Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Conditiunea ideala a poeziei

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Conditiunea ideala a poeziei

Trecand la partea a doua a cercetarii noastre, ne propunem a analiza care este, in privinta ideilor exprimate de poet, conditiunea fara a carei implinire nici nu poate exista poezia.




O veche impartire a tuturor obiectelor gandirii omenesti face deosebirea intre lumea interioara sau sufleteasca si intre lumea exterioara sau fizica. Insa si aceasta lume fizica exista pentru noi numai intrucat simtim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gandirii, fie externe, fie interne, se pot privi impreuna si se pot deosebi dintr-un alt punct de vedere: in obiecte ale ratiunii reci sau logice si in obiecte ale simtamantului sau pasionale, deosebire intemeiata pe cunoscuta dezbinare intre minte si inima.

Paralel cu aceasta deosebire, costatam pentru scopul ce ne ocupa urmatoarea propozitie limitativa: ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica.

Prin urmare, iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele in reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte . Si pentru ce aceasta?

Cateva din cauzele fundamentale ce deosebesc cele doua sfere ale gandirii omenesti ne par destul de simple pentru a putea fi explicate in cercetarea de fata fara prea lungi digresiuni.

Si mai intai poezia este un product de lux al vietii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis asa de bine Mme de Staël. Ea nu aduce multimii nici un folos astfel de palpabil incat sa o atraga de la sine din motivul unui interes egoist; ea exista pentru noi numai intrucat ne poate atrage si interesa prin placerea estetica. Insa o conditiune fara de care nu poate fi interes si placere este ca, mai intai de toate, poezia sa fie inteleasa, sa vorbeasca la constiinta tuturor. Prin urmare, ea nu-si poate alege obiecte care se tin de domeniul ocupatiunilor exclusive, precum sunt cele stiintifice, fiindca aceste[a] raman neintelese pentru marea majoritate a poporului, ci este datoare sa ne reprezinte simtaminte si pasiuni, fiindca aceste[a] sunt comune tuturor oamenilor, sunt materia inteleasa si interesanta pentru toti. Ceea ce separa pe oameni deolalta este cuprinsul diferit cu care si-au implinit mintea; ceea ce-i uneste este identitatea miscarilor de care se patrunde inima lor.

Dar chiar marginindu-se poetul stiintific la acea minimaparte din public care se alcatuieste din oameni speciali, din politici[], filologi etc., se naste pentru dansul o noua impotrivire: ceea ce, chiar pe acest taram, este interesant astazi, nu a fost interesant ieri si nu mai intereseaza maine, si o poezie insufletita numai de asemenea obiecte ar pierde din an in an din atractiunea ei.

Astazi se intereseaza societatea politica romana de descentralizare; societatea ce se mai gandeste la cercetari li[]istice, de unificarea ortografiei si de terminatiunile cuvintelor noi: vor trece oare multi ani pana cand aceste preocupari sa fie sterse de la ordinea zilei? O data descentralizarea facuta, ortografia si limba unificate, miscarea cauzata prin aceste indeletniciri trecatoare va inceta, si nimeni nu le va putea reinvia in propriul lor interes intrinsec.

Prin urmare, poezia ratacita in sfera stiintei si a politicii ramane intai neinteleasa si neinteresanta pentru marea majoritate a oamenilor contemporani, si este, al doilea, pierduta in generatiunile urmatoare chiar pentru cercul restrans de indivizi pentru care a avut un sens si o atractiune in ziua nasterii ei.

Insa prea rara este, este de prea mare pret si valoare acea creatiune a spiritului omenesc ce se numeste poezie, pentru a fi expusa vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figura ce poetul a creat-o din abundenta inimii sale, trebuie sa se franga valul timpului si sa o lase intacta pentru generatiunile viitoare, ca o scumpa mostenire seculara a geniului omenesc.

Numai copiii cei necopti, pentru a-si face o gradina, taie florile si frunzele din tulpina lor si le aseaza in nisipul spulberat: cea dintai suflare a vantului le doboara, cea dintai raza a soarelui le vestejeste. Dar natura, marea noastra invatatoare, isi implanta radacina stejarului in patura cea mai adanca si statornica a pamantului, si de acolo da creatiunii sale putere de a lupta si de a trai.

Sa analizam acum o alta cauza, mult mai importanta, pentru care poezia nu poate trata obiecte stiintifice.

Frumoasele arte, si poezia mai intai, sunt repaosul inteligentei. In mijlocul fluctuatiunii perpetue, de care este miscat acel straniu product al formatiunilor animaliere ce se numeste minte omeneasca, arta se stabileste ca un liman de adapost, spre a reda inteligentei agitate o liniste salutara. Aceasta a fost cauza din care s-a latit odinioara poezia intre oameni; aceasta este cauza din care ast[]si pastreaza valoarea ei nemasurata pentru fericirea geniului omenesc.

Dar activitatea stiintifica nu se potriveste cu aceasta chemare a poeziei. Caci stiinta provine din acea insusire innascuta a mintii noastre prin care suntem vesnic siliti a intampina orice fenomen al naturii cu cele doua intrebari omenesti: din ce cauza? spre ce efect? Insa primul efect ce-l descoperim se arata a fi totdeodata o cauza pentru un alt efect, care la randul sau este noua cauza pentru alte efecte, si pe nesimtite se deschide inaintea noastra linia timpului, care ne duce inainte intr-un viitor nemarginit. Si asemenea cercetand inapoi, ni se arata prima cauza a unui fenomen ca fiind si ea efectul unei alte cauze, care iarasi este efectul unei cauze anterioare, si asa mai departe, se deschide si indaratul nostru aceeasi linie infinita a timpului. Si astfel omenirea, impinsa in sufletul ei de forma apriorica a cauzalitatii, se urca si se coboara pe scara timpului in sus si in jos, pana cand mintile imbatranite ale generatiunii actuale se pleaca la pamant si lasa altei generatiuni sarcina de a impinge piatra lui Sisifos cu un pas mai inainte; aceasta alta generatiune o lasa generatiunilor viitoare, si asa mai departe se dezvolta stiinta, si nu are nicaieri repaos si niciodata sfarsit: caci prima cauza si ultimul efect sunt refuzate mintii omenesti; nici o limita eterna nu ne opreste, dar etern ne opreste o limita.

In aceasta stare a inteligentei active se coboara arta ca o mangaiere binefacatoare. Ea prinde atentia nelinistita si agitata spre infinit si, infatisandu-i o idee marginita in forma sensibila a frumosului, ii da linistea contemplativa si un repaos intelectual. Poezia in special trebuie sa ne decline spiritul de la inlantuirea fara margini a nexului cauzal, sa ne manifesteze idei cu inceput si cu sfarsit si sa dea astfel o satisfactiune spiritului omenesc. De aceea ea este datoare sa ne indrepteze spre simtaminte si pasiuni. Caci tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca: ele au o nastere si o terminare pronuntata, au un inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii.

Celelalte arte, prin chiar conditiunile lor materiale, sunt restranse in acest cerc estetic si sunt ferite de ratacirea stiintifica: nici teorii politice, nici regule li[]istice nu se pot sculpta in piatra sau exprima in muzica. Poezia singura este in pericol de a-si confunda sfera, si aceasta din cauza ca ea intrebuinteaza acelasi organ pentru ideile ei pe care-l intrebuinteaza si stiinta pentru ale sale: adica limbajul omenesc. Cu atat mai mult insa este de datoria poetului a-si indrepta atentiunea spre diferenta intre aceste doua sfere deosebite si a distrage mintea obosita de perpetua cauzalitate.

