Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Cronica

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Cronica

Cronica este o specie a jurnalismului de opinie, un text ancorat in actualitate in care este obligatorie o judecata de valoare. Ea poate fi scrisa de profesionisti sau nespecialisti si trebuie sa raspunda la o serie de intrebari: ce este?, cum este?, cat de bun este? etc. Profesionistul este un artist care scrie despre activitatea sa, el are o formatie, cunostinte si practica suficiente care ii confera calitatea de expert si scrie, folosind limbajul breslei, pentru acei cititori care sunt tot atat de priceputi ca si el. Nespecialistul este un meserias in ale scrisului, interesat de un domeniu caruia ii lipseste experienta profesionala a unui specialist, dar are suficiente cunostinte ca sa scrie despre el pe larg si intr-o maniera care sa trezeasca interesul cititorilor obisnuiti. Acolo unde este posibil ziarele folosesc ambele genuri de autori, in functie de interesele opiniei publice. Dar marea majoritate a publicatiilor nu-si pot permite sau nu doresc critici specializate si folosesc pentru comentarea evenimentelor membrii personalului de redactie sau colaboratori.




In functie de pregatirea, usurinta la scris, punctul de plecare al specialistului sau redactorului care il realizeaza, se arata in lucrarea „New Survey of Journalism“, de George Fox Mott, Ph. D. si alti doisprezece coautori, materialul elaborat poate avea una din urmatoarele trei forme: cronica, critica sau o combinatie a acestora.

O cronica este o relatare. Orice reporter obisnuit, poate merge la o expozitie de pictura, de pilda, de unde poate scrie despre cate persoane au fost la eveniment, care erau personalitatile prezente, cate opere sunt expuse si sa mai dea si alte date de acelasi gen.

O critica este o evaluare. Ea este exprimarea unei opinii din partea unui critic si este mai mult decat o relatare, deci mai mult decat o cronica. De pilda, de la aceeasi expozitie criticul prezinta in materialul sau efectul operelor expuse asupra sa (daca este un impresionist) sau meritele lucrarii atunci cand este comparata cu opera unor artisti anteriori (daca intra in categoria celor care se bucura de autoritate).

O combinatie constituie o cronica realizata critic. Majoritatea celor care scriu materiale critice in presa incearca sa realizeze ambele functii consacrand spatii diferite relatarii si evaluarii. Aceasta explica, in general, condamnarea criticii in presa ca nespecializata, difuza si superficiala, nici una din functii nefiind bine realizata.

Cronicile pot acoperi o problematica vasta si imbraca forme diferite de la publicatie la publicatie. Principalele subiecte tratate de ziare si reviste sunt: literatura, teatrul, filmele, muzica, arta, dansul, sportul, programele de radio si televiziune, moda etc.

a) Cronica literara

Multe ziare au rubrici de literatura. Aici sunt publicate cronici si texte critice, stiri despre carti si autori, poezii, liste cu cele mai bune aparitii, corespondente despre activitatile literare, texte speciale privind problemele literare in alte tari, ilustratii multiple ale celor relatate.

O rubrica literara permanenta la un ziar poate fi un articol zilnic scris de un critic despre una sau mai multe carti, la care se adauga alte noutati literare. Unele publicatii acorda un spatiu mare recenziilor de carti.

Cronicile sau materialele critice se ocupa de toate tipurile de literatura: biografie, proza, poezie, drama si sunt scrise in zeci de feluri. Relatarii despre o carte nu i se cere sa urmeze un model fix. De obicei este un comentariu si prin urmare este flexibil si mai familiar decat relatarea obisnuita a unei stiri. Lungimea sa este determinata de spatiul disponibil, importanta cartii si calitatile autorului si ale cronicii.

Intr-o epoca de inflorire a metodelor critice cele mai diverse, a sincronizarilor cu    noi tipuri, viziuni de analiza, asistam la o sensibila prefacere a limbajului, a terminologiei care determina gradul de accesibilitate a textelor. Sigur, o cronica literara poate avea multe alte functii dar ea trebuie sa valorizeze operele timpului nostru, sa apere creatiile de denigratori, exponenti ai unor interese oculte; sa cultive la toata lumea, gustul pentru literatura.

