Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Povestire (ISPAS MOTAN GRAS) Raymond Roca

Fabule ghicitori

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
GHICITORI DESPRE MIJLOACE DE TRANSPORT
GHICITORI DESPRE LEGUME
GHICITORI DESPRE UNELTE
GHICITORI DESPRE ANIMALE SALBATICE DIN TARA NOASTRA
GHICITORI DESPRE PASARI SALBATICE
GHICITORI DESPRE INSECTE
Povestire (ISPAS MOTAN GRAS) Raymond Roca
GHICITORI DESPRE ANIMALE
GHICITORI DESPRE OBIECTELE SCOLARULUI
GHICITORI DESPRE FRUCTE


Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)
Raymond Roca


Traia la Braila, cu multi, multi ani in urma, o batranica cumsecade careia toata lumea ii zicea Babana. Chiar daca numele ei desemna o femeie grasa, Babana era slabuta si uscativa. Probabil ca batranetea isi pusese amprenta pe porecla ei, transformand-o pe „baba Ana” in Babana.

Batrana avea un suflet bun si o inima larga. Toata ziua alerga de colo pana colo ca sa ajute pe cineva. Suferea de boala singuratatii cu toate ca avea un baiat, Panait, care fiind marinar, nu dadea pe acasa cu saptamanile, sau uneori chiar cu lunile, strabatand marile lumii cu corabia mostenita de la tatal sau, care fusese si el la randul sau, tot marinar.

Intr-o seara, intorcandu-se acasa, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundatura plina de gunoaie. Inima n-o lasa sa plece mai departe, se apropie si observa la lumina lunii ca se zbate ceva intr-o traista legata la gura, aruncata printre balarii. Isi invinse frica, doar atunci cand isi dadu seama ca o vietate are nevoie de ajutorul sau. Agata traista cu o scandura putrezita si o trase afara din groapa cu gunoi. Dupa ce, cu mare greutate si efort desfacu nodul, ii sari in brate un pui de mata negru, slab si prapadit. Femeia se sperie si vroi sa-l arunce cat colo, dar i-se facu totusi mila de animal si il lua acasa. Mirosea urat si era slab de-i puteai numara coastele. Ochii ii erau tulburi si abia isi mai tragea sufletul.
Cine stie de cat timp zacea in traista, aruncat la gunoi. Dupa cate se pricepea la mate, isi dadu seama ca nefericitul animal, este motanel.

Batrana il curata cu o carpa umezita in ceai de musetel, ii spala ochii si blanita si ii puse pe o farfurie cateva bucatele de carnat. Acesta se apropie, le mirosi si ametit isi pierdu echilibrul cazand intr-o parte. Babanei i se facu si mai mare mila de pisoi. Lua un pai de grau, il baga in cana cu lapte si ii picura cativa stropi in botic. Pisoiul isi reveni putin si incepu sa linga picaturile, apoi lua varful paiului intre labute si incepu sa-l suga. Babana isi dadu seama ca acesta nu stie inca sa manance. Lua o carpa curata o inmuie in lapte si ii dadu motanelului sa suga un colt. Din cand in cand mai turna cate un pic de lapte pe carpa pana cand micul animal se satura, se facu covrig si adormi. In somn, tremura parca de frig si din cand in cand mieuna subtirel. Femeia il inveli cu un pulovar vechi si se culca si dansa.

A doua zi de dimineata, Babana simti ca cineva trage de patura cu care era acoperita. In singuratatea ei, se sperie, sari din pat, dar inima-i reveni la loc cand vazu pisoiasul jucandu-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi si jucaus si nu mai arata slabiciunea pe care o avusese cu o seara inainte. Mieuna parca mai tare si se misca mult mai agil. Primi iar o portie de laptic cu carpa, dupa care incepu sa-si linga blanita si sa se curete. Pe zi ce trece se facea tot mai zdravan. Cu timpul se facu un motan de toata frumusetea, cu o blana neagra si pufoasa si cu ochi galbeni si inteligenti. Batrana ii puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care il avusese in copilarie.

Ispas era foarte cuminte si domestic. Il iubeau toti vecinii, caci de cand aparuse motanul disparusera toti soarecii si sobolanii din mahala. Batrana ii dadea sa manance tot felul de bunatati. Cu timpul se ingrasa asa de tare, de parca era un miel si toata lumea incepu sa-i spuna Ispas-Motan Gras.

Acestuia nici ca-i pasa de ce zic altii. Lenes, zacea toata ziulica pe un covoras la soare in pridvorul casei si in afara de mancare. nu se sinchisea de nimic. Din cand in cand mai deschidea cate un ochi ca sa vada ce se mai intampla prin imprejur si sa isi dea lumea seama ca nu este mort.