Recapituland rezultatul dobandit din cercetarea teoretica de pan-acum, afirmam din nou adevarul cu care am inceput: ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decat un simtamant sau o pasiune. Si precum am facut in partea I, asa vom arata si in aceasta parte, ca insusirile esentiale ale poeziilor celor frumoase in privinta ideilor lor se explica numai pe baza acestui adevar.

Poetul, chemat a exprima simtirile omenesti, a aflat in insasi natura lor legea dupa care sa se conduca. Intre deosebirile ce disting afectul in genere, fie simtamant, fie pasiune, de celelate stari ale cugetului, se pot cita urmatoarele ca principale:

1. O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodigioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei.

2. O exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii. Lucrurile gandite iau dimensiuni crescande, micul cerc al constiintei intelectuale se preface in linte microscopica si, privite prin ea, toate senzatiunile si toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub culori neobisnuite.

3. O dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa, daca luam acest cuvant si in sens bun, nu numai in imprejurari tragice.

Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodata cele trei calitati ale poeziei.

1. Poezia adevarata, ca si pasiunea si simtamantul, ne arata dar o grabnica tranzitiune de la o idee la alta si in genere o miscare abundenta a gandirii. Gandirea fiind exprimata prin cuvinte, imitarea acelei particularitati psihologice ne prescrie dar a stabili intre idei si cuvinte un raport de preciziune, astfel incat cu orice inmultire de cuvinte sa se inmulteasca in aceeasi proportie si suma de idei. Caci ceea ce intarzie tranzitiunea gandurilor si amorteste miscarea abundenta sunt tocmai frazele cele lungi, in care dupa atata auzire de sonuri nu se produce nici un progres de intelegere in constiinta. Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din aceasta considerare a afectelor se poate exprima in mod negativ: poezia sa nu se intoarca in jurul aceleiasi idei, sa nu se repete, sa nu aiba cuvinte multe pentru gandiri putine. O exceptie aparenta sunt poeziile cu refren (cupletele); dar numai aparenta. In realitate, refrenul, desi pastrand aceleasi cuvinte, cuprinde in fiecare strofa o idee noua sau cel putin o alta privire a ideii celei vechi. D. e.:

VOCEA MUNTELUI

Colo-n vale se coboara

Trist si cu capul plecat

Un drumet: doru-l omoara

Sa-ajunga de-unde-a plecat.

„Oare-amorul ma asteapta

Sau o piatra s-un mormant?“

Atunci eco se desteapta

Si raspunde: „Un mormant“.

Greu suspina si-inainte

Grabind pasul s-a-ndreptat,

Groaza tulbura-a sa minte,

Dorul l-a inaripat.

„In mormant asa de iute!

Fie, pacea-i in mormant!“

S-atunci eco din cel munte

Suna: „Pace-i in mormant!“

„Vino dara, vino, moarte,

Ca pe-un dar eu te astept,

Sa merg nu pot mai departe

Moarta-i inima in piept!

Ah! de moarte nu mi-e frica

Ma tem ca ma va uita!“

Din vai un glas se ridica

Si raspunde: „Va uita!“

Vai, furtuna-in piept zbucneste

La sarmanul calator,

Si o lacrima luceste

In ochiu-i: „Da’ vreau sa mor,

Daca pacea pentru mine

Pacea-i numai in mormant!“

Si din vaile vecine

Eco strig[]n mormant!“

(Imit. din Heine de M. Corne)

Din acest exemplu se vede ca refrenul, departe de a face exceptie, confirma regula de mai sus ca poezia sa nu se repete si sa nu revie in jurul aceleiasi idei. Importanta acestei reguli merge asa de departe, incat olandezul Hemsterhuis a putut defini frumosul: o productiune ce ne da cele mai multe idei in cel mai scurt timp.

Toti poetii cei buni sunt exemple pentru aceasta, si daca este poate cu putinta a le face obiectiunea ca sunt uneori prea concisi si chiar obscuri in expresiunile lor pregnante, nu li se va afla niciodata defectul contrariu, de a fi prea lungi, fiindca aceasta s-ar indrepta in contra propriei naturi a poeziei.

Considerata dintr-un punct de vedere exterior, aceasta regula implica, dar, pentru poezie cerinta unei conformit[]ntre cuprins si intindere. Nu vrei sa exprimi toate nuantele simtamantului, iti sunt ideile reduse la un cerc mai stramt de privire: poezia sa-ti fie scurta. Numai cand abundenta noilor gandiri iti creste astfel in constiinta incat sparge forma prea stramta a unei strofe si te sileste a o intrupa intr-o noua forma, numai atunci vei adaoga un nou sir de cuvinte si-l vei continua pana cand te agita acest impuls irezistibil.

E caracteristic a arunca o privire in faimoasa colectiune de poezii a lui Heine, Buch der Lieder. Majoritatea poeziilor sunt de una, de doua, de trei strofe, si totusi in ele se cuprinde o lume intreaga de idei poetice, de simtaminte si pasiuni. Insa in expresie nici un cuvant de prisos; cea mai precisa legatura intre son si idee! Din contra, cele mai multe poezii romane sunt lungi, lungi de nu se mai ispravesc, in cuvinte, nu in idei, si cu cat poetul este mai rau, cu atat poezia este mai lunga. Parca multimea cuvintelor si cifra paginilor imprimate ar fi masura valorii poetice!

Prin cateva exemple speram ca se va lamuri pe deplin chestiunea de fata. Incepem cu doua poezii din colectiunea citata a lui Heine:

Deodata eu am desperat

Ca voi putea rabda,

Si-n fine toate le-am rabdat,

Dar cum? nu ma-ntreba.

Un poet mediocru ar fi facut zece strofe ca sa exprime aceeasi idee, si ar fi slabit de zece ori efectul.

As vrea ca durerile mele

Varsate intr-un singur cuvant

Sa le pot arunca la vanturi,

Sa le duca etern pe pamant!

Sa-l poarte la tine, iubito,

Cuvantul de chin si de foc.

Sa-l auzi in orisice ora,

Sa-l auzi in orisice loc.

Si pentru repaosul noptii

Cand ochii abia ai inchis,

El are sa te urmeze

Si pana-n adancul tau vis.

Sa vedem acum cateva exemple contrarii. A. Muresanu incepe poezia sa Vinovatul cu strofa:

Cat de dulce armonie

Dormea candva-n pieptul meu,

Cum stia toate sa tie

Nesmintit acordul sau!

Toate stia sa tie acordul sau vrea sa zica ca era armonie in pieptul meu, si cele doua randuri din urma nu fac decat a mai spune inca o data ceea ce spusesera mai bine randurile dintai.

Pan-acum priveam la soare,

La roata lui cea de foc,

Ca un prunc ce-n al sau joc

Priveste la zburatoare.

Cum priveste copilul la zburatoare, asa priveam eu la soare! Eroarea acestei imagini este tocmai ca nimeni nu priveste de bunavoie in soare; dar eroarea s-ar fi strecurat nesimtita daca ar fi comis-o poetul numai in versul intai, mai ales ca cuvantul la permite doua sensuri; insa versul al doilea se repeta si insista:

Pan-acum priveam la soare,

La roata lui cea de foc.

Stranie indeletnicire, si periculoasa!

Dar acum s-o raza mica,

Cand la ochii-mi s-a ivit,

De nu-i inchid, rau ma strica.

Se poate o maniera mai lunga de a exprima aceasta idee? Dar acum s-o raza mica ma doare, se-ntelege daca-mi ajunge la ochi, sent elege daca nu inchid ochii. Atat de bine se-ntelege, incat este urat de a o spune. Poezia nu e tratat de fiziologie.

