Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Poemele eroice ale Evului Mediu

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
MARIN SORESCU ECHERUL
Doctrina clasica. Epopeea. Genul dramatic. Nuvela - ITALIA
FANTANA DINTRE PLOPI (HANU ANCUTEI)
MESTERUL MANOLE - LUCIAN BLAGA
Istoriografia. Machiavelli, Guicciardini si alti istorici
O FACLIE DE PASTE
REVEDERE - comentariu
D-ale carnavalului de ion Luca Caragiale
STEFAN BANULESCU
Conflictul psihologic in nuvela „In vreme de razboi”


Poemele eroice ale Evului Mediu

Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umanisti pentru a desemna perioada dintre Antichitate si Renastere, care a fost aproximativ un mileniu. Caderea Imperiului Roman de Apus in anul 476, sub dominatia gotilor a marcat inceputul Evului Mediu, perioada din istoria omenirii aspra criticata de Voltaire pentru triumful puterii papale, persecutiile Inchizitiei si Cruciadei. O astfel de critica nu tine seama ca civilizatia europeana isi are originea in Evul Mediu cand au aparut scoli profesionale si Universitati, au existat mari dispute in gandirea filozofica, s-au format literaturi nationale.




Notiunea 'evul mediu' deriva din limba latina (medium aevum) si provine din filologia umanista Renasterii, unde definea sub forma „media latinitas intervalul de timp cuprins intre imparatul roman Constantin cel Mare (307-337) si cel francez Carol cel Mare. Denumirea a fost preluata, incepand cu secolul al XVIII-lea, in literatura si in istoriografia occidentala, avand initial sensul peiorativ de Evul Mediu intunecat caracterizat prin, cruzimile Inchizitiei cu arderea pe rug a vrajitoarelor si ereticilor, o perioada de obscurantism, iadul, fiind in picturi reprezentat ca un loc de groaza. Reabilitarea notiunii si includerea sa in circuitul stiintific se petrec abia in secolul al XIX-lea, in epoca romantismului, atunci cand evul mediu devine o perioada idealizata in literatura si in arta.

Literatura medievala este un subiect extins care include toate lucrarile scrise in Europa si restul lumii in Evul Mediu (aproximativ din secolul al V-lea pana in secolul al XV-lea). Literatura in acest timp includea lucrari seculare si religioase. Ca literatura moderna, studiul literaturii medievale este unul complex si bogat, literatura in acel timp fiind destul de variata, de la lucrari sacre religioase pana la lucrari chiar excesiv de vulgare. Fiindca limba latina a fost limba Bisericii Catolice, care in Evul Mediu a dominat Europa de Vest si Centrala, si fiindca in acele timpuri biserica a avut aproape un monopol al invatamantului, latina a fost o limba foarte importanta pentru literatura medievala, chiar si in parti a Europei care nu au fost niciodata romanizate. In Europa de Est, influenta Imperiului Bizantin si a Bisericii Ortodoxe a facut limba greaca si slavona sa fie limbile dominante in literatura.

In afara de aceste limbi se foloseau si dialecte locale, mai ales in scrieri comune/seculare. Lucrari care sunt binecunoscute astazi, ca de exemplu Beowulf, Nibelungenlied si Chanson de Roland, au folosit respectiv limba anglo-saxona, germana de sus si franceza veche.Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umanisti pentru a desemna perioada cuprinsa intre Antichitate si Renastere, care a durat aproximativ un mileniu. Caderea Imperiului Roman de Apus, in anul 476, sub dominatia gotilor, a marcat inceputul Evului Mediu, perioada din istoria omenirii, aspru criticata de Voltaire, pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecutiile Inchizitiei si cruciade. O astfel de critica nu tine seama ca civilizatia europeana isi are originea in Evul Mediu, cand au aparut scoli profesionale si universitati, au existat mari dispute in campul gandirii filozofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile nationale si doua din stilurile cele mai importante din istoria artei – romanic si gotic.

Cronologia evului mediu are o valoare prevalent orientativa, fiind disputata si in prezent in literatura istorica. In consecinta, reperele in functie de care este fixata cronologia evului mediu sunt variate. Aceasta epoca istorica cuprinde, intr-un sens general, perioada de timp scursa intre data caderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) si data ocuparii de catre turci a Constantinopolului(1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioara de datare a evului mediu este fixata uneori de Renastere, in secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revolutia Franceza, atunci cand s-ar termina epoca feudala.

Evul mediu constituie o sinteza intre Antichitate si Crestinism si reprezinta o perioada de mari transformari in plan politic, economic, cultural si social. Acest interval de timp este caracterizat de migratia popoarelor de etnogeneza popoarelor europene si, in fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.

Agricultura este practicata pe domeniile feudale de taranii dependenti, iar pe proprietatea obstilor satesti munceau taranii liberi; in orase se dezvolta productia mestesugareasca de tip manufactura, se formeaza piata interna bazata pe relatiile marfa-bani, apare capitalul camataresc, se extind transporturile pe apa si uscat. Ierarhia feudala in Europa Apuseana este caracterizata prin relatiile dintre seniori si vasali. Regele in calitate de conducator al statului (suveran) si stapan al intregului pamant, este seniorul suprem (suzeran) al tuturor nobililor (principi, baroni, duci,marchizi, conti) de la care pretinde credinta, sfaturi si ajutor. Feudul desemneaza proprietatea funciara pe care un vasal o detine de la rege sau de la un senior. Principalele ocupatii ale nobililor erau : razboiul, intrecerile militare, serbarile si vanatoarea. Ei erau slujiti de cavaleri ai caror cod moral prevedea obligatia de a fi viteaz si loial, de a-si respecta cuvantul si a nu minti niciodata, de a respecta legile onoarei in lupta cu adversarul.

Literatura Evului Mediu cuprinde poeme epice foarte importante si care stau la baza alor opera viitoare: “Boewulf” in Anglia, “Cantecul Nibelungilor”, in Germania, “ Cantecul lui Roland “ in Franta “Cantecul Ciudului” in Spania si “Cantecul oastei lui Igor”, in Rusia.

Boewulf

In vremuri demult apuse,cand istoria nu se desprinsese inca de intelegerea mitica a lumii,iar neamurile nu se statornicisera intre hotare stabile,anglii,saxonii si iutii,care incepand din secolul V e.n.,parasisera continentul european si invadasera Britania,aduceau cu ei,in noua patrie,o zestre culturala bogata,in cuprinsul careia legenda lui Beowulf ocupa un loc distinct.Acolo,in noile asezari statale care se infiripasera si a caror viata spirituala parea sa fie deosebit de efervescenta,se nastea o noua literatura,cea anglo-saxona.Elaborata intre secolele VII si IX,in engleza veche si in limba latina,creatia literara a noilor cuceritori reflecta,prin temele si motivele abordate,psihologia si mentalitatea unui popor care a cautat neincetat sa armonizeze spiritul solitar al insularului cu inclinatia catre elementul concret si viguros al realitatii cotidiene.Textele care o ilustreaza (“Beowulf”,”Tanguirea sotiei”,”Tanguirea lui Deor”,”Ratacitorul”,”Ruina”,”Navigatorul”,poeziile lui Caedmon si Cynewulf,”Cronica anglo-saxona”,etc) au ramas,in ciuda vechimii lor si a vesmantului lingvistic deosebit de cel al englezei actuale,de o prospetime si modernitate incitanta.Faptul acesta poate fi explicat prin valorile de fond si de forma specifice unor astfel de lucrari.

Din punct de vedere ideatic,poezia engleza veche dezvaluie mentalitatea anglo-saxona adanc inraurita de mitologia nordica si de religie,de dezvoltarea istorica si de organizarea sociala,de influentele continentale si de sursele autohtone,de asezarea geografica si nu in ultimul rand de valorile sintetizate de tipuri culturale.In acest context,ostilitatea naturii,teama in fata necunoscutului,singuratatea,implacabilitatea destinului,respectul si loialitatea fata de suveran,slavirea faptelor eroice,celebrarea gloriei,vitejiei si a curajului celor care lupta sau strabat intinderile nesfarsite ale apelor,pretuirea bardului,dobandirea sau pierderea protectorului,marinimia stapanului,rivalitatea,chemarea marii sau nestavilita pofta a supunerii fortelor potrivnice,puternicul sentiment al efemeritatii vietii si al gloriei,aspiratia constanta spre un taram ceresc,etc se constituie ca veritabile surse ale temelor si motivelor literare,specifice poeziei vechi.Insa,indiferent de substanta acestora,ca si modul in care ele au fost abordate,starea de spirit pe fondul careia are loc evolutia lor se caracterizeaza cand printr-o acuta perceptie a desertaciunii maririlor lumesti,cand printr-o febrila cautare,dincolo de temporalitate,in lumea unor adevaruri eterne,a tihnei si a pacii sufletesti.In spatiul unei astfel de atitudini in fata vietii,permanenta teama de necunoscut sta alaturi de linistita acceptare a ideii mortii.De asemnea,tonu elegiac,de tanguire molcoma si necurmata,care respira de pretutindeni,isi are obarsia in acest mod de a simti si de a gandi.

