Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Antropologia postmoderna

Biologie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Mitocondria. Conversia energiei celulare. Organite specializate in producerea energiei celulare.
Tubul digestiv
BACTERII FITOPATOGENE
Bacterii, drojdii si mucegaiuri
Intestinul Subtire
RADIOIMMUNOASSAY / RIA
Adaptarea organismelor la mediul de viata
Test Biologie vegetala - SUBIECTE DE TIP COMPLEMENT SIMPLU
Antropologia postmoderna
Aparatul digestiv

Antropologia postmoderna

Daca ar fi sa comparam in treacat traseul termenului, sau mai bine spus al simptomului postmodern, in filosofie si antropologie, am descoperi ca in ambele domenii exista cate o lucrare care a 'precipitat' o stare de spirit, a sintetizat trasaturi care pareau mai degraba disparate, asezandu-le sub un nou program ideologic. Dupa cum este binecunoscut, publicarea de catre Jean Francois Lyotard a faimosului sau 'raport asupra cunoasterii' in 1979 [Conditia postmoderna] reprezinta acest moment de cotitura in filosofie. La fel de celebra va deveni in randul antroplogilor, cel putin in Statele Unite, lucrarea colectiva aparuta in 1986 la Berkeley sub titlul Writing Culture: The Poetics and Politics of Ethnography.




Editat de catre James Clifford si George E. Marcus, volumul Writing Culture insumeaza studiile prezentate in cadrul unui advanced seminar desfasurat in 1984 la Santa Fe, New Mexico, seminar care urma sa dezbata un subiect mai degraba restrans si ingust specializat legat de conditiile producerii textului etnografic. Interogatiile acestui subiect au relevant insa raspunsuri care s-au dovedit fundamentale pentru intreg campul disciplinei. Mai mult, au facut vizibil blocajul epistemologic al antropologiei moderne, o disciplina paralizata de un canon de cercetare prin care sunt produse mecanic cunostinte cu baza empirica greu generalizabile si greu comparabile, despre 'culturi insulare' aflate in prezentul etern al 'traditiei', identitatii etnice sau alteritatii exotice. Antropologia devenise la inceputul anilor ´80 o practica stiintifica divizata intre o partida care o reducea la metoda (culegere de 'date' prin observatie participativa in teren urmata de analiza acestora printr-o paradigma teoretica de la sine inteleasa) si o alta care fetisiza particularul cultural, cazand intr-o hermeneutica a formelor simbolice care interzicea orice comparatie transculturala. Writing Culture va reprezenta pentru antropologia 'de dupa Santa Fe' expresia crizei profunde in care se afla antropologia si debutul unei dezbateri cu multe ramificatii privind clarificarea statutului stiintific al disciplinei, scrierea etnografica, aspecte politice si etice ale investigatiei antropologice.

Trei aspecte trebuie amintite, pentru inceput, in legatura cu acest moment de cotitura din discursul antropologic.

Trebuie spus, in primul rand, ca cei mai multi dintre co-autorii volumului Writing Culture sunt in momentul publicarii volumului antropologi care au trecut prin canonul amintit mai sus, respectiv autori de texte etnografice bazate pe o indelungata munca de teren, unii in chiar site-urile antropologiei 'clasice' (Polinezia, Africa, America Latina). Insa aceeasi autori fac parte din generatia care si-a insusit canonul in anii ´60, ani care si-au pus deopotriva amprenta asupra personalitatii tinerilor studenti de-atunci si asupra 'terenurilor' antropologiei clasice, proaspat iesite din era coloniala. Formandu-se in paradigmele care s-au succedat in antropologie dupa sfarsitul colonialismului, autorii pe care-i avem in vedere au optat in deceniul sapte pentru antropologia interpretativa promovata in special de catre Clifford Geertz ca alternativa la antropologia marxista si ecologismul cultural. Prin prisma acestui traseu putem vedea turnura postmoderna a acestui grup pe de-o parte ca o rebeliune tarzie (reprimata in anii ´60) dar si ­ prin asumarea unui criticism de inspiratie marxista, sensibil la istoricitate si la agenda politica ­, ca o tentativa de a depasi culturalismul autoreferential al lui Geertz.

In al doilea rand, trebuie subliniat faptul ca dezbaterea postmoderna prilejuita de Writing Culture va fi indeosebi o dezbatere a antropologiei nord-americane, scena si actorii ei fiind parte din peisajul academic al universitatilor americane. Postmodernismul antropologic va fi ca urmare influentat puternic de receptarea puternica si creativa a postructuralismului si deconstructivismului continentale (Derrida in special) din critica literara si teoria literaturii din Statele Unite. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care postmodernismul antropologic american va fi mai degraba unul creativ, 'optimist', toti participantii la criza din anii ´80 producand ulterior lucrari care vizeaza iesirea din criza, gasirea unui drum nou pentru o practica antropologica regandita din temelii.

In fine, as mai mentiona faptul ca dezbaterile care debuteaza cu Writing Culture nu au fost parohiale, limitate la interesul unui grup restrans si ezoteric preocupat in mod autist de probleme formale si ignorat de alti specialisti la fel de prinsi in propriile paradigme. Dezbaterile au atras reactii si contrareactii, o arena deschisa fiind revista Cultural Anthropology pe care grupul de la Santa Fe a editat-o intre 1986 si 1991. Chiar daca azi momentul criticii postmoderne este deja istorie, putini mai sunt antropologii din Statele Unite care ignora problemele care s-au ridicat atunci. La fel ca in alte stiinte sociale si umane, si in antropologie postmodernismul a constrans productia stiintifica la autoreflexivitate, internalizarea criticii si sensibilitate vizavi de ideologiile prinse in fundamentele diferitelor epistemologii care justifica producerea de cunostinte despre om ca fiinta sociala si culturala.