Si asa merge poezia mai departe inca cinci strofe. Si cand se sfarseste, te miri pentru ce s-a sfarsit. Putea sa mai continue cel putin vro opt strofe, cu aceeasi economie de spirit. Pentru a varia lectura, sa revenim la un exemplu bun din Heine:

Lacrima ce am varsat

S-a schimbat in floare.

Si suspinul ce-am oftat,

In privighetoare.

Si de ma iubesti, copilo,

Te-ncunun cu flori

Si un cor te va-ncanta

De privighetori.

Sa mai citam urmatoarea poezie a lui Alecsandri, remarcabila prin sobrietatea cuvintelor si grabnica tranzitiune a gandirii:

STELELE

De la mine pan’ la tine

Numai stele si lumine!

Dar ce sunt acele stele?

Sunt chiar lacrimele mele

Ce din ochii-mi au zburat

Si pe cer s-au aninat

Cum se-anina despre zori

Roua limpede pe flori.

Varsat-am multe din ele

Pentru soarta tarii mele,

Multe pentru cei ce sunt

Pribegiti de pe pamant!

Multe lacrimi de jelire

Iar de dulce fericire

Ah! varsat-am numai doua,

Si-s luceferi amandoua!

Dar deja in contra Pescarului aceluiasi poet am avea obiectiuni de facut in privinta regulii ce ne ocupa. Cele dintai cinci strofe sunt destul de variate in idei:

PESCARUL BOSFORULUI

De-ar vrea inaltul prooroc,

Mohamed, stralucit,

Sa-mi fie ziua cu noroc

Si dorul implinit,

De-as prinde-acum in preajma mea

Pe-al marii imparat,

Ce poarta-n frunte-o mare stea,

Un talisman bogat;

Eu, care sunt un biet pescar,

Purtat din val in val

Eu, care dorm in Iuschiudar,

In iarba de pe mal,

Eu, Abdulah, cel mai voinic

Vaslas de pe Bosfor,

Ce n-am decat un biet caic

S-un suflet plin de dor;

Allah! atunci orice-am dorit,

Allah! orce-as vrea eu,

De la apus la rasarit

Ar fi indata-al meu;

Caftane, saluri de Casmir

— Cu late, scumpe flori,

Iuti armasari de la Misir

Ca vantul de usori,

S-un lung caic de abanos

In aur prelucrat,

Cu imnuri din Coran frumos

Pe margine sapat,

Si treizeci de vaslasi osmani

Ce vesel ar zbura,

Mai repezi decat Elcovani

Pe-ntinsa Marmara.

Dar n-as vrea nici stofe cu fir

Si cu margaritar,

Nici largi caftane de vizir,

Nici falnic armasar;



N-as vrea nici sabii de Taban

Deprinse la omor,

Nici lung covor de Ispahan

Ce salta sub picior

Dar strofa a 6-a reintoarce gandirea la aceleasi lucruri si slabeste efectul:

Allah! ma jur ca de-as avea

A marii talisman,

N-as vrea sa fiu vizir, n-as vrea

Nici padisah-sultan;

N-as vrea comori, n-as vrea sa am

Nici chioscuri, nici sarai,

Nici sa dezmierd in Bairam

Huriile din rai.

Apoi poezia culmineaza in urmatoarea strofa finala:

Ci-n mreja dulce prefacand

Duioas-inima mea,

M-as duce-ncet si tremurand

Sa prind norocu-n ea,

Sa prind copila lui Topal,

Frumoasa Biulbiuli,

Ce canta noaptea lin pe mal,

Pe mal la Candili!

Scotandu-se afara strofa a sasea, poezia ar castiga in efectul ei cel frumos.

Insa cu toata claritatea speram ca se va simti eroarea mentionata aci din urmatoarele strofe ale unui alt „poet“, a carui citare alaturea cu poetii de mai sus nu o putem scuza decat prin scopul didactic ce si l-a propus cercetarea noastra:

INTRISTAREA

Mult mi-e inima-ntristata, Caci prea rau ma vad ursit, Furtuni rele de la soarta Peste mine-au navalit.

Niciodata vre un bine

Stator nu am avut,

Relele toate cu mine

Petrecere s-au gasit.

Din a mea mica pruncie

Cu norocul m-am luptat,

Dar el tot cu dusmanie

In mai rau m-a cufundat.

Favor deloc n-am gasit

In cruda anima lui,

Ci cu totul s-a silit

Sa ma-nchin cruzimei lui.

O! dea cerul vreodata,

Sa pot sa ma linistesc —

Cu lumea cea inversunata

Sa pot sa ma infratesc.

Dusmania, neunirea

Ca fumul piara din noi;

Si dreptatea, fericirea

Cerul sadeasca-ntre noi.

Sa nu mai fim niciodata

Unul altuia vrajmasi;

Ci cu anima curata

S-ajutam pe patimasi.

etc., etc.

E cu neputinta a citi asemenea lucruri pana la sfarsit. Toata strofa urmatoare isi da osteneala sa mai spuie inca o data ceea ce ne-a spus strofa precedenta.

Si cu toate aceste numai o mica reflectie asupra artei lor ar spune acestor poeti ca dusmanul cel mai mare al poeziei este tocmai cuvantul. Ceea ce ingreueaza efectul, ceea ce poate produce simtamantul de monotonie si de urat intr-o lucrare poetica este mai ales multimea de cuvinte. S-a aratat in partea I a studiului de fata ca materialul poeziei nu sunt cuvintele, ci imaginile desteptate prin cuvinte in fantezia cititorului. Cuvantul nu este, prin urmare, decat un mijloc de comunicare, necesitatea fizica de care este inlantuita ideea in trecerea ei din mintea poetului in mintea auditoriului. El nu are existenta de sine, ci are singura misiune de a fi un organ de care sa se anine gandirea in comunicarea ei, si trebuie sa se margineasca strict la implinirea acestei misiuni. Si aci, ca si in regulele anterioare, este o linie de demarcatiune foarte pronuntata intre poetii cei chemati si intre simplii fabricanti de rime.

O observare mai este de facut la acest paragraf, sau mai bine zicand o intampinare de combatut.

S-a zis ca poezia sa fie abundenta in idei: cum se potriveste aceasta cu scurtimea ei? Bine ca scurtimea face impresia frumoasa a unui raport precis intre cuvant si gandire, dar nu pare mai putin adevarat ca, d. e., intr-o singura strofa cu putinele ei cuvinte, fie aceste[a] oricat de precise, suma de idei nu s-ar putea numi abundenta si n-ar constitui o vie miscare a gandirii. Cum se explica atunci justetea poetica a poeziilor celor mici? Daca analizam efectul ce ni-l produc, constatam in noi o multime de idei de ale noastre proprii, desteptate cu prilejul citirii si alaturea de cuvintele poetului. Nu numai ceea ce spune poezia ne ocupa constiinta, ci ea se afla a fi in atatea raporturi cu alte cercuri de gandiri ale noastre, incat si aceste[a] sunt reproduse in constiinta si insotesc si ilustreaza oarecum perceptiunea poetica. Farmecul acestui fel de poezii nu este atat in ceea ce spun, cat in ceea ce retin si ce lasa in liberul joc al fanteziei lectorului. Experienta o putem face indata cu strofa citata din Heine: Deodata eu m-am desperat Si-n fine toate le-am rabdat, Ca voi putea rabda, Dar cum? nu ma-ntreba.

Nu ma-ntreba, fiindca nu-ti pot raspunde, fiindca tocmai culmea simtamantului, in durere, ca si in bucurie, nu se va deschide niciodata cu cuvintele reci, ci va fi retinuta ca un rest inexprimabil al adancului inimii omenesti. Dar simtamantul pentru care eu n-am aflat expresie in cuvinte reprodu-ti-l tu prin propria simtire, si, cu imaginatiunea inviata prin putinele mele indicari, scoate la lumina constiintei tale ceea ce este ascuns in cugetul meu.

