de lucruri, adica au sens, sunt judecati. Suma judecatilor alcatuieste gandirea. Gandirea e mai putin cuprinzatoare decat limbajul. Limbajul cuprinde toate propozitiile dintre care numai unele au sens.

Operand cu propozitii, limbajul travesteste si astfel tradeaza gandirea. Forma logica a propozitiilor este diferita de forma acesteia in limbajul natural. Exista o sintaxa logica a unei limbi ideale, diferita de sintaxa oricarei limbi naturale. Constructiile acestei sintaxe logice corespund lucrurilor si sintaxa logica prescrie regurile de construire a expresiilor cu continut descriptiv si astfel cu sens.

Filosofia limbii: conditia oricarei cunoasteri este cea de edificare a unei limbi dupa regurile unei sintaxe ce prescrie conditiile de sens ale propozitiilor. Limbajul natural poate crea sensuri false si aparente. Acestea genereaza erori si trebuiesc inlaturate prin utilizarea unei limbi ce le exclude intrucat se suprapun sintaxei logice.

Filosofia este o continua incalcare a conditiilor privind sensul propozitiilor. Din acest motiv filosofia genereaza probleme lipsite de sens, adica probleme ce nu pot capata raspuns. Aceste probleme se datoreaza faptului ca filosofii nu inteleg logica limbajului lor. Din acest motiv, filosofia trebuie sa-si schimbe functia. Ea nu trebui sa mai produca teorii ci sa devina critica a limbajului. Scopul filosofiei este cel de clarificare logica a gandirii. In felul acesta filosofia nu mai este doctrina ci activitate.

Potrivit indeplinirii acestui scop, metoda justa a filosofiei consta in a nu spune nimic in afara de ceea ce se poate spune, adica propozitiile stiintelor naturii si a semnala in orice enunt metafizic lipsa de semnificatie a unor termini.

6.54 Propozitiile mele explica lucrurile in asa fel incat cel care ma intelege le recunoaste la sfarsit ca absurde, daca prin intermediul acestora, pe baza lor, a reusit sa le depaseasca. Trebuie sa depaseasca aceste propozitii, apoi vede lumea corect.

Empirismul logic

Autonomizarea matematicii a pus problema limbajului matematic specific si astfel problemelor fundamentului unitar al matematicii.

Unul dintre raspunsurile la problema fundamentului a fost raspunsul logicist. Aceasta a permis dezvoltarea conceptiei despre structura logicii, a teoriei stiintifice despre existenta unor limbaje logice specifice, ducand la dezvoltarea metodologice si analiza logica a discursului stiintific.

La inceputul sec. XX, fizica a sesizat o evolutie neasteptata (teoria relativitatii si fizica cuantica) aceasta evolutie a pus sub semnul intrebarii, capacitatea filosofului de a construi teorii privind realitatea.

Intrucat filosoful nu are la indemana mijloace pentru investigarea realitatii, rolul ei se reduce la a analiza realizarile cercetarii stiintifice.

Presupozitiile empirismului logic

Perspectiva lingvistica asupra stiintei. Stiinta e formulata in teorii stiintifice. Teoriile stiintifice sunt sisteme logice de propozitii, putand fi despartite in propozitii legate prin conectori logici. Conectorii conserva proportionalitatea sistemului si astfel teoria in ansamblul ei e o propozitie. (Rudolf Carnap – Problema logicii stiintei, 1935)

Doctrina fizicalista. Potrivit acesteia, stiintele sunt logico – matematice sau factuale. Dupa tipul de propozitii utilizat: in stiintele logico –matematice se utilizeaza propozitii analitice, aceste stiinte fiind reductibile la logica. In stiintele factuale se utilizeaza propozitii sintetice, stiintele acestea fiind reductibile la fizica, orice propozitie din stiintele factuale chiar apartinand psihologiei sau sociologiei poate fi exprimata in termini fizici (Rudolf Carnap – Sintaxa logica a limbajului)

Potrivit acestei impartiri, studiul filosofic asupra stiintei se limiteaza la studiul logicii si al fizicii.

Consecinte teoretice

  1. Daca teoriile stiintifice sunt sisteme de propozitii si stiinta e ansamblul de teorii, atunci propozitiile legate de stiinta pot fi elucidate prin analiza limbajului stiintific. Teoria este o propozitie. Ea este intemeiata daca este considerata adevarata. Adevarul propozitiei este detectabil in metoda analizei limbajului stiintific.
  2. Principiul de demarcatie: separarea teoriilor stiintifice de cele nestiintifice. Un enunt are sens, adica i se poate atribui valoare de adevar daca poate fi verificat direct sau indirect. Enunturile pentru care nu pot fi elaborate metode de verificare trebuiesc eliminate intrucat sunt nestiintifice. Singurele enunturi cu sens sunt cele verificabile. Potrivit aceste idei criteriul de demarcatie este verificabilitatea.

Adevarul teoriilor stiintifice: in cazul unor teorii stiintifice asupra valorii ei de adevar nu se poate decide direct intrucat:

teoria contine operatori logici

Teoria contine termini teoretici, adica termeni ce nu sunt direct interpretabili pe domeniul realitatii.

Modalitati de rezolvare a operatorilor logici in teorie:

Potrivit analizei logice a limbajului orice teorie corect constituita se descompune in propozitii si conectori logici. Decizia privind adevarul teoriei presupune identificarea propozitiei componente si influentei conectorilor asupra valorii de adevar a acestor propozitii cu ajutorul functiilor de adevar.

O teorie stiintifica e alcatuita din:

- Propozitii adevarate sau false prin structura lor, caz in care evaluarea logica este suficienta;

- Propozitii factuale, in cazul carora valoarea de adevar nu poate fi stabilita strict logic. In cazul acestor propozitii teoria functiilor de adevar e insuficienta, impunandu-se ipoteza atomismului logic. Potrivit atomismului exista un nivel ultim al limbajului, cel al propozitiilor atomare corespunzatoare faptelor atomare.