In ultima vreme, batrana statea si ea mai mult pe acasa, caci balamalele nu o mai lasau sa se mai duca prin targ. Intr-o zi bartanetea isi spuse cuvantul si Baba Ana inchise ochii pentru intotdeauna. Panait se intoarse acasa si dupa ce dadu toate lucrurile de pomana, vandu casa, dar de motan nu putu sa scape. Nimeni nu-l vroia pe lenesul Ispas-Motan Gras. Pana la urma, din respect pentru muma-sa, lua si motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „lenesul cel negru”, cum il numise Panait, se termina cu binele. Adio ficat prajit, oute fierte in lapte si smantana proaspata. Mancarea marinarilor era pestele, care la inceput, lui Ispas-Motan Gras, nu-i placu de fel, odata ca avea un miros ciudat si a doua oara ca Panait i-l dadea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, incepu sa se obisnuiasca si chiar sa-i placa. Cateodata, era foarte nostim, mai ales cand se juca cu cate un peste viu care cadea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevarat spectacol de circ, care ii mai descretea fruntea insinguratului fiu al marilor.

Noul stapan facea comert cu diferite marfuri. Impreuna au batut apele marilor, in lung si-n lat, cu diferite treburi. La inceput facura curse scurte pe Marea Neagra, de la Braila la Constanta, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile ii impinse catre Bosfor. Panait auzise ca uleiul de masline grecesc are mare cautare pe pietele englezesti. Toti cei care se ocupau cu comertul cu masline, sau uleiul acestora, devenisera oameni cu bani. Se incumeta si el, incepand sa faca curse regulate cu marfa la Southampton, Londra si Liverpool. Afacerile mergeau struna si deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind buna, deobicei naviga singur. Uneori, cand era mult de lucru si strabatea o distanta mai mare, mai angaja cate un membru-doi in echipaj. In general, pentru afaceri mici si distante mai scurte, pe corabie erau numai capitanul si motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei statea mai mult in cabina, cocotat pe patul marinarului, unde visa la casuta cu pridvor din Braila si bunatatile culinare pe care i-le oferise fosta stapana. Totusi, cu timpul, intre cei doi, se infiripa o legatura, ceva ce semana la inceput, mai mult cu o intelegere, decat cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singuratatii care-i inconjura.

Intr-o zi, intorcandu-se dintr-o cursa facuta la Liverpool, la iesirea din stramtoarea Sfantu Gheorghe, situata in sudul Marii Irlandei, o furtuna groaznica ii ajunse din urma, aruncand toate furiile vantului si marii peste corabie. Totul se zgaltaia si se zbuciuma. Ispas, zapacit si speriat, se ascunse sub pat infingandu-si adanc ghiarele in dusumeaua de lemn pentru a-si putea mentine echilibrul.

Panait, la timona, incerca cu mare greutate sa tina corabia cat mai dreapta. Deodata, ceasul rau si furia naturii dezlantuite, rupsera o parte din catarg care cazu peste carma si camaci. Acesta aproape mort, zacea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul parea ca se scufunda in adancuri. Ramasa fara control, corabia salta ca o coaja de nuca pe valurile imense. Se facu bezna, deoarece puterea salbaticului uragan intunecase si soarele. Marea vuia si se zbatea ca o fiara prinsa in capcana. Apoi, incet-incet totul se linsti si veni adevarata noapte. O tacere ciudata se amesteca cu intunericul noptii. Din cand in cand, se auzeau la pupa, niste gemete, dupa care o liniste apasatoare acoperea totul ca o mantie.

Lui Ispas ii fuse frica sa iasa pe punte, sa vada ce se intampla acolo si ce face stapanul. Dimineata, foamea si lumina soarelui il facura sa prinda curaj si sa paraseasca cabina. Cu pasi felini urca scara si iesi la suprafata puntii. Ramase uimit de harababura care il inconjura… panze, funii, plase incalcite si aruncate vraiste. Omul nicaieri! Mieuna incetisor, parca chemandu-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i raspunse nimeni. Strabatu puntea cu pasi timizi, simtind ca s-a intamplat ceva rau.
Cand ajunse la pupa vazu catargul prabusit si sub el Panait zacand nemiscat. Se aseza pe pieptul acestuia si incepu sa toarca. Vazand ca nu misca incepu sa miaune din nou, parca disperat, din ce in ce mai tare. Auzi, parca un oftat si vazu pleapele marinarului ca se misca. Acesta intredeschise ochii si ii inchise la loc. Peste cateva clipe ii deschise din nou. Incerca sa se miste, dar se simtea imobilizat de greul catarg si de o durere ascutita in piciorul drept. Stranse din dinti, isi aduna toata forta ramasa si iesi de sub greutatea care il tinea ca intr-un cleste. Motanul se sperie si sari cat colo, mai sa cada peste bord. Marinarul isi dadu seama ca are un picior rupt si cu greu se tara spre intrarea care cobora la cabina. In dureri groaznice se lasa sa alunece pe scari pana ajunse langa butoiul cu apa. Bau cu mare greutate si lesina din nou. Ispas coborase si el, urmandu-si stapanul. Se aseza cat mai aproape de el si incepu sa-i toarca incetisor la ureche de parca ar fi vrut sa-i linisteasca durerile. Peste o vreme marinarul isi reveni din nou, dar nu putu sa faca nici o miscare fara sa tipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea in deriva, fara control, pe ape necunoscute.

