Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Paralela intre doua texte poetice moderniste: Testament de Tudor Arghezi si Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Arta poetica (din latina ars poetica; franceza l’art poétique) ori poetica este un concept cu caracter normativ, specific esteticii ce desemneaza un ansamblu de reguli privind creatia poeziei, sau, in general, tehnica literaturii – cu abordari dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compozitie, stilistica –, in functie de doctrinele si dogmele curentelor inregistrate in plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.





Prima Arta Poetica a fost semnata de Aristotel, in orizontul anului 330 i. H., axandu-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horatiu (Epistola catre Pisoni), Quintilian s.a.

Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Ruga de seara, Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvant, Poetului necunoscut, Hora de poeti etc.

In fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi plaseaza cea mai interesanta dintre artele sale poetice, Testament, un poem esential pentru intregul sau program estetico-literar. In „deschiderea“ Testamentului arghezian, cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se revela simbolic in treapta intru cunoastere veridica, in prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» transmise in fiinta poetului.

Tatal-poet lasa mostenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur intru cunoastere a neamului sau din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara razvratita» a stramosilor ce au urcat «pe branci», prin „rapile“ / „gropile adanci“ ale istoriei. Rostul cartii este clar expus:

Ca sa schimbam, acum, intaia oara, / Sapa-n condei si brazda-n calimara. De aceea, Batranii-au adunat, printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.” Aici, pentru «urmasii stapani», nu robi ca pana acum, rasar «cuvinte potrivite si leagane», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetica argheziana consta in valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intra in sfera realitatii pure, neinfrumusetate romantic, samanatorist etc., indeosebi a elementelor ce apartin apoeticului, uratului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.:

„Facui din zdrente muguri si coroane. / Veninul strans l-am preschimbat in miere, / Lasand intreaga dulcea lui putere. / Am luat ocara, si torcand usure / Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.”

Discursul fixeaza esenta poeticului, conditia creatorului, raportul lui cu propria arta si cu lumea, speculand asupra tehnicii, materia­lelor si practicilor poetice; dincolo de „poezia despre poezie', textul se construieste ca o ampla meditatie asupra destinului colectivitatii, a relatiei individualitatii creatoare – artistul – cu natia, vazuta in simultaneitatea generatiilor ei trecute si viitoare, a istoriei colective, ca progresiva inaltare prin cultura. In centrul discursului, vocea lirica e cea a poetului-bard, conducator al cetatii si mediator in relatia ei cu Dumnezeu si cu stramosii. Toate aceste aspecte orienteaza, in traditie romantica, viziunea despre poezie spre o dimensiune sociala. Metafora centrala a poeziei este cartea, sinonima cu poezia. Ea este unicul bun lasat mostenire pentru a-si indeplini cu prioritate rolul de liant intre generatii, de la eul creator la „fiul' caruia ii este destinata si impreuna cu „strabunii' pe care-i eternizeaza. Opera e cea care exprima si construieste constiinta unitatii de neam, sublimata si spiritualizata prin arta. Timpul creatiei, al transmiterii ei testamentare si al istoriei in dubla dimensiune, trecutul si viitorul, se comprima, intr-un moment de gratie, acelasi cu momentul adresarii oraculare:

„Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte / Decat un nume adunat pe-o carte'. Pentru a sublinia valoarea si, indeosebi, implicatiile pe care mostenirea le are asupra vietii mostenitorului, poemul stabileste o succesiune de echi­valente ale „cartii': cartea-treapta, cartea-hrisovul vostru cel dintai, cartea - cuvinte potrivite, cartea - dumnezeu de piatra, cartea - rodul durerii de vecii intregi, cartea - slova de foc si slova faurita. Insumate, aceste succesive echivalari dau definitia poeziei. Cartea-treapta este cea care-i va da mostenitorului constiinta filiatiei, asezandu-l in locul cuvenit, de urmas al poetului, el insusi succesor al „strabunilor' asumati. Veriga de legatura intre generatii si timpuri istorice cres­cute organic, treapta este, totodata, cea care inlesneste urcusul pe „rapi si gropi adanci', accelereaza progresul si schimba suitul pe branci in zvelt urcus. Treapta e, implicit, o amintire a veacurilor grele, a existentei ingenuncheate si impovarate a parintilor pentru care drumul „prin rapi si gropi adanci' a insemnat sacrificiu asumat cu nadejdea spre un viitor mai bun. Ea legitimeaza existenta, statutul, drepturile si privilegiile mostenitorului, fiind primul lui „hrisov' si intaiul inscris oficial al natiei.