Pentru a realiza tonalitatea adecvata unei astfel de stari spirituale,creatorul anglo-saxon dispune de procedee prozodice ingenioase.Valorile accentului,ale aliteratiei si ale cezurii,devin in absenta rimei si a numarului fix de silabe,extrem de importante.Astfel,fiecare vers contine un numar de patru silabe accentuate si un numar variabil de silabe neaccentuate.Functia aliteratiei este de a lega cele doua jumatati de vers create de cezura.Regula generala cere ca doua silabe accentuate ale primei jumatati si una din silabele accentuate ale celei de a doua parti a unui vers sa continta aceeasi consoana.Pentru a realiza armonia versului si a intregului text,acest tip de verisificatie a variat,pastrand insa,tiparul original al celor patru accente si trei silabe aliterate.Lungimea vocalelor,numarul variabil de silabe neaccentuate,aliterarea si accentuare cuvintelor purtatoare de semnificatie ca si ritmul harpei care acompaniaza cantecul sunt determinate de emotia poetului precum si de natura obiectului,a fenomenului sau a actiunii descrise.Din punct de vedere stilistic,poezia anglo-saxona comporta unele trasaturi distincte ce reprezinta veritabile marci culturale ale lumii in care au trait si compus autorii.

In acest cadru,”Beowulf” reprezinta ,prin puterea imaginatiei de a da viata unor vremuri de vitejie apuse,ca si prin intinderea sa,cel mai de seama monument al literaturii engleze vechi.Stranie combinatie de real(desi nu exista nicio dovada istorica a existentei lui Beowulf ca rege al wedergeatilor,se presupune totusi ca a trait in secolul VI,in Scandinavia) si de supranatural,de elemente pagane si crestine,epice si dramatice,poemul se ofera cititorului modern ca un text literar deschis,ale carui multiple semnificatii ii permit acestuia sa cunoasca din interior cultura acelor timpuri si mai cu seama tendintele esentiale ale artei literare din jurul anului 700.Manuscrisul lucrarii,aflat in prezent la British Museum,este structurat intr-un prolog si patruzeci si trei de randuri care,la randul lor,sunt grupate in doua parti,in conformitate cu cele doua ipostaze de a se manifesta ale eorului : curajul si nepotolita sete de fapte mari ale tanarului,pe de o parte,cumpatarea si matura chibzuinta in fata primejdiei a varstnicului,pe de alta.Fiecare dintre aceste parti are in centrul sau un eveniment central : prima,lupta lui Beowulf cu Grendel si cu mama sa,cea de a doua,lupta acestuia cu balaurul.

Legendele eroice ale triburilor germanice care celebrau bravura razboinicilor si indrazneala navigatorilor au ales Scandinavia drept spatiu de bastina al acestora.Glorificare ispravilor lor,aureolate de traditie,insemna,pentru anglo-saxonul din secolele VII-IX ,prins in vartejul unor vremuri neprielnice si nestatornice ,promovarea ideii de siguranta si stabilitate de care avea atata nevoie.Distanta temporala existenta intre momentul crearii textului si cel al trecutului exemplar,prin a carui sacralitate traditia a primit putere de lege,a permis realizarea unei imagini spiritualizate a vremurilor glorioase de altadata,care sa serveasca drept model viitorilor razboinici si conducatori de oameni.Inestimabilul tezaur moral al inaintasilor trebuia continuat in forme noi.Cultul vitejiei devine astfel liantul principal care uneste trecutul cu prezentul,traditia cu credinta si cu obiceiurile mai noi,caci daca in Walhalla lui Woden nu se putea ajunge decat prin eroism,in mentalitatea crestina aceasta virtute garanta ascensiunea in “cetatea lui Dumnezeu”.

Pagana si eroica,dar puternic strabatuta de idealurile crestinismului roman,comunitatea anglo-saxona infatisata in acest poem a creat un razboinic memorabil care,imbinand blandetea cu darzenia si neinfricarea cu istetimea isi pune viata in joc nu numai pentru a dobandi faima ca eroul homeric (Ahile),ci si pentru a-si mantui de necazuri poporul. El este “cel mai puternic si mai viteaz barbat”,”curajos”,”cel mai mare luptator”, »neintrecut », »cel mai mandru », »cel neinfricat in lupte »,etc. In rest,caracterizarea celorlalte personaje este sumara,fapt ce concorda cu canoanele epopeii.Personajele feminine apar sporadic,insa portretul lor este indeajuns de conturat pentru a permite lectorului de azi sa intuiasca prin evidentietea legaturilor directe sau indirecte care se stabilesc intre Beowulf(eroul,regele) si femeia(mama,regina,sotie),statutul moral,social si politic al eroului principal.Astfel,uciderea mamei lui Grendel desavarseste ritualul care-i confera razboinicului statutul de barbat si de viteaz exemplar,care prin cutezanta si intelepciunea sa este demn de a deveni rege.In acelasi timp,dupa uciderea monstrilor,la ospatul dat de suveran,in palatul sau,in cinstea victoriei,severa eticheta curteana o determina pe regina Wealhtheow sa ofere pocalul cu mied mai intai regelui,apoi thanilor si numai dupa aceea tanarului si bravului Beowulf,desi acesta era adevartul erou al sarbatorii.Luminata din interior,viata de la curte isi dezvalui,in ciuda aparentelor stralucitoare,intregul complex de norme draconice dupa care functioneaza.Elaborata cu o evidenta constiinta artistica,forma narativa a poemului este structurata in doua parti care,punand alaturi cele doua moduri de a se manifesta ale omenscului,trupul si spiritul,se intregesc reciproc.Firul principal al povestirii este de o mare simplitate,intrucat staruie asupra momentelor dramatice fundamentale,lupta eroului cu Grendel,cu mama acestuia si cu balaurul.

Iata pe scurt continutul poemului : auzind ca regele danezilor , Hrothgar , are mari probleme in regatul sau cu un monstru fioros , Beowulf pleaca pe mare , insotit de 14 tovarasi , pentru a-i veni in ajutor    regelui . El reuseste , spre uimirea tuturor , sa ucida monstrul . Intors in tara sa , Beowulf ca fi numit rege si va domni vreme de 50 de ani in pace si liniste .In regatul condus de Beowulf isi face aparitia un balaur care varsa foc pe nari , arzand satele si omorand oamenii . Balaurul isi are adapostul in munti , intr-o pestera in care se gasea o comoara nepretuita . Desi batran , Beowulf , impresionat de suferintele poporului sau , porneste in cautarea balaurului .Ucide monstrul , insa este grav ranit si moare . Inainte de a muri porunceste ca bogatiile gasite in pestera sa fie impartite poporului sau .

Bogatia detaliilor sau a digresiunilor confera varietate si desnitate substantei epice si consolideaza totodata identitatea personajelor in spatiul si in timpul evocat.Numeroasele povestiri de acest fel privesc mai cu seama istoria Scandinaviei : domnia lui Hygelac,moartea acestuia si a fiului sau,Heardread,informatii referitoare la bataliile lui Finn si Offa,reprezentantul anglilor,care apare ca simbol al unitatii triburilor germanice,etc.Printr-o astfel de strategie narativa,poetul creeaza o lume eroica in care barierele temporale intre cei ce au fost si contemporanii sai par sa dispara.