6: 09 aprilie 2009: Cercul de la Viena si Berlin

Problema termenilor teoretici

Propozitiile ce contin termeni teoretici nu sunt direct verificabile. Pentru rezolvarea problemelor verificabilitatii au fost elaborate in interiorul empirismului logic, doua tipuri de programe reductive:

elaborarea unei teorii alternative din enuntul careia au fost eliminate termeni teoretici (ex: forta, putere etc)

elaborarea unui enunt al teoriei in care termenii teoretici sunt inlocuiti cu variabile cuantificabile existential.

Daca teoria este o conjunctie de numar finit de propozitii elementare, adica elaborate doar cu termeni experimentali, pentru a fi adevarata este necesar ca fiecare propozitie elementare sa fie adevarata. In acest caz decizia asupra adevarului teoriei se ia la nivelul propozitiei elementare si implica conceptia lui Wittgenstein privind corespondenta biunivoca intre propozitii elementare si starile de lucruri.

Obiectii la consecinta verificationista:

e indoielnica ipoteza atomismului logic. Nu s-a intemeiat teoretic existenta propozitilor elementare si necesitatea acestora.

Este indoielnic principiul corespondentei in acceptiune lui Wittgenstein.

Modelul standard al teoriei stiintifice

T = { VT, V0, A, RI, RT, C]

VT = vocabularul teoretic = multimea termenilor teoretici;

V0 = vocabularul observational / experimental;

A = multimea axiomelor teoriei. Propozitii formulate in termeni teoretici;

RI = multimea regulilor de interpretare prin care termenii observationali sunt interpretati in domeniul realitatii;

RT = multimea regulilor de traducere a termenilor teoretici in observationali;

C = multimea consecintelor teoriei, consecinte cu caracter empiric ce decurg logic din axiome, si contin numai termeni observationali. Consecintele determina continutul empiric al teoriei.

Cercul de la Viena

Moritz Schlick

Sarcina cunoasterii consta in descrierea relatiei dintre obiecte, nu in determinarea esentei acestora. Cunoasterea isi poate indeplini sarcina prin elaborarea unei teorii a cunoasterii centrata pe distinctia dintre cunoastere si traire. Cunoasterea surprinde forma informatiei, trairea contine continutul acesteia. Metafizica este traire, ea imbogateste viata, dar nu este cunoastere.

La Wittgenstein cunosterea era suma enunturilor cu sens, adica avand continut descriptiv. Schlick socoteste continutul ca traire drept imposibil de impartasit si exprimat. Numai forma este comunicabila, si pentru a fi comunicata are nevoie de definitii implicite.

Intr-o definitie implicita, conceptele sunt definite a.i sa satisfaca axiomele. Definitia implicita difera de definitia concreta in care conceptele ultime sunt intuitive si surprind relatia cu realitatea.

In cazul utilizarii definitilor implicite semnificatia conceptelor depinde de alegerea axiomelor. Sensul enunturilor este dat de posibilitatea principala a verificarii lor logice, nu empirice.

Lucrarea lui Moritz Schlick este intitulata “Teoria generala a cunoasterii” – 1925.

Otto Neurath

Este preocupat de separarea stiintei de metafizica, propunand ideea evolutiei diferitelor discipline stiintifice spre o stiinta unitara, sustinuta cu aparat logico-matematic. El sustine teoria coerentei adevarului. “Cai ale cunoasterii stiintifice despre lume” – 1931.

Rudolf Carnap

“Edificiul logic al lumii” 1928, lucrarea cu care Carnap socoteste teoria stiintifica un sistem ordonat de concepte derivate din concepte fundamentale. Acestea din urma fiind reportabile la datul nemijlocit.

In aceasta acceptiune, relatia pe care o descrie teoria stiintifica e reductibila la datul nemijlocit. Logica simbolica e instrument de investigare a realitatii.

“Depasirea metafizicii” prin analiza logica a limbajului. Carnap sustine ca propozitiile metafizicii sunt lipsite de sens din doua motive:

opereaza cu cuvinte fara semnificatie;

leaga intre ele in mod gresit cuvinte cu semnificatie;

Carnap formuleaza “teoria revolutionista a sensului” potrivit careia sensul unui cuvant e dat de semnificatia sa. La Carnap cuvantul are semnificatie daca propozitia in care e utilizat sunt reductibile la propozitii protocolare, adica propozitii de observatie. Sensul propozitiei, adica ceea ce se gandeste prin propozitie, poate fi redus la continutul de adevar al propozitiei.

Ex: (utilizarea gresita a functiei sintaxei logice) “ Cum stau lucrurile cu acest nimic? Nimicul este mai originar, decat negatia si negarea … angoasa dezvalui nimicul.” (Ce este metafizica – Heideger).

Nu poate exista vreo propozitie metafizica, despre care sa se spuna ca are sens, intrucat sarcina pe care chiar metafizica si-o asuma e ceea de a prezenta cunostinte ce nu sunt accesibile stiintelor empirice.

Ex: (propozitii cu sens): tautologiile sunt adevarate in baza formei lor. Aceste propozitii nu spun nimic despre realitate dar servesc la transformarea enunturilor asupra realitatii.

In acest context, filosofia trebuie sa se restranga la analiza logica a limbajului, analiza ce are ca rezultat purificarea cunoasterii de propozitii fara sens si clarificarea logica a conceptelor in vederea formularii corecte a teoriei stiintifice.