Act cu valoare juridica, purtand insemne voievodale, cartea-hrisov il atesta pe posesorul ei drept urmas legitim de creator, cu dreptul asupra numelui si a originii sale si, implicit, cu obligatia de a-si cinsti inaintasii. Transferul pronominal, de la „tu' la „voi', subliniaza incarcatura metaforica substantivului „fiu', semn generic pentru posteritate, spre care, de fapt, se orienteaza mesajul eului liric: „Aseaz-o cu credinta capatai / Ea e hrisovul vostru cel dintai, Al robilor cu saricile pline / De osemintele varsate-n mine.' Superba imagine a poetului – osuar viu, depozit in care s-au sintetizat si decantat „strabunii' din „sutele de ani' – sugereaza ca mostenirea „cartii' se va dubla, asigurand, astfel, continuitatea neintrerupta a „neamului'.
Concentrata asupra cartii transmise, strofa urmatoare clarifica statutul operei si pe cel al artistului, vazut in dimensiuni demiurgice, drept cel ce face poezia insasi. Cartea trecuta in proprietatea urmasului e una intemeietoare in ordine culturala. Anterioare ei sunt sapa, brazda, plavanii, su­doarea seculara a muncii brute. Opera, poezia sunt, prin urmare, nu numai produsul individualitatii creatoare, fruct al artistului singular, ci si rod al sintezei istorice, salt produs in urma trudei acumulate prin veacuri si orientate „obscur' spre un indepartat ideal creator. Poezia va rascumpara astfel un intreg trecut osandit, il va eterniza, sublimandu-i suferinta si truda: „Ca sa schimbam, acum, intaia oara, / Sapa-n condei si brazda-n calimara, / Batranii au adunat, printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani'.



Insemn cu puteri magice, cartea e, totodata, singura capabila sa schimbe conditia posesorului ei, facand din el primul „urmas stapan' intr-o lunga filiatie de „robi'.
Creatia artistica va intrebuinta un material lingvistic vechi, aspru, limba rudimentara a muncii cotidiene, pe care insa o va slefui, scotandu-i la lumina potentialul expresiv: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani.' Pastrand nealterata seva primitiva a „graiului', imprecatia si forta lui mobilizatoare, poezia va indulci rudimentarul si va lumina limbajul. Vor rezulta „cuvinte potrivite' – sintagma ce da titlul volumului din 1927. Arta versului, vazuta de Arghezi drept mestesug artizanal, inseamna selectie, slefuire, cantarire a sensurilor, potriveala unor cuvinte scanteietoare, asemenea pietrelor pretioase. Joc superior, poezia infrumuseteaza tot ce atinge, transfigureaza alchimic, dupa o formula misterioasa, mizeriile fetide, realitatile insalubre, materiile descompuse. Ea are puterea de a innobila, asadar, nu numai pe fiul-cititor, ci insasi lumea: „Facui din zdrente muguri si coroane. / Veninul strans l-am preschimbat in miere, / Lasand intreaga dulcea lui putere. // [] Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi.' Verbul poetic isi trage sevele de pretutindeni, chiar si cele mai intunecate aspecte ale lumii fiind generatoare de arta. In acest punct, conceptia argheziana despre poezie se vadeste tributara poetilor blestemati.

