Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


MIHAIL DRAGOMIRESCU. Armonia contrariilor

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Mihail Dragomirescu. Armonia contrariilor

Mihail Dragomirescu a fondat, dupa plecarea de la “Convorbiri literare”, “Convorbiri critice” (in 1907). S-a exprimat in mai multe randuri despre Eminescu:

“Critica stiintifica” si Eminescu, 1894, cu reeditari in 1906 si 1925;




Proza epica a lui Eminescu, 1908;

Caracterizarea lui Eminescu, 1919;

Eminescu, 1934;

Eminescu – poet universal, 1941.

Sistemul sau estetic este expus in scrierile sale reprezentative:

Stiinta literaturii, 1926;

Principiul de literatura, 1926;

Integralismul, 1927;

Teoria poeziei

Teoria elementara a poeziei (Introducere in poetica), ed. a II-a, 1927.

Format in atmosfera “Junimii” si a “Convorbirilor literare”, M. Dragomirescu va evolua spre un sistem estetic intemeiat pe integralism. Pune in centrul acestui sistem teoria capo­doperei, considerand ca exista trei feluri de opere: de talent, de virtuozitate si de geniu.

Operele de geniu sunt cel mai aproape de capodopera absoluta. Considera ca atentia trebuie indreptata spre opera, nu spre autor, fiindca numai opera intereseaza, ea evoluand dupa legi proprii. Capodopera apartine lumii psiho-fizice, traieste in afara determinarilor, influentelor despre care vorbea Gherea. Fiecare receptare este ca un individ in cadrul speciei, capodopera fiind specia. Istoria literara este istoria receptarii operei. Evaluarea ei se reali­zeaza tinand cont de triada fond – forma – relatia fond-forma.

Dragomirescu este primul critic care se ridica impotriva curentelor critice europene la moda (initiate de    H. Taine, Sainte-Beuve).

Dragomirescu respinge identificarea artistului cu omul cotidian, intelegerea operei ca mimesis simplist, reflectare univoca a existentei. Dragomirescu ajunge la distinctii asema­natoare cu ale unor personalitati ca Marcel Proust. Atrage atentia asupra pericolului aplicarii unui sistem extraliterar de referinta in aprecierea operei: mediul social, rasa, structura psihica, pledand pentru autonomia esteticului, a operei de arta, polemizand cu semanatorismul si poporanismul din epoca.

Prin interesul pentru aspectele specifice operei literare, criticul prefigureaza preocu­parea pentru limbajul conceptual in critica. Procesul critic este trecerea de la intuitie la concept, spre ordonarea sensibilitatii.

“Critica stiintifica” si Eminescu este un studiu polemic indreptat impotriva lui Gherea si a adeptilor lui, precum si impotriva teoriilor critice ale unor personalitati ca Taine si Sainte-Beuve. Criticul distinge intre “personalitatea artistica” si “personalitatea individului”, de­monstrand ca personalitatea individului nu poate explica personalitatea artistica pentru ca aceasta din urma reprezinta o exceptie. Personalitatea omeneasca si cea artistica evolueaza dupa legi specifice necoincidente. Personalitatea artistica genereaza opera de arta, ca personalitate autentica. Personalitatea artistica este “cea mai adanca si cea mai sincera”, pentru ca in elementele ei se regasesc intuitiile fundamentale care, “sub influenta deosebitelor sentimente, se deformeaza si devin imagini”, apoi, dupa ce devin imagini, “sunt modificate de senti­mentele fundamentale” si devin “conceptiuni”, fondul operei de arta.

Dragomirescu, analizand personalitatea artistica, ajunge la problema metalimbajului, importanta pentru intelegerea specificului artei. Arta reprezinta in forme specifice “partea esentiala si durabila”, “stanca eterna pe care se zidesc formele particulare ale existentei trecatoare”. Din aceasta perspectiva va cerceta Dragomirescu poezia eminesciana, va face consideratii asupra celor publicate pana la el de Aron Densusianu, C. Dobrogeanu-Gherea, Al. Grama. Condamna explicarea rudimentara a operei de arta, exagerarile. Dragomirescu iro­nizeaza interesul pentru elemente biografice si, daca predecesorii sai au vorbit despre dragostea pentru natura a lui Eminescu ca om, ajunge la afirmatii paradoxale: “In realitate, ca om, Eminescu nu era iubitor al naturii”.



Idealizarea trecutului, pusa de critica stiintifica pe seama caracterului conservator sau chiar reactionar al poetului, ii prilejuieste criticului o demonstratie de subtilitate. Veneratia fata de trecut era ceruta de ideea poetica, de “sentimentul fundamental” pe care il traia personalitatea artistica, “generoasa si pura, arzatoare si naiva”. Nu mai era nicidecum dorinta de reinviere a randuielilor trecutului. El gaseste in scriitorii evocati in Epigonii “un ideal mare si inalt, o nazuinta sincera spre bine si adevar”.