Literatura noastra n-a dus lipsa de cronicari si critici de valoare. Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Calinescu, Ovidiu Crohmalniceanu, Serban Cioculescu, Laurentiu Ulici, Nicolae Manolescu sunt doar cateva nume dintr-o lunga lista.

Un bun cronicar a fost Ion Vinea. Ne-o demonstreaza si esantionul la care facem trimitere, intitulat „Flori de primavara, poezii de C. Zamfirescu“: „Avem mai intai o prefata care dezarmeaza orice incercare de critica: poetul recunoaste ca a pierdut timpul degeaba scriindu-si versurile. Pe urma ni se vorbeste ba de primavara, ba de iarna sau toamna intr-o dezordineartistica: o salata bizara a unui gastronom american. Si cum lirismul se epuizeaza iute, si natura nu-l mai impresioneaza - iata pe bardul nostru scriind poezii so­ciale:

„V-am vazut minati din urma

ca si cum ati fi fost boi

sa-ngrasati cu munca voastra

parazitii de ciocoi.“

Dupa aceste versuri vehemente vin altele erotice. Bardul e amorezat si-si cinta iubita. Ii recomanda sa-l pastreze. E baiat frumos, poarta si o crizantema la butoniera. (Vezi portretul: cine ti-a dat floarea? hai? cra­iule!). Si acum versurile:

„I-esti eul estetic gasit azi in tine

esti el far' de care viata e trista

caci omul de lume se leaga prin sine

natura vietii fiind egoista.“

Ciudat, sa se mai tipareasca la noi astfel de lucruri.“ (Facla, anul IV, nr.5, 9 octombrie 1913).

b) Cronica dramatica

Teatrul este o arta de comunicare, care transmite prin spectacol o realitate concreta si raspunde nevoii de cunoastere a naturii umane.

„Ca opera de arta teatrul este actul comun de creatie, receptare al actorului si spectatorului, este domeniul jocului, al cuvantului in actiune, este o arta vizuala, nu numai una auditiva. Deci, actul teatral trebuie privit sub multiple unghiuri: al existentei scenice a operei dramatice, al actului de reprezentare a unui personaj, ca o problema de insusire a unei substante etice si sociale; al raportului ce se stabileste intre jocul actorului si spectator – contribuind astfel la stabilirea relatiilor dintre tipurile de societate si experientele teatrale corespunzatoare“14.

Toate aceste aspecte trebuie sa stea intotdeauna in atentia jurnalistului care scrie despre teatru. Cu ajutorul cuvintelor el face legatura intre text, actor si spectator, ultimul dorind sa inteleaga mesajul pe care vor sa-l transmita autorul si interpretul.



In presa din orasele mari cronica dramatica este o prezenta obisnuita si ea se transforma intr-o oglinda a fenomenului teatral. In activitatea criticului dramatic intervine elementul timp, mai mult decat in activitatea criticului literar. Primul face in mod obisnuit analiza unei piese noi in seara premierei si manuscrisul sau este considerat ca o stire. Editorii trimit exemplare ale cartilor pentru recenzii cu mult inainte de aparitie, dar chiar daca recenzia unei carti nu este publicata imediat dupa aparitie se pierde prea putin. Cronicarul dramatic al unui cotidian nu are insa acest avantaj. Cititorii sai pot vedea o piesa seara, redactorului pentru literatura ii trebuie zile si saptamani pentru a citi cartile pe care le recenzeaza. Cititorii criticului dramatic spera sa afle, nu numai o idee in legatura cu piesa dar si reactiile criticului fata de spectacol, care sunt importante pentru ei, deoarece gustul sau le este familiar. In „Pathways To Print“ de Harrington si Martin se spune: „Pe cronicar trebuie sa-l intereseze nu numai ce a scris autorul, dar si ce au facut cei de pe scena cu cele scrise de el. Daca il lauda pe autor pentru reusita regiei sau daca spune ca actorului ii fac cinste versurile frumoase cronicarul se poate „strecura“ in ceea ce ii priveste pe oamenii obisnuiti care merg la teatru, dar adevaratii oameni de teatru vor sti cum sa-l categoriseasca“