Opera lui Geertz este 'solul' pe care postmodernismul in antropologie s-a instalat [v. Tema 7]. Acesta impartaseste cu postmodernismul in inteles mai larg trasaturi cum sunt refuzul obiectivismului, antifundationismul, scepticismul vizavi de autoritate in toate formele ei, contestarea holismului si in general a totalizarilor, a metafizicii prezentei, a sistemelor inchise, afirmand in schimb pluralitatea, relativismul, complexitatea ireductibila a vietii sociale, dependenta cunoasterii de putere, contingenta istorica, sociala si lingvistica a cunoasterii. Putem spune ca antropologia postmoderna 'recapituleaza' aceste atitudini, particularizandu-le pe domeniul ei si utilizand creativ potentialul critic dezvoltat in special in filosofie si teoria literara. Textele din Writing Culture trateaza subiecte cum sunt 'partialitatea adevarurilor', 'constituirea autoritatii', 'mascarea relatiilor de putere', 'limitele obiectivitatii in reprezentarea culturilor', 'iluzia comprehensiunii totale', 'modurile normalizatoare', toate acestea pornind de la textele cele mai reprezentative ale antropologiei moderne. Punctul lor comun de plecare este ceea ce se resimte ca fiind o 'criza a reprezentarii', care in antropologie trimite in primul rand la neadecvarea mijloacelor/perspectivei reprezentationale la obiectul ei specific, cultura, ca si la noile configuratii sociale contemporane. Acest subiect il voi trata in continuare pe seama textelor din Writing Culture si a lucrarilor produse ulterior de 'grupul de la Santa Fe'.

Criza reprezentarii

O abordare mai sistematica a problemei crizei reprezentarii in stiintele sociale este propusa de George Marcus si Michael Fischer intr-un volum care apare la scurt timp dupa Writing Culture (este vorba despre lucrarea Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Sciences, 1986) .

'Criza' este in primul rand particularizata istoric tinand de un timp in care ideile dominante din stiintele sociale sunt reevaluate. Ceea ce Geertz semnala la inceputul anilor ´80, respectiv o tendinta de 'stergere' a granitelor dintre diferite genuri si discipline, o 'fluidizare' a metodelor si ideilor, semnaland ca 'ceva se intampla in felul in care gandim despre felul in care gandim', Marcus si Fischer pun pe seama unei tendinte ciclice, incepand cu Iluminismul, de alternare a perioadelor de incredere in marile paradigme sau in teoriile unificatoare, cu perioade in care aceasta incredere se surpa, momente in care preocuparile teoretice se indreapta catre probleme de interpretare a detaliilor unei realitati care pare ca 'scapa' mereu 'marilor naratiuni de legitimare'. In ce priveste reprezentarea, realismul descriptiv, increzator ca atinge esenta lucrurilor, alterneaza cu ironia, rezultatul firesc al faptului ca aceleasi evenimente, fapte sau fenomene pot fi reprezentate prin conceptii care par a fi la fel de plauzibile dar care se exclud reciproc. In Statele Unite, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, criza se insinueaza o data cu erodarea increderii atat in paradigma parsoniana, care difuzase modele de echilibru si stabilitate deopotriva in investigarea ordinii sociale si a celei naturale, cat si in paradigma care, refulata in sistemul parsonian, marxismul, statea mai mult sau mai putin explicit in spatele teoriilor 'sistemului global'. Marcus si Fischer contextualizeaza aceasta neincredere crescanda prin schimbarea nefavorabila a pozitiei Americii si a influentei sale in lume dupa framantarile din Asia, in special, ca si prin perceptia disolutiei modelului statului liberal al bunastarii in interiorul tarii. O realitate sociala perceputa ca fiind din ce in ce mai fragmentata, instabila si imprevizibila se va traduce pe plan epistemologic ca neincredere in capacitatea teoriilor sociale existente de a o explica holistic. Vechile cadre conceptuale vor fi, incepand cu anii ´80, nu atat abandonate, cat suspendate, 'muzeificate', ideile lor ramanand in continuare resurse intelectuale utilizate in moduri noi si eclectice. Criza reprezentarii tine, prin urmare, de incertitudinea in legatura cu mijloacele adecvate de descriere a realitatii sociale.

Privita la scara istoriei gandirii moderne acesta incertitudine nu reprezinta ceva in mod particular nou. Exprimata in ironie ca stil reprezentational, o regasim la sfarsitul Iluminismului, in ultima parte a secolului XIX, ca si in ani ´20-´30 din ultimul secol. Ce difera este raspunsul pe care epocile de 'certitudine' il propun, si care de obicei incearca sa depaseasca conditia ironiei. Un model pentru o astfel de depasire e oferit de Hayden White (Metahistory, 1973) care interpreteaza marile paradigme 'tari' asupra istoriei si societatii din secolul XIX prin intermediul a trei genuri narrative/dramatice: romanul, tragedia si comedia. In 'naratiunea' romanesca autorul se auto-identifica emfatic cu eroul care gaseste raspunsuri la intrebari ce transcend istoria; in etnologie un astfel de exemplu ar fi James Fraser cu Creanga de aur, marturie a ratiunii care izbandeste prin secole de superstitie. Tragedia, pe de alta parte, pune in lumina conflictele sociale, ca forte pe care individul nu le poate ocoli, dar care fac vizibil in cele din urma un sens superior. Viziunea lui Marx asupra conflictelor de clasa ce survin alienarii muncii ar fi un exemplu pentru 'paradigma tragica'. In fine, comedia e reversul tragediei: in ciuda conflictelor, reconcilierile si triumful sunt posibile, deseori reprezentate in euforia festivalurilor si ritualurilor pacifice. Viziunea asupra solidaritatii sociale expusa de Durkheim in Formele elementare ale vietii religioase ar cadea in acest al treilea lot. White descrie reprezentarea in care s-a miscat stiinta sociala a secolului XIX ca miscare progresiva de la roman la tragedie si comedie, miscare ce esueaza insa in reprezentarea ironica, ce devine o preocupare majora in operele lui Nietzsche si Croce.