Mai trecu o zi, timp in care Panait se zbatu intre viata si moarte, aiurind si suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase si il chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apa aproape si putea sa-si mai aline setea si febra groaznica.


Motanul, la randul sau, suferea si el, deoarece il durea burta de foame. Se sculase de cateva ori sa caute ceva de mancare, dar nu gasise nimic. Toate alimentele erau inchise in cala si pana acolo erau multe usi inchise si scari greu de urcat sau coborat. Incepu din nou, sa miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bau putina apa si se vaieta si el de durere.

Foamea il scoase din nou, pe Ispas, afara din cabina. Iesi pe punte si se aseza la panda, asteptand sa apara vre-un pescarus, ca sa-l poata insfaca si sa-l manance. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasare sa se aventureze intr-acolo. Foamea il chinuia din ce in ce mai tare. Se duse la prova unde era atarnata plasa de pescuit si o cerceta cu atentie. In afara de cateva alge uscate nu gasi nimic. Mirosul de peste, care se inbibase cu timpul in sfoara acesteia, il inebunea, facandu-i si mai mare foame.

Plasa aruncata de furtuna atarna peste bord, pe jumatate in apa. Cu grija, cobora pe ochiurile plasei ca pe o scarita, pana aproape de nivelul apei. Negasind nici acolo, macar o ramasita de peste, dadu nervos din coada. Vazu sarind din apa un peste aproape tot atat de mare ca el. Se sperie si cazu in apa. Noroc ca marea era linistita. Noroc ca plasa atarna pana la nivelul acesteia si avu de ce sa se agate. Cu mare greutate se urca pe punte scuturandu-si blana uda. Isi aduse aminte de pestele care sarise dupa coada lui si i-se facu si mai mare foame. Isi invinse frica si cobora din nou pe plasa pana aproape de nivelul apei. Isi baga varful cozii in apa si il misca incet. Imediat in jurul acesteia aparura carduri de pestisori argintii. Cu miscare brusca, Ispas, infipse ghiarele intr-un peste care era mai aproape de el si il scoase la suprafata. Ajutandu-se cu coltii il prinse de cap si il imobiliza. Urca cu grija pe punte, fiind atent sa nu cada din nou in mare si sa nu-i scape valoroasa prada. Se aseza pe burta si incepu sa-l infulece cu solzi cu tot.

Niciodata nu mancase ceva mai gustos. Nici macar delicatesele pe care i-le daduse raposata Babana nu puteau sa-l egaleze. Dupa ce il termina simti ca nu era inca satul, asa ca se duse din nou la pescuit. Cobori mult mai sigur pe plasa si in cateva secunde prinse un alt peste de toata frumusetea. Il tara pe punte si il devora si pe acesta cu mare pofta. Incepu sa se simta bine si normal. I se facuse lene si somn. Ca sa-si faca siesta, ca altadata, cobora in cabina. Acolo dadu de Panait care gemea de durere. Gandul motanului, era totusi, la pestii jucausi din apa, care il saturasera si il facusera sa se simta bine. Poate si stapanul ar dori sa manance unul! Multi pesti prinsese Panait si ii impartise cu Ispas. Venise si randul motanului sa-si platesca datoriile.

Din doua sarituri ajunse pe punte si inca din doua pe plasa. Mult mai stapan pe sine ca inainte, cobori cu dexteritate, isi baga coada in apa. Cand aparura pestii, agata unul care i se paru mai mare. Il scoase pe punte si cu greu il tara pana in cabina, punandu-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, vazu pestele inca zbatanduse si inebunit de foame il lua si musca din el. Isi dadu seama de ceea ce facuse si cu mare greutate isi scoase cutitul din buzunar, curata pestele, il taie in bucati si incepu sa-l manance asa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totusi ii astampara foamea. Ispas, vazandu-l ca a terminat de mancat, o zbughi afara si se mai intoarse cu un peste. Marinarul il manca si pe acesta si adormi.