Cenusa mortilor', element rezidual, devine, prin poezie, „Dumnezeu de piatra'; prin carte se eternizeaza    monumental trecutul, se instituie, ca suprema datorie, cultul mortilor. Poezia este, astfel, un martor inalt, transcendent, ce supravegheaza lumea comuna si viata traita. Ea va pastra permanent doua fete – trecutul si viitorul, profanul si sacrul, suferinta si rascumpararea, efortul si jocul, frumosul si uratul - fiind si o sinteza a lumii, un punct nodal al istoriei: „Hotar inalt, cu doua lumi pe poale, / Pazind in piscul datoriei tale.' Prin forta Verbului poetic, cartea concentreaza si da expresie sublimata, muzicala, „durerii surde si amare', traite, dar nerostite vreodata in trecut. Mesajul ei, exprimat de catre „o singura vioara', , e un memento ce pedepseste „odrasla vie a crimei tuturor' si, in aceeasi masura, elibereaza: „Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte / Si izbaveste-ncet, | pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor. / E-ndreptatirea ramurei obscure / Iesita la lumina din padure / Si dand la varf, ca un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii intregi'. Produs superior al suferintei insumate in timp, poezia este suferinta insasi. Violenta ei verbala este un „bici rabdat', intors, la fel de usturator, in mustrarea eterna a cuvintelor. In egala masura, versul e un mod de a concilia, asa cum numai arta o poate face, contradictiile existentei. Poezia, in definitie argheziana e, concomitent, pedeapsa si iertare, trecut si viitor, robie si putere, origine joasa si imperiu aristocrat. „Domnita' languros intinsa „pe canapea' si „robul' scriitor se intalnesc intr-o virtuala confrerie – pacea cartii, a lecturii ei.

Finalul poemului ofera o noua definitie a poeziei, vazute in procesul facerii ei: „Slova de foc si slova faurita / imparechiate-n carte se marita, / Ca fierul cald imbratisat in cleste.' Sinteza subtila a harului divin, a inspiratiei („slova de foc'), si a artizanalului, a muncii asupra cuvantului facuta de un poeta artifex („slova faurita'), poezia presupune forjarea la temperaturi inalte, intr-o inseparabila uniune - „Ca fierul cald imbratisat de cleste' – a talentului daruit si a muncii trudnice. Creatorul cartii nu poate fi decat cel ce incheie filiatia seculara a robilor, ultimul dintre cei ce au suferit: „Robul a scris-o, Domnul o citeste'. Dupa el, fiul cititor va fi intemeietorul unei dinastii de domni, facut astfel prin cultura, poezie si prin jertfa celor de dinaintea lui.

Expresivitatea poeziei consta in materialitatea imaginilor poetice („ca un ciorchin de negi”, „se marita ca fierul cald imbratisat de cleste”). Relatia materie – spirit configureaza intreg discursul liric in doua campuri semantice dominante: al materiei si al spiritului. Intreaga structura poetica este alcatuita prin contopirea miraculoasa dintre aceste doua universuri.

Daca lirica argheziana oglindeste frumusetea lumii intr‑o maniera tipica, uimitoare, ca tot ce poate fi mai de pret pentru a fi lasata mostenire, arta poetica blagiana trateaza poezia ca pe o treapta de lansare spre universul mistic, superior, continuu abordata si fara incetare dorita.

Volumul de debut in poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide cu o remarcabila ars poetica a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, in care se oglindeste si faimoasa potentare a misterului, exprimata totodata si in registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din acelasi an) si are rol de program (manifest literar), realizat insa cu mijloace poetice:



„Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare». Rostul / misia poeziei expresioniste, rod al luminii cunoasterii „luciferice“, ori „paradisiace“, este schimbarea a tot ce-i neinteles in «ne-ntelesuri si mai mari», prin iubire de «flori si ochi si buze si morminte»”

Enumerarea nu este intamplatoare, caci realul vizat prin sinecdoca are patru cardinale repere: floarea – ca punct initial, „epifanic“, „primavara“, sau „vara“, ori „toamna“, cu fragranta vietii; ochiul – baza a receptarii, a cunoasterii de orizonturi; buzele – „treapta“ a senzorialului / carnalului, „garoafa“ a rostirii, a exprimarii sinelui etc.; mormantul – punct terminus al vietii, loc al ocultarii, al trecerii din «Tara-cu-Dor» in «Tara-fara-Dor», spatiu al metamorfozelor ens-ului uman, al „transcenderii“ etc. Catharsis-ul blagian este rezultatul trairii in tot mai «largi fiori de sfant mister», conditie sine qua non a poeziei expresioniste.