Chiar daca nu repeta miscarea descrisa de White, si stiintele sociale ale secolului XX manifesta o oscilatie continua intre moduri realiste de descriere si ironie, ultima caracterizand in mod particular anii ´20-´30 si ´70-´80. In aceasta ultima perioada se inregistreaza insa un alt tip de reactie fata de reprezentarea ironica. Postmodernismul este curentul de gandire care va reevalua valentele ironiei in descrierea realitatii sociale. Ce definitie dau insa Marcus si Fischer ironiei? 'Ironia este nelinistitoare: este un mod reflexiv de a anticipa esecul tuturor conceptualizarilor sofisticate. Din punct de vedere stilistic, ironia angajeaza mijloace retorice prin care este exprimata neincrederea, reala sau jucata, a autorului cu privire la propriile sustineri. Ironia e adesea centrata pe recunoasterea naturii problematice a limbajului, pe potentialul de absurditate al oricarei caracterizari lingvistice a realitatii, fapt care este sugerat prin tehnici satirice.' Dupa cum spuneam, spre deosebire de alte raspunsuri date atitudinii ironice, de obicei de contracarare, gandirea postmoderna nu-si mai propune sa scape de natura critica si adanc suspicioasa a modului ironic de reprezentare, ci dimpotriva, o utilizeaza alaturi de alte strategii de producere a reprezentarilor despre societate. Aceasta conciliere provine din asumare faptului ca devreme ce toate perspectivele si interpretarile sunt pasibile de revizuiri critice, acestea trebuie in cele din urma sa fie concepute ca nefiind altceva decat un sir de alternative deschise. Singura cale pentru a obtine o viziune plauzibila despre lume si cunostinte credibile ramane o epistemologie sofisticata care recunoaste ireductibilul, paradoxalul, contradictoriul, ironia si incertitudinea ca dimensiuni care survin inevitabil in explicatia activitatilor umane.

Incertitudinea fata de modurile de reprezentare pune sub semnul intrebarii, dupa cum am vazut, marile paradigme. In perioadele de criza continutul teoriilor sociale este politizat si relativizat sub aspect istoric. Este momentul in care limitele teoriilor devin clare si in care orientarea interogatiilor se indreapta catre procesul efectiv al cercetarii, catre cautarea unor noi metode si strategii de reprezentare. In cazul antropologiei (ca si al istoriei) cercetarea tine in proportie semnificativa de procesul reprezentarii intr-o forma narativa a realitatilor sociale si culturale. Aici vor fi plasate eforturile inovatoare, plecandu-se de la convingerea ca monografiile fundamentate pe un bogat material empiric si care sunt autoreflexive fata de strategiile lor narative vor fi in acelasi timp opere semnificative din punct de vedere teoretic. Aceasta este una dintre premisele importante ale antropologiei postmoderne, premisa care a deschis, pe de-o parte, calea pentru critica procedurilor canonice de reprezentare si, pe de alta, a conturat un orizont de legitimitate pentru experimentalismul reprezentational.

Am prezentat, mai sus, o perspectiva generala asupra 'crizei reprezentarii' in stiintele sociale, asa cum este vazuta aceasta de catre antropologi. Care sunt insa ideile centrale care au declansat la inceputul anilor ´80 convingerea ca antropologia se gaseste intr-o situatie de criza? Si in ce fel se particularizeaza criza in cazul antropologiei?



In primul rand prin aparitia convingerii ca schimbarea accentului asupra a ceea ce este central in practica antropologica, de la observatie catre text (producere textuala, scriitura), pe care Geertz a indicat-o pentru prima data, are implicatii decisive care trebuie urgent explorate. In introducerea la Writing Culture, James Clifford reitereaza importanta acestei descoperiri, specificand in acelasi timp ideile care-i sunt subiacente : '[In antropologie] nu incepem cu observatia participativa ci cu scrierea, cu producerea textelor. Nemaifiind considerata o actiune marginala, ocultata, scrierea s-a impus ca fiind fundamentala pentru ceea ce fac antropologii, atat pe teren cat si in afara acestuia. Faptul ca acest lucru nu si-a impus evidenta si nu a fost serios dezbatut pana de curand dovedeste persistenta unei ideologii care afirma transparenta reprezentarii si caracterul nemijlocit al experientei, ideologie ce reduce reprezentarea la metoda: a tine note de teren corecte, a construi harti exacte si a 'redacta' rezultatele.' Aceasta ideologie intra in disolutie o data cu recunoasterea urmatoarelor idei:

cultura este compusa din reprezentari si coduri care sunt puternic contestate;

poeticul (in sens de poiesis) si politicul sunt inseparabile;

stiinta nu se gaseste 'deasupra' sau 'dincolo' de procesele istorice si lingvistice;

genurile academice si literare se intrepatrund in descrierea culturala;

descrierea culturala este propriu-zis experimentala si implica intotdeauna dimensiuni etice;

accentul pe producere textuala si retorica pune in evidenta caracterul construit, natura artificiala a reprezentarii culturale.

Ultima asertiune este probabil cea mai importanta: ea scoate in evidenta, recunoaste, caracterul fictional al productiei etnografice, faptul ca descrierea unei alte culturi implica inventivitate si imaginatie. Aceasta recunoastere nu insemna insa bascularea pur si simplu a etnografiei sub rubrica 'literaturii de fictiune', a inventivitatii pure si nestavilite, ci acceptarea faptului ca procedurile literare ­ naratiunea, metafora, utilizarea sensurilor figurate, etc ­ nu sunt doar elemente secundare, accesorii decorative situate alaturi de observatiile factuale. Procedurile literare 'afecteaza felul in care fenomenele culturale sunt inregistrate, de la primele ´observatii´ din notele de teren, pana la monografia publicata, ca si felul in care diferite configuratii ´capata sens´ in actul propriu-zis de lectura.' Folosirea termenului de 'fictiune' in literature postmoderna isi pierde conotatia de 'falsitate', sau oricum de atribut ce se opune adevarului, semnaland mai degraba partialitatea adevarurilor culturale si istorice. Noua perspectiva vede etnografiile bune ca 'fictiuni adevarate', insa aceasta doar pe seama slabirii oximoronului, reducerea lui la afirmatia banala ca toate adevarurile sunt construite. Un exemplu de astfel de interpretare este dat de Vincent Crapanzano (in Writing Culture) care compara figura etnografului cu cea a lui Hermes: singura promisiune pe care o poate face este sa nu minta, stiind ca nu va putea sa spuna intreg adevarul. 'Citind' o cultura straina 'peste umerii nativului', cum vroia Geertz, adica indirect si inevitabil aproximativ, antropologul isi cunoaste in sinea sa limitele; insa pentru a fi credibil 'trebuie sa isi faca mesajul convingator , trebuie sa foloseasca toate mijloacele persuasive care-i stau la dispozitie pentru a convinge asupra adevarului relatarilor sale ', ceea ce nu se poate realiza fara implicarea unor artificii literare stufoase, a caror importanta este insa considerata periferica. Rezultatul este o scriitura in care tehnicile retorice si literare autorizeaza textul si in acelasi timp il submineaza (in pretentia sa de fidelitate). Textul etnografic este minat de astfel de paradoxuri care sunt generate de cel mai important dintre ele: etnografia trebuie sa faca nefamiliarul familiar, pastrand in acelasi timp caracterul sau exotic. Fictionalul se insinueaza, prin urmare, chiar si in cea mai 'realista' descriere, iar asumarea acestei limite este o urgenta, afirma postmodernii. Limitarile sunt de fapt multiple, si ele tin nu doar de ceea ce se spune ci si de ceea ce nu se spune, sustine tot in Writing Culture Talal Asad. Fictiunile etnografice se bazeaza intotdeauna pe excluderi sistematice si contestabile. Aceasta poate presupune inabusirea vocilor incongruente ca si maniera in care se citeaza anumite marturii ori se ignora anumite circumstante istorice sau personale. Chiar alegerea tropilor, a figurilor de stil, a alegoriilor presupune un proces de selectie care impune asupra sensurilor traducerii culturale. Desigur aceste excluderi ridica probleme etice si politice: cine vorbeste (de ce vocea 'autorului' trebuie sa fie dominanta), in numele cui, cu ce justificare si cu ce consecinte pentru cei reprezentati? Chiar si cele mai bune etnografii sunt sisteme sau economii ale adevarului si deci ale puterii, in interpretarea lui Foucault, ceea ce reclama o noua sensibilitate fata de celalalt si 'tact reprezentational'. In fine, antropologia postmoderna asuma si limitele culturale ale imaginatiei etnografice, care tine inevitabil de 'forma noastra specifica de viata' si care, sub protectia ideologiei stiintei ca 'discurs neutru' din punct de vedere valoric si moral, tinde sa impuna categorii straine spiritului altor culturi.