Se trezi peste cateva ore cu o senzatie de mai bine, dar totusi piciorul il chinuia foarte tare. Langa el erau asezati trei pesti paziti de Ispas. Ii manca in graba, zicand bogdaproste motanului si apoi se tara pana la pat facand un efort supraomenesc sa se urce in acesta. Din cauza efortului si a durerii lesina din nou. Mai trecura cateva zile, timp in care se hrani cum putu cu pestele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intrema putin, dar totusi piciorul il chinuia din ce in ce mai tare.

O duse asa zile si nopti fara sfarsit, traind doar cu pestele adus de motan si cu apa de baut din butoiul din cabina. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pamantie pe alocuri cu pete vinetii. Isi dadu seama ca e cangrena si simti ca in curand o sa moara. Apuca, cu mare efort, o sticla de rom si o bau aproape pe jumatate. Adormi, fara sa mai simta durerea, mirosul greu si mizeria care domnea in cabina. Visa ca se plimba pe nori si ca putea sa mearga pe acestia fara sa cada. Din cand in cand ajungea la marginea norului si atunci un picior ii aluneca in gol. Cu mari eforturi se ridica si mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cadea si iar se ridica. La un moment dat cazu cu ambele picioare de pe nor, ducandu-se cu mare viteza spre pamant. Vazu munti, ape, case si chiar oameni. Acesti se uitau la el mirati, ii faceau semne si parca ii spuneau ceva.

Se sperie, se trezi si dechizand ochii, vazu in picioare in fata lui doi oameni. Unul dintre ei il tinea in brate pe Ispas, mangaindu-l cu tandrete. Crezu ca viseaza in continuare. Simti durerea din picior si isi dadu seama ca totul e real. Unul dintre oameni il intreba in limba engleza ce s-a intamplat cu el si cu corabia. Abia putand sa lege cateva cuvinte le spuse despre furtuna si despre accident. Cel mai tanar dintre cei doi necunoscuti ii examina piciorul si dadu nemultumit din cap…

Panait isi pierdu cunostinta trecand din nou in lumea viselor. Parca auzea niste glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferastrau, un freamat de padure, copaci taiati, o durere ascutita, si mai apoi ii disparura toate imaginile. Zacu asa intre viata si moarte pana cand intr-o zi se trezi. Isi dadu seama ca se afla intins pe un pat de spital. Deschise larg ochii si vazu in fata sa o tanara imbracata intr-o uniforma albastra ca cerul. Aceasta ii dadu buna ziua si il intreba cum il cheama.

Panait isi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se intamplase, de piciorul zdrobit. Totusi nu mai simtea durerea aceea insuportabila. Incerca sa-l miste dar piciorul ii disparuse de la genunchi in jos. Intelese atunci, dece era intins pe acel pat si dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat si incepu sa planga. Tanara il mangaie pe frunte si ii spuse ca in curand se va simti mai bine, sa fie optimist deoarece nu este singurul om din lume ramas fara o jumatate de picior. Inchise ochii si in fata ii aparura toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apa, pestele crud, Ispas Ispas ! unde o fi Ispas? Un tipat ii iesi din gura:

- Unde ma aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viata?
- Nu inteleg, domnule, despre ce motan vorbiti! ii spuse fata, stergandu-i fruntea transpirata, pot doar sa va spun ca va aflati la sectia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.
- Plymouth ati zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o caruta a administratiei portului nostru. Despre motan, nu stiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata isi indrepta privirea spre tavan si dadu incet din cap, crezand ca marinarul si-a pierdut mintile.
Se indrepta spre usa cu gandul sa mearga sa anunte medicul de serviciu.

- Domnisoara, nu pleca ! ii spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sa-ti explic…
- Ma numesc Samantha, am sa raman, dar te rog sa imi povestesti si sa imi spui pe nume…

Bolnavul incepu sa-i povesteasca despre furtuna, despre accident, despre pestele prins de Ispas si despre felul cum i-a salvat viata. Fata intelese totul, pana la urma si ii promise suferindului ca se va interesa de soarta motanului. Dupa cateva zile Samantha ii dadu o parte din vestile care il interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comert, care il adusesera pana in portul Plymouth.
Despre motan si corabia avariata nimeni nu putuse sa-i dea nici o stire.

Trecuse o luna de cand era in spital si Panait se simtea din ce in ce mai bine. Incepu sa iasa singur in parcul spitalului, manevrand cu mainile, destul de abil, caruciorul cu rotile. Era totusi nemultumit ca nu putea sa umble. Doctorul ii dadu o speranta, spunandu-i ca o proteza, care sa-i prelungeasca piciorul amputat, l-ar face din nou sa mearga. Acesta, plin de sperante isi comanda imediat una.