Existenta unor pasaje adaugate ulterior textului original de catre copisti crestini(aluziile la Abel si Cain,motivul sacrificiului,sentimentul de mila si de compasiune,etc)nu face decat sa reliefeze elementele pagane din constructia poemului : desele referiri la Wyrd,care in mitologia scandinava este identica cu soarta,diverse obiceiuri apartinand riturilor funerare,cum ar fi acoperirea capului sau conventia prin care ucigasul putea obtine iertarea rudelor celui ucis in schimbul unei sume de bani,desle referiri la zei,prezenta unor personificari ca cea a razboiului(Hild),simbolurile animaliere evidente in imaginile de mistreti de pe coifurile geatilor,palosele fermecate care poarta nume cu incarcatura mitica,ca Naegling (neamul cuiului),etc.Toate aceste detalii si inca multe altele devin marci de identificare ale eroului in diverse etape ale desavarsirii sale ce culmineaza cu ritualul cuvantarilor.Analiza structurii acestora,ca si a reactiilor pe care le produc asupra auditoriului,nu numai ca probeaza o perfecta cunoastere a artei rostirii cuvintelor,dar tradeaza si o noua dimensiune a eroului : dorinta de a dobandi faima atat prin taria palosului,cat si prin manuirea cuvantului.Admiratia pe care i-o arata Hrothgar,regele danilor,in urma unui discurs tinut de Beowulf,in fata curtenilor,dupa doborarea monstrilor,inseamna de fapt investirea lui cu demnitatea de model uman al acelui timp.In esenta,infatisand in ample imagini artistice viata razboinica a athelinilor si a thanilor,ca si relatiile acestora cu suveranul,insistand apoi asupra ceremonialelor de la curte(ospete,recompensarea celor viteji,intreceri,etc)sau divulgand in aceeasi maniera poetica mentalitatea anglo-saxona(ideea vremelniciei vietii,atitudinea inteleapta in fata mortii,necesitatea infruntarii perpetue a unei naturi vitrege,etc),poemul pune in lumina,cu o neobisnuita vigoare si un real rafinament,virtutile supreme cultivate de aceasta comunitate : vitejia,cinstea,loialitatea,marinimia ,mandria,talentul de a le celebra pe toate acestea in versuri,etc.prin forta lucrurilor,tipurile culturale care corespund valorilor acestei lumi nu pot fi decat razboinicul si bardul : unul avand drept tel gloria,celalalt slavirea ei.

Realizat prin fugare creionari,presarate pe tot parcursul textului,portretul lui Beowulf devine,prin accentuarea calitatilor lui,intruparea tipului cultural al razboinicului,in care se concentreaza parca spiritualitatea unei intregi epoci : « nu-i om de rand,mult vajnic printre viteji,maret si maiestru,incercat corabier,sot de ospat,vajnic voinic,brav in razboaie barbat,viteze prietene Beowulf,stapan fii peste nepretuitul salas.treaza sa-ti fie darzenia,a vana vrajmasul sa poti.faima sa ti-o aperi;aprigte-arata;strainul sosit de departe,destoinic si darz;barbat mai nebiruit,mai vrednic si viteaz;brav luptator; asemenea fapte ai facut ca a ta faima apururi va fi raspandita de neamuri in lung si-n lat;bun si statornic prieten;bunul batran Beowulf;pentru thani mai buna moartea decat un trai rusinos »

Prin semnificatiile pe care le incodeaza, »Beowulf » se ofera cititorului de azi ca un « dialog » din si intre vremi puternic marcate din punct de vedere cultural : un « dialog » a carui menire este aceea de a-si transforma cititorul unei « povesti » cu eroi legendari intr-un interlocutor care sa caute si sa gaseasca,printr-un demers comparativ inteligent,noi valori culturale ale celui mai vechi epos al germanilor.Atunci,parafrazand arta vechiului bard,vom putea spune ca pe-ale vremurilor coame,pe-valuri-mergatorul Beowulf deschide « carari » neumblate lectorului modern care,prins in capcana calatoriei interpretative « impletitor » si « daruitor » de cultura,sporeste minunile pe care le-a aflat in adancimile textului.

Cantecul Nibelungilor

“Cantecul Nibelungilor”, epopeea cea mai insemnata a poporului german si una dintre cele mai cunoscute din literature universala, a aparut acum sapte secole si jumatate.

Citind aceasta epopee, Goethe a exclamat “cunoasterea ei alcatuieste o treapta in cultura natiunii noastre,”. De asemenea, Heine, impresionat de pasiunile uriase care framanta epopeea a afirmat: “nimic nu e atat de inalt, nici o stanca atat de tare ca fiorosul Hagen si razbunatoarea Kriemhilda”. Intr-adevar, nici o alta epopee din literature germana nu i se aseamana in tragismul zguduitor al actiunii, in intensitatea pasiunii si inaltimea ethosului. Cercetatorii au comparat “Cantecul Nibelungilor” cu marile epopei ale Antichitatii: “Iliada”si ”Eneida” si cu epopeile scrise in aceeasi epoca a Evului Mediu: “Edda” si “Chanson de Roland”.

Relatand fapte istorice mai vechi decat cele prezentate in “Cantecul lui Roland”, pastrand, totusi urme evidente din legendele mitologice scandinave, avand o atmosfera mai sumbra, psihologii barbare si un ton general mai arhaic, marele epos german” Cantecul Nibelungilor” are in schimb o structura compozitionala mai complexa. Personajele sunt subtil analizate, iar prima parte a poemului are chiar unele aspecte anacronice care evoca perioada mult ulterioara evenimentelor narate a cavalerismului si feudalismului matur.

Pe de alta parte, daca primele redactari, azi pierdute, ale cantecelor despre Siegfried si Brunhilda s-au raspandit pe cale orala in toate tarile nordice, in schimb, la inceputul secolului XIII, cand legenda Nibelungilor a capatat in regiunea Austriei actuale, forma definitive, procesul de reelaborare de catre un autor anonim, a poemului intr-un tot unitar si organic a incorporat si elementele derivate din lumea feudala si cavalereasca. Reelaborarea a suferit si usoare influente crestine, morala si ritualurile crestine mentionate aici ramanand pur exterioare. Semnificativ este faptul ca poemul evidentiaza si influente din epica franceza, spaniola, celtica.

Forma ultima , cea actuala s-a indepartat astfel de forma sa originara.. In ciuda acestui fapt se va observa, pe langa subiect, spiritul insusi a eposului german, exprimandu-se prin forma: fatalitatea soartei, infruntarea tragica a eroului cu propriul sau destin, caracteristica cantecelor istorice a epocii migratiilor, in timp ce eroii ”Cantecului lui Roland” si din alte poeme epice din ciclul caroligian, au un simt al patriei, al respectului fata de suveran.

“Cantecul Nibelungilor” alaturi de “Gudrun” constituie contributia popoarelor germanice la cantecele de gesto , la epopeile eroice medievale.

In ceea ce priveste raspandirea , cantecele din care s-a inspiarat poetul “Nibelungilor” circulau de mult in popor, mai ales in sud-estul traditionalist: Bavaria, Austria. In secolul XII, cantaretii ratacitori reinvie legendele stravechi germane: astfel Metellus din Tegernsee pomeneste, la 1600, ca in Bavaria se auzeau cantece despre Rudeger si Arietrich.

Cu toata interdictia clerului, poporul nu le paraseste. Poetul Marner din a doua jumatate a secolului XIII se plange ca poporul nu ii asculta cantecele, vrand sa auda numai despre Arietrich, “Tradarea Kriemhildei”, “Moartea lui Siegfried”, “ Tezaurul Nibelungilor”. Proba de mare raspandire a epopeii este si numarul manuscriselor , care s-au pastrat si , astfel posedam treizeci si doua de manuscrise, din care numai zece complete.

In privita fondului alte lucrari medievale au precedat aceasta epopee: “Cantecul lui Hieldebrand”, “Regele Rother”, “Boewulf”. In “Nibelungi” se vorbeste exclusive despre viata cavalereasca, regi, curte, intreceri si lupte cavaleresti, serbari curtene, vanatori. Numele cel mai potrivit ar fi, deci, epopee eroica sau nationala, intrucat trateaza o povestire eroica, fiind impregnate de acest spirit razboinic german.