Cercul de la Berlin

Hans Reichenbach

Cunoscut pentru o tentativa de abordare probabilista a adevarului ce incearca sa realizeze un acord intre empirism si mecanica cuantica. E cunoscut pentru incercarea de a justifica pragmatic inferentele inductive ca raspuns la criticile aduse metodologiei empirismului logic. E cunoscut pentru distinctia intre contextul justificarii si contextual descoperirii (ultimele sunt associate noii filosofi a stiintei). In contextual justificarii, obiectul de studiu al epistemologiei il constituie rezultatele teoriei stiintifice.

In contextual descoperirii obiectul de studiu il constituie actul creator in desfasurarea lui, adica mecanismul cercetarii stiintifice. Studiul se intituleaza “Experienta si predictie” 1938.

Carl Gustav Hempel

Plecand de la necesitatea utilizarii aceluiasi tip de explicatii in diferitele stiinte, elaboreaza “teoria nomologica a explicatiei” adica teoria explicatiei prin subsumare la legi.

Explicatie 2 tipuri de enunturi

v     enunturi referitoare la conditiile initiale si limita (de unde? Si pana unde?) pentru producerea fenomenului explicat;

v     legi generale privind desfasurarea fenomenului.

Explicatia este explanandum

Relatia dintre cele doua enunturi este explanansul.

Relatia ce leaga cele doua enunturi este deducere a enuntului descriptiv din legile generale si conditiile determinate de producere a fenomenului.

8: 30 aprilie 2009: W. v. O. Quine, K. R. Popper

A explica inseamna la Hempel a deduce enuntul descriptiv referitor la explanandum din explanans. Explicatia presupune indeplinirea catorva conditii:

v     explanans sa contina minim o lege generala, adica o propozitie conditionala ce poate fi confirmata sau infirmata de descoperiri empirice;

v     Explanans si explanandum sa contina numai enunturi cu sens, adica reductibile numai la enunturi empirice verificabile;

v     Explanandum sa rezulte logic din explanans;

v     Explanans sa contina enunturi adevarate.

In istorie exista schite de explicatii, situatie datorata cunoasterii partiale a antecedentelor explanandumului. Totusi nu e nevoie de comprehensiune, comportamentul uman fiind explicabil cu ajutorul legiilor generale. Comportamentul uman este explicat nestiintific prin motive; aceasta explicatie vine dinspre viitor spre prezent.

Willard van Orman Quine (1908 – 2000)

Este intemeiatorul empirismului pragmatic. Pricipalul studiu: “Doua dogme ale empirismului”. Studiul critica aceste idei din empirismul logic:

v     Distinctiei analitic sintetic;

v     Abordarii reductioniste a semnificatiei.

Studiul propune ca alternativa un model holist de dezvoltare a cunoasterii. Distinctia analitic – sintetic trebuie cercetata la nivelul limbajului. La acest nivel un enunt e considerat analitic daca e adevarat in virtutea sensurilor si independent de fapte. Conform acestei definitii exista doua tipuri de enunturi analitice:

v     Enunturi logic adevarate, adica adevarate, independent de interpretarea termenilor lor (ex: nici un om necasatorit nu este casatorit);

v     Enunturi analitice in sens larg, enunturi ce pot fi transformate in enunturi logic adevarate prin substituirea termenilor sinonimi (ex: nici un celibatar nu este casatorit);

In cazul enunturilor analitice, problema sensului este legata de problema sinonimiei. Daca se poate gasi un temei sinonimiei se poate prin aceasta intemeia analiticitatea. Un temei al sinonimiei ar putea fi definitia, dar definitia se bazeaza pe sinonimii anterioare.

Un alt temei ar putea fi intersubstituibilitatea termenilor. Dar din punct de vedere extensional, aceasta proprietatea nu e necesara, iar din punct de vedere intensional, inteligibilitatea limbajelor presupune intelegerea analiticitatii.

La nivelul limbajului nu se poate rezolva problema sensului propozitiilor. La nivelul relatiei limbajului cu realitatea, Quine pleaca de la faptul ca adevarul enunturilor e functie de limbaj si de fapte extralingvistice, adica are o componenta lingvistica si una factuala. Din aceasta perspectiva o propozitie analitica e o propozitie cu componenta factuala nula.

Quine se intreaba cum se determina componenta factuala a ………., componenta factuala care in empirismul logic reprezinta semnificatia enuntului. Quine interpreteaza in felul urmator principiul clasic (empirist logic) al semnificatiei: daca semnificatia unui enunt reprezinta conditiile adevarului lui, atunci a cunoaste semnificatia unui enunt inseamna a cunoaste cum trebuie sa fie lumea pentru ca acest enunt sa fie adevarat. Principiul clasic al semnificatiei e subsumat atomismului. Potrivit lui semnificatia intregului e determinat de semnificatia partilor.

In atomism fiecare enunt izolat poate admite o confirmare si o infirmare. Atomismul reprezinta o abordare reductionista, intrucat limbajul are o relatie complexa cu realitatea. Cele doua dogme ale emiprismului sunt legate. Daca se admite posibilitatea confirmarii sau infirmarii fiecarui enunt izolat se poate admite si existenta unor enunturi limita confirmate in gol, adica in absenta componentei factuale. Alternativa propusa de Quine empirismului logic este “holism epistemologic”.

Potrivit acestuia totalitatea cunostintelor umane reprezinta o retea care se ciocneste cu experienta de-a lungul marginilor. In conflict la periferie, determina neajustari in interiorul campului prin redistribuirea valorilor de adevar. Reevaluarea unui enunt implica reevaluarea altora, in interiorul retelei existand o multime de optiuni pentru alegerea enunturilor reevaluabile in lumina unei experiente.

Nicio experienta particulara nu este legata de un enunt particular. In acest context e lipsita de sens cautarea unei granite intre enunturi sintetice, valabile contingent pe baza experientei si enunturi analitice, valabile in general. Orice enunt poate fi facut valabil in general sau revizuit cu ajutorul unor ajustari suficient de drastice in alta parte a sistemului.