I se spuse, ca cei mai buni specialisti in confectionarea protezelor ortopedice,se gasesc la Londra. Parasi in graba spitalul din Plymouth si se muta la un sanatoriu din marele oras. Nu peste mult timp obtinu mult doritul obiect, cu care nu se acomoda insa prea usor. Mersul cu proteza incepuse greu, cu dureri, cu caderi, dar si cu multe sperante. Dupa doua luni, mergea binisor.

Intre timp, contacta compania de asigurari maritime Lloyd, care cazu de acord sa-i plateasca o suma importanta despagubire pentru invaliditate si pentru corabia avariata. Era totusi norocos, deoarece, facand comert cu englezii, fusese obligat de legile locale sa isi faca o polita de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fara prea multe sperante si bucurii. Se simtea foarte singur si fara prieteni sau cineva apropiat. Ii parea rau si de corabia disparuta, mai ales ca era mostenita de la bunul sau tata, corabie care poate se odihnea pe cine stie ce fund de mare. Cel mai mult, totusi, simtea lipsa prietenului Ispas. Il apuca si dorul de casa, de Braila.
S-ar fi intors in Romania, dar acolo, dupa cum aflase din ziare, mirosea a razboi. Romanii se ridicau tot mai des impotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din tara. Noul rege, Carol I, pregatea razboiul de independenta a Romaniei fata de Imperiul Otoman. Incepuse razboiul ruso-romano-turc.

Intre timp, angaja un detectiv, pe care il puse sa-i caute pe marinarii care il salvasera. Vroia sa le multumeasca si totodata traia cu speranta ca il luasera cu ei pe Ispas. Nu trecura nici doua saptamani si detectivul ii dadu o veste care il cam puse pe ganduri. Vasul australian care il salvase se numea Billabong si plecase mai de mult timp spre casa. Acest fapt il intrista foarte tare, deoarece nu primi nici o stire referitoare la Ispas. Traia totusi cu speranta ca motanul nu ramasese pe corabia abandonata. Aflase si numele capitanului care il salvase. Acesta se numea Tom Buddle si era originar din Sydney. Se duse la capitania portului si dadu urgent o depesa in Australia, in care cerea sa ia legatura cu capitanul Buddle.

Timpul trecea incet, Panait incepu chiar sa se plictiseasca de vremea ploioasa si mohorita a Londrei, cand intr-o zi mare-i fu bucuria.
Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta iesise la pensie si avea grija de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de langa Sydney. Ii mai scrisese ca in compania sa se afla si motanul negru pe care il gasise pe corabia avariata si caruia ii spunea Nelson, nestiind ce nume avusese inainte. Panait inebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de aventura, se urca pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupa cateva luni de calatorie, facand escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay si Jakarta ajunse in sfarsit pe pamantul australian.
Portul Sydney i-se paru destul de mic in comparatie cu marea metropola Londra. Semana mai mult cu Braila, singurele diferente fiind ca aici nu se vorbea romaneste ci doar o engleza greu de inteles si care semana mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, in frumosul cartier The Rocks, unde se invirtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupa calatorie fiind foarte nerabdator sa se intalneasca cu capitanul si cu dragul sau motan, Ispas – Motan Gras. Inchirie o trasura trasa de doi cai sprinteni si dupa trei ore de alergatura, pe drumuri dezfundate si pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire data farului de la South Head. Incepuse deja sa se insereze. Ii spuse vizitiului sa il astepte si se apropie de masiva usa a casei de langa turnul farului, in care batu cu putere.

- Cine ma deranjeaza la ora asta? se auzi o voce groasa si ragusita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-ati salvat de la moarte in marile Irlandei.
- Sunt prea obosit acum si n-am nici un chef sa vad pe nimeni.
- Dar va rog, totusi, capitane Buddle, sa-mi deschideti, deoarece v-am adus un cadou si totodata as vrea sa il vad pe Ispas, sau Nelson, cum ii ziceti dumneavoastra!
- Nu am nevoie de nici un cadou, raspunse rautacios cel dinauntru, si nici nu vreau sa-ti dau motanul inapoi. Este singura mea companie si nu vreau sa ma despart de el. Te-as ruga sa pleci!
- Dar, va rog domnule sa ma intelegeti! Am facut acest drum lung, de la Londra pana aici, ca sa imi iau motanul inapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mancare cat timp am fost neputincios si bolnav. Va dau pe bani, cati doriti…Va rog…este al meu!
- Nu-ti dau nimic si nu vreau nimic pentru motan ! Acesta sa fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariata. Vezi-ti de drum…