“Cantecul Nibelungilor” vine din tezaurul legendelor germanice, incarcate de poezia fabulosului. Siegfried, eroul Germanic, Sigurd din sagele scandinave, este stapanul necontestat al tuturor fortelor lumii, intrupate simbolic in balaurul pe care il ucide si-n al carui sange se scalda, intrupate ,de asemeni , in comoare nibelungilor , uriasa desfasurare de mitice bogatii, iubite de popoarele barbare fauritoare de neasemuite giuvaieruri, ca si in piticii pazitori ai comorii, dintre care Alberich va deveni supusul viitorului din Xanten.

Fabuloasa, colorata din mitologia popoarele nordice, comoara nibelungilor alcatuieste nucleul dramatic al epopeii, acela in jurul caruia se tes intamplarile. In “Cantecul Nibelungilor”, unul dintre personaje, Hagen din Tronje, relateaza faptele petrecute anterior, in momentul cand Siegfried vine pentru intaia oara la Worms si este recunsocut de sumbrul supus al Gunther. Dar impulsul cel mai ascuns care-l duce pe Hagen spre uciderea eroului nu ni se pare a fii totusi jignirea suferita de Brunhilda in cearta ei cu Kriemhilda, ci dorinta de a aduce comoara nibelungilor in stapanirea burgunda a regelui Gunther. Cele mai bune dovezi in acest sens sunt pentru iubitorul de aur, Hagen, iesirile sale impotriva Kriemhildei, constrangerea acesteia de a aduce comoara in tara burgunda, interdictiile pe care le arunca in legatura cu aurul lui Siegfried si mai ales azvarlirea comorii in Rhin, la locul ce se cheama Loche. Nibelungii , insisi apar in epos incepand cu momentul cand Sigfried ii cerceteaza din nou si alege dintre ei o mie de osteni spre a-i da suita Brunhildei, petita de Gunther. Dupa aceea, ei apar la curtea burgunda, de unde vor pleca cu Siegfried si sotia sa, Kriemhilda la Xanten. Se vor arata iar in olatul burgund odata cu venirea in vizita a lui Siegfried si a sotiei sale la Worms si vor ramane alaturi de Kriemhilda dupa uciderea eroului. Apoi pornesc si ei in alaiul enorm cu care Gunther se duce spre huni si vor pieri si ei, in cele din urma, alaturi de burgunzi.

“Cantecul Nibelungilor” cuprinde un fond epic ce se desfasoara intr-un imens cadru istoric si legendar, toata lumea germanica a timpurilor eroice si a popoarelor migratiei participand la compozitia epica, personaje din lumea gotilor,a hunilor, a burgunzilor, a francilor. Actiunea plasata de istorie in anul 437, tranverseaza scenele vietii tuturor acestor popoare si ale altor , inca, puse pe plan secundar.

Prin natura barbara de un privitivism razboinic si moral, fondul operei apartine unei epoci vechi si aspre, anterioare datei la care poemul a fost elaborat. Razbunarii, tradarii, maceluri-totul angrenat in conceptia de viata a clasei feudale. Printul Siegfried, viteaz, frumos, manierat, posedand o comoara imensa, vine in serviciul regelui Gunther si se casatoreste cu prea frumoasa sora a lui Gunther, Kriemhilda, dupa ce il va ajuta pe rege sa o cucereasca pe minunata, dar Barbara regina Brunhilda. Kriemhilda, “o gingasa domnita, frumoasa ca-n povesti”, este o craisa ravnita de multi printi, insa ea era ocrotita de trei frati: Gunther, Gernot si Giselher. Kriemhilda are un vis cu un soim “istet si mandru, salbatic ca barbat, / Pe care il prind in gheare doi vulture fiorosi…”, iar mama sa, batrana Ute, ii spune ca soimul semnifica un barbat si ca este posibil ca acesta sa ii fie sortit, lucru ce o sperie pe Kriemhilda “ Nu voi cuprinde suflet, iubire de barbat”. In ceea ce-l priveste pe Siegfried, acesta este un print din Olanda “cum altul nu-i”, fiul lui Siegmund si al Sieglindei. Dupa ce Siegfried il ajuta pe Gunther sa se casatoreasca cu Brunhilda, la curtea lui Gunther incepe gelozia Brunhildei fata de Kriemhilda, pe care o socoteste sotia unui simplu vassal. Mai tarziu, Kriemhilda o insulta, descoperindu-I adevarul, cum ca, de fapt cel care a cucerit-o nu a fost Gunther ci Siegfried. De acum, conflictul este angajat. Actiunea devine mai rapida si cela mai frumoase pagini din literatura de epopee medievala germana se scriu aici. In gandul Brunhildei este razbunarea. O va face cu ajutorul cavalerului Hagen , care-l strapunge cu lancea pe Siegfried in timp ce bea apa din izvor, exact in punctul nevralgic pe care-l aflase de la Kriemhilda. Cadavrul i-l va depunde inaintea portii Kriemhildei, iar comoara imensa a eroului o arunca in Rhin.

Treisprezece de ani plange Kriemhilda moartea sotului sau, dupa care va accepta cererea in casatorie pe care i-o face regele hunilor, Atila, numai gandindu-se la posibilitatea unei teribile razbunari. Kriemhilda il convinge pe Atila sa-I invite pe burgunzi la un mare ospat. Batrana Ute are o presimtire si-si sfatuieste fii sa nu mai plece:

“ Mai bine ati sta acasa! M-apuca seci fiori

Cand ma gandesc la visul ce azi noapte l-am visat:

Parea ca-n tara noastra pierit-au pasari: una n-a scapat!”

Astfel, burgunzii cu Gunther si Hagen in frunte, vin in numar de zece mii. Urmeaza un ingrozitor macel din care nu scapa decat Gunther si Hagen, care in care in cele din urma sunt invinsi si dus in fata Kriemhildei. Ea face sa fie ucis fratele sau, iar pe Hagen il decapiteaza cu sabia lui Siegfried, pe care ca la urma sa cada eroina feroce, care a provocat moartea atator eroi.

Poemul se incheie astfel:

“Imprastiati in juru-i eroii morti zaceau…

Craiasa-i ciopartita…Cei ce-au ramas plangeau.

Atila lua de mana pe Aietrich lacramand;

Plangau tacuti pe-atatia eroi care au murit

Frumos luptand…”

Siegfried face totul numai de dragul Kriemhildei. Kriemhilda este motorul actiunii, o actiune logica: iubire, vina., moarte. Ea are pozitia centrala, contrar tuturor celorlalte epopei.

Am putea sustine ca odata cu Nibelungii incepe cultul iubirii in epopeea germana. Siegfried nu vrea sa o castige pe Kriemhilda prin lupta ci prin iubire; se situeaza de la inceput ca vasalul ei, priveste umil spre ea, ca spre o fiinta superioara. Raportul dintre ei este delicat, poetic. Fata e curata sufleteste, eroul e nobil. N-a patruns inca aici, in sud-estul Germaniei, influenta franceza: femeia sta, inchisa si nu ia parte decat de la fereastra la viata sociala; iar barbatii nu o vad decat in biserica. Un an intreg asteapta Siegfried sa o poate vedea. Kriemhilda este inteligenta, vede imediat ca Siegfried nu a fost ucis in lupta intrucat scutul nu e ciopartit de spada. Aceasta inteligenta degenereaza, apoi in perfidue, sacrificandu-si din razbunare chiar copilul.

Ca regina, Kriemhilda are puteri mari. Ea va stapani doisprezece regate mari si pe supusii croiului Atila, poruncind sa dea foc salii in care se refugiasera burgunzii, cere ca sa fie taiat copilul fratelui sau si cu mana ei il omoara pe Hagen cu ajutorul sabiei lui Siegfried.

“Zeita furibunda, innebunita patima a razbunarii! O Medee medievala! Si totusi icoana ei nu ne ramane odioasa in amintire, ci, daca nu simpatic o pastram curat: eroina din stravechi vremi, care nu vrea sa se ascunda sub valul cernit al vaduvei, ci lupta sa-si razbune sotul”.

Putem spune ca “Nibelungii” stau sub constelatia femeii, a femeii sub diferitele ei infatisari: Kriemhilda, care de la fecioara gingasa, se transforma intr-o vaduva furioasa; Brunhilda, femeia barbatoasa razboinica, demonica, pana la Gotelinda, femeie adevarata in care e intruchipata feminitatea.