Gazetar prin excelenta criticul teatral n-a fost niciodata la noi un om de cabinet, scufundat in abstracte speculatii. El insa isi urmareste ideile, tenace, in for public, si face in fapt politica culturala. In cuprinderea larga a fenomenului teatral, astazi critica nu mai poate opera cu aproximatii teoretice si impresii de moment; efortul de apropiere a domeniului se cere argumentat si consolidat prin recurs la metode noi de investigatie. Atentia sporita pe care o acorda publicul cronicii teatrale impune o studiere mai atenta a proceselor de receptare. Din pacate calitatea analizei, ca si valoarea sintezei, nu sunt deocamdata concordante cu operele importante ci au ca termen de echivalenta lucrarea dramaturgica si artistica medie. Procesele innoitoare sunt depistate greoi iar scrisul nu este intotdeauna pe deplin convingator. I se cere criticii teatrale o pozitie mai decisa si un ton mai transant, actiunea critica neinsemnand, din nici un punct de vedere, transigenta. Aportul ei trebuie sa se regaseasca in toate succesele esentiale ale miscarii teatrale romanesti contemporane.   

c) Cronica de film

Cu toate ca se aseamana mult cu scena, filmul pune in fata criticilor sai probleme diferite. In primul rand apar simultan mai multe filme decat piese. Multe orase nu au teatre dar cinematografe au si localitatile rurale. Spectacolele dramatice au o viata mai lunga, filmele se schimba la cateva zile. De aceea critica cinematografica nu este la fel de bine organizata ca aceea din celelalte domenii ale activitatii artistice.

Actul critic, a carui materializare devine in mod curent cronica de film, trebuie sa adopte o modalitate publicistica. Aceasta inseamna ca ea trebuie sa raspunda unor rigori anume, bine precizate: sa furnizeze informatii, sa faca aprecieri si sa educe.

Respectarea caracterului informational necesar unei cronici inseamna nu doar ca autorul ei sa fie in deplina cunostinta de cauza ci ca insasi cronica de film, prin aparitia ei operativa, sa aduca spectatorului vestea rularii pe ecrane a filmului, dovedindu-se, intr-o epoca in care viteza informarii constituie o conditie esentiala a existentei unui organ de presa, capabila sa slujeasca la vreme si deci eficace publicul caruia i se adreseaza. In caracterul apreciativ al cronicii de film se exprima posibilitatea criticului de a fi in acelasi timp de folos atat publicului cat si creatorilor. Pentru aceasta insa criticul trebuie sa dispuna de un sistem de referinta fundamental activitatii lui. Deseori lipsa de incredere a publicului sau a cineastilor in aprecierile criticii au ca temeinica justificare faptul ca sunt aplicate masuri diferite in procesul cercetarii valorilor operei cinematografice, de catre acelasi critic. Ca orice gen publicistic cronica de film trebuie sa militeze deschis si convingator pentru virtutile estetico-educative ale artei: de a inocula si dezvolta spectatorului-cititor al cronicii gustul pentru opere de arta autentice, de mare valoare.

Altfel spus pentru a putea fi cu adevarat utila si creatoare cronica cinematografica trebuie sa respecte conditiile fundamentale de eficienta ale oricarui act de critica de arta si acestea sunt:

Sa fie sincera – adica sa exprime ce gandeste cronicarul si nu ce ii solicita cineva sau ce stie el ca este potrivit cu unele preferinte dominante ale momentului.

Sa fie competenta – adica sa se intemeieze pe o reala cunoastere a legilor si dezvoltarii artei filmului si pe studiul operei discutate depasind nivelul, foarte des intalnit la noi, al repovestirilor si comentariilor „in general“ (care este nivelul de jos al cronicii de la noi) si iesind in acelasi timp din sfera notatiilor gratioase de impresii si a „causeri-ei“ de salon.

Sa fie foarte clara – sa nu ridice intre ea si cititor piedicile unui limbaj inchis in tot felul de ecuatii de pretinsa „specialitate“.

Sa fie operativa, oferindu-i spectatorului posibilitatea verificarii „la cald“ a propriilor sale impresii.