Panait nu vroia sa-l supere pe capitanul Buddle, mai ales ca datorita acestuia ajunsese pe uscat si fusese dus la spitalul din Plymouth. Ii venea totusi sa planga de necaz. Macar sa-l fi lasat sa il vada pe Ispas. Se aseza obosit pe banca din fata casei. Era mahnit. Nu-i venea sa se mai intoarca la han. Se intunecase de-a binelea. Vizitiul ii facu semn ca venise timpul de plecare. Panait se ridica si, disperat incepu sa strige: „Ispas, Ispas”. Nu auzi nici un mieunat. Crezu ca fusese pacalit de capitanul cel rautacios. Poate isi batea joc de el. Poate ca, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era pretul care trebuia sa il plateasca pentru ca fusese salvat. Adusese cu el un butoias de rom care ar fi vrut sa i-l dea cadou capitanului pentru tot ce facuse pentru el si motan. Il ruga pe vizitiu sa il puna langa usa de la intrare. Vroia sa-i arate celui care il salvase ca el tot recunoscator se simte chiar daca nu i-se raspunde cu bunavointa. Mai striga de cateva ori numele motanului si necajit, se urca in trasura si pornira spre Rocks. Nu inchise ochii toata noaptea. Isi reprosa lipsa de tact pe care o avusese cu capitanul. Trebuia sa insiste, trebuia totusi sa il vada pe Ispas. Oare, nu i-se intamplase ceva?

A doua zi se invarti fara chef prin oras. Nu stia ce sa faca. Seara se imbata crita cu niste marinari malaiezieni, carora le dadu de baut pe gratis. Dormi putin si in aceea noapte. Visase urat si cu capitanul si cu motanul. Il visase pe Buddle ca urca cu Ispas pana in turnul farului si ca de acolo, il arunca jos. El, Panait, era si el acolo si incerca sa-l salveze si sa-l prinda in brate. Neputand sa fuga, din cauza piciorului amputat, nu putea sa ajunga sa-l prinda la timp. Motanul cadea la distanta de locul unde se afla. Pana cand ajungea acolo unde ar fi trebuit sa cada, acesta disparea. Afara fiind noapte, blana acestuia fiind neagra, era de negasit. Apoi iar, isi ridica privirile in sus, spre reflectoarele farului si iar il vedea pe capitan cum il arunca pe Ispas de sus. Din nou facea eforturi sa-l prinda, neajungand la timp si iar noaptea neagra inghitea totul.

Dimineata se scula mahmur si suparat. Trebuia sa faca ceva, trebuia sa ia o decizie. Trebuia sa se duca din nou la Tom Buddle. Trebuia sa-l roage din nou, trebuia sa-l convinga sa-i dea prietenul inapoi, chiar daca va plati gras pentru el. De data aceasta, calatoria pana la Hornby Lighthouse i-se paru si mai lunga. Trasura, care o angajase, o umplu cu bunatati si cadouri. Ajunse pe la prinz, cand soarele australian cocea ca un cuptor.
Statea nehotarat in fata aceleiasi usi, unde in urma cu doua seri nu fusese binevenit si nu i se permisese sa intre. Batu hotarat la usa, dar de data aceasta nimeni nu-i raspunse. Apasa cu mana clanta. Usa nefiind incuiata, se deschise. Panait intra in prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Il striga pe capitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cerceta la repezeala si celelalte camere, dar nici urma de capitan sau motan. Iesi afara si se uita disperat in directia farului. Observa ca usa acestuia era deschisa. Se indrepta cat putu de repede intr-acolo si ajungand la baza scarilor striga aproape racnind numele capitanului. Presimti ca se intampla ceva rau.

Nu primi nici un raspuns, dar, ca un ecou de sus strabatu un mieunat. „Ispas, Ispas”, striga Panait si incepu sa urce cu greu scarile in spirala ce duceau la turnul farului. Uitase si de piciorul de lemn si de oboseala. Cucerea cu mare truda, scara dupa scara, mai pe picioare, mai taras-grapis, pana cand, la nivelul trei, il vazu cazut in nesimtire pe capitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom si se parea ca avusese un accident. Degetele mainii drepte erau infipte puternic in tunica de marinar, undeva in dreptul inimii, parca vroind sa o scoata de-acolo. Incerca sa il ridice, dar acesta nu se misca de loc. Ii simti totusi respiratia slaba. Uita de motan si incepu sa-l strige cat putea de tare pe viziteu, pentru al chema in ajutor. Acesta auzi si veni in graba. Capitanul deschise putin ochii si incepu sa horcaie.

- Inima, inima, ingaima Buddle.
- Ce ati patit domnule? intreba Panait.
- Inima, caldura, scarile, ro
- Pot sa va ajut cu ceva?
- Pleaca la naiba! Iar ai venit dupa mata?
- Vreau doar sa va ajut
- Nu-ti dau nimic! Nelson e doar al meu !amiralul meu! si din nou capitanul isi pierdu cunostinta.