Sintetizand, scriitura etnografica este determinata, dupa Clifford, in cel putin sase feluri: 1) contextual: utilizeaza un mediu social cu sens pe care il re-creeaza; 2) retoric: utilizeaza si este afectata de conventile exprimarii in scris; 3) institutional: etnograful scrie in interiorul sau impotriva unor traditii, discipline, auditorii specifice; 4) generic: etnografia se distinge ca gen de genul nuvelei si al relatarii de calatorie; 5) politic: autoritatea de a reprezenta realitatile culturale este inegal distribuita si adeseori contestata; 6) istoric: toate conventiile si constrangerile de mai sus sunt supuse schimbarii.

Sesizarea unei crize a reprezentarii a deschis un larg orizont critic pentru antropologia postmoderna care si-a stabilit ca sarcina evaluarea procedurilor de textualizare a 'Celuilalt' in etnografia moderna, precum si interogarea procesului reprezentarii in sine. Cu alte cuvinte, a reorientat provizoriu antropologia dinspre relatiile cu alte culturi catre relatia reflectata cu propria traditie si cu alte traditii de reprezentare (literare, filosofice). Apreciez ca axele dupa care este structurat orizontul critic amintit mai sus sunt textul, ideologia si metoda. Mai detaliat: critica vizeaza procedurile de constructie a textului etnografic, elementele ideologice prinse in epistemologia disciplinei si limitele metodologice ale cercetarii bazate pe observatia participativa. Critica desfasurata dupa aceste trei directii a afectat toate elementele pe care se sprijina practica antropologiei moderne: munca de teren, 'culegerea datelor', inregistrarea lor (sensul arhivei), comparativismul, pozitia antropologului fata de cei cercetati (raportul subiect-obiect), sensul cumulativ al stiintei, pretentia de obiectivitate a cunostintelor, procedurile de validare.

Ma voi limita in cuprinsul acestei teme la ilustrarea a doua dezvoltari critice reprezentative: critica monologismului si critica holismului.

Critica monologismului

Modalitatile de reflectare a intersubiectivitatii in textul etnografic reprezinta o preocupare importanta a antropologiei postmoderne. Aceasta preocupare este o consecinta a criticii reprezentarii etnografiei clasice care a surmontat una dintre problemele cele mai semnificative pentru specificul disciplinei. Telul cercetarii antropologice este, in formularea postmoderna, reprezentarea culturii ca discurs social (Cf. Geertz), discurs care poate fi inteles in adevarul sau doar prin intermediul comunicarii intersubiective. Comunicarea directa cu nativii este cruciala pentru a putea accede 'din interior' - 'din punctul de vedere al nativului', cum pretind antropologii ­, la 'lumea' celuilalt, iar aceasta comunicare ia cel mai adesea ­ in interactiunile din teren ­ o forma orala: cea a dialogului. Reprezentarea textuala a interactiunii dialogice ridica insa o seama de dificultati, pe care etnografia clasica ­ prin tehnicile ei de constituire a autoritatii textuale - le-a ocolit.

Pentru a arata dificultatea problemei, Clifford apeleaza la sensurile pe care Benveniste si Ricoeur le-au dat 'discursului'. Pentru Benveniste discursul este un mod de comunicare ce presupune prezenta intrinseca a subiectilor vorbitori si a situatiei imediate de comunicare. Discursul este caracterizat de existenta (explicita sau implicita) a pronumelor 'eu' si 'tu', si de cea a indicatorilor deictici ­ 'acesta', 'acela', 'acum', etc. -, care nu semnaleaza ceva dincolo de ei, ci doar imediatitatea situatiei comunicarii. De asemenea, discursul nu transcende ocaziile particulare in care subiectii isi apropriaza acele resurse lingvistice care le permit comunicarea dialogica. La randul sau, meditand asupra diferentei dintre 'discurs' si 'text', Ricoeur argumenteaza ca discursul nu poate fi interpretat in aceeasi maniera deschisa, potential publica, in care textul este 'citit'. Pentru a intelege discursul 'trebuie sa fi fost acolo' in prezenta subiectilor aflati in dialog. Pentru a deveni text, discursul trebuie sa devina 'autonom', sa separe afirmatiile de cel care afirma si de intentia sa auctoriala. Interpretarea nu mai este interlocutiune; ea nu mai depinde de faptul de a fi in prezenta vorbitorilor.