Epopeile medievale isi pun probleme ale vietii contemporane, raspund la anumite intrebari, care framanta sufletul popular. In spatele actiunii se ascund multe interventii ale poetului. Ca in “Nibelungii”, mai ales, nu se baga de seama usor, intentia urmarita de poet, acesta este inca unul din marile merite ale cantaretului. Ca arta Evului Mediu era in slujba societatii medievale, ne-o spune cel mai reprezentativ artist plastic german medieval, cu Albrecht Durer, care gaseste despre pictura :”Arta picturii este in slujba bisericii”. In finalitatea artei sta, deci, in Evul Mediu telul sau cel mai nobil. Pretuitul istoric literar, Friedrich Neumann, scriind despre” Nibelungi”, spune: “Poetii nu cantau in Evul Mediu doar de dragul de a canta asa in vant, ci se adresau in versuri unui cerc anumit de oameni si un anume tel”. De asemeni H.Engert in “Nibelungen Problem” scrie ca “epocii vroiau sa infatiseze artistic, in epopeile lor, o idée, o notiune generala, o intentie.”

Ideea principala si arzatoare din “ Cantecul Nibelungilor” este aceea pentru care a militat intreaga lui viata Walther: ridicarea imperiului din decaderea la care ajunsese prin sfasierile politice dinastice. Poetul ne arata icoana dezbinarii si, intuitive, ne prezinta urmarile ei dezastruase.

Partea a doua a “ Cantecul Nibelungilor”, raspunde la prima parte: dezbinarea dintre conducatori. Aceasta ideea a dus la contopirea celor doua legende principale straine una de alta: a lui Siegfried cu cea a zdrobirii regatului burgundic. Tinand in fata ascultatorilor cavalerii aceasta oglinda sumbra, poetul a urmarit nobilul tel: sa le umple sufletele de durere si cutremurare si sa-i predispuna sa lupte inpotriva cauzelor care au dus la catastrofa si au distrus ordinea traditionala aratandu-le, ca toate celelalte virtutii cavaleresti: onoarea, credinta fata de suzerare, dispretul de moarte, darnicia, nu au pret fara acea: maze”(masura) si, fara unirea, care este temelia ordinei sociale. Ideea aceasta strabate ca un fir conducator in toata opera politica si poaetica a lui Walther, culminand cu versurile:” Vai tie popor german ce zdruncinata ti-i ordinea!”

“Si unele amanunte, care cu greu pot fi intamplatoare , militeaza in sprijinul presupunerii noatre , ca Walther este autorul “Cantecului Nibelungilor”. Spre exemplu expresia” biderbe unde got”(bra si bun), o gasim atat la Walther, cat si in Nibelungi in strofa 1287,3 si in alte cinci asemenea cazuri”.

Valoarea artistica a “ Cantecului Nibelungilor”consta in arhitectura puternica a actiunii in cresterea treptata a acestei actiuni, in grandoarea deznodamantului in stilul sombru epic, din care ici –colo, mijesc icoane rembrandtiene, ca acele sclipiri de coifuri hunice in noapte in innobilarea izvoarelor : cadavrul lui Siegfried nu e asezat in patul Kriemhildei adormite ca in originalul legendei ci la usa ei; adancirea psihologica, crearea unui personaj unic(Rudeger):toate ne arata ca numai un poet de un deosebit talent poate fii autorul “Cantecului Nibelungilor”.

In ceea ce priveste ultimele cercetari pe urmele “ Nibelungilor” cu enumerarea multor localitati pe Dunare (mai ales in descrierea drumului facut de Kriemhilda spre tara hunilor) , a dat de lucru cercetatorilor. Mai ales resedinta lui Atila a fost multa vreme controversata. Azi, se gaseste un castel de vanatoare, care a fost cladit la inceputul secolului XVIII, pe “temeliile ramase din castel lui Atila”. Drumul Kriemhildei de la Worms la acest castel poate fii azi reconstituit fara gres.

Prin urmare,fabulosul se alatura cu istoricul in aceasta veche povestire. Mai ales cea de-a doua parte despre razbunarea Kriemhildei se trage din imprejurarile istorice ale infrangerii burgunzilor si regelui lor, Gundahari (in epos, Gunther), de catre Atila, regele hunilor, in anul 437. Ambele parti ale eposului reunite prin personajul Kriemhildei descriind din sursele cele mai vechi literature nordice, din Edda si Saga.

Numeroase izvoare se intalnesc in “Cantarea Nibelungilor”, unele venite din cantecele despre Sigurd, pastrate in “ Edda”, altele din cantecul despre Brunhilda, care intra in cuprinzatoarea “Saga” despre Thidrek. Asta in ceea ce priveste prima parte despre iubirea lui Siegfried pentru Kriemhilda, sora regilor burgunzi, si casatoria lor, despre petirea Brunhildei pentru Grunther, despre moartea eroului prin tradarea lui Hagen din Tronje, vasalul regelui Gunther.



Partea a doua, despre razbunarea mortii lui Siegfried de catre vaduva lui, Kriemhilda, ajunsa sotie a regelui hunilor, Atila, despre pieirea burgunzilor vine cu toate treptele intermediare tot din radacinile islandeze ale “Eddei”,din cantecele despre Atila (Atli). Se intelege , astfel ce circulatie au avut aceste motive in numeroase forme si variante, din vremea popoarelor germane pana in tarziile epoci cavaleresti, sute de ani la rand, pana si-au gasit cristalizarea definitive in, “Cantecul Nibelungilor”, marele epos germanic, popular de origini, transcris dupa numeroaselor traditii pastrate de mase sau de jongleri, cantareti de profesie. De altfel, eposul, insusi cunoaste variate transcrieri. Se numara peste treizecei de manuscrise complete si alte numeroase fragmente.

Dupa dezgroparea acestor comori literare ale Evului Mediu la fel de important ca si trezirea gustului pentru arta gotica, romanticii au inceput sa-si indrepte atentia asupra unor opera mult dispretuite in tot cursul Renasterii, al secolului XVII, clasic si al secolului XVIII, illuminist. Romanticii cei dintai au inteles marea poezie a acestor creatii atat de expresive in care era prinsa viata popoarelor intr-o timpurie perioada a istoriei lor. Ele se degaja dintr-o multime de fapte de viata amestecate cu aventuri fabuloase, incredibile, menite sa incante sau sa starneasca fantezia, dar care nu fac altceva decat sa puna mai mult in relief conturul caracterologic al personajelor.

Pe de alta parte, un intreg mod de viata , acel al oranduirii feudale, mi se face cunoscut sub toate aspectele sale. Raporturile dintre suzerani si vasali se desemneaza cu claritate. Cavalerul vasal este dator sa se supuna suzeranului sau, sa-l slujeasca cinstit si credincios pana la moarte, sa-i puna la indemana tot avutul sau si sa lucreze cu ravna la sporirea faimei si avutiile stapanului. Hagen din Tronje este un astfel de vasal credincios pana la moarte fata de stapanul, de suzeranul sau, regele Gunther al burgunzilor.De altfel, dintre personaje masculine, pe langa eroul Siegfried care este supus unei oarecare idealizari, ca orice erou al eposului, Hagen se arata a fii cel mai complex, cel mai adancit. Revelatorie e lumina din care este privit. El este, in prima parte a eposului tradatorul, ticalosul care i-a viata lui Siegfried in mod miselesc.Intunecat, pamantiu la fata el se integreaza dupa tipologia medievala in randul celor stapaniti in mod precumpanitor de umorile negre. Acestia sunt din fire inclinati spre ursirea lucrurilor intunecate. Insa, la fapta lui nevrednica, Hagen este impins deopotriva de setea de aur si de dorinta lui de vasal fidel, care vrea sa-si vada stapanul in posesia celor mai stralucite avutii. Dupa codul valorilor populare de atunci, el este un misel fiindca a ucis pe erou, dar dupa codul onoarei cavaleresti e un supus al regelui Gunther. Destul de slab din toate punctele de vedere, in trecut, pretutinderii de Siegfried, Gunther nici macar nu realizeaza superioritatea eroului asupra sa. Dar Hagen o intelege si sufera , iar gelozia lui fata de Siegfried nu pare sa fie una personala, ci una resimtita pentru stapanul sau.