Vizitiul, flacau puternic, il lua pe Buddle in spinare ca pe un sac de cartofi si cobora cu grija scarile. Panait, ramas mai in urma, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urca cu mare chin inca doua nivele si mare-i fu bucuria cand deschise ultima usa, cea care dadea in incaperea unde se aflau oglinzile si torta farului si se pomeni cu Ispas in brate. Il cuprinse o mare bucurie si incepu sa plinga. Motanul insa, toarcea linistit. Il saruta, il mangaie, ii spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodata nimanui. In sfarsit il gasise, aici, departe, la capatul lumii. Erau din nou impreuna!

Aducandu-si aminte de accidentul nefericitului capitan, lua motanul in brate si cobora cum putu de repede scarile. Flacaul il culcase deja pe bolnav in caruta si era gata de plecare. Pornira in galop catre oras. Bolnavul horcaia si se zbatea din cand in cand. Ajunsera la cea mai apropiata suburbie, Watson’s Bay, unde gasira un medic. Batura puternic la usa acestuia si il transportara pe capitan inauntru. Doctorul incepu sa il consulte si nu dupa mult timp spuse: „Noroc ca l-ati adus aici repede!
Bietul om a facut un infarct si trebuie sa stea sub ingrijire medicala.” Panait ii dadu doctorului o suma importanta de bani si il ruga sa il gazduiasca pe bolnav la el in casa pana cand il va putea transporta la spital.

Dupa doua zile, sub supravegherea medicului, il transporta pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datorita ingrijirii medicale de calitate, batranul lup de mare se mai puse pe picioare.
Panait il vizita in fiecare zi, mai ales ca hanul sau de la Rocks era la o aruncatura de bat de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo isi facu chiar si o prietena, o sora medicala, tanara englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dansa, cu mult inainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cat invatase sa umble cu proteza. Dansa lucrase acolo, inainte de a veni in Australia. Fiinta fina, educata, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani in urma, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Ii placuse atat de mult noile meleaguri, incat se stabilise permanent aici, chiar daca ii era dor cateodata, de familie, prietenii din copilarie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea si recuperarea sanatatii capitanului. Ii era mila si de marinarul roman pentru ca ramasese infirm atat de tanar. Panait, proaspat venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intampla acolo, care mai e moda in marea metropola, ce mai stia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Ii povesti chiar si neplacuta aventura din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras si cum acesta il ajutase sa supravietuiasca. Florence fuse atat de impresionata, incat in prima ei zi libera il vizita pe Panait la han ca sa cunoasca faimosul motan. Ii mai spuse despre prietenul sau, Thomas Buddle, ca de-acum inainte va avea nevoie de ingrijire si supraveghere medicala permanenta si nu va mai putea lucra la far, deoarece aceea munca cerea un efort fizic destul de mare.

Dupa cateva zile, Buddle se simti mai bine si fuse lasat acasa. Panait, care il vizitase zi de zi, ii angaja o trasura si il transporta pana la casa farului din South Head. Il luase cu el si pe Ispas, spre bucuria capitanului care il tinuse pe genunchi tot timpul drumului si il mangaiase cu tandrete. Incet, incet, cei doi marinari se imprietenira. Buddle il invita pe musafir sa ramana peste noapte acolo. Panait vru sa-l refuze pe moment, dar stiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicala si neindraznind sa-l supere pe capitan, luind motanul cu el, accepta pana la urma.

Nu dormira aproape toata noaptea, povestindu-si unui altuia viata de marinar si aventurile. Marea si motanul ii apropia si ii lega unul de altul. Buddle ii spuse de cateva ori lui Panait „fiule”, fapt care il impresionase foarte mult pe acesta, aducadu-i aminte de tandretea cu care il tratase bunul sau tata. Il ruga sa nu mai stea la han si sa se mute impreuna, in casa de langa far. Acesta, fiind si el singur si nestiind incotro sa o apuce, accepta.

Intre timp, administratia portuara locala di Sydney, detasa provizoriu, un barbat tanar, pentru a se ocupa de intretinerea si buna functionare a farului. Acesta se muta, impreuna cu nevasta si cei trei copii, intr-o camaruta din spatele casei lui Tom Buddle. Capitanul deveni din ce in ce mai morocanos, deoarece copiii faceau multa galagie si alergau toata ziua dupa Ispas, tragandu-l de coada sau aruncand cu pietre in sarmana vietate nevinovata. Buddle fumegand de nervi, se duse la capitanie si ceru sa fie trecut in rezerva, deoarece nu mai avea ce sa faca la far. Dorea sa plece de acolo deoarece se simtea inutil. Vroia sa aiba liniste si de aceea cauta sa cumpere o casuta undeva aproape de ocean.