Karl Raimund Popper (1902 – 1994)

Popper este reprezentantul rationalismului critic. Rationalismul critic se dezvolta in baza obiectiilor formulate la adresa inductionismuli, la adresa teoriei confirmabilitatii si la adresa discreditarii categorice a metafizicii.

“Logica cercetarii” (1934) – inductia logica aflata la baza rationamentelor amplificatoare nu furnizeaza certitudini. Inductia logica nu rezolva problema originii cercetarii stiintifice. Ea explica cum sunt obtinute propozitii universale din cele particulare, nu si modul de constituire a propozitiilor particulare.

Mecanismul de constituire a acestora depaseste domeniul logicei intrand in psihologie. Din aceasta perspectiva nu este posibila o logica a cercetarii. Teoria empirist logica a confirmarii este eronata, intrucat se bazeaza pe afirmarea antecedentului din confirmarea consecventului. Din acest motiv, o teorie nu poate fi confirmata, ci doar testata. Popper elaboreaza modelul ipotetico – deductiv a teoriilor.

Propozitiile ce nu pot fi confirmate sunt ipoteze. Daca sunt propozitii universale, ipotezele nu pot fi testate direct ci prin consecintele lor empirice. Aceste propozitii sunt propozitii cu termeni observationali deduse din ipoteze.

Testarea consecintelor are ca rezultat verificarea sau infirmarea acestora. Oricat de mare este numarul consecintelor verificate experimental teoria nu poate fi considerate confirmata. Cu cat numarul de consecinte verificate e mai mare cu atat si incerderea cercetatorului in teorie creste.

O teorie in care cercetatorul are incredere este o teorie coroborata – un concept gradual. Gradul de coroborare al unei teorii creste in timp, odata cu cresterea numarului de consecinte verificate si cu cresterea severitatii verificarilor. Daca cel putin o consecinta empirica nu e verificata, adica e respinsa experimental, teoria este falsificata.

Falsificarea teoriei duce la elaborarea unei teorii noi. Falsificarea nu este concept gradual. O teorie este falsificata sau nu la un moment dat.

Compararea teoriei stiintifice in vederea alegerii teoriei preferabile se face dupa criteriul continutului empiric al teoriei (nr. de consecinte empirice identificate ale teoriei). Cu cat continutul empiric este mai mare cu atat creste si sansa de falsificare a teoriei, adica falsificabilitatea teoriei. Astfel, falsificabilitatea teoriei functioneaza drept criteriu de compararea a teoriilor. Sunt preferate teoriile cu falsificabilitate mare, adica teorii indraznete, cu un numar mare de consecinte empirice.



Falsificabilitatea este la Popper si criteriu de demarcatie. (teoria este stiintifica daca este falsificabila).

Conform criteriului falsificabilitatii, metafizica nu este stiinta. Popper nu neaga caracter cognitiv al metafizicii asa cum neaga empirismul logic. Pentru Popper metafizica si stiinta sunt doua solutii alternative la problema cunoasterii.

Potrivit lui Popper stiinta autentica are dimensiuni eroice, cercetatorul responsabil isi asuma riscul respingerii prin testare a teoriile indraznete. Teoria trebuie impinsa spre testele cele mai severe, falsificarea ei trebuie stimulata. Esecul este exploatabil cognitiv, progresul fiind rational si continuu. Progresul presupune o rasturnare repetata a teoriilor stiintifice si inlocuirea acestora.

“Cunoasterea si problema raportului corp – minte” (1969) – produsul mintii omenesti constituie o lume aparte diferita de cea a fenomenelor fizice si psihice. Produsul mintii omenesti constituie asa numita “lume a treia”. Un sector important al lumii a treia il reprezinta cunoasterea obiectiva, cunoastere alcatuita din teorii, probleme si solutii de rezolvare. Toate organismele rezolva probleme. Teoriile se formeaza dupa urmatoarea schema:

Pi TT EE P2 TT ……

Pi – problema initiala

TT – teorie propusa

EE – tesatrea teorie

P2 – rezolvarea tesatrii – aparitia unei noi probleme

Schema explica evolutia emergenta a umanitatii prin rezolvarea permanenta de probleme. Principala obiectie adusa de epistemologi lui Popper vizeaza respingerea pragmatica a inductiei simultan cu reintroducerea tacita a acesteia prin coroborare. Coroborarea e process de selectare a ipotezelor pe baza unor propozitii particulare.

9: 07 mai 2009: Noua filosofie a stiintei

Noua filosofie a stiintei; Thomas Kuhn

Thomas Kuhn (1922 – 1996) – “Structura revolutiilor stiintifice” (1962).

Potrivit lui Thomas Kuhn, modelul standard al teoriei stiintifice si abordarile critice asociate acestuia nu lamuresc modul in care a evoluat stiinta. Modelul standard este normativ, indicand cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca o teorie stiintifica. Kuhn propune o schimbare de obiectiv in epistemologie si anume orientarea cercetatorilor catre descrierea si explicarea cunoasterii stiintifice.

Acestui obiectiv nou ii corespunde si o schimbare de metoda in epistemologie, adica inlocuirea analizei logico – matematice a disciplinei deja constituite cu abordarea socio – istorica a constituirii si evolutiei disciplinei.

Aceasta abordare socio – istorica nu trebuie facuta cu ajutorul manualelor de specialitate, manuale care contin stiinta statica, fara a evidentia evolutia cercetarii stiintifice.

Kuhn propune cercetari ale:

v     Articolelor de specialitate din revista;

v     Memorii ale oamenilor de stiinta;

v     Corespondenta oamenilor de stiinta;

v     Prefetele lucrarilor stiintifice publicate.