Avand un public foarte larg, neomogen si foarte mobil, care cuprinde totdeauna un mare numar de neinitiati, cronicarul cinematografic este obligat la un deosebit efort de claritate. Si nu ma gandesc doar la cuvintele pe care le foloseste o cronica sau alta. Criticul care se dedica cinematografului, este obigat sa caute contactul cel mai deschis, cel mai viu si cu opera filmica si cu realitatea care ar inspira aceasta arta, si nu in ultimul rand cu publicul. Se spune adesea ca un critic cinematografic „de biblioteca“ este o aberatie, un critic cinematografic cu o formatie exclusiva, „de cinemateca, de arhiva de filme“ exisa numai pe jumatate si ca un critic intreg, un critic adevarat de film este, in primul rand, un indragostit de viata, un intelectual inzestrat cu un deosebit talent al receptivitatii directe (nu in primul rand de idei ci de senzatii, de perceptii, de reprezentari, de observatii), un om care are harul vazului si al auzului, un om al puterii de a observa.

„Critica, spunea Ecaterina Oproiu, poate sa creeze un climat. Un climat bun conducator de idei novatoare. Un climat a carui atmosfera sa fie irespirabila pentru impostura. Un climat in care criticul sa nu-si trateze publicul, nici cu impertinenta, dar nici cu slugarnicie. Un climat care sa puna in locul verdictelor dialogurile creatoare: dialogul producator-creator, dialogul public-creator, dialogul spectator-critic“15.

d) Cronica muzicala

Prezentarea vietii muzicale si analiza fenomenului muzical, in care rolul principal ii revine criticii, trebuie sa invite marele public nu numai la sala de concert ci si la meditatie spre muzica, la formarea aptitudinii si dobandirea criteriilor necesare pentru intelegerea operelor muzicale.

Pentru critica muzicala este nevoie de o specializare mai mare decat pentru critica literara, dramatica sau cinematografica. Astfel de critici sunt aproape inevitabil muzicieni, chiar si publicatiile cele mai mici nu trimit un reporter obisnuit pentru a scrie despre o celebritate muzicala in turneu sau despre concertul unei orchestre simfonice. Despre un recital, un concert sau o opera se scrie aproape la fel ca despre o piesa. Criticul muzical de la un ziar sau revista trebuie sa lucreze rapid, astfel incat sa-si indeplineasca obligatia de ghid al cititorilor sai si sa pastreze actualitatea publicatiilor sale. Criticului muzical i se cere mai mult ca oricui o buna memorie. Materialele documentare privind arta ii sunt de mai mare folos decat oricarui alt cronicar pentru ca astfel de informatii ca data premierei unei opere, a debutului unui cantaret sau a primei auditii a unei simfonii sunt importante pentru el. Cronicarul muzical trebuie sa atraga publicul la lectura despre muzica si fenomenul muzical si prin aceasta sa puna in miscare fondul de cunoastere muzicala al cititorului de ziare, sa-l faca receptiv, in primul rand rational-estetic fata de orice muzica buna pentru ca, pe aceasta cale, sa-l ajute sa-si largeasca si sa-si cultive registrul sensibilitatii si intelegerii sale senzorial-estetice. Cronicarul muzical trebuie sa aiba o mare dragoste fata de muzica si oameni si sa posede o dubla calificare: in muzica si in scrisul despre muzica. Asa cum a fost la noi inegalabilul Iosif Sava.



e) Cronica de arta

Cronica de arta are de regula un caracter informational. Pictura, sculptura, grafica sunt luate impreuna, in general, ca un domeniu de studiu.

Artisti, critici pentru arte plastice si chiar persoane interesate de noutati in arta, intocmesc cu regularitate articole critice si descriptive sau fac aprecieri ocazionale ale expozitiilor la galeriile locale. Si in acest caz o pregatire de specialitate este o cerinta care se impune. Majoritatea ziarelor care acorda atentie acestei problematici o fac intr-un mod necritic. Numai cotidianele mai mari si revistele culturale importante se ocupa serios de critica de arta. Surprinderea si definirea valorii artistice va ramane continuu piatra de incercare a criticii si a esteticii. Cu distinctia ca, in timp ce estetica dezvolta o discutie de principii asupra valorii, critica se vede nevoita a opera practic in numele acesteia.