Sa luam alt exemplu, si vom afla acelasi fenomen:

Daca privesc in ochii tai,

Durerea mi s-a stins,

Si daca gura ti-o sarut,

Un farmec m-a cuprins.

Pe pieptu-ti de ma odihnesc,

In inima tresar,

Dar daca-mi spui: eu te iubesc,

As vrea sa plang amar.

(Heine)

Pentru ce? Lectorul sa o simta, s-o afle in sine, si multele posibilitati ale explicarii, diferite dupa diferitii indivizi, constituie abundenta de idei ce caracterizeaza productiunea poetica. Alt exemplu:

Adese ochiul tau imi pare

Intunecat de-un tainic dor,

Dar eu cunosc a ta-ntristare:

Viata pierduta, pierdut amor!

Si niciodat’ n-a revenit

Copilaria cea trecuta,

A ta ursita s-a-mplinit;

Amor pierdut, viata pierduta!

(Heine)

In fine un exemplu din Goethe:

De sub pamant

Un ghiocel

De-abia iesise

Tinerel.

Veni o albina,

Gusta din el:

Sa stii ca natura

Cand i-a creat,

Pentru olalta

I-a destinat.

O perspectiva intreaga asupra frumoasei armonii in natura se deschide cu aceste cuvinte; dar poetul intelept a dat numai un indemn gandirii si a lasat liber sirul reprezentarilor sa se dezvolte in constiinta cititorului dupa propria sa individualitate.

Voltaire a zis-o: „le secret d’être ennuyeux c’est de tout dire“, si daca prima cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa spuna, desigur a doua cerinta este ca sa stie ce sa nu spuna.

Cand curentul electric se transmite dintr-un loc in altul, numai o parte a lui merge pe firele vazute de metal: o alta parte, tot asa de esentiala, strabate in ascuns prin patura umeda a pamantului. Tot asa, in lumea inteligentei, cuvantul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileste intre suflet si suflet: restul se acorda pe tacute si formeaza ascunsa armonie a simtirilor omenesti.

2. A doua asemanare intre poezie si pasiune este un fel de exagerare a gandirii. Orice simtamant produce o incordare extraordinara a intelegerii momentane, si sub presiunea ei ideile lucreaza asupra constiintei noastre cu acea energie caracteristica al carei rezultat este marirea obiectelor si perceperea lor in proportii si sub culori neobisnuite. Mijloacele prin care se manifesta aceeasi particularitate in poeziile cele frumoase sunt felurite.

Mai intai se poate constata observarea ei in alegerea obiectivului. Obiectul poeziei este o idee care, fie prin ocaziunea, fie prin energia ei, se distinge si se separa de ideile ordinare, inaltandu-se peste sfera lor. Simtamantul care-i serveste de fundament l-am putut avea toti; gradul intensitatii lui, forma si combinatiunea sub care se prezinta sunt originale si proprii ale poetului. Aceasta intensitate si combinatiune noua ne explica pentru ce, privite din punct de vedere prozaic, poeziile par de regula exagerate. Dar tocmai exagerarea lor, tinuta in marginile frumosului, este timbrul emotiunii artistice sub care s-au conceput. Cata exagerare, ce personificari nereale, insa in acelasi timp ce simtamant adevarat al naturii se manifesta in urmatoarea poezie:

CONSOLATIUNE

Si daca nici o iubita

La moarte-mi nu va jeli,

Cu roua totusi florile

Mormantu-mi vor stropi.

Din trecatori daca nici unul

La el nu va privi,

A lunii raza calatoare

Cu dor se va opri.

Si daca pe acest pamant

Ma va uita orcine,

Dumbrava si campiile

Se vor gandi la mine.

Caci si campia, si dumbrava

Si florile, si luna

De-a lor poet isi vor aduce

Aminte totdeauna.

(Trad. din Justinus Kerner)

Un alt mic exemplu il extragem din Lessing:

CANTEC SPANIOL

Ieri eram plin de amor.

Azi patimesc,

Maine-o sa mor:

Totusi gandesc

Astazi si maine

La ieri cu dor.

Cat de decisiva este alegerea obiectului, din acest punct de vedere, se va lamuri mai bine din exemple contrarii, precum in genere regulele estetice au mai multa valoare negativa: nu pot crea binele, dar indica raul si contribuiesc la evitarea lui.

Traiasca pipa consolatoare,

incepe un „poet“,

Si cu tigara ce ne distram, (?)

Ele-n necazuri ne dau uitare,

Oare fericii (?) la ele aflam.

Cand n-ai mijloace de amagire

Pentru vro juna ce o iubesti,

Cere la pipa povatuire,

Ea-ti va da-n graba cate voiesti,

si asa mai departe vro zece strofe, in care injosirea ideilor este intrecuta numai de cacofonia limbii (Ea-ti va da-n graba etc.).

Un alt poet, pe care-l luam tot din sus-citata „culesiune“ a studentilor oradeni, se adreseaza la una formosa (citeste: o frumoasa):

Soarele vietii mele

Resipitoare de rele,

Tu esti, o! nimfa frumosa

Ca Melita amorosa.

A! Ce zic? portretul tau

Singur e in stare, zau!

Ca sa-mi insufle viata,

Nina, cand nu esti de fata.

C. P. A.

Masura ritmica a cuvintelor, rima cea magulitoare, melodioasa cadenta si tot ce alcatuieste forma poeziei nu s-au descoperit de geniul omenesc pentru ca orice scriitor sa ne spuna ca ia povatuiri de la pipa in chestiuni de amor. Asemenea lucruri sunt platitudini prozaice, dar nu conceptiuni de arta.

Cu cat are mai mult simtamant poetic si mai distinse comparatiuni Barbu, tiganul din Iasi, cand canta plin de melancolie:

Dragi boieri de lumea noua,

Ziua buna va zic voua:

Eu ma duc, ma prapadesc

Ca un cantec batranesc.

Ah, ganditi c-am fost odata

Glasul lumii desfatata,

S-inchinati cate-un pahar

Lui biet Barbu lautar!

Cunoastem obiectiunea ce o fac poetii „pipei“ si companie in contra acestei critici: poezia frumoasa trebuie sa fie adevarata, rien n’est beau, que le vrai etc.

Obiectiunea seamana cu cei ce o fac.

Tot ce e frumos e adevarat! Fie; desi iti vine sa intrebi cu Pontius Pilatus: ce este adevarul? Dar de aici inca nu rezulta ca tot ce este adevarat trebuie sa fie si frumos.

Nimeni nu contesta domnului C. P. A. ca se uita la portret cand nu-i este Nina de fata; dar de aci nu urmeaza ca aceasta intamplare adevarata sa fie poetica. Din multele idei cu realitate ce trec prin capetele omenesti, numai acele sunt si frumoase care, sub valul unei sensibilitati adecvate, ne prezinta simtaminte distinse prin forma, intensitatea sau ocaziunea lor.

Si in toate cazurile cuvantul adevarat, in aplicarea sa la arta, trebuieste inteles cum grano salis. Ce este adevarat in frumoasa strofa citata:

Si daca pe acest pamant

Ma va uita orcine,

Dumbrava si campiile

Se vor gandi la mine?

Este adevarat ca se vor gandi campiile la poet? Nu; dar adevarat este ca poetul si-o inchipuieste, si ca aceasta inchipuire il mangaie. Cuvintele poetului pot, dar, sa fie tot asa de putin reale in intelesul lor exact ca nalucirea nebuniei, numai simtamantul cel profund al naturii sa fie pastrat; si cine a inteles odata natura vizionar[]ntregii existente nu se va mira de aceasta.

Cu alte cuvinte: adevarul artistic este un adevar subiectiv, si el nu prescrie niciodata lui C. P. A. de a face cate o poezie din toate evenimentele sale private, ci ii prescrie sa-si intrupeze in forma poetica numai acele simtaminte adevarate care se disting prin nobletea lor si, introducand o suflare de idealism in existenta de toate zilele, sunt demne de a manifesta o subiectivitate de om. Si aci este punctul unde se vede din nou cat de osebita este poezia de ocupatiunea stiintifica. Un alt mijloc, prin care poezia cauta a imita si a produce energia afectului, este contrastul, si ca exemplu citam mai intai urmatoarele versuri noi ale unui june poet roman:

Pe cand frunza-ngalbenita

Pe creanga murea,

Inima-mi intinerita

Vesel te iubea.

Azi pe creanga cu placere

Frunza vei zari,

Azi inima-mi de durere

Poate va muri.

(M. D. Corne)

Ce efect frumos pot sa produca contrastele ne probeaza urmatoarea poezie a lui Goethe:

MANGAIERE IN LACRIMI

„De ce, amice, esti mahnit,

Cand veseli toti ne-am strans?

Eu dupa ochii tai cunosc:

Desigur tu ai plans.“

„Si daca-am plans, retras de voi,

Am plans de chinul greu,

Si lacrimi curg asa de dulci

Alin sufletul meu.“

„Amicii tai voiosi te rog

In sanul lor sa vii

Si orice-n lume ai pierdut

Mahnit sa nu mai fii.“

„Strigati, vuiti, dar sa va spun

Ce patimesc nu pot.

Ah, nu! eu n-am pierdut nimic,

Desi-mi lipseste tot.“



„Fii sprinten, dar si cu curaj,

Esti tanar plin de foc,

In anii tai oriunde-ajungi

Cu-amor si cu noroc.“

„Ah, nu, acolo n-am s-ajung!

Sta prea sus ca sa sper,

Luceste bland s-asa frumos

Ca steaua cea din cer.“

“De stele sa ne bucuram,

Dar nu sa le dorim,

Si cu placere noaptea-ades

La ele sa privim.“

„Si cu placere zile-ntregi

Privesc ades la ea;

Lasati ca noptile sa plang

Cat inima mea vrea.“

Un nou sir de reflectii decurge din acest paralelism intre poezie si simtamant indata ce privim partea lui negativa. Daca este greu si de multe ori imposibil a analiza natura pozitiva a cerintelor poetice, este, din contra, mai usor si mai sigur a arata ceea ce este oprit in poezie, si aci estetica practica isi implineste misiunea ei cea mai folositoare.

Din aceea ca poezia, ca si pasiunea, mareste obiectul si se inalta intr-o sfera distinsa, rezulta, ex contrario, ca ea trebuie sa se fereasca de micsorare si de injosire.

Vorbind mai intai de defectul micsorarii, atingem o chestiune destul de importanta pentru poezia romana actuala: chestiunea diminutivelor. Formele de substantive si adjective in ica, tica, sica, oara etc. sunt astazi vitiul contagios de care sufer mai toate poeziile romane. Cate scapa de injosirea ideilor mor de boala diminutivelor. Fiecare poet crede ca nu este destul de poetic, de delicat, daca nu-si diminueaza cuvintele, si acum am ajuns asa de departe, incat cu greu se va mai afla vreo poezie romana care sa nu fie bantuita de aceste forme de decadenta li[]istica.

Scumpa mea Marita

Zana mea din cer,

Ia da-mi o gurita

Asta-i tot ce cer

S-apoi Ionitica

(Nu-i e destul Ionita, a facut Ionitica!)

Ce fac cu onoare,

Stii c-o guritica

E ca si o floare

etc.

. . . . . . . . . . . . . . .

Ia aceasta cruciulita

Si pastreaz-o-n sanul tau,

Tu mai da-mi a ta gurita

etc.

Gurita ta, fetita, e dulce, rumeioara,

E garofita creata in a ei primavara

Si talia-ti gingasa e foarte mladioasa,

A tale picioruse, o scumpa mea frumoasa

etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-ti place, scumpa Lino, aceste versulete

etc., etc.

. . . . . . . . . . . . . . .

Marita, gurita, Ionitica, cruciulita, garofita, picioruse, versulete — pentru Dumnezeu! Ce limba este aceasta? Ce forme de copii nevarstnici? Ce lingusire bizantina? Cu asemenea terminatiuni linse si corupte are sa se produca energia, intensitatea, vigoarea impresiunii poetice? Sa ne intelegem: ce rol pot juca diminutivele in poezie? Poezia are sa mareasca efectul; prin urmare, numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcanta, numai acolo diminutivul poate avea locul sau special. Toti poetii cei mari ne invata aceasta. Sa ne aducem aminte de exemplul citat din Goethe:

De sub pamant

Un ghiocel

De-abia iesise

Tinerel.

Veni o albina,

Gusta din el:

Sa stii ca natura

Cand i-a creat,

Pentru olalta

I-a destinat.

Si textul german cuprinde diminutive, unul din putinele exemple de diminutive in Goethe. Pentru ce? Micimea obiectului este punctul de contrast. Ideea este: armonia cea mare a universului se manifesta p[]n cele mai mici fiinte ale sale. Prin urmare, diminutivul are aci ratiunea sa de a fi.

Dar cand se afla diminutive in fiecare strofa si la fiecare ocaziune, cand gura este mica, piciorul mic, Maria mica, Ionita mic, garoafa mica, versul mic, atunci e mic si poetul, mica si literatura, si toate se afla in decadenta. E de necrezut pana unde merge aceasta manie in literatura noastra.

Un june student, altminteri plin de inteligenta, incepe a publica niste incercari poetice si le dedica lui V. Alecsandri intr-un sonet, care se termina astfel:

Primeste, poete, aste versurèle, Vreau sa leagan gingas dorul ce-am visat! Caci sub ale tale falnice-aripèle

A-si inchipui pe dl Alecsandri cu aripi este deja o intreprindere indrazneata; dar daca aripele sunt mari, treaca-mearga! Insa a-si inchipui pe dl Alecsandri cu aripèle este o imagine de un ridicol asa de pronuntat, incat, pentru onoarea gustului omenesc, trebuie sa cautam un fel de explicare la intrebuintarea ei.

Explicarea este usurinta rimei. Versuri si aripe nu se rimeaza; hai sa facem versurele si aripele! Balaie si vale nu merge; hai sa zicem:

Mariuta balaioara

Impreuna doua flori

Si le-arunca in valcioara.

Gura si garoafa nu se potriveste, hai sa zicem: tu ai gurita ca o garofita; si asa in infinit. Diminutivele romanesti, in diferinta de cele germane, au nefasta proprietate de a cuprinde in terminarea lor silaba intonata; prin urmare, orice cuvant romanesc rimeaza (cand in rima masculina, cand in rima feminina) cu orice alt cuvant de acelasi gen indata ce se pune in diminutiv. Hinc lacrimae.

Si pentru aceasta neglijenta, pentru lenea poetului de a-si cauta o alta rima, se corupe poezia intreaga si se introduce in literatura o efeminare si un spirit de miniatura precum nu se mai afla nici in ultima decadenta a lingusirilor persane si turcesti.

Cu cat o rima este mai usoara, cu atat este mai ieftina si mai comuna, si poetul trebuie sa se gandeasca de doua ori pentru a o intrebuinta. Un poet distins nu va rima niciodata gurita-garofita. Adaugati la aceasta ca noi romanii avem o cauza speciala de a ne feri de diminutive in poezie, si aceasta este intrebuintarea lor din partea tiganilor. Toti cunoastem diminutivele servile ce le obisnuia aceasta ginte asuprita, cand vorbea limba noastra, si de atunci incoace diminutivele sunt par excellence o maniera tiganeasca. Ca sa simtiti aceasta cu tot dezgustul, cititi urmatoarele strofe ale unui autor, nu de rand, ci ale unui autor care este astazi unul din bunii scriitori in proza, dar pe care in poezie aveti sa-l judecati dupa diminutivele sale:

Tii tu minte, oara, pentru-ntaia oara

Cand la tulpinita, jos langa garlita,

Noi ne sarutam?

Tii tu minte, oara, noaptea de la moara,

Gramada-n droschita, cand eu pe chichita

Tineam mana ta?

Tii tu minte, oara, in acea cascioara

etc.

Tii tu minte, oara, acea dumbravioara

etc., etc.

Cu asemenea lucruri avem de gand sa punem fundamentul literaturii romane?

Daca in randurile precedente ne-am opus in contra abuzului diminutivelor, cu aceasta nu am voit sa zicem ca ele sunt cu totul de alungat.

Din contra, suntem siliti a le primi in poeziile noastre mai mult chiar decat in poeziile oricarui alt popor, afara de cel italian; fiindca numai noi si italienii avem in limba atatea forme diminutive si totdeodata atata usurinta de a le aplica la orice cuvant. Prin urmare, diminutivele sunt oarecum o particularitate caracteristica a limbii noastre, si din aceasta cauza vor avea totdeauna o mare intindere la noi. Dar cu atat mai mult poetii sa se simta provocati a se feri de exces, a nu intrebuinta diminutivele nepotrivite cu natura cuvantului (versurele, droschita etc.), in genere a nu intrebuinta diminutivele prea des si, in orice caz, a nu le intrebuinta intr-un mod silit, numai pentru a produce rima.

Si aci, ca in toate chestiunile ce se refera la natura limbii, poezia populara ne poate servi de model. Citam, ca exemplu, frumoasa poezie din Romania-mica, Oltule, Oltetule:

Oltule, Oltetule!

Seca-t-ar paraiele.

Sa creasca dudaiele,

Sa trec cu picioarele.

Oltule, rau blestemat,

Ce vii asa turburat?

Ce te repezi ca un zmeu

Si-mi opresti pe Nitul meu!

Schimba-ti, schimba-ti apele

Slabeste-ti vartejele,

Sa-ti vad petricelele,

Sa treaca fetitele,

Sa le speli picioarele.

Iaca neica! Nu e neica!

Ca de-ar fi venit neicuta,

L-ar fi cunoscut leicuta,

Bine, bine, nu e neica!

Vantule, du-te de-i spune

Ca zabavele nu-s bune,

Ca Florica duce dorul

Si i-a-ntelenit ogorul.

Vino, Nitule baiete,

Ce faci lelea sa te-astepte?

Busuiocul a-negrit,

Rosmarinu-a-ngalbenit.

Lelea plange, se jeleste,

Nimeni n-o mai ingrijeste.

Vino, Nitule baiete,

Ce faci lelea sa te-astepte?

In toata poezia nici un diminutiv nu este nefiresc sau silit din pricina rimei. Petrele-fetele s-ar fi rimat mai bine decat petricelele-fetitele, desi amandoua nu sunt rime curate; si neica-leica era o rima tot asa de buna cu neicuta-leicuta. Diminutivele sunt dar, aci, numai dezmierda ri populare.

O alta regula negativa ce se poate invata din acelasi punct de asemanare intre poezie si pasiune este ca poetul sa nu-si injoseasca obiectul. Dispozitia poetica se inalta peste sfera de toate zilele; poetul trebuie sa o mentina la aceasta inaltime si sa nu o coboare la un nivel inferior. Cea mai mare atentie merita, in aceasta privinta, alegerea cuvintelor; un singur cuvant comun este in stare sa nimiceasca toata impresia frumosului, si aceasta pe drept: fiindca o asemenea injosire din partea poetului dovedeste ca era insusi lipsit de entuziasmul poetic pe care ar voi sa-l destepte in noi. Si vis me flere, dolendum est primum ipse tibi, zice Horatiu in epistola Ad Pisones.

Iubeam cu fragezime o juna pentru care

Viata mi-as fi dat-o; dar, vai! o am pierdut!

Sa fiu iubit de dansa, doream cu infocare,

Dar toat-a mea speranta ca vantul a pierit.

O, cat parea de dulce sublima-i sarutare,

Eram nebun de dansa, nu mint, o am iubit

etc.

Ma costa c-am pierdut-o, ma costa pan’ la viata

etc.

. . . . . . . . . . . . . . .

Ce sunet ma starneste

In a noptii grea tacere?

Mama buna, ia priveste

Cine-alin-a mea durere?

Angerul vietii mele;

Tu esti frumoasa zeita!

Tu intre suparari grele

Al meu liman, porumbita!

etc. . . . . . . . . . . . . . . .

De cand n-avui convenire

Cu tine, frumoasa zana,

Anima mea, de pierire

Nu-mi rasare zi senina.

Amoru-n piept sbocoteste

Si pofteste doftorie,

Dar nimic nu-i foloseste

Far’ tu! — orcine sa vie.

etc.

Se intelege de la sine ca injosirea este ceva relativ. Totul atarna de la nivelul la care te pui. Cutare cuvant este permis intr-o poezie populara fiindca aceasta incepe cu expresii obisnuite si apoi se inalta in sfera poetica; pe cand acelasi cuvant in mijlocul unei versificatiuni alese injoseste si nimiceste frumosul. Farmecul poeziilor populare e distanta relativa intre ideile de rand, care servesc de fond, si intre subita noblete de simtamant, care strabate si se inalta peste dansele. Din contra, poeziile literare cele rele au un fond de cuvinte alese, de simtaminte cu pretentia de a fi distinse, si deodata din inaltimea lor artificiala le arunca cate un cuvant injosirea de toate zilele, care acum iti pare indoit de comun.

Unei poezii populare ii este permis sa zica:

Frunza verde de piper!

Daca nu e un mister

Ca esti Dumnezeu in cer,

Da-mi si mie ce iti cer;

Ca nu-ti cer vrun lucru mare

Sa-ti fie cu suparare,

Nici nu cer vro bogatie

Ca sa-ti fie de manie:

Ci-ti cer pe draguta mea,

Care m-am iubit cu ea

Din varsta copilareasca,

Din coliba parinteasca,

Frunza verde flori de soc!

Bata-l crucea de noroc,

Ca tot umbla in gropi dand

Si nu da la toti pe rand.

Unii cere bogatie,

El le da dragute-o mie;

Unii cere flori de crini,

El le da manunchi de spini.

Nu mai e noroc in lume,

Si-a pierdut si el de nume!

Dar unei poezii literare nu-i e permis sa se intituleze „geana de lacrimi“ si apoi sa zica:

Geana-mi de lacrimi e ca o salba,

Arde-te-ar focul, demon spurcat!

etc.

Sau cum zice altul:

Iarasi am vazut-o, mare Dumnezeu!

Si iar in durere e sufletul meu,

Inima imi arde, tamplele imi bat,

Sufletul meu zboara, parca sunt turbat!

Sau cum zice Andrei Muresanu in Un ramas bun de la Brasov:

Ramaneti, basti invechite,

Ce ades va cercetam,

P-a voastre ruini turtite

Doamne! mult mai cugetam,

Ca asemenea ursita

Va fi mie rinduita!

Tampa , frumoasa Sioane!

P-al tau varf cand ma suiam,

Ca in nescari vii icoane

Tot tinutul revedeam!

Oar’ lasa-m-a cruda soarta

Sa te mai calc pan’ la moarte!

Dar la ultimul grad de injosire s-a coborat un scriitor ale carui versuri cuprind exemple miraculoase pentru tot ce este neiertat in poezie. Trebuie sa ne marginim a extrage pentru cazul nostru cateva randuri din o balada a sa, intitulata:

TRIUMFUL AMORULUI

In natura toata totul reposa.



Pana si chiar garla in albia sa:

Numai o copila singura veghea

Si-n tacerea noptii astfel ea canta:

Canta ca este orfana si ca numai prin onoare poate sa dobandeasca pe „Costica“.

Insa in fereastra bate oarecare,

Numaidecat Liza sufla-n lumanare,

Totu intra-n tacere. Un glas mangaios

In linistea noptii vibr-armonios:

— Eu sunt, Elizo, nu te speria,

Dar aprinde lampa, sa vad fata ta.

— A! tu esti, Costica? — Eu, angelul meu,

Si astept d-aseara sub balconul tau.

— Frumoasa purtare! Bine sade zau!

Sa sezi toata noaptea sub balconul meu!

— Ci ia lasa gluma, da-te iute jos,

Si da-mi o gurita, angel radios!

— Sa-ti dau o gurita, pe fereastra, eu?

Nu ma cunosti inca, domnisorul meu.

Eu imi tiu parola pe care ti-am dat,

Dupa cununie sa-ti dau sarutat.

— Dar nici eu parola, Lizo, n-am uitat,

Ci da-mi o gurita, caci am inghetat.

etc.

— Da-mi o sarutare, o, Eliza mea,

Si iti jur ca maine tu esti soata mea!

— Fapte! fapte! fapte! caci de juramant

Si de vorbe grase prea satula sunt.

etc.

— Adio, Elizo! ma duc sa ma-nec

— Adio! vezi insa unde-i lacul sec

etc., etc.

Rezultatul este ca a doua zi Costica se insoara cu Liza. Cine ar fi crezut ca asemenea platitudine de mahala sa se imbrace vreodata in haina poeziei?

Si fiindca am vorbit de „Costica“ si de „Liza“, sa mai consideram un alt pericol de injosire al poeziei: numele proprii. In poeziile epice cu fundament istoric numele proprii sunt, in mare parte, impuse poetului; nu le poate nici ocoli, nici schimba. Dar ele in asemenea cazuri nu strica impresia poetica: faptul ca sunt istorice le da oarecare noblete de vechime si le ridica peste sfera comuna. Insa in poezii lirice numele proprii sunt periculoase. Unele pot trece, d. e. Elena, poate din amintirea antichitatii grecesti, Maria, poate din cauza ca este purtat de o fiinta venerata a religiunii crestine etc. Dar cele mai multe injosesc poezia aducand lectorului mai intai aminte de cutare sau cutare persoana foarte prozaica si comuna, care poarta acelasi nume.

Dar de ce, fetita,

Asa cruda esti,

De al tau Ionita

Nu compatimesti?

* * *

Imi ziceai odata, imi aduc aminte

Cu o voce dulce, ce mult ma-ncanta:

Te iubesc, Costica, te iubesc fierbinte,

Si nu-ti cer nimica decat mana ta!

* * *

Doamne, cat e de frumoasa

Lizisoara mea!

Si cat e de dragastoasa

Cand ma uit la ea

Eliza s-ar putea zice, Lizisoara e cu neputinta in poezie; c’est du style de femme de chambre.

Inca o data: poetul nu are sa reproduca realitatea cruda; si daca pe amanta sa o cheama in realitate Safta sau Lizisoara, atunci sa-si pastreze numele pentru el, dar sa nu-l puna in poezie, caci prin aceasta si-o injoseste. De poet trebuie sa se zica ceea ce zicea Schiller de amicitia junelui Piccolomini:

Caci el sta langa mine ca juneta mea De sufletul lui june, luminate si Si din realitate imi facea un vis, Miroculoase deveneau, Asupra tipelor palpabile In ochii mei uimiti, figurile A lucrurilor astei lumi vulgare Banale, seci ale vietii. Tinzand al aurorei magic val.

3. Cea din urma asemanare intre pasiune si poezie ce ne-am propus a o analiza este dezvoltarea grabnica si crescanda spre culminarea finala, ce o au amandoua deopotriva.

Pasiunea este o stare anormala a sufletului omenesc. Incordarea senzatiunilor, prin care se caracterizeaza, nu poate dura mult fara a pune sufletul in pericol, si terminarea ei, in proportie cu natura acestui afect, constituie totdeauna o criza intelectuala si fizica, a carei scara variaza de la plans pana la nebunie. Sirul fenomenelor pasiunii nu este decat apropierea crescanda spre acea catastrofa.

Poezia ne arata aceeasi insusire: si ea are cu necesitate un punct de culminare, in care se concentra ideile ei si pe langa care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregatitoare, oarecum trepte de inaltare; si desigur strofa in care culmineaza poezia este cea dintai, care s-a infatisat in fantezia poetului in momentul conceptiunii si pentru rasarirea careia poetul a compus pe celelalte; ea este esenta, este fapta poeziei si totdeodata masura pentru efectul ce-l produce; de la ea atarna lungimea sau scurtimea lucrarii, de la ea si tonul in care este conceputa: atatea strofe si acea culoare trebuie sa aiba o poezie, cate si care se cer pentru ca strofa culminanta sa ne faca impresia cea mai mare.

Un exemplu bun este poezia lui Goethe, Erlkoenig:

CRAIUL CODRULUI

Prin vant, prin codru-n al noptii san

Trece calare tatal batran.

El tine-n brate copilul sau

Si-l strange dulce la piept mereu.

— Copile draga, ce teama ai?

— Tata, nu vezi pe-al codrului crai

Cu o coroana pe capul sau?

—: E ceata numai, copilul meu.

„Copile dulce, mult te-asteptam,

Jocuri frumoase hai sa jucam,

Flori pentru tine am cate-i vrea.

Rochiti de aur muma ti-a da.“

— Tata, pe rege n-ai auzit

In taina cate mi-a fagaduit?

— Copile-ti pare, te-ai inselat,

Prin frunzi uscate vant a suflat,

„Cu mine, draga, de vei veni,

Fetele mele te vor sluji,

Fetele mele te-or dezmierda

Si-n visuri dulce te-or legana.“

— Nu vezi tu, tata, colo cum joc

A regelui fete pe negrul loc?

— Uita-te bine, sunt trunchiuri mari

Si crengi cazute din vechi stejari!

„Placuta ta fata mult o iubesc,

De nu vii singur, eu te rapesc.“

— Tata, ah, tata, mana a-ntins!

Craiul padurii iata m-a prins.

Tatal in spaima alearga mereu,

Baiatul geme in bratul sau,

Si cand in curte el a intrat,

Mort pe copil in brate-a aflat.

Ca exemplu va fi tot asa de lamurita urmatoarea poezie mai scurta de Th. Gautier:

NORUL

Sultana vrea sa intre in baia din gradina,

Ea ultima sa haina acum a azvarlit,

Si paru-i in libertate ca o manta divina

Pe corpul sau cel fraged voios s-a raspandit.

De sus iata sultanul la dansa ca priveste,

Si barba isi dezmearda, zicand in gandul sau:

Pe turn eunucul aprig se plimba si pazeste,

Si nimeni p-asta lume n-o vede decat eu.

Dar lucru de mirare! un nor din cer raspunde

Zicand: „Si eu, o, Doamne, o vad colo de sus,

Vad sanu-i ce se umfla sub limpedele unde

Si corpu-i ce nud sade sub ochii mei expus“.

Ahmet se facu galben ca luna intristata,

Scoase din brau hangerul cu arta cizelat

Sultana favorita in sange sta-necata,

Iar norul cel fantastic pe ceruri a zburat.

In aceste doua poezii este o fapta de catastrofa, care-nseamna culminatiunea; insa culminatiunea exista si acolo unde poetul arata numai impresiuni interioare. D. e.:

In a lacului tacere

Raza lunii se adapa,

Roze palide-mpleteste

Printre trestia din apa.

Cerbi se plimba langa termuri

Sus la cer catand,

In tufis de-abia se misca

Paserea visand.

Ochiul meu se pleaca-n lacrimi

Prin intreaga-mi fire

Ca o rugaciune trece

O dulce-amintire.

(Trad. din Lenau)

Ce zburat, ce vajaire!

E un palc de ciocarlii!

Multe flutura prin arbori,

Alte zboara pe campii;

Una sus la cer se urca

Pe scara cantului sau;

Insa cea mai cantareata

S-a ascuns in pieptul meu.

(Trad. din Uhland)

Pentru sustinerea opiniei noastre vom cita acum, ca si la paragrafele precedente, cateva exemple de poezii rele, a caror eroare consista in neobservarea regulii de culminare.

Cea dintai eroare in aceasta privinta se poate comite prin lipsa totala de gradare treptata. Atunci strofele urmeaza unele dupa altele fara vreo masura dupa care sa se aseze sirul lor, asa incat strofa din mijloc ar putea sa fie tot asa de bine cea dintai sau cea din urma, si poezia nu mai produce impresia unui intreg organic, ci a unei insirari de strofe desunite.

Ingerel, suflet curat!

A ta rosioara fata,

Trup tinerel delicat,

Imi scurteaza-a mea viata.

Darurile de la fire

Cu care esti infrumsetita,

Sunt mai sus de omenire,

Prea frumoasa Afrodita!

Nici Minerva, nici Juna,

Ma nici frumoasa Diana,

Nu e ca tine nici una,

Nici a lui Venus icoana.

Luna e stralucitoare,

Insa ale sale raza

Nu-s asa desfatatoare

Ca delicata ta vaza.

A tai frumosi ochisori

Scot ruge in verce fata,

Precum face uneori

Soarele in nor rosata.

De a tale dulci cuvinte

De-ar fi inima de piatra

Sau oricat de aspra minte,

Tot se va muia indata.

Orice strofa din aceasta poezie, extrasa iarasi din mult-citata Culesiune a studentilor oradeni, se poate scoate din sirul sau si se poate pune in locul oricarei strofe anterioare sau posterioare, fara a schimba impresia. O alta eroare in contra regulii noastre este lipsa gradatiunii in culminare. Atunci partea cea mai insemnata a poeziei, impresia ei cea mai intensiva, se cuprinde inca de la inceput, si tot ce urmeaza este numai o scadere a simtamantului: poezia nu merge spre culminare, ci spre cadere.

Simt ca consuma fara-ncetare

Un foc putinte sufletul meu,

Cateodata in disperare

Uit chiar vointa lui Dumnezeu.

Insasi natura azi ma desparte

De o fiinta ce o iubesc,

Si nu pot altfel decat prin moarte

Iar langa dansa sa mai traiesc.

Vai! suvenire de fericire

Inca pastreaza inima mea,

In toate aflu nemultumire,

Caci eu departe suspin de ea.

Cum un poet adevarat, care simte in realitate si nu simuleaza numai, ar putea vreodata, dupa ce a inceput a ne spune ca este asa de disperat incat uita de D[umne]zeu si vrea sa se ucida, sa termine zicand ca este nemultumit si ca suspina!

Dupa ce am constatat ca se afla identitate intre poezie si intre semnele caracteristice ale simtamantului si pasiunii, si totodata ca in poeziile cele rele eroarea provenea din ignorarea acestei identitati, conchidem prin inductiune ceea ce afirmasem apriori, ca poezia cea adevarata nu este decat un simtamant sau o pasiune, manifestate in forma estetica.

De aci rezulta ca tot ce este produs al reflectiei exclusive, politica, morala, teoriile stiintifice etc., nu intra in sfera poeziei, si orice incercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sunt din nenorocire prea multe in literatura romana pentru a mai avea trebuinta de o noua citare in cercetarea noastra. Cateva, adica cele politice, se afla la finea partii I; pentru altele, si mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra stiintelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc., ne pot servi de colectiune exemplara poeziile lui Heliade, care, cu toata vioiciunea inteligentei, nu arata in scrierile sale nici o inspiratiune de adevarat poet, ci numai o adunare de reflectii manierate.

Sa nu uitam ca in poetii cei mari, a caror chemare poetica este mai presus de contestare, in Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se afla nici un vers de politica sau de teorii serioase asupra stiintelor.

Nu ca poezia ar fi nedemna de reflectia stiintifica sau reflectia stiintifica nedemna de poezie: dar aceste sfere provin din operatiuni asa de radical deosebite ale mintii omenesti, incat confundarea lor este cu neputinta, si anume cu neputinta intr-o stare sanatoasa a literaturii. Unde se intampla este un simptom rau nu numai pentru literatura, ci si pentru viata publica. Caci nesocotinta deosebirii sferelor in literatura merge paralel cu ignorarea competintei autoritatilor in stat, si cand se introduc reflectii politice in poezie, se introduc si fantezii poetice in politica, doua confuzii intre care este greu de hotarat care este mai primejdioasa.

Recapituland acum toate concluziunile ce am incercat sa le demonstram in studiul de fata, dobandim urmatoarele idei principale asupra poeziei:

Poezia cere, ca o conditie materiala a existentei ei, imagini sensibile; iar conditia ei ideala sunt simtaminte si pasiuni.

Din conditia materiala se explica determinarea cuvintelor, epitetele, personificarile si comparatiunile juste si noua si totdeodata regula negativa, ca poezia sa se fereasca de notiuni abstracte.

Din conditia ideala se explica miscarea reprezentarilor, marirea obiectului si dezvoltarea gradata spre culminare, si totdeodata regula negativa ca poezia sa se fereasca de obiecte ale simplei reflectiuni. Aceste adevaruri le-am demonstrat pe cat se poate demonstra in materie estetica, atat prin cercetari teoretice, cat si prin experienta din exemple.

Scopul lor nu este si nu poate fi de a produce poeti; niciodata estetica nu a creat frumosul, precum niciodata logica nu a creat adevarul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocritatile care, fara nici o chemare interioara, pretind a fi poeti, si acest scop il poate ajunge estetica. Caci asemenea discipline au doua mari foloase: Ele indeamna intai pe acela care are talentul innascut, sa se perfectioneze in arta sa, desteptandu-i atentia asupra multor particularitati importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.

Ele contribuie, al doilea, sa dea publicului o masura mai sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat. In aceasta din urma privinta ne-a parut importanta pentru noi o cercetare critica asupra poeziei romane. Caci mica noastra literatura poetica este in pericol de a confunda acea deosebire elementara.

Majoritatea poetilor nu merita numele ce si-l uzurpa: din productiunile lor se vede numai o fantezie seaca de imagini originale si o inima goala de simtiri adevarate, si mai bine le-ar fi fost lor si noua daca niciodata nu ar fi luat pana in mana si nu ar fi latit in public productiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Caci daca lipsa de orice literatura este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatura falsa si urata este cel dintai pas spre degradarea culturii incepande. Aci devine prima datorie a stiintei de a se opune in contra raului contagios. O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele si, curatind astfel literatura de multimea erorilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1945
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site