Cu ajutorul acestora poate fi cuprinsa constituirea desciplinei stiintifice, si succesiune momentelor ei semnificative. Desfasurand un astfel de demers, Kuhn face doua constatari:

  1. Factorul principal in cercetare nu este omul de stiinta izolat, ci comunitatea de cercetatori – comunitate stiintifica. Aceasta reprezinta o grupare de oameni de stiinta din interiorul unei discipline, oameni ce impartasesc un set de ipoteze fundamentale, si principiile metodologice aferente acestora. Din acest motiv cercetarea epistemologica are o dimensiune interdisciplinara, utilizand cunostinte din psihologie, filosofie si sociologia stiintei.
  2. In evolutia unei discipline stiintifice pot fi izolate doua etape:
    1. O etapa timpurie numita faza preparadigmatica: aici exista mai multe comunitati stiintifice rivale apartinand scolilor aflate in disputa. Aceste comunitati promoveaza puncte de vedere diferite, privind fundamentele disciplinei, permanenta reluare a acestora, impiedicand progresul cercetarii;
    2. O etapa de maturitate numita faza paradigmatica: unul din punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este acceptat de majoritatea cercetatorilor, aparand astfel comunitatea stiintifica dominanta. Punctul de vedere acceptat reprezinta paradigma disciplinei respective. Din momentul aparitiei paradigmei cercetarea avanseaza spre rezolvarea problemelor specifice si astfel disicplina se afla in progres.

Principalele dimensiuni ale conceptului de paradigma sunt:

v     Paradigma contine ipoteze privind fundamentele disciplinei;

v     Paradigma contine reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme;

v     Paradigma contine aspecte metafizice, presupuse de ipotezele fundamentale ale disciplinei;

Faza paradigmatica este reversibila. In interiorul fazei paradigmatice se inregistreaza pentru diferitele discipline ritmuri inegale pentru dezvoltare. In faza paradigmatica avem o succesiune de perioade de stiinta normala si stiinta extraordinara.

Stiinta normala caracterizeaza etapa de dupa impunerea paradigmei si stabilire a standardelor comune de cercetare. Ea este caracterizata de rezolvarea problemelor lasate deschise de etapa anterioara si se desfasoara analog rezolvarii unui puzzles. Despre acestea se stie ca admit o solutie in interiorul paradigmei, cercetatorul fiind in cautarea respectivei solutii. O problema de stiinta normala are sens doar in interiorul paradigmei.

In timp cercetatorii intalnesc probleme ce nu pot fi rezolvate in interiorul paradigmei. Aceste probleme se numesc anomalii. Acumularea anomaliilor diminueaza increderea cercetatorilor in paradigma si determina cautarea solutiilor pentru inlaturarea anomaliilor. Demersul acesta face trecerea de la stiinta normala la stiinta extraordinara. Aceasta trecere are urmatoarele subetape:

v     In prima faza cercetatorii ignora anomaliile care sunt putin numeroase si continua cercetarea in interiorul paradigmei.

v     Elaborarea unor ipoteze ad-hoc, ipoteze care sa impace anomaliile cu paradigma;

v     Etapa de schimbare a paradigmei, adica etapa de revolutie stiintifica;

Revolutia stiintifica inseamna ca este stiinta extraordinara. Revolutia stiintifica presupune schimbarea comunitatii stiintifice dominante. Acest fapt se produce rar prin convertirea cercetatorilor, de cele mai multe ori revolutia stiintifica fiind asociata aparitiei unei generatii noi de cercetatori. Dupa revolutia stiintifica disciplina intra intr-o noua faza de stiinta normala.

Succesiunea de faze il indreptateste pe Kuhn sa vorbeasca de doua tipuri de progres stiintific in faza preparadigmatica:

  1. Progres cumulativ: caracterizeaza stiinta normala si presupune acumulare de solutii la probleme puse in interiorul paradigmei, fara descoperiri spectaculoase sau noutati majore.
  2. Progres necumulativ, adica prin salt: se sprijina pe teza incomensurabilitatii paradigmei, adica pe idea ca doua paradigme nu pot fi comparate. Kuhn considera ca nu exista continuitate intre paradigme. Paradigma noua isi impune setul propriu de concepte si limbaj propriu.

Paradigmele sunt intraductibile, din acest motiv nu se poate stabili care continut cognitiv este mai mare. Singurul avantaj al impunerii unei noi paradigme constituie iesirea din criza datorata numarului mare de anomalii si astfel instaurarea calmului necesar rezolvarii altor probleme de tip puzzles.

Criticile aduse teoriei lui Kuhn vizeaza:

v     Istorismul exagerat;

v     Eliminarea componentei logico – matematice din aparatul epistemologiei;

v     Presupunerea existentei unei componente irationale in activitatea omului de stiinta, componenta manifesta in alegerea paradigmei;

v     Banalizarea activitatii stiintifice in perioadele de stiinta normala;

v     Circularitate in definirea comunitatii stiintifice si paradigmei. Raspunzand acestei ultime critici, Kuhn propune fundamentarea epistemologica a paradigmei si fundamentarea sociologica a comunitatii stiintifice.

Raspunzand numeroaselor observatii legate de ambiguitatea termenului paradigma, Kuhn propune mai tarziu inlocuirea acestuia cu termenul de “ matrice disciplinara”.

Paul K. Feyerabend (1924 – 1994)

“Impotriva metodei” – 1975

Caracteristica definitorie a stiintei este capacitatea ei de a progresa. Stiinta se afla in permanenta in progres. Ea este mereu de felul stiintei extraordinare descrise de Kuhn. Vechea paradigma e mereu pusa la indoiala si noua paradigma e in de aparitie.