Fie    ca e vorba de cercetare sau de expunere in presa critica trebuie sa ia atitudine fata de valoarea care-i justifica, in ultima instanta, pozitia si eficacitatea interventiei. Critica de arta din presa este, cu precadere, un act moral-etic. Pe de o parte ea se opune indiferentei tinand treaza constiinta sociala iar pe de alta trebuie remarcat ca pana si cronica prea indulgenta sau prea exigenta pretuieste mai mult decat inexistenta ei.

Interventiile criticilor au dat publicului un viu sentiment al artei, iar uneori judecatile lor rostite pentru moment au ramas definitive. In acelasi timp critica ziaristilor a avut si are inca propriile ei limite: superficialitatea (prin condeiele ei intamplatoare) si unilateralitatea (prin interesul pentru ceea ce se impune ca strict cotidian – vernisarea unei expozitii, aparitia unei carti etc). Autorul cronicii de arta din ziar procedeaza, nu o data, fie prin inserarea unor relatari ce abunda in fraze pompoase si elogioase, fie redactand un studiu superconcis si superprescurtat. Critica de arta in presa cotidiana isi are dreptul la existenta numai atunci cand este dublata de analiza de specialitate, atestand o probitate si autoritate profesionala ireprosabile.

f) Cronica coregrafica

Vorbind despre dans Mircea Eliade spunea ca „este un spatiu cu alte legi si alte densitati…“. Perceput vizual dansul trebuie exprimat si lingvistic. Acest lucru nu se poate face decat in momentul unei decodificari corecte a mesajelor corporale. Ceea ce presupune o pregatire speciala din partea celor care abordeaza acest domeniu. In consecinta aprecierea dansului isi gaseste locul in presa, de obicei ca material saptamanal in ziarele cele mai mari, „Adevarul“, „Romania libera“, „Curentul“, „Cronica romana“, revistele „Teatrul azi“ si „Scena“, cu articole speciale sau ocazionale, despre un anume recital important realizat de un dansator renumit. In ziarele mai mici aprecierile sunt de multe ori colaterale (cu ce se imbraca, cu cine a fost vazut, ce hobby are etc.) un anume interpret. Atentia redusa pentru cronica de acest gen este determinata de mai multe cauze: inexistenta unor jurnalisti specializati, insuficienta promovare a acestei forme de arta, interesul limitat pentru spectacole de acest gen etc. In localitatile unde arta coregrafica este bine reprezentata ziarele au totusi rubrici permanente unde se vorbeste despre rolul dansului si specificul sau, modul cum sunt interpretate partiturile de catre dansatori, inovatiile in aceasta arta, atentia publicului etc. Uneori acestui tip de arta ii sunt consacrate reviste intregi.

g) Cronica de televiziune sau telecronica

Cand este vorba de televiziune majoritatea ziarelor se refera la relatarea stirilor despre artisti, programe si posturi. Aprecierea valorii programelor este limitata numai la cateva ziare(„Adevarul“, „National“, „Romania libera“) si jurnale saptamanale de comentarii. Telecronicarul trebuie sa aiba o formatie complexa, sa fie categoric in ceea ce priveste gustul, sa cunoasca problemele tehnice de realizare a emisiunilor si implicit sa stapaneasca tainele acestui nou sector al criticii gazetaresti. Telecronica sau critica televiziunii a aparut in presa noastra de putin timp reusind curand sa polarizeze in jurul ei o atentie deosebita. Telecronicarii sunt oameni care lucreaza in publicistica dar si in alte domenii. Cum televiziunea este si politica si film si muzica si stiinta si sport si teatru, telecronicarul se simte obligat sa fie atoatestiutor. De aceea telecronica este un fel de exercitiu de cultura generala. Unora poate sa le reuseasca mai bine, altora mai prost.

Telecronica trebuie sa indeplineasca cateva conditii: sa fie actuala, sa fie accesibila, sa fie nepartinitoare, sa fie bine scrisa, folosind un limbaj specific, sa ridice probleme, sa fie incitanta.

Spre deosebire de cronica de film sau de teatru, telecronica este o consemnare a unor fapte irepetabile dar ea este necesara pentru ca oamenii doresc sa-si verifice opiniile proprii, asteptand cu un fel de mica satisfactie sa vada daca gazetarii le confirma sau le infirma aprecierea personala pe care au avut-o asupra emisiunii, apoi asteapta de la acestia discutia de criterii, dezbaterea pe planuri mari, estetice.