Paseismul eminescian ar fi doar o pledoarie pentru restituirea unui spirit din care s-au nascut marile momente istorice si literare. Pentru a demonstra aceasta, aduce argumente din articolele politice ale lui Eminescu. Criticul face analiza starii sufletesti ca o componenta a personalitatii din care se naste atitudinea lui Eminescu. Revolta lui Eminescu este revolta omului profund cinstit impotriva “injosirii morale”, a politicianismului, si ea ar fi dat nastere unor creatii lipsite de valoare daca n-ar fi propus un model uman viabil, verificat de expe­rienta umana in general. In Scrisoarea III impresioneaza victoria omului “de o asa supe­rioritate”. Si pesimismul eminescian e plasat in sfera personalitatii artistice, o expresie a reflectiei, a gandirii personalitatii artistice, personalitatea umana fiind optimista. Pesimismul e un efect al imaginatiei, al constructiei poetice, nu al ratiunii poetice, este expresia con­tradictiei dintre “a fi” si “a cugeta”.

Se observa ca, in linie maioresciana, puntile de legatura cu ceea ce se afla in realitate sunt taiate. Dragomirescu ridica toata demonstratia in zona filozofica, dar pierde din vedere tocmai faptul literar. Contesta ca Eminescu a fost dominat de Schopenhauer. Influenta lui a ramas ca un strat superficial, intamplator al operei.

M. Dragomirescu sesizeaza ca personalitatea artistica a lui Eminescu apare ca rezultat al efortului creator dupa 20 de ani, adica dupa Venere si Madona, Mortua est!, cand “Eminescu ajunsese sa dobandeasca perceptia sintetica completa a lucrurilor, adica vederea lor conform adevaratului sau mod de a fi, vedere prin care se manifesta personalitatea artistica a unui om”. O data revelata, personalitatea artistica incepe “sa dea directie personalitatii omenesti”, fapt care ar explica conservatorismul, paseismul, pesimismul si chiar xenofobia poetului.

Studiile ulterioare ale lui M. Dragomirescu nu mai au amploarea celui din 1894, dar aduc precizari.

Studiul din 1919, Caracterizarea lui Eminescu, revine asupra problemei Eminescu – Schopenhauer, gasind ca Eminescu e “mult mai complex, sincer, mai adanc” decat Schopenhauer. Comparatia cu Lenau este considerata de M. Dragomirescu ca “injositoare”. Are meritul de a-l situa pe Eminescu in “literatura lumii”, de a vorbi de universalitatea operei sale. El intreprinde o integrare fireasca si a altor autori in context universal:    Ion Budai-Deleanu, I.L. Caragiale, Ion Neculce, Titu Maiorescu.

In alt studiu, cel din 1934, Eminescu, Dragomirescu reia ideea despre pesimism si natura, trecut, recurgand la argumente de factura comparatista, pentru a gasi contextul valoric potrivit lui Eminescu. Eminescu e vazut ca “unul dintre geniile lirice cele mai mari ale lumii”. Ceea ce pentru altii era un defect – scindarea personalitatii – pentru Dragomirescu trece drept calitate. Eminescu a unit “intr-o sinteza superioara, mistica, elemente contradictorii: za­darnicia vietii si sentimentul naturii”. Tocmai in aceasta vede semnul genialitatii: in puterea mistica de a gasi comuniunea intre contrarii, de a sugera armonia intregului, desi partile componente sunt in antiteza. Sinteza lirica eminesciana “n-o putem percepe cu ratiunea”.

Si daca este considerata o capodopera.

Elementele naturii exprima “un fond absurd”, dar imaginea fiecarui element transcende propria sfera prin armonia eminesciana, topindu-se intr-un fond sufletesc general. Pentru a analiza pesimismul, face o incursiune in literatura universala, aratand ca este o tema intalnita frecvent: Horatiu, Musset, Vigny. La Eminescu, pesimismul e expresia “unei viziuni adanci si duioase in sanul existentei”.

Universalitatea lui Eminescu s-a impus ca efect al poeziei, nu al altor sectoare ale operei. Ea dovedeste caracterul national al multor elemente poetice.

In studiul din 1941 (Eminescu – poet universal), criticul considera armonia caracteristica dominanta a liricii eminesciene. Eminescu e un “poet universal” pentru ca temele operei sunt universale: soarta umana (Mortua est!), singuratatea geniului (Luceafarul), geneza lumii (Scrisoarea I), tipurile de oameni politici din Scrisoarea III, tema dragostei, “cea mai universala simtire”.

Armonia eminesciana se observa la nivelul microsonor si al intregului poeziei. Pentru a-si justifica afirmatia, criticul analizeaza vocalele din S-a dus amorul si Somnoroase pasarele, dar nu va depasi subtilitatea lui G. Ibraileanu. O data fixat sistemul, Dragomirescu a trecut de la teoretizare la “aplicatiuni”. Excesul de teoretizare impiedica insa accesul la esente.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 813
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site