Autorul isi exprima in mod direct conceptia despre poezie (principiile de creatie: elemente de laborator poetic, surse de inspiratie, teme, modalitati de creatie si de expresie; rolul social al poeziei) si despre rolul poetului (relatie poet-creatie/inspiratie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul sau social).
La nivel ideatic, artele poetice se axeaza asupra a doua universuri complementare: poezia si poetul. In functie de termenul care detine rolul determinant, ne aflam in fata unei arte poetice clasice (despre poezie) sau moderne (relatia poetului cu lumea si cu opera sa).

Tema poeziei o reprezinta atitudinea poetica in fata marilor taine ale Universului: cunoasterea lumii in planul creatiei poetice este posibila numai prin iubire.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in mod direct si, la nivelul expresiei, prin marcile subiectivitatii (marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de prezent, persoana I singular, alternand spre diferentiere cu persoana a III-a; topica afectiva / cezura.

Lucian Blaga a avut o preocupare intensa pentru filosofie mai ales in legatura cu problema cunoasterii (cea paradisiaca si cea luciferica). Alternanta intre persoana I singular si persoana a III-a plural denota caracterul filosofic al acestei poezii, care reprezinta metaforic opozitia dintre cunoasterea luciferica („eu”) si cunoasterea paradiziaca („altii”). Cunoasterea paradiziaca este pentru Blaga logica, rationala, in timp ce cunoasterea luciferica nu are ca scop deslusirea misterului, ci amplificarea acestuia.

Titlul acestei poezii este o metafora revelatorie care exprima ideea cunoasterii luciferice. Pronumele personal “eu” este asezat orgolios in fruntea primei poezii din primul volum, adica in fruntea operei. Plasarea sa initiala poate corespunde influentelor expresioniste (exacerbarea eului – trasatura expresionista) si exprima atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii, izvorata din iubire. Verbul la forma negativa „nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea luciferica. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfectiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de intreg, semnifica misterele universale, iar rolul poetului este adancirea tainei care tine de o vointa de mister specific blagiana.

Sensul incipitului este imbogatit prin lantul metaforic si completat prin versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /…./ caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”. Poezia este un act de creatie, iar iubirea o cale de cunoastere a misterelor lumii prin trairea nemijlocita a formelor concrete. Poezia inseamna intuirea in particular a universalului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creatiei poetice, imaginate ca petalele unei corole imense care adaposteste misterul lumii: „flori” – viata / efemeritate / frumos, „ochi” – cunoasterea / contemplatia poetica a lumii, „buze” – iubirea / rostirea poetica, „morminte” – tema mortii / eternitatea.

Din punct de vedere compozitional, poezia are trei secvente marcate de obicei prin scrierea cu initiala majuscula a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetica la „o ampla comparatie, cu un termen concret, de puternic imagism, si un termen spiritual de transparenta intelegere”.

Prin Testament de Tudor Arghezi si Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga, autorii incearca sa se autodefineasca sau sa isi traduca poetica. Poezia ca frumusete pura a universului pamantean, ca o carte de capatai si mostenire de o valoare inestimabila – la Arghezi si o aprofundare a misterului ca raportare la divinitate, ca univers inaccesibil, dar cu infinite porti intredeschise – la Blaga, arta poetica se regaseste, iata, in doua exemple de referinta, prin stiluri caracteristice marcante pentru fiecare condei in parte.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 6611
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site