Camil Petrescu spunea mai in gluma mai in serios ca „pana la 20 de ani scrii poezie, pana la 30 de ani proza, de la 40 de ani teatru“. Completandu-l scriitorul Alecu Popovici adauga: „cronica televiziunii ar trebui scrisa la senectute“.

h) Cronica radio

Daca in telecronica, imaginea joaca un rol important in realizarea parerii generale despre o emisiune sau alta, cronica radio poate fi realizata numai prin receptarea undelor. Creste astfel dificultatea perceperii mesajului radiofonic pe de o parte iar pe de alta parte invita la un plus de meditatie si introspectie.    Dar cel mai puternic mijloc de informare in masa – radioul – a simtit intotdeauna si simte nevoia unui sprijin nemijlocit al batranului Gutemberg, materializat prin materiale scrise despre calitatea, oportunitatea, eficienta emisiunilor. Cronica radiofonica poate fi foarte diversa: politica, economica, sociala, culturala, scolara, sportiva etc. si ea poate fi realizata fie de specialisti, fie (si acest lucru se intampla in cele mai multe dintre cazuri) de profesionisti ai scrisului. Auditoriul unei emisiuni radio este de regula un radio-auditor dar prin parcurgerea unei cronici devine cititor-ascultator si el urmareste sa-si completeze informatiile primite anterior. Cronica radio influenteaza insa nu numai pe ascultator ci si pe realizator si ea poate conduce la doua tipuri de operatii:

modificarea programelor in concordanta cu deprinderile de receptie adecvate ale publicului;

modificarea deprinderilor de receptie inadecvate ale publicului, in concordanta cu programele.

De aici si trasaturile unei cronici radio care nu difera, in esenta, de telecronica:



sa fie corecta,

sa fie operativa,

sa fie facuta intr-un limbaj accesibil tuturor categoriilor de cititori-ascultatori,

sa aiba putere de influentare.

i) Cronica sportiva

Activitatea sportiva reprezinta un domeniu foarte complex si uneori contradictoriu. Pe de o parte, asa cum bine se stie, este recunoscut si verificat practic, sportul cultiva virtuti sufletesti dintre cele mai alese (curajul, cinstea, prietenia, puterea de daruire, spiritul de sacrificiu) iar pe de alta parte performanta sportiva, prin caracterul ei spectaculos si de mai mare audienta la public, creeaza glorie si celebritate autorilor ei, ceea ce uneori influenteaza in mod negativ asupra unor constiinte tinere, neformate inca, impingandu-le la infatuare, vedetism, gandul traiului usor. De aceea presa are datoria de a pune integral in valoare marile valente educative ale sportului si a bara in acest fel calea manifestarilor regretabile. Limbajul sportiv cu o terminologie de specialitate specifica are insa unele afinitati cu stilul publicistic si cu cel beletristic. Scriitori de prestigiu au sustinut rubrici sportive, imprimand cronicilor, reportajelor lor cate ceva din propriul lor stil. Printre ei se numara: Camil Petrescu, Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Fanus Neagu, Adrian Paunescu etc.

