Calul Balan - ION CREANGA

Calul Balan - ION CREANGA

Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre, pe cand incepusem si eu, dragalita-doamne, a ma radica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului; un sat mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot de una: Vatra Satului, Delenii si Bejenii.

S-apoi Humulestii si pe vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti, si dascali, si poporani ca aceia, de faceau mare cinste satului lor.

Si parintele Ioan de sub deal, doamne, ce om vrednic si cu bunatate mai era! Prin indemnul sau, ce mai de pomi
s-au pus in tintirim, care era ingradit cu zaplaz de barne, stresinit cu sindrila, si ce chilie durata s-a facut la poarta bisericii pentru scoala. S-apoi sa fi vazut pe neobositul parinte, cum umbla prin sat din casa in casa, impreuna cu badita Vasile a Ilioaiei, dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos si voinic, si sfatuia pe oameni sa-si deie copiii la invatatura. Si unde nu s-au adunat o multime de baieti si fete la scoala, intre care eram si eu, un baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra mea.

Si cea dintai scolarita a fost insasi Smarandita popii, o zgatie de copila agera la minte si asa de silitoare, de intrecea mai pe toti baietii si din carte, dar si din nebunii. Insa parintele mai in toata ziua da pe la scoala si vedea ce se petrece. Si ne pomenim intr-una din zile ca parintele vine la scoala si ne aduce un scaun nou si lung, si dupa ce-a intrebat pe dascal care cum ne purtam, a stat putin pe ganduri, apoi a pus nume scaunului: Calul Balan si l-a lasat in scoala.

In alta zi ne trezim ca iar vine parintele la scoala cu mos Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de scoala noua un dragut de biciusor de curele, impletite frumos; si parintele ii pune nume sfantul Nicolai, dupa cum este si hramul bisericii din Humulesti. Apoi pofteste pe mos Fotea, ca daca i-or mai pica ceva curele bune, sa mai faca asa din cand in cand cate unul, si ceva mai grosut, daca se poate. Badita Vasile a zambit atunci, iar noi scolarii am ramas cu ochii holbati unii la altii. Si a pus parintele pravila si a zis ca in toata sambata sa se prociteasca baietii si fetele, adica sa asculte dascalul pe fiecare de tot ce a invatat peste saptamana; si cate greseli va face sa i le insemne cu carbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greseala sa-i arda scolarului cate un sfant Nicolai. Atunci copila parintelui, cum era sprintara si plina de incuri, a bufnit de ras. Pacatul ei, sarmana!

- Ia poftim de incaleca pe Balan, jupaneasa - zise parintele de tot posomorat - sa facem pocinog sfantului Nicolai cel din cui. Si cu toata staruinta lui mos Fotea si a lui badita Vasile, Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camesa de pe dansa. Noi, cand am vazut asta, am ramas inlemniti. Iar parintele, ba azi, ba maine, aducand pitaci si colaci din biserica, a impartit la fiecare, de ne-a imblanzit, si treaba mergea struna: baietii schimbau tabla in toate zilele, si sambata procitanie.

Nu-i vorba, ca noi tot ne faceam felul, asa, cateodata; caci din batul in care era asezata fila cu cruce-ajuta si buchiile scrise de badita Vasile pentru fiecare, am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, s-apoi da, doamne, bine! In lipsa parintelui si a dascalului intram in tintirim, tineam ceaslovul deschis si, cum erau filele cam unse, trageau mustele si bondarii la ele si cand clampaneam ceaslovul, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata - potop era pe capul mustelor! Intr-una din zile, ce-i vine parintelui, ne cauta ceasloavele, si cand le vede asa sangerate cum erau, isi pune mainile in cap de nacaz. Si cum afla pricina, incepe a ne pofti pe fiecare la balan, si a ne mangaia cu sfantul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muste si ale cuviosilor bondari, care din pricina noastra au patimit.