Hagen era un neinfricat cavaler, dar caracterul cel mai puternic care se detaseaza din epopee este , totusi Kriemhilda. In ciuda prejudecatilor timpului, care faceau din femeie o fiinta inferioara, un obiect de placere pentru sotul ei, sora regilor burgunzi se inalta ca o personalitate interesanta prin resursele ei personale si volitive, ca o demna eroina de epos.Purtand in inima vesnic dragostea ei pentru eroul care i-a fost sot, eroina nu se mai poate mangaia nici langa Atila, nici langa copilul lor, Ortlieb.Pentru Kriemhilda, iubirea dintai, pentru Siegfried este iubirea vietii intregi, cu atat mai mult cu cat moartea lui se datoreaza indiscretiei comise de ea in doua randuri, o data pentru sfada cu Brunhilda, careia I s-a laudat , atragandu-i amara manie asupra eroului., alta data marturisindu-i lui Hagen taina punctului vulnerabil al lui Siegfried, pe care l-a si indicat printr-un semn cusut pe vesmant.

Lipsita de sprijin in suferinta ei, Kriemhilda va fii silita, intr-o lume in care femeia este tinuta intr-o sfera inferioara sa-si gandeasca si sa-si caute indelung mijloacele razbunarii prin mana altora. Puterea cu care iubeste, cu care ramane dincolo de moarte credincioasa iubitului Siegfried, cu care asteapta razbunarea si o savarseste ii confera Kriemhildei dimensiunea tragica.

Siegfried, eroul popular al germanilor este investit cu atributiile folclorice ale vitejiei fara seaman, ale frumusetii stralucite, ale generozitatii absolute. El iubeste cu acea dragoste curata care sta bine cavalerului si care il desparte de dragostea omului de rand. Cu el nu se masoara nimeni pe lume; in prezenta lui, egalii in rang cavaleresc nu pot simti decat admiratie fara margini, ori, chiar mai adesea invidie ascunsa. Asa reactioneaza probabil si regele Gunther, caruia eroul i-a adus atatea servicii. Si Brunhilda, fecioara din Islanda, care isi ucidea petitorii, pare sa-I poarte in taina iubire eroului, darSiegfried, eroul popular al germanilor este investit cu atributiile folclorice ale vitejiei fara seaman, ale frumusetii stralucite, ale generozitatii absolute. El iubeste cu acea dragoste curata care sta bine cavalerului si care il desparte de dragostea omului de rand. Cu el nu se masoara nimeni pe lume; in prezenta lui, egalii in rang cavaleresc nu pot simti decat admiratie fara margini, ori, chiar mai adesea invidie ascunsa. Asa reactioneaza probabil si regele Gunther, caruia eroul i-a adus atatea servicii. Si Brunhilda, fecioara din Islanda, care isi ucidea petitorii, pare sa-I poarte in taina iubire eroului, dar se resemneaza a fi sotia regelui bungard.

Omorarea lui Siegfried la vanatoare, in clipa in care , aplecat asupra ghizdurilor fantanii, isi potolea setea, este, poate fapta cea mai ticaloasa, cea mai lasa pe care un feudal o putea savarsi, la adapostul credintei fata de suzeranul sau.

Alaiurile si turnirurile, atat de dese ca si petrecerile cu mare desfasurare de pompa la care stralucresc cele mai sumbroase matasuri si brocarheri arabesti si giuvaeruri fara numar, acopera cu lustrul lor intregi si nemultumiri ori razbunari feroce. Adancimea analizei psihologice a personajului nu este prea mare, actiunile si , din cand in cand vorbele tradeaza continuturile sufletesti cu adevarat puternice. Linii mari, sinple desemneaza conturul acestei lumi medievale, insufletita de simturi pline si de forta.

In “Cantecul Nibelungilor” sunt insumate si consemnate operele etice ale acestei aristocratii razboinice, ospitalitatea, fratia de arme, loialitatea, datoria sacra de a da ajutor stapanului in indeplinirea juramantului si a credintei jurate.

Se remarca importanta acordata ceremonialului sau placerea cu care poetul descrie sarbatorile fastuoase si in care se exprima bucuria de viata a societatii feudale. In primele canturi se detaseaza lupta curteana in delicata descriere a unei iubiri crescande dintre Siegfried si Kriemhilda. In urma victoriilor, petrecerei fastuoase se organizau, sarbatorind victoria. O astfel de petrecere s-a organizat si in urma victoriei obtinuta de burgunzi in fata saxonilor, lupta la care a participat si Siegfried, care se remarca prin vitejia sa.

“ Impodobitescuturis de aur rosu sei,

Si straie noi si scumpe aduc la Rhin cu ei,

La marea sarbatoare, maretii, mandri cei

Chiar cei bolnavi se-ndreapta; pe fete-nviorate le citeai”

Este momentul in care Siegfried o vede pentru prima oara pe frumoasa Kriemhilda. La curte va fi poftit un alai de o suta de feciori si o suta de femei, conduse de Ute:

“Impodobite straie din scriburi rascolesc;

Bratari, inele, scumpe la oaspeti pregatesc.

Fetitelor, zau, astazi le vine a zburda:

Cu multa-ndemanare chitesc pre-minunat a se-mbraca”

Totul se descria prin voie buna, iar oamenii aproape ca uitasera de cei raniti, sau ucisi in lupta:

“Petreceri, veselie si zanganit voios

In curtea cea intinsa tot haulea vartos:

Afara si-nauntru curtenii petreceau…”

Ospatul era maret, asa cum Gunthe a poruncit. Toate petrecerile erau cu mare desfasurare de pompa si cu orice motiv de sarbatoare, straluceau matasurile cele mai fine si podoabele cele mai impresionante.

Poetul pune accent pe descrierea scuturilor, acestea fiind care mai de care mai stralucitoare. Scutul lui Siegfried era “greu de aur rosu. / Pe el bratari de aur avea/ Tot din otel facute/ Era puternic, lat..”, I timp ce scutul brunhildei” L mijloc de trei palme grosime scutu-avea/ Pe care-urma sa-l poarte Brunhilda-n lupta grea”.

Pentru primirea Brunhildei la Worms se va organiza un adevarat fast pentru care toata lumea se va mobilize, incat primirea s-ao impresioneze pe viitoarea sotie a lui Gunther:

“Hei! Fire de aur rosu si iepe straluceau,

Pe frauri nestemate multime scanteiau.

De aur scaunase aduc jos, pe covor,

Ca doamnele sa urce pe cai sirepi, multi cavaleri sau zor”

“ Purtau prea-mandre straie, din grea matase erau,

Din ca mai buna-n lume si cum se potriveau

Cu rujii din obraze! Sa stai sa tot privesti!

N-ai fi intreg la minte, fara de nuri sa spui ca le gasesti”.

Dupa cum se stie “Cntecul Nibeliungilor” a ramas necunoscut. Greu , insa de sustinut ca, o opera atat de vasta, de matura, atat de lesne inchegata sa fie anonima.

“Daca nu-i cunoastem numele cantaretului, in schimb putem sa-l fixam in timp si loc si sa indraznim unele supozitii personale. Sunt multe elemente care nu ajuta la acestea, in primul rand, limba. Desi limba germana medievala era limba unitara, vorbita la fel aproape in intreaga Germanie, totusi unele particularitati dialectuale, “austriacisme”, dovedesc ca poetul trebuie cautat in Austria de Jos.”

“Vedem, apoi ca poetul cunoste foarte amanuntit regiunea Dunarii de la Passan la Viena, cu toate localitatile enumerate: Everdingen, Trune, Ense, Medelicke (unde se cultiva si azi viata nobila si i s-a oferit Kriemhildei vin), Melk, splendidul castel precum cunoaste bine popoare rasaritene si obiceiurile acestora: rusi, polonezi, valahi, renumiti cantareti, in schimb aminteste vag, superficial regiunea renana.”

“Cantecul Nibelungilor” ca si celelalte eposuri ale veacului de mijloc, pastreaza pentru noi, in imaginile artistice, remarcabile ale unei naratii de mare calitate datorita cantaretului talentat , adevarurile omenesti din zorii popoarelor europene. Din fericire, noua versiune romaneasca, dat la lumina de cunoscutul german dr. Virgil Tampeanu, izbaveste sa sugereze frumusetile autentice ale variatiei, sa le pastreze farmecul vechi. Un aer de cronica pluteste peste intreaga versiune romaneasca datorita lexicului arhaizat atat de mestesugit ales de catre talmacitorul care se arata a fii si un poet de calitate.