Relevanta acestei ultime distinctii pentru etnografie este evidenta. Rezultatul dialogului dintre antropolog si nativi se obiectiveaza ca text; in prima instanta prin faimoasele 'note de teren', care vor reprezenta, alaturi de interviuri si chestionare, 'materia prima' pentru scrierea etnografiei. Insa translatia dialogului intr-un corpus de text separat de contextul discursiv al producerii lui are importante consecinte pentru autoritatea etnografica. In primul rand, explicatiile informantilor sau descrierile obiceiurilor nu mai solicita specificari de forma 'x a transmis mesajul Y'. Sau un ritual textualizat nu mai depinde de producerea acelui eveniment de catre anumiti actori. Aceste texte devin, in schimb, evidentele unui context ce inglobeaza ­ ale unei realitati 'culturale'. In al doilea rand, pe masura ce autorii specifici si actorii unui ritual sunt separati de productiile lor, un nou 'autor' este inventat pentru a da seama de lumea sau de contextul pe care textul insusi il produce in mod fictional. Acest autor generalizat va purta diferite nume: 'punctul de vedere al nativului', 'nuerii', 'trobriandezii', 'dogonii', etc. Prin reprezentarea nativilor ca subiecti ce au fost redusi la o esenta, la un 'subiect absolut', caruia i se aloca intentii, acte de vorbire, actiuni particulare, etnograful inlatura ambiguitatile si diversitatea sensurilor sau mesajelor prin construirea unui portret integrat. Ceea ce ni se ofera este o imagine generala, in care o presupusa diversitate de perspective a fuzionat intr-un soi de ideal platonic. Situatia discursiva si interlocutorii specifici sunt 'filtrati' si exclusi din textul etnografic, afirma Clifford, ca si notele de teren, eliminandu-se astfel toate elementele intermediare de cercetare care ar putea asigura transparenta cercetarii sau chiar falsificarea rezultatelor ei. Autorul insusi dispare din text, lasand locul unui monolog care 'se spune' de la sine, facand obscura sursa sa dialogica. Nu in intregime, este adevarat; exista anumiti topoi acceptati: fragmente de interviuri apar sporadic. Functia lor este insa retorica; ele garanteaza autenticitatea experientei de teren, reitereaza forta lui 'I was there', confirma realismul relatarii.



Dintr-o cu totul alta pespectiva, probabil ca nu este gresit sa apreciem ca dialogul care este ocultat in text reapare (ca dialog real sau simulat) de partea cealalta a textului sau dincolo de el. Si anume, catre cititor, catre auditoriul pe care etnograful il are in atentie si ale carui conventii stiintifice, preferinte estetice sau convingeri politice sunt respectate, vizate sau contestate. Malinowski discuta aprins cu studentii, tine conferinte publice, raspunde la obiectii. Radcliffe-Brown este la randul sau o personalitate 'vulcanica si dramatica , un soi de superman care exercita o autoritate de fier asupra andamanezilor'(Adam Kuper, 1999) , si care la Cambridge se pronunta public asupra oricarui subiect. Margaret Mead simuleaza in textele ei dialogul intercultural, in care cultura americana face concesii ­ recunoscand treptat valoarea relativismului ­ celorlalte culturi. In acest 'dialog', intersubiectivitatea dintre antropolog si nativi, pierduta sau ocultata in text, este inlocuita de cea dintre antropolog si cititori/auditoriu, situatie dialogica in care antropologul asuma de data aceasta subiectivitatea nativilor, asa cum el a creat-o, ii reprezinta (in sensul ca 'vorbeste in numele si de partea lor'), justificat fiind de 'ritul de trecere' al muncii de teren si de ideologia 'salvarii' unui 'bun de patrimoniu cultural al umanitatii'.

Critica holismului

O data cu trecerea de la antropologia secolului XIX, ce privea culturile prin paradigma evolutionista a Omului in general, catre antropologia organizata in jurul metodei etnografice, si perspectiva asupra holismului a suferit o schimbare radicala. Tendintele impetuoase ale ale evolutionistilor (si, ulterior, la inceputul secolului XX ale difuzionistilor) de a produce interpretari globale au fost abandonate. In calitate de etnograf, noul tip de antropolog si-a concentrat atentia asupra unui alt tip de holism: in loc de a mai produce judecati despre om valabile universal, antropologul isi propune sa reprezinte un mod particular de viata in toate detaliile ei. Esenta reprezentarii holismului in antropologia moderna nu este aceea de a produce un catalog sau o enciclopedie, ci de a contextualiza elementele unei culturi si de a face conexiuni sistematice intre acestea. 'Cultura' ca atare, obiectul de cercetare, este definita de Edward Tylor ca find un intreg: 'Cultura este acel intreg complex care include cunostinte, credinte , arta, legi, sisteme morale, obiceiuri si orice alte capacitati si obisnuinte pe care omul si le insuseste ca membru al societatii'. Postularea culturii ca intreg si stabilirea ca sarcina a antropologiei evidentierea conexiunilor dintre elementele ce o constituie sunt cele doua elemente care vor constrange etnografia moderna sa utilizeze o tehnica reprezentationala care o va particulariza ca gen deopotriva literar si stiintific.