Nu exista stiinta normala in sensul pe care Kuhn il da termenului, adica stiinta care accepta ipoteze si reguli metodologice comune.

Stiinta este libera de orice constrangere metodologica. Orice teorie epistemologica trebuie sa accepte libertatea stiintei si a cercetatorului pentru a justifica progresul. Aceasta orientare se mai numeste si anarhism epistemologic, construit pe idea libertatii cercetatorului.

Cateva consecinte ale acestei libertati:

cercetarea stiintifica nu se desfasoara dupa o metodologie stabilita anterior. Nu exista o metoda stiintifica impusa. Regulile metodologice sunt conservatoare impiedicand progresul. Feyerabend nu respinge orice apel la metoda, ci idea existentei unei metodologii general valabile pentru stiinta. Raportul dintre stiinta si metoda este guvernat de principiul tolerantei. Orice metoda este buna daca da rezultate. Cercetatorul are libertatea deplina in alegerea metodei utile pentru cercetarile sale. Pentru stiinta nu exista morala. Principiul tolerantei neaga existenta unei paradigme unice. Nu exista decat strategii proprii si personalizate de cercetare. Progresul se naste pe fondul pluralismului teoretic. Teoriile rivale si concurente se confrunta in permanenta.

Anarhismul epistemologic presupune existenta unor mecanisme irationale pentru explicarea alegerii unei teorii sau ipoteze. Deciziile cercetatorilor depind de parerea majoritatii si de personalitatea cercetatorilor, nu de criterii obiective. Ca in politica, optiunea metodologica este tributara propagandei si persuasiunii.

O teorie nu poate fi respinsa numai in temeiul experientei. Orice experiment discerne intre doua teorii rivale. Teoriile sunt incomensurabile intrucat nu exista un limbaj de observatie neangajat teoretic.

10: 14 mai 2009: Toulmin, Lakatos. Ipoteza stiintifica

Steven Toulmin

“Intelectul uman” (1972) – in care autorul incerca sa elaboreze un model al dezvoltarii stiintifice. El cauta raspunsul la doua intrebari cu care lucreaza epistemologul:

v     Ce anume se modifica in progresul stiintei?

v     Cum se petrec modificarile in stiinta?

1. Suportul schimbarii in stiinta il reprezinta conceptele stiintifice. Aceste conceptii stiintifice sunt grupate in populatii de concepte, populatii ce genereaza in timp specializarile stiintifice. Punand conceptele stiintifice in centrul demersului epistemologului , Toulmin aduce o critica perspectivei lingvistice in epistemologie, aratand ca aceasta referindu-se la propozitii si la relatiile dintre propozitii . Propozitiile mascheaza conceptele. Schimbarile conceptuale se petrec dupa un model evolutionist , in care populatiile de concepte se comporta asemeni unei specii. Cadrul institutional reprezinta mediul de evolutie, inovatiile conceptuale acceptate sunt rezultatul unei selectii naturale. Dezvoltand aceste analogii, Toulmin elaboreaza o asa numita “ecologie sociala a stiintei”. Omul de stiinta este un element al mediului social si este totodata provocator al selectiei inovatiilor conceptuale. In selectia acestor inovatii intervin trei tipuri de criterii:

- cantitatea de noutate provocata de o modificare conceptuala;

- continutul inovatiei;

- tipuri de inovatii ce pot fi acceptate in traditia stiintifica a disciplinei;

Criteriile acestea determina rationalitatea stiintifica la momentul utilizarii lor. Asta inseamna ca rationalitatea este un parametru relativ. Odata cu schimbarile de mediu, in trecerea de la o etapa la alta, modificandu-se si criterile de selectie uitlizate, si implicit si criteriile de rationalitate.

2. Modificarea criteriilor de selectie marcheaza revolutiile stiintifice. Principalul factor ce intervine in modificarea criteriilor ce apartin aparitiei unei noi generatii de cercetatori. In evolutia stiintei pot fi inregistrae doua tipuri de schimbari:

- cumulative: realizate prin selectarea inovatiilor si introducerea acestora in traditia disciplinelor stiintifice.

- necumulative: realizate prin aparitia unor noi criterii de selectie.

Imre Lakatos

“Criticism si cresterea cunoasterii” (1970)

v     Conceptul de nucleu tare al teoriei:

o       Conceptul de centura de protectie;

o       Conceptul de program de cercetare;

Exista parti ale teoriei imuna la experienta. Adica parti neafectate prin nici un test empiric. Aceste parti alcatuiesc nivelul tare al teoriei. (ex: relatia dintre forta – masa – acceleratie in mecanica newtoniana).

In jurul nucleului se constituie simultan sau succesiv mai multe teorii. Acestea constituie centura de protectie a nucleului si sunt cele ce primesc socul testelor empiricie. Din nucleu sunt elaborate extinderi. Aceste extinderi alcatuiesc programul de cercetare al teoriei.

Programul de cercetare este rezultatul actiunii unei forte generative, euristice. Forta euristica masoara capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleul teorieica raspuns la provocariile testelor empirice.

Euristica poate fi (a) pozitiva sau (b) negativa:

a.       vizand dezvoltarea programului de cercetare;

b. vizand respingerea asaltul testelor empirice;

Cand o teorie isi pierde, epuizeaza forta euristica, trebuie inlocuita. Nu exista posibilitatea unor experimente cruciale, intrucat nucleele teoriilor sunt imune la testele empirice si nu pot fi selectate pe baza acestora. Singurul criteriu de selectie a teoriilor stiintifice este forta euristica a acestora.

Gereld Holton

“ Inventia stiintifica”(1982)

v     conceptul cheie: “themata”

In epistemologie exista doua acceptiuni ale termenului de stiinta, unul care se refera la stiinta deja constituita, la realizariile stiintifice, si cel care se refera la stiinta nascanda sau pe cale de a se naste, adica activitatea de cercetare stiintifica.