“Care este ideea de baza a “Nibelungilor”? Nu credem, cum sustin unii istotici literari, ca poetul acestuia a scris numai :de dragul de a povesti”, deci, cu scop oarecum distractiv. Poetii germani medievali nu faceau carte pentru arta. Poezia slujea era in slujba societatii feudale, urmarea un tel, un “seviciu”, era, oarecum o poezie sociala”.

Astfel, “Cantecul Nibelungilor”, se infatiseaza cititorului roman in frumoase, innoite straie sarbatoresti.

Cantecul lui Roland

Franta medievala a imbogatit literature universala cu nenumarate poeme eroice, cel mai frumos si mai vechi fiind “Cantecul lui Roland”. Poemele eroice franceze numite”chansons des gestes” apar in Franta catre sfarsitul secolului al XI-lea. Erau cantate de jongleri, ei fiind autori si interpreti la curtile senioriale si la serbari populare, cel putin pana la mijlocul secolului al XIII-lea. Ele circulau mai ales pe cale orala, dar s-au pastrat si numeroase manuscrise care fixeaza textele epice din secolele XII-XV. Fiecare poem este impartit in unitati numite” lese”. Aceste grupeaza un numar nedeterminat de versuri, avand aceasi vocala finala accentuata, iar versul cel mai des folosit este cel decasilabic. In “ Cantecul lui Roland” domina versurile de zece silabe, dar ele nu constituie o regula generala.

Materia epica s-a dezvoltat neincetat inca din secolul al XIII-lea cand s-a simtit nevoia unei clasificari, s-a vorbit astfel de mai multe cicluri, cel mai important fiind “Ciclul Regelui”(:la geste du Roi”), care cuprinde cele mai vechi cantece de vitejie si se inspira din istoria perioadei caroligiene, dominata de figura legendara a lui Carol cel Mare.

“Cantecul lui Roland” este cel mai reprezentativ poem al evului mediu francez si are calitati artistice specifice. Poemul incepe cu o introducere calma si maiestuoasa, maiestuozitate ce va ramane tonalitatea permanenta a operei, convenind insusi subiectul. Totusi tonul nu este uniform, monoton. De aceea, putem spune ca , insasi tema principala determina acea asprime a stilului epic. Asprimea se manifesta in schitarea rigida si puternica a caracterelor, cat si in descrierea naturii. Peisajul, sever si maret nu-l retine prea mult pe autor; asprimea expresiei ce traduce insasi brutalitatea caracterului razboinicilor feudal ce se arata in imagini dure pe parcursul actiunii.

Studiul epopeilor franceze a ridicat mari semne de intrebare, nu numai in ceea ce priveste epoca in care a fost creat ci si cu privire la originea lor. Insa evenimentele si personajele din poem ne permit sa recunoastem punctul de plecare istoric care i-a dat nastere . Prima teorie a fost cea a lui Gaston Paris, care in “Istoria poetica a lui Carol cel Mare” arata ca inca din secolele VIII, IX si X, existau in Franta mici “cantilena” sau “cantece lirico-epice” elaborate imediat dupa desfasurarea evenimentelor la care se refera, cantece care transmise oral din generatie in generatie, s-au amplificat in jurul unei teme centrale. Insa la polul opus se afla afirmarile lui Mila y Fontanals si Pio Rajna , care afirma ca epopeile nu sunt un gen popular ci operele unor poeti din apropierea curtilor feudale, menite sa-i proslaveasca pe cavaleri. In cazul “Cantecului lui Roland” este evident ca poetul care a modelat material bruta a fost un om de geniu. La inceput nu au existat decat franturi de legenda: un corn de fildes stirbit, la Bordeaux, despre care se spunea ca ar fi apartinut lui Roland; o stanca crapata, se zicea, de spada lui Roland la Roncevaux; doua morminte , la Blaye, pe drumul catre Sfantul Iacob de la Compostella, banuite a fi cele ale lui Olivier si Roland.

Numai un adevarat poet a putut realize pe baza unor date atat de sumare aceasta capodopera a genului epic francez. Insa poemul modifica faptele pentru posteritate. Iata , deci varianta lor literara.

Dupa sapte ani de lupte victorioase, Carol cel Mare a cucerit intreaga Spanie. Numai cetatea Saragosa continua sa fie in stapanirea reginei Marsil. Teamandu-se ca va fi invins pana la urma, acesta il vesteste pe Carol cel Mare ca, de se invoieste sa plece in Franta, el se va crestina si ii va deveni vasal. Imparatul il crede. La propunerea nepotului sau, Roland, Carol il va trimite ca sol in tabara dusmana pe Ganelon, cumnatul sau, care este, in acelasi timp, si tatal vitreg al eroului principal al poemului. Misiunea este grea si periculoasa. Nu teama il va face pe Ganelon sa-si arate mania ci faptul ca s-a simtit dispretuit. Carol a refuzat sa puna in pericol viata celor 12 pairi si pe cea a lui Turpin. Insa la un momentat dat Roland se gandeste daca intr-adevar viata lui Ganelon valoreaza mai putin decat ca sic ea a celorlalti baroni. Ofensa este grava, si, desi accepta misiunea care i-a fost intrebuintata, baronul jura in fata tuturor sa se razbune, sa spele rusinea, dupa toate legile cavaleriei. Ajuns la curtea regelui pagan se aliaza cu Marsilsi urzesc impreuna pieirea lui Roland si a celorlalti doisprezece pairi, cei mai nobili cavaleri ai francilor. Carol porneste spre Franta., apropiindu-se , cuprins de neliniste , de portile Cizei , cu gandul mereu la cei douazeci de mii de franci condusi de Roland. Urmeaza apoi momentul cand o uriasa armata saraziana se pregateste de atac, dar la Roncevaux este zarita de catre Olivier. Intelept , acesta il sfatuieste pe Roland sa sune din corn, imparatul fiind la hotarul dintre Spania si Franta, care se va intoarce si va schimba soarta bataliei. Roland refuza, insa, considerand ca gestul lui ar fi un act de lasitate, fiind sigur ca ariergarda ii va invinge pe dusmani. Lupta este crancena, fortele fiind inegale si francii se prabusesc unul dupa altul. Numai cativa mai sunt in viata, cand Roland se hotaraste, in sfarsit sa sune din corn. O face nu pentru a cer ajutor ci pentru a-l vesti pe Carol ca au pierit ca niste viteji. Astfel imparatul soseste pe campul de lupta si porneste in urmarirea paganilor si, desi, Marsil primeste ajutorul emirului Baligant, Carol va nimici ostirea araba. Dezastrul de la Roncevaux va deveni, in poem cea mai mare victorie a celui mai mare conducator de osti din lumea feudala europeana. In fapt , Carol cel Mare a purtat multe batalii pe care le-a castigat, dar despre nici una dintre ele nu s-au scris poeme atat de frumoase. Emirul Baligant este ucis chiar de Imparat, regele Marsil, moare si el, iar regina Bramidona este luata in captivitate. Carol revine apoi in Franta, si Ganelon va trebui judecat la Aix dupa legile tarii si i se va da, ca oricarui tradator moartea cruda si rusinoasa si anume va fi legat de doi armasari care, in goana lor ii vor strivi capul. Asfel Roland va fi razbunat a doua oara.

Poemul “Cantecul lui Roland” are la baza lui un fapt istoric, petrecut in 778, in urma unor certuri continue ale printilor musulmani, cand Carol cel Mare trece Pirineii, invingandu-i pe cei care acaparasera pamantul spaniol. El ajunge sub zidurile Saragosei, este nevoit sa se opreasca, dar cum intre timp saxonii se revolta el se hotaraste sa se intoarca in Franta. Isi organizeaza ariergarda, pe care o lasa in seama lui Roland si trece inapoi Pirineii. Totul decurge conform planului pana cand ariergarda ajunge la niste stramtori primejdioase unde bascii ii ataca pe francezi si ii omoara pe toti, inclusive pe Roland.