Analiza si deconstructia acestei tehnici reprezentationale - ca modalitate de textualizare ce trebuie sa probeze faptul ca subiectul a fost acoperit in intregime si ca analiza se refera la un intreg ­ este preocuparea lui Robert Thornton in studiul The Rhetoric of Ethnographic Holism (In George E. Marcus (ed), Rereading Cultural Anthropology, 1992). Thornton isi incepe analiza prin enuntarea problemei: spre deosebire de botanist, de pilda, care are o unitate discreta in fata lui, planta, etnograful trebuie sa imagineze 'intregul' ­ societatea ­ si sa transmita aceasta constructie catre cititori, impreuna cu locurile vazute, dialogurile auzite, persoanele pe care le-a intalnit. Cum se poate descrie insa un intreg care nu se gaseste intr-un 'loc' si nu poate fi 'cuprins cu vederea'? Pentru a realiza aceasta descriere etnografii au apelat la clasificare ca si figura retorica. Prin retorica clasificarii etnografii au asigurat acel sens al 'inchiderii' pe care genuri cum sunt literatura sau jurnalul de calatorie il realizeaza prin desfasurarea pe capitole a naratiunii sau prin descrierea tuturor locurilor vazute. Retorica clasificarii este cea care structureaza descrierea 'itemilor' derivati din experienta cercetarii in teren si asigura ca subiectul a fost acoperit in intregime. Cat despre cealalta constrangere, probarea faptului ca analiza se refera la un intreg, aceasta se realizeaza prin implicarea structurii sociale, ca set limitat de relatii care se pot stabili in cadrul unei societati. Specificarea structurii sociale survine ca urmare a epuizarii elementelor de clasificare (in sens de 'sfarsitul a ceea ce a fost de clasificat'), avand acelasi rol al inchiderii pe care in romanul politist, de pilda, il are stabilirea vinovatului: reevaluarea tuturor personajelor si a rolurilor pe care le-au jucat. Structura sociala este imaginea coerentei si a ordinii creata prin intermediul textului pentru a da seama de ceva din afara lui. In plus, implicarea structurii sociale are rolul de a da un sens transcendent contingentelor experientei din teren. Intalnirile cu anumiti oameni, participarea la un ritual care in acel moment istoric se desfasoara intr-un anume fel, culegerea mitului intr-o varianta si nu in alta sunt narate in textul etnografic cu acest proiect retoric in minte: ele dau seama de o realitate stabila, atemporala, ce le transcende si pe care o ilustreaza momentan. Structura sociala ca premisa de cercetare si ca trop retoric le-a dat antropologilor din perioada clasica justificarea pentru cercetarea societatilor primitive in 'prezentul etnografic' (istoria este irelevanta pentru structura sociala; stiinta este interesata de continuitatea sociala) si a asigurat elementul formal care permitea comparativismul.

Ca urmare, afirma Thornton, daca cunoasterea in antropologie survine la nivelul proiectiei retorice, si nu al detaliilor descriptive, intrebarea asupra felului in care etnografiile 'functioneaza' isi gaseste raspunsul la nivelul modalitatilor retorice de constructie a texului. Interesul cade asupra modului in care etnografiile, desi utilizeaza detalii descriptive care se gasesc si in alte tipuri de texte, produc un anumit 'efect' care le este caracteristic. Mai precis, 'efectul' in cauza, asemanator cu cel produs in cazul nuvelei sau al naratiunii in general, este de a crea un sens al intregului si al ordinii, pe care daca textul ne convinge, il creditam ca real sau posibil. Dupa ce citim o etnografie buna ne spunem 'lucrurile ar putea sta chiar asa'. Insa in cazul etnografiei lucrurile stau altfel, afirma Thornton, iar criticismul trebuie sa ia in atentie tocmai aceasta disjunctie intre efectul pe care scriitura il produce si ceea ce se intampla in realitate.

Fara indoiala, intregurile sociale nu pot fi experimentate de catre un singur observator; ca urmare, intinderea vietii sociale ce depaseste puterile observatorului trebuie imaginata. Insa aceasta imaginare a intregului social nu include doar ceea ce este descris. Imaginatia antropologica implica in mod inevitabil realitati care sunt sau au fost realizate in trecut sau sunt realizate in prezent, sau cele care exista doar ca posibilitati. O referinta indirecta la o realitate anterioara este mereu prezenta, fie ca e vorba despre o viziune ideala a societatii - existand intr-o stare de perfectiune utopica sau una de teroare absoluta, de armonie sau negare a tuturor valorilor ­ sau despre trecutul imaginat al antichitatii, ori despre taramurile indepartate ale calatoriilor din alte vremuri. Aceste lumi-intreguri imaginare reprezinta tipare imaginative pe care antropologul le impartaseste in mod difuz cu cititorii si pe seama carora 'fictiunea esentiala' a etnografiei functioneaza. Lumile, imaginile, scenariile in cauza reprezinta modele, arhetipuri, in raport cu care realitatea 'terenului' este descrisa, comparata, judecata. Fictiune acestor intreguri este si cea care garanteaza facticitatea 'faptelor' din teren. Intregurile sociale sunt imaginate si in relatie cu alte tipuri de intreguri ce caracterizeza gandirea occidentala, si in raport cu care doctrina etnografica a holismului capata credibilitate. In fapt, notiunea de intreg traverseaza stiintele sociale in forme diverse, fiecare dintre ele contribuind la legitimarea unui tip de intreg: 'adevarul', 'limbajul', 'gandirea', 'statul-natiune', etc., toate sunt concepute ca intreguri, in principal ca urmare a unei istorii intelectuale particulare. In cazul etnografiei, mijlocul retoric al clasificarii determina un mod particular de implicare a intregurilor. 'Fictiunea esentiala' a etnografiei presupune ca 'intregul social' este format din parti, cele mai multe argumente teoretice fiind orchestrate in jurul acestei teme. Fie ca partile sunt considerate a fi persoane, grupuri, institutii, simboluri, sau diferite combinatii, se presupune ca 'intregul social' este format doar din aceste parti. Pe de alta parte, textul etnografic se construieste la randul lui pe seama unor parti ­ notele de teren - , care reprezinta sinteze ale observatiilor disparate despre comportamente, limbaj, ritual, dans, arta sau alte aspecte ale manifestarilor culturale, dispunerilor spatiale, etc. Aceste mici fragmente de comportament sau de gandire standardizate, formalizate, reprezinta elemente ale inregistrarii din teren, fiind considerate 'reale'- ca urmare a experientei - si, ceea ce este cel mai important, ca fiind impartasite de antropolog cu nativii. Insa o data ce ele sunt relationate si combinate intre ele, aceste inregistrari nu se mai refera la experienta in acelasi fel. 'Experienta terenului' devine deopotriva experienta vietii sociale si cea a fragmentelor textuale in care este inregistrata. Textul final al etnografiei, cartea, va fi formata din capitole si diviziuni care reflecta ideea societatii conceputa ca 'suma a partilor'. Ca si in cazul societatii, care se presupune ca este compusa din parti care se determina mutual, intregul textului este compus din fragmente textuale. Aparenta de intreg a societatii survine ­ crede Thornton - din acest proces de colectare si combinare textuala, si are mai mult de-a face cu intregul concret al cartii decat cu presupusa unitate a partilor sale. Fictiunea etnografica a intregului social functioneaza pe seama analogiei dintre text si partile lui ­ titluri, capitole, subdiviziuni, paragrafe ­ si societate si 'partile' ei ­ indivizi, clanuri, grupe de varsta, etc. Aceasta analogie este, evident, mistificatoare, caci 'intregurile sociale' nu pot fi compuse din parti in acelasi fel: ele nu se formeaza prin insumare. Fragmentele textului, clasificarile textuale, induc iluzia ca realitatea sociala (sau cultura) e partajata in elemente discrete care stau intr-o relatie izomorfa cu textul. Cu alte cuvinte, partile textuale sunt confundate cu partile sociale.