Nu trece mult dupa asta si intr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Mosi, indeamna pacatul pe badita Vasile tantul, ca mai bine nu i-oi zice, sa puie pe unul, Nic-a lui Costache, sa ma prociteasca. Nica, baiet mai mare si inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei, era sfadit cu mine din pricina Smaranditei popii, careia, cu toata parerea mea de rau, i-am tras intr-o zi o bleanda pentru ca nu-mi da pace sa prind muste. Si Nica incepe sa ma asculte; si ma asculta el, si ma asculta, si unde nu s-apuca de insemnat greseli cu ghiotura pe o dranita: una, doua, trei, pana la douazeci si noua. "Mai!!! s-a trecut de saga, zic eu, in gandul meu; inca nu m-a gatit de ascultat si cate au sa mai fie!." Si unde n-a inceput a mi se face negru pe dinaintea ochilor si a tremura de manios. "Ei, ei! acu-i acu! Ce-i de facut, mai Nica?" imi zic eu, in mine. Si ma uitam pe furis la usa mantuirii si tot scaparam din picioare, asteptand cu neastampar sa vie un lainic de scolar de afara, caci era porunca sa nu iesim cate doi deodata; si-mi crapa maseaua in gura, cand vedeam ca nu mai vine, sa ma scutesc de calaria lui Balan si de blagoslovenia lui Nicolai, facatorul de vanatai. Dar adevaratul sfant Nicolai se vede ca a stiut de stirea mea, ca numai iaca de intra afurisitul de baiet in scoala. Atunci eu, cu voie, fara voie, plec spre usa, ies rapede si nu ma mai incurc primprejurul scoalei, ci o ieu la sanatoasa spre casa. Si cand ma uit inapoi, doi hojmalai se si luasera dupa mine; si unde nu incep a fugi de-mi scaparau picioarele; si trec pe langa casa noastra, si nu intru acasa, ci cotigesc in stanga si intru in ograda unui megies al nostru; si din ograda in ocol, si din ocol in gradina de papusoi, care erau chiar atunci prasiti de al doilea, si baietii dupa mine! Si, pana sa ma ajunga, eu, de frica, cine stie cum, am izbutit de m-am ingropat in tarana, la radacina unui papusoi. Si Nic-a lui Costache, dusmanul meu, si cu Toader a Catincai, alt hojmalau, au trecut pe langa mine vorbind cu mare ciuda; si se vede ca i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut gabui. Si de la o vreme nemaiauzind nici o fosnitura de papusoi, nici o scurmatura de gaina, am tasnit o data cu tarna-n cap si tiva la mama acasa; si am inceput a-i spune cu lacrami ca nu ma mai duc la scoala macar sa stiu bine ca m-or omori.

A doua zi insa a venit parintele pe la noi, s-a inteles cu tata, m-au luat ei cu binisorul si m-au dus iar la scoala.

- Ca da, e pacat sa ramai fara leac de invatatura - zicea parintele - doar ai trecut de bucheludeazla si bucheritazdra: esti acum la ceaslov si mane-poimane ai sa treci la psaltire, care este cheia tuturor invataturilor, si, mai stii cum vine vremea, poate sa te faci si popa aici, la biserica Sfantului Nicolai, ca eu pentru voi ma straduiesc. Am o singura fata s-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere.

Hei, hei! cand aud eu de popa si de Smarandita popii, las mustele in pace si-mi ieu alte ganduri, alte masuri; incep a ma da si la scris, si la facut cadelnita in biserica, si la tinut isonul, de parca eram baiet. Si parintele ma ie la dragoste, si Smarandita incepe din cand in cand a ma fura cu ochiul, si badita Vasile ma pune sa ascult pe altii, si alta faina se macina acum la moara. Nic-a lui Costache, cel ragusit, balcaz si rautacios, nu mai avea stapanire asupra mea.

Dar nu-i cum gandeste omul, ci-i cum vrea domnul. Intr-una din zile, si chiar in ziua de sfantul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o claca de dres drumul. Se zicea ca are sa treaca voda pe acolo spre manastiri. Si badita Vasile, n-are ce lucra! Hai si noi, mai baieti, sa dam ajutor la drum, sa nu zica voda, cand a trece pe aici, ca satul nostru e mai lenes decat alte sate. Si ne luam noi de la scoala si ne ducem cu totii. Si, care sapau cu cazmalele, care carau cu taraboantele, care cu carutele, care cu covatile, in sfarsit, lucrau oamenii cu tragere de inima. Iar vornicul Nic-a Petricai, cu paznicul, vatamanul si cativa nespalati de mazili se purtau printre oameni de colo pana colo. Si cand deodata numai iaca vedem in prund cativa oameni claie peste gramada si unul din ei mugind puternic.

- Ce sa fie acolo? ziceau oamenii, alergand care de care din toate partile.

Pe badita Vasile il prinsese la oaste cu arcanul, il cetluiau acum zdravan si-l puneau in catusi sa-l trimeata la Piatra. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la claca. Asa cu amagele se prindeau pe vremea aceea flacaii la oaste.

Afurisita priveliste mai fu si asta! Flacaii ceilalti pe data s-au facut nevazuti, iara noi copiii ne-am intors plangand pe la casele noastre.

- Afurisit sa fie caneriul de vornic si cum au ars el inima unei mame, asa sa-i arda inima sfantul Foca de astazi, lui si tuturor partasilor sai! blastamau femeile din sat cu lacrami de foc in toate partile. Iar mama lui badita Vasile isi petrecea baietul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort!

- Las', mama, ca lumea asta nu-i numai cat se vede cu ochii - zicea badita Vasile mangaind-o - si in oaste traieste omul bine, daca este vrednic. Ostean a fost si Sfantul Gheorghe, si Sfantul Dimitrie si alti sfinti mucenici care au patimit pentru dragostea lui Hristos, macar de-am fi si noi ca dansii!

Ei, ei! pe badita Vasile l-am pierdut, s-a dus unde i-a fost scris. Si parintele Ioan umbla acum cu pletele in vant, sa gaseasca alt dascal, dar n-a mai gasit un badita Vasile cuminte, harnic si rusinos ca o fata mare.