Stiinta nascanda este diferita de stiinta deja contituita. Ea este rationala in timp ce stiinta nascanda are si elemente de irationalitate. Aceasta idee e sustinuta de faptul ca in demersurile de cercetare nu sunt respectate intotdeauna canoanele rationale, si in faptul ca doi cercetatori pot interpreta diferit acelasi fapt.

Stiinta constituita (rationala) cuprinde o parte empirica si una analitica. Aceste doua componente sunt suficiente pentru a caracteriza orice enunt stiintific al stiintei constituite. Despre stiinta constituita se poate spune ca poate fi acceptate in planul empirico analitic. Acest plan este insuficient pentru a descrie stiinta nascanda. Aceasta opereaza cu presupozitii care nu apartin nici empiricului si nici analiticului. Aceste presupozitii reprezinta componenta irationala a stiintei, adica “themata”.

Rolul epistemologului este cel de a analiza thematic stiinta. Un robot sau un calcultor nu pot aduce inovatii in cunoasterea stiintifica, intrucat nu au abilitate thematica.

IPOTEZA STIINTIFICA

“hypothesis” ceea ce se pune dedesubt, temelie

Diferenta dintre ipoteza si principiu:

v     principiul isi intemeiaza existenta pe fapte care l-au impus, adica are o jsutificare anterioara;

v     ipoteza isi intemeiaza existenta pe succesul preconizat al constructiilr teoretice viitoare, adica are o justificare posterioara;

Ipoteza stiintifica este simultan element al cunoasterii dobandite si instrument al stiintei nascande. Din punct de vedere logic ipoteza este o presupunere facuta pentru a demonstra o teza care deriva din ea. Ipoteza nu se stie daca este adevarata, dar este utilizata ca si cum ar fi. Aceasta utilizare este logic indreptatita, intrucat, adevarul poate fi implicat si de adevar si de fals.

Din punct de vedere epistemologic ipoteza este anticipare a ceea ce nu este cunoscut inca, dar poate fi prefigurat prin analogie cu ceea ce este cunoascut. Ipoteza este rezultat al faptului ca gandirea nu se opreste la limitele cunoasterii experimentale. Ipoteza nu este nici fantezie pura, nici adevar categoric, ea este un enunt destinat verificarii.

11: 19 mai 2009: Ipoteza stiintifica (part II)

Ipoteza este o structura mentala, o structura inventata de cercetator. Ipoteza poate fi sugerata de fapte observabile. Ipoteza este inventie.

Ipotezele sunt independente de faptele care le sugereaza intrucat numeroase ipoteze pot da seama de acelasi ansamblu de fapte. Karl Popper socoteste ca ipotezele sunt rezultatul nevoii umane innascute de a descoperi regularitatile. Alaturi de logica in ipoteze intervin elemente intuitive, imaginativul si volitive.

“Ipoteza este enuntul unei relatii cauzale intr-o forma care permite verificarea empirica” (Chelcea).

Ipoteza este un enunt conjectural despre relatia dintre doua sau mai multe variabile, relatia este de natura probabilistica, legaturiile dintre variabile nu sunt certe.

Principala functie a unei ipoteze este cea de obtinere a unor cunostinte noi.

Structura ipotezei in disciplinele socio-umanului

O ipoteza alatura trei lucruri:

v     o unitate de felul grup, institutie, societate sau persoana;

v     o variabila de felul coeziune, inteligenta, democratie

v     un set de valori ale variabilelor de felul slab, puternic, inalt, exceptional.

Ipotezele pot fi formulate in doua variante:

v     Cu cat …………… cu atat………….



v     Daca ……………… atunci……………

Pentru a fi ipoteze, enunturile formulate astfel trebuie sa fie testabile, adica sa poata fi confruntate cu realitatea.

Evaluarea ipotezelor stiintifice

Ferdinand Gonsetl – reprezentantul neorationalismului dialectic -. Orice ipoteza este buna daca duce la rezultate bune. Pentru a fi admisa in cercetare, ipoteza nu trebuie sa fie decat plauzibila. In evaluarea ipotezelor stiintifice intervin cateva exigente constructive sau functionale. Plauzibilitatea este cea mai slaba dintre aceste exigente. Plauzibilitatea reprezinta gradul de incredere care poate fi atribuit ipotezei inaintea testarii. Plauzibilitatea are indicii. Pricnipalul indiciu il constituie noncontradictia interna (ipoteza are consistenta interna, enunturile ei sunt compatibile).

Contradictia interna poate fi grosolana sau subtila. Un alt indiciu este consistenta externa, compatibilitatea cu legiile si teoriile stiintifice. Aceste indicii sunt relative. Ele nu resping de la testare ipotezele ci le ierarhizeaza pe acestea.

O exigenta mai tare in evaluarea ipotezelor stiintifice este testabilitatea empirica. Aceasta presupune indicarea campului de validitate a ipotezei si a mijloacelor de verificare empirica a acesteia. Pentru a fi testabila ipoteza trebuie sa contina numai predicate ce pot fi cercetate, oricat de sofisticata ar fi cercetarea lor.

Testabilitatea este si ea relativa. Ipoteza este supusa initial unor teste vagi, apoi testele devin tot mai precise. Astfel ipoteza este tot mai controlabila.

Popper propune evaluarea ipotezelor prin gradul de coroborare adica rezistenta la testari severe. Coroborarea unei ipoteze este irelevanta pentru viitorul acesteia deoarece ipoteza poate fi depasita.

Testarea empirica a ipotezelor poate fi:

v     Directa, caz in care se testeaza ceea ce ipoteza enunta explicit.

v     Indirecta, in acest caz se testeaza implicatiile ipotezelor, respectiv consecintele acesteia, consecinte care i-au uneori forma predictiilor.