Rezumand: in existenta cotidiana realitatea sociala ni se prezinta ca fiind continua. Solicitata sa o reprezinte prin text, etnografia este constransa sa-i da un anumit sens al inchiderii. In cazul etnografiei, aceasta inchidere este realizata prin jocul textual al referintei la obiect si al referintei la sine, joc pe care imaginatia clasificatoare il permite cu anumite limite. Cea mai importanta limita este producerea de entitati sociale discrete ca artefacte ale descrierii textuale. Acest lucru este posibil prin substituirea experientei cotidianitatii terenului cu logica clasificarii.

Iesirea din aceasta dilema, conchide Thornton, presupune imaginarea de noi strategii reprezentationale. Incercarea lui Geerz de a depasi raportul ambiguu si distorsionant dintre text si realitate prin considerarea realitatilor sociale si a culturii ca 'texte' nu a facut decat sa mascheze problema, lasand-o nerezolvata.

Alternative postmoderne



Pornind de la ceea ce este resimtit ca o 'criza a reprezentarii' in etnografia moderna - fapt care a condus la un numar insemnat de 'deconstructii' -, curentul postmodern in antropologie a deschis un camp al alternativelor, incurajand experimentalismul textual, sensibilitate etica si politica a muncii de teren si a reprezentarii textuale, precum si regandirea practicii antropologice in epoca globalizarii. Voi prezenta, pe scurt, in finalul acestei lucrari, cateva dintre dezvoltarile postmoderne reprezentative.

Ca alternativa la paradigma experientei si a interpretarii ce inchide reprezentarea intr-un solipsism autoritarist, Clifford propune paradigma dialogului si a polifoniei, paradigma care are ca piloni centrali recunoasterea (si evidentierea in textul etnografic) a intersubiectivitatii cunostintelor antropologice si a caracterului contextual al producerii lor. Noua etnografie se va construi intr-un 'mod discursiv' in care preocuparea fata de reprezentarea situatiei specifice de cercetare si fata de secventialitatea comunicarii nu mai este marginala. Etnograful asuma in aceasta paradigma faptul ca fiecare situatie de comunicare il pozitioneaza in mod diferit in cadrul unei retele complexe de relatii intersubiective, si recunoaste ca implicarea sa subiectiva este inevitabila in fiecare dintre aceste relatii, inlaturand mitul 'pozitiei neutre', detasate (stiintific, politic, moral), a cercetatorului in teren. Modul discursiv se poate realiza in forma 'dialogului textualizat' si cea a 'naratiunii polifonice'. Dialogul textualizat inlatura suspiciunea asupra surselor, informatiilor si interpretarilor oculte, facand vizibila situatia in care 'interlocutorii negociaza activ o viziune impartasita asupra realitatii'. Lucrarea lui Vincent Crapanzano, Tuhami: Portrait of a Moroccan (1980), reprezinta un prim experiment in acest sens, chiar daca incoplet din perspectiva modului discursiv, o strategie narativa prin care interpretarile autorului alterneaza cu reproducerea dialogului dintre autor si informantul cel mai competent. Aceasta strategie urmareste programatic pastrarea in text a ceea ce 'dezorienteaza' in intalnirea etnografica, a aproximatiei sensurilor, ilustrarea caracterului deschis al interpretarilor (atat ale antropologului cat si ale nativului), refuzul de a ingheta cultura Celuilalt intr-un 'tablou'. O forma si mai radicala de rezistenta la totalizare este naratiunea polifonica, gen ce presupune in subsol inexistenta intregurilor omogene, si care reprezinta subiectii comunicarii intr-un camp de discursuri multiple. Prin aceasta strategie 'multivocala', 'heteroglosica', autoritatea monologica a etnografiei clasice este depasita; 'autorul' etnografiei nu mai este doar antropologul, iar 'subiectul colectiv' sau 'tipic' conferit in mod traditional nativilor este inlocuit cu (auto-)portretul unor insi determinati.

Marcus si Fischer vad destinul unei noi antropologii in prelungirea filonului critic scos la lumina de antropologia postmoderna. Cei doi autori considera ca antropologia a dezvoltat mereu un potential critic, prin juxtapunerea obiceiurilor straine celor familiare cu scopul relativizarii conceptelor de la sine intelese in societatea capitalismului industrial. Acest potential a ramas insa in mare parte neexploatat, in timp ce ideea sa principala, cea a relativismului cultural, a fost anihilata sau blocata intr-o doctrina neproductiva a unui liberalism extrem. Ideea relativismului trebuie regandita in contextul unei antropologii 'repatriate', care se poate practica cu succes in societatea proprie cercetatorului, si repusa in drepturile ei pentru a permite etnografiei sa realizeze in continuare un acces credibil catre diversitate. Intr-o epoca de aparenta omogenizare, in care diferenta nu mai este descoperita, ca in epoca exploratorilor, sau 'salvata', ca in cea a colonialismului, ea trebuie recuperata, sau redobandita, pentru a contrabalansa o viziune globalista care, chiar daca recunoaste diversitatea culturala, ignora implicatiile practice ale acesteia. Cele doua tehnici de critica traditionale in antropologie, defamiliarizarea prin critica epistemologica si defamiliarizare prin juxtapunere transculturala - informate cu ceea ce ramane valoros din criticismul occidental (marxism, psihanaliza, suprarealism, criticismul documentar american, etc ) ­ vor fi angrenate in investigatiile noilor configuratii sociale si culturale contemporane pentru a recupera diferenta camuflata, disimulata, de colosalul aparat tehnologico-politic de produs imagini si ideologii normalizatoare ce caracterizeaza 'centrul' socialului. Practicata 'acasa', noua antropologie are, fata de alte stiinte sociale, atuul 'privirii microscopice' a muncii de teren, 'privire' prin care sunt aduse la suprafata puncte de vedere, perspective, valori considerate periferice, marginale, disonante, si care pot deveni alternative la perspectivele centrale, le pot reconfigura sau pot determina atitudini de toleranta, acceptare, etc. In noua configuratie sociala si culturala a unei lumi plurale, cu conexiuni multiple, antropologul nu se mai poate insa limita la un anumit 'teren', cu speranta ca analiza microscopica de acolo poate produce sensuri relevante pentru stiintele sociale care lucreaza la un nivel mai inalt de generalitate. El insusi trebuie sa-si asume sarcina de a investiga in paralel in mai multe locatii si de a cauta conexiunile dintre diferite niveluri. Acest fapt, afirma Marcus intr-o lucrare mai recenta (Ethnography through Thick and Thin, 1998), reclama deopotriva inventivitate pe plan metodologic, in principal regandirea terenului ca fiind plural (multi-sited fieldwork) ca si inventivitate textuala: pendularea reprezentarii intre diferite niveluri de integrare prin descrieri contextuale si de relatie (thin description) si descrieri 'adanci', de continut (thick description), prinse intr-o strategie narativa 'anarhica' (messy text) care evita falsa izomorfie dintre unitatile textuale si unitatile sociale.