Panait se pregatea sa se intoarca acasa. Dar la care casa? La Braila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. Romania era in toiul razboiului cu turcii. Accesul navelor prin stramtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar si navigatia pe Dunare. Nu stia ce sa faca. S-ar fi dus cu o corabie pana la Londra si de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns in Franta, dar drumul pana in Romania era destul de lung si periculos la acele vremuri. Singurii sai prieteni, Florence, Ispas si Tom, erau aici in Australia.

Capitanul simtindu-i zbuciumul il invita sa se stabileasca la Sydney si sa locuiasca impreuna. Dupa clipe de gandire si zbucium acesta accepta si chiar de a doua zi pornira impreuna sa gaseasca o casa de cumparat. Vazura multe proprietati frumoase. De bani nu se plangeau, deoarece amandoi aveau destui, Panait cu suma luata de la asigurare, iar Tom cu cea primita de pe urma pensionarii. Cel mai mult le placuse o casa ciudata, situata pe crestetul vaii care se deschidea spre Tamarama Beach si care o cumparara in graba.

Locul, semana cu o prapastie salbatica, acoperita cu vegetatie luxurianta si cu iesire usor accesibila la drumul principal care ducea spre mijocul orasului. In partea opusa, panorama era superba, dedesubt marea de verdeata se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mangaiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parca la un voiaj sau la aventura pe intinsul lor.

Casa era semisuspendata peste malul abrupt al prapastiei fiind asezata pe o fosta platforma militara de observatie.
Platforma o construisera cu multi ani in urma, detinutii din noua colonie engleza, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa pazeasca coasta de est de vre-o invazie straina. Cladirea insa, era destul de noua si foarte solida. O reparara si o amenajara dandu-i o forma de corabie. In loc de valuri, pluteau pe un hau de verdeata. Aveau chiar si un catarg infipt in mijlocul curtii, pe care fluturau doua steaguri, cel englezesc si cel romanesc.

In fiecare dimineata, cam pe la aceeasi ora, cei doi ieseau pe punte, unde foarte seriosi, executau parca, procesiunea inspectiei echipajului si a „corabiei”. Buddle, gras cu barba alba, imbracat in uniforma marinei comerciale engleze, era capitanul. Panait, musculos si binelegat se imbraca de obicei ca un simplu marinar, dar cateodata isi lua si el vestonul alb de capitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate si mai puternic, de parca cei doi erau angajati intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant si interesant. Atat vecinii, cat si cei din imprejurimi, aveau multa admiratie pentru cei doi.
Singurul, care nu-i lua niciodata in serios era Nelson-Ispas. Ambii stapani, poate din mandrie nationala, il strigau pe numele pe care fiecare i-l dadusera. Pentru Panait, motanul ramasese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dadu-se maica-sa si vecinii din Braila.. Tom, in schimb, il striga Nelson, dar uneori cand avea spectatori i-se adresa elegant si cu respect spunandu-i „Sir”, sau „Domnule amiral”.

Cateodata cand mai tragea un paharel in plus, capitanul, luand o mimica foarte serioasa, se protapea in fata lui Nelson si ii dadea raportul de parca s-ar fi aflat in fata corpului de ofiteri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca sa rada de el, incepea sa vorbeasca in limba lui Napoleon si isi punea pe cap o palarie in forma de trigon, care impreuna cu piciorul de lemn ii dadeau un aer mai autentic de pirat, decat de invinsul de la Waterloo. Acest lucru il scotea din sarite pe batranul lup de mare si astfel incepea cearta, amenintand ca va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbena a tricolorului romanesc, transformandu-o in alb, fapt care il facea sa semene din ce in ce mai mult cu steagului frantuzesc.

Buddle, avand mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg si se caznea sa dea jos steagul romanesc. Panait suparat, lua motanul sub brat si se facea ca pleaca. Bineinteles urma impacarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

Cu timpul, lui Ispas incepusera sa-i albeasca mustatile. Intr-o dimineata capitanul Thomas Buddle nu mai raspunse la apel. Panait fuse foarte mahnit din aceasta cauza. Isi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care il avusese vre-odata. Il ingropa in cimitirul din apropiere si deseori putea fi vazut impreuna cu motanul negru stand nemiscat ore in sir langa mormantul acestuia.

Anii au trecut. Despre Panait si Ispas-Motan Gras nu mai stie nimeni nimic la Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din cand in cand, lumea vorbeste despre paradisul pisicilor din tufisurile care cresc pe coasta vaii si indemanarea cu care acestea prind peste, bagandu-si coada in apa, atunci cand marea e linistita.

Totusi acolo, se mai pastreaza inca, o casuta alba in forma de corabie. Cei care au norocul sa poata face o vizita prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatra de langa usa, o placa mica de marmura alba, pe care este sculptata o timona, un motan si initialele „N.I.M.G.”.
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!








Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1146
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site