In urma testarii directe ipoteza este socotita adevarata. In urma testarii indirecte se considera ca ipoteza poate fi adevarata.

Structura logica a ipotezelor

Din punct de vedere logic ipotezele sunt implicatii.

p

q

p --> q

1

1

1

1

0

0

0

1

1

0

0

1

Ex: esti viu; iti bate inima; Daca esti viu atunci iti bate inima.

Ca functie logica o implicatie ia valoarea fals atunci si numai atunci cand antecedentul este adevarat si consecventul fals. Din tabelul functiei de adevar implicatiei, se observa ca falsul implica orice si adevarul este implicat de orice. Implicatia arata (este relevanta) doar ce se intampla cand antecedentul este adevarat.

Continutul informativ al unui enunt reprezinta numarul de situatii logice in care enuntul este fals. O propozitie spune mai mult despre realitate daca pe baza ei pot fi excluse mai multe moduri de realitati.

p

q

-->

<-->

&

V (disjunc)

1

1

1

1

1

1

1

0

0

0

0

1

0

1

1

0

0

1

0

0

1

1

0

0

Tab. 1

In cazul expresiilor propozitionale, continutul lor informativ depinde de continutul functiilor elementare componente.

O conjunctie mareste continutul informativ al expresiei, o disjunctie micsoreaza acest continut.

Ipotezele formulate “cu cat ……… cu atat………” au continut informativ mai redus decat ipotezele formulate “daca……..atunci……..”.

Alte exigente ale ipotezelor:

v     Probabilitatii: probabilitatea ipotezei este masura obiectiva a gradului de incredere constituita dupa ce ipoteza a intrat in procesul de testare. Plauzibilitatea determina admiterea ipotezei, iar probabilitatea determina acceptarea ipotezei.

v     Preciziei, adecvarii: reprezinta proprietatea ipotezei de a sustine previziuni corecte.

v     Potentialul de descoperire: reprezinta masura presupunerilor subiective continute in ipoteza. Potentialul de descoperire este inversul plauzibilitatii. O ipoteza cu plauzibilitate nula are potential de descoperire infinit.

12: 21 mai 2009

Strutura logica a ipotezei

Din punct de vedere logic sunt implicatii formulate:

v     Daca…………atunci………

v     Cu cat ……….. cu atat………..

unitate (U), variabile (var) si valori (val).

Ex: Cu cat grupa (U) este mai putin (Val) numeroasa (var), cu atat este mai (val) cooperanta (var).

In cazul implicatiei falsul implica orice si adevarul este implicat de orice. Daca se defineste continutul informativ al unui enunt ca numar de situatii logice in care enuntul este fals se constata ca implicatia are un continut informativ scazut in comparatie cu alte versiuni logice.

Reluare tabel 1.

Conjunctia are cel mai mult continut informativ. Stiind ca o conjunctie mareste continutul informativ si o disjunctie o micsoreaza.

Dimensiunile ipotezei

Dimenisunile caracteristice ipotezei “John Galtung (1967)”

Generalitatea ipotezei: se refera la adevarul relatiei dintre variabile, independent de conditiile spatio temporale.

Complexitatea ipotezei: complexitate data de numarul de variabile utilizate in formularea ipotezei.

Specificitatea ipotezei: data de numarul de valori ce pot fi atribuite variabilelor;

Determnarea ipotezei: opusul probabilitatii.

Falsificabilitatea: calitatea ipotezelor de a putea fi infirmate;

Testabilitatea: calitatea ipotezelor de a putea fi testate.

Predictibilitatea: reprezinta capacitatea ipotezei de a explica fenomenele si a face predictii bazate pe explicatii.

Comunicabilitatea: dimenisunea ce reprezinta calitatea ipotezei de a fi transmisa cu usurinta:

i. Spre comunitatea specialistilor

ii. Spre publicul nespecialist

Reproductibilitatea: reprezinta calitatea ipotezei de a duce la aceleasi concluzii prin repetarea demersului cognitiv:

i. Cine repreta?

ii. Ce se repeta?

Utilitatea: calitatea acestora de a fi folositoare in cercetarea stiintifica.

Tipuri de ipoteze

R.K. Merton, 1949

  1. Ipoteze teoretice: sunt interpretari noi ale faptelor si fenomenelor. Acestea sunt indirect testabile, adica sunt testabile prin consecintele lor si apar in conditiile de revolutie stiintifica;
  2. Ipoteze de lucru: sunt empirice, sunt direct testabile si apar in conditiile stiintei normale;

Elaborarea ipotezelor

deducere a acestora din teorie, teorie care este un sistem de ipoteze cu un nivel de maxima generalitate;

experienta directa si saturata teoretic a cercetatorului care ii confera acestuia capacitatea de a intui relatii intre fapte si fenomene;

analogia, fenomenele cu care se pun ipotezele in analogie pot fi de natura fizica, chimica, biologica.

Factori care intervin in elaborarea ipotezelor:

conditii praxeologice;

nivelul de dezvoltare stiintifica;

calitatile personale ale cercetatorului;

In cazul cercetarilor calitativiste, ipotezele sunt formulate pe parcursul cercetarii. In cazul cercetarilor cantitativiste, ipotezele sunt formulate in debutul cercetarii.

Justificarea ipotezei

Adica motivul pentru care cercetatorul o ia in calcul. Se poate face in doua moduri:

prin evidenta, denumind ansamblul de probe ce sprijina ipoteza;

validarea teoretica: reprezentand introducerea ipotezei intr-un context teoretic, ce ofera sprijin si control al enunturilor. Validitatea teoretica mareste rezistenta ipotezei la incercarile de infirmare.



Cand ambele sunt adevarate

Cand cel putin una este adevarata







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1164
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site