Acest poem este compus din patru mii de versuri , are un caracter general razboinic si cavaleresc . Trei idei predominante stau la baza operei epice, Cantecul lui Roland”: in primul rand este ideea feudala a devotamentului neconditionat al vasalilor pentru suzeran. Urmeaza apoi a doua idée fundamentala si anume cea a luptei religioase duse impotriva dusmanilor crestinitatii, ideea intretinuta indeosebi de autoritara forta a lumii feudale, Biserica, tinandu-se cont ca la data primei redactari a poemului era vie propaganda in favoarea primei cruciade. A treia idée foarte pretioasa este dragostea de tara care il anima pe erou. Nu interesele personale determina actele sale vitejesti, ci indatoririle cavaleresti si permanentul gand care il duce la “dulcea Franta”.

Imparatul Carol cel Mare a stat, dupa cum spune poemul sapte ani in Spania si cu exceptia Saragosei a cucerit intreaga tara, dar Marsilie, regele pagan al cetatii neinvinse ii trimite imparatului soli penbtru pace. Carol cel Mare se sfatuieste cu baronii lui si hotaraste sa trimita raspuns de invoire. Imprudent, Roland propune ca mesajul sa fie dus de contele Ganelon, tatal sau vitreg. Cum solia nu e lipsita de primejdie, Ganelon socoteste ca Roland l-a desemnat pe el din vreun resentiment si de aici porneste mania lui care se transforma in dorinta de razbunare. E ceea ce constituie intriga poemului.

Ganelon duce solia dar in acelasi timp, pune la cale cu paganii moartea lui Roland. Intors la imparat el propune sa se incredinteze ariergarda ostirii nepotului lui Carol cel Mare. In aceasta lupta isi va gasi sfarsitul viteazul Olivier, aici va muri episcopul Turpin si tot aici va pieri, in cele din urma Roland. Moartea vitejilor, si in special a eroului, marcheaza punctual culminant al poemului dupa care actiunea va descreste in intensitate, rostul ei fiind mai mult de ordin moral si anume infrangerea inamicului pe de o parte si pedepsirea tradatorului, Ganelon, pe de alta parte.

Din simplul fapt, al unei lupte cu sfarsit tragic, in muntii Pirinei poetul a creat epopeea. El porneste de la faptul istoric, dar nu se vede obligat sa il urmeze strict. Astfel, Carol cel Mare nu mai trece Pirineii pentru ca printii musulmani se cearta ci pentru a purta razboi impotriva paganilor. Acest razboi dureaza multi ani, iar Saragosa nu mai opreste inaintarea francezilor pe pamant spaniol.

Poetul revine la istorie, dar Recensvals-ul nu va mai insemna navalirea bascilor asupra ariergarzii pentru jaf ci episod central de epopee in care paganul e din nou infrant, insa cu cel mai mare pret ce se putea plati: moartea celor mai viteji dintre francezi, in frunte cu Roland, caruia i se va inchina cantecul . Din acest moment se va vorbi mai putin despre nepotul lui Carol cel Mare desi poemul a parcurs abia doua treimi din drumul sau. Literatura reintra in drepturile sale: Carol se intoarce in Spania, ii infrange definitive pe pagani, iar apoi il judeca si il pedepseste pe Ganelon.

Poemul nu acorda aproape nici o atentie femeii, ea ocupand in oranduirea feudala timpurie o pozitie de neta inferioritate. Singurele femei care iau parte la actiune sunt sotia regelui Marsilie si fata cu care Roland urma sa se insoare, dupa ce se intorcea de la razboi.

“ O domnisoara, Alde, vine pentru o intrebare

Ea zice: <<Spuneti unde e Roland cel neinfricat!

C-oi fi a lui sotie, la intors el mi-a jurat.>>”

Insa elementele religioase au un rol deosebit de important, mai ales in urma interpolarilor impuse cantaretilor ambulanti de catre Biserica, Dumnezeu si ingerii luand adesea parte activa la evenimentele povestite. Preocuparile religioase sunt in acea vreme pe primul plan: se predica noi cruciade impotriva paganului, sarazinul spaniol, de aceea razboiul lui Carol cel Mare apare ca un razboi de credinta. Baronii lui avand pe arhiepiscopul Turpin in frunte sunt osteni, dar si crestini ina celasi timp. Arhiepiscopul le da binecuvantarea inainte de a porni la lupta , el ii indeamna sa se bata fara mila, daca vor sa ajunga in Rai, iar celor aflati pe moarte le da crestineasca iertare. Roland insusi moare marturisindu-si pacatele pamantesti dupa care ingerul Heruvim si Sfintii Mihail si Gavril coboara in cer pentru a duce sufletul conteleui in rai. Astfel intervin puterile ceresti, intocmai ca zeii din epopeile antice pentru a da puterea si a-I apara pe cei care luptau pentru credinta crestina. Dumnezeu insusi intra in mod concret in poem, oprind la rugamintea lui Carol soarele pe loc pentru a da putere crestinilor sa ii urmareasca si sa ii pedepseasca pe pagani.

Alaturi de puterea bisericeasca se regaseste in poem si cea lumeasca. Este vorba de organizarea sociala a vremii, cunoscuta sub numele de “feudalism”.In fruntea piramidei se afla imparatul, sef necontestat, iubit si in acelasi timp respectat, un respect de care se leaga un alt sentiment, devotamentul, ce merge pana la sacrificial propriei persoane. Raporturile intre cavaleri , pe campul de lupta sunt in deplina egalitate. Intre ei se pot naste conflicte, dare le nu sunt de ordin politic sau social, sunt izvorate din pareri, atitudini personale diferite.

In “Cantecul lui Roland” sunt sistematic trecute cu vederea partile intunecate ale vietii feudale, redandu-se in schimb numai liniile unei poezii populare si ale unor evenimente idealizate.

Daca la inceputul formarii lumii medievale, cavalerul se punea in slujba seniorului contra unei sume de bani, dar si a facilitatilor, precum sederea in castelul seniorial, profitand din plin de aceste binefaceri, odata cu cresterea acestora, constientizandu-se valoarea de apartor al credintei lui Iisus Hristos, cavalerul nu va mai fi un om al lumii de jos ci un reprezentant al clasei nobiliare .Odata cu formarea Imperiului carolingian , conceptual de “cavaler” capata alte valente. In primele creatii “Chansons des gestes” , cuvantul” vassal” era sinonim cu “razboinic”. Razboinicului i se mai spunea si luptator aprig. Conceptul de “luptator” releva tot ceea ce un viteaz cunostea in arta luptei corp la corp a celei cu armele din dotare: sulita, buzdugan, sabie si scutul pentru aparare. Nu era de ajuns manuirea armelor sau apararea corpului in opozitia directa cu adversarul daca nu dovedea indrazneala, agerime.

Roland este un curajos absolute, el vede razboiul impotriva Islamului ca obligatie religioasa si morala si ar face orice pentru seniorul sau, Carol cel Mare. Curajul sau atinge apogeul atunci cand refuxa sa ceara ajutor regelui si chiar si atunci cand prevede propreia sa moarte refuza sa cedeze. Moartea sa reprezinta sacrificial supreme, modelul universal al cavaleriei feudale franceze:

“Si contele Roland cu chin si cu amar

Si cu durere multa, din cornu-i suna iar

De cel sunat, pe gura, sangele-I cald porneste

Si desfortarea mare o tampla ii plesneste.”

Onoarea si mandria lui Roland ii sunt fatale in final. Curajul sau nebunesc transformat intr-o onoare furibunda adduce moartea tuturor francezilor. El refuza sa sune din corn pentru a nu se injosi in fata regelui pe care il respecta si il admira conform normelor cavaleresti de loialitate. Loialitatea in “Cantecul lui Roland” este o alta trasatura a caracterului cavalerului. Avem de a face cu fraternitate Roland-Olivier, iun model de prietenie in literature universala si cu relatia de vasalitate dintre Roland si rege.

Fidelitatea fata de unchiul sau, Carol cel Mare este reprexentata de multiple gesture ale lui Roland. El este de accord sa conduca ariergarda desi nu este specialitatea lui. Roland nu conduce razboiul din interese personale si o mare parte a elanului sau este oferita de dragostea pentru patrie” la douce France”, devine deja o sintagma cheie pentru motivatiile lui.

Maurii sunt vazuti ca dusmanii crestinatatii , de aici porneste lupta bine-rau, crestinism- paganism. Carol cel Mare, crestinizatorul Evului Mediu lupta pentru crestinarea obligatorie a tuturor celor care sunt adeptii altor religii. Acest lucru este vizibil in indemnul pe care Carol cel Mare il da Emirului Baligant:