In fine, Stephen Tyler ­ cel mai radical dintre postmoderni - considera ca etnografia este chiar discursul unei stiinte postmoderne. Si aceasta pentru ca prin capacitatea ei de a evoca, etnografia se poate sustrage capcanelor reprezentarii din stiintele moderne. Evocarea, crede Tyler, nu este nici prezentare, nici reprezentare. Ea nu prezinta si nici nu reprezinta obiecte, in schimb face disponibil prin absenta ceea ce poate fi conceput dar nu poate fi prezentat. 'Evocarea este dincolo de adevar si este imuna la judecata fidelitatii. Ea depaseste separatia dintre sensibil si conceptibil, forma si continut, identitate si alteritate, limbaj si lume.'

Etnografia postmoderna se constituie in opozitie cu discursul stiintei moderne. Aceasta din urma asuma o acoperire fara rest intre discurs si realitate, presupunand ca intre cele doua exista o disjunctie anterioara efortului analitic. Toate strategiile ei textuale se bazeaza pe aceasta disjunctie. Stiinta a considerat perceptia vizuala nemediata de concepte ca fiind originea cunoasterii despre lume si a creditat limbajul ca fiind mijlocul prin care cunoasterea se arata in descriere. Ea a depins, cu alte cuvinte, de adecvarea descriptiva a limbajului ca reprezentare a lumii, insa pentru a deplasa intelegerea de la perceptia individuala la perceptia colectiva, a avut de asemenea nevoie de un limbaj al adecvarii comunicative care sa poata produce consensul comunitatii oamenilor de stiinta. In final, crede Tyler, a esuat pentru ca nu a putut concilia imperativul reprezentarii cu cel al comunicarii. Fiecare incercare de a imbunatatii reprezentarea a amenintat comunicarea si fiecare reusita in comunicare a fost semnul unui nou esec in reprezentare. Recent, limbajul ca si comunicare a inlocuit limbajul ca reprezentare, cu consecinta ca pe masura ce stiinta comunica mai bine despre practica ei, are din ce in ce mai putine de spus despre lume. 'Intr-un exces de democratie, acordul intre oamenii de stiinta a devenit mai important decat natura naturii.' In relatie cu stiinta moderna, etnografia ar fi discursul epocii postmoderne (a comunicarii) pentru ca lumea care a produs stiinta si pe care stiinta a produs-o la randul ei, a disparut, gandirea stiintifica nemaifiind decat un mod arhaic de constiinta ce supravietuieste inca intr-o forma degradata in absenta contextului care a creat-o si a sustinut-o. Etnografia postmoderna descrie aceasta lume a comunicarii generalizate fara sa mai aiba pretentia adecvarii discursului la realitate (reprezentarea realista). Ea nu mai este parte a proiectului ce tinteste la cunoasterea universala, recunoscand ca aceasta din urma a fost intotdeauna doar un mijloc pentru acumularea de putere. Etnografia postmoderna ocoleste supozitia unei armonii intre ordinea logico-conceptuala a textului si ordinea lucrurilor si incearca sa elimine legatura subiect-obiect prin refuzul posibilitatii separarii lor sau a dominatiei unuia asupra celuilalt in forma textului ca oglinda a realitatii. Ea incearca sa realizeze o utopie cognitiva, nu una a subiectivitatii auctoriale sau a cititorului, ci a unei gandiri emergente autor-text-cititor, o gandire dis-locata, fara 'loc', 'situata' intr-o infinitate de locatii posibile. Functia etnografiei postmoderne este in cele din urma una pragmatica, respectiv aceea de a recupera un sens uman si o solidaritate care s-a pierdut in jocul dintre reprezentare si comunicare al stiintei moderne, functie ce are o finalitate etica: 'Etnografia postmoderna este un text care se naste prin cooperare, text format din fragmente de discurs implicate cu scopul de a evoca, atat pentru cititor cat si pentru scriitor, fictiunea unei lumi posibile a unei realitati consensuale, evocare ce provoaca o integrare estetica cu efect terapeutic. Ea este, intr-un cuvant, poetica ­ nu prin forma textuala, ci prin intoarcerea la contextual originar si la functia poeticii, care, prin ruptura produsa in limbajul cotidian, evoca memoria etosului comunitatii si, ca urmare, ii determina pe oameni sa actioneze etic.'

Bibliografie

Clifford, James and George E. Marcus, Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1986

Clifford, James, The Predicament of Culture, Twentieth-Century Ethnography,

Literature and Art, Harvard University Press, Cambridge and London, 1988Crapanzano, Vincent, Tuhami: Portrait of a Moroccan, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1980

Kuper, Adam, Culture. The Anthropologists´ Account, Harvard University Press, Cambridge and London, 1999

Marcus, George E (ed), Rereading Cultural Anthropology, Duke University Press, Durham and London, 1992

Marcus, George E and Michael M. J. Fischer, Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Sciences, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1986

Rosaldo, Renato, Culture and Truth. The Remaking of Social Analysis, Routledge, London,

Tyler, Stephen A., The Unspeakable. Discourse, Dialogue and Rhetoric in The Postmodern World, The University of Wisconsin Press, 198



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 778
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site