Marea majoritate a termenilor sportivi provin la noi din limba franceza iar o parte din engleza (golaveraj, ofsaid, golgeter, meci, stoper, challanger etc.). In afara de o terminologie generala, utilizata in toate disciplinele sportive (antrenament, arbitru, a califica, campion, clasament, competitie, concurs, echipa, etapa, intrecere, joc, meci, performanta, pronostic, a selectiona, senior, sport, suporter etc.) exista si una compartimentata pe diferite ramuri de sport, discipline sau probe sportive, cu o raza de actiune limitata (baschet, box, caiac, canotaj, ciclocros, golf, hochei, lupte, scrima, schi, slalom etc.), cu cuvinte care denumesc pe sportivii ce practica sporturile respective (atacant, atlet, boxer, canotor, discobol, maratonist etc.), obiectele, instrumentele, aparatele, amenajarile legate de efectuarea diferitelor sporturi (balon, bara, cos, crosa, cupa, fileu, disc, gazon, puc, sulita, teren, tribuna etc.) sau fazele ori actiunile de joc, regulile, indicatiile, penalizarile etc aplicabile la unul sau la mai multe sporturi, la probele individuale sau la unele jocuri colective: abandon (box, ciclism, atletism), a dribla, pasa, plonjon, sut (fotbal, hochei, handbal), mansa (tir), centura (lupte), alonja, croseu, directa, upercut (box), gramada, eseu, treisferturi, a talona (rugbi), remiza, runda, mat (sah) etc. Prezenta unui numar destul de mare de unitati sintactice si de expresii specifice, avand circulatie numai in acest domeniu, confera limbajului sportiv o nota de tehnicitate (ex: a marca pe cineva, a culca balonul in teren, etc.) dar si excesul de superlative, de epitete stereotipe (meci palpitant, evolutie frenetica, pase fulminante, grindina de pumni, finis uluitor, ritm infernal, sut de zile mari etc.) de metafore nefericite („briliantul“, „regele“, „diamantul“, „cobra“ etc.) dauneaza textului jurnalistic. Iata cateva exemple, din multe altele, care ilustreaza afirmatiile anterioare: „Galop de sanatate pentru elevii lui Cornel Dinu, echipa care s-a distrat cu o aparare visatoare“; „antrenorul gazelelor, Nicolae Bagia, a preferat violenta, strigand: Da-i sus, nu trece, da-i-o sa nu se mai ridice, la glezne“; „tinerii de valoare Dan Raducanu, Marius Craciun, Andrei Pulbere dar si altii au lustruit banca de rezerve“ etc.

Pentru ridicarea calitatii cronicilor sportive este nevoie de:

folosirea unei limbi mai ingrijite din care sa fie excluse exagerarile, formularile familiare, bombastice, cliseele lexicale.

aplicarea generala, unitara si consecventa a normelor ortografice si ortoepice in vigoare si eliminarea dubletelor (rugby-rugbi, derby-derbi, match-meci etc).

cunoasterea amanuntita a regulilor de desfasurare a disciplinelor sportive la care asistam.

Unul dintre cei mai mari cronicari sportivi romani, Ioan Chirila, a scris o cronica sportiva curata si incitanta iar exemplul la care vom recurge este cat se poate de elocvent: „Spania a pierdut totul dupa numi noua minute de Mundial, adica in clipa in care necunoscutul Schachner a deschis scorul, in meciul cu Austria. Tot ce a urmat a stat sub semnul acestei neasteptate ipoteci. Acum, croni­carii spanioli regreta lipsa lui Juanito si Santillana in pri­mul meci, uitind ca Ruben Cano a adus calificarea echipei la Belgrad. Spania, la fel ca si Dan Quijotte, duce dorul „vremurilor cavaleresti“ care amintesc de Real Madrid. Dar numerosii suporteri ai spaniolilor si-au dat seama ca vremea Realului a apus cu adevarat abia in momentul in care pe tricourile jucatorilor a aparut esarfa neagra in memoria lui Don Santiago Bernabeu.

Inainte de plecarea echipei Spaniei spre Europa, cronicarii aveau sa spuna: „Ne paraseste campioana mondiala 1982“. Cine stie, insa, daca Neeskens, Kempes si toti ceilalti „cavaleri ratacitori“ din Spania nu vor reusi sa intretina - in continuare - iluzia ca legendara sala de trofee a lui Real Madrid e suficienta pentru cucerirea Copei del Mundo.“ (Argentina!, Editura Sport-Turism, 1978, p.148)

Prezentand diferitele ipostaze pe care le imbraca o cronica si mijloacele concrete, proprii cu care ea opereaza putem concluziona ca acest gen publicistic descrie o intamplare anume, enumerand strict si protocolar momentele sale de baza, finalizata cu o concluzie unica, logica.

„Vreau sa cred, spune o colega de breasla, ca nimeni dintre cei care scriu cronici despre film si teatru, carti si radio, televiziune si sport nu porneste la analiza cu intentia demolarii, desi ades tonul mai aspru ori ironia mai acida sunt traduse prin rea vointa ori doar prin subiectivitate fara acoperire“.



Simion Alterescu, Actorul si varstele teatrului romanesc, Editura Meridiane, Bucuresti, 1980, p.11

Ecaterina Oproiu, Un idol pentru fiecare, Editura Meridiane, 1970, p.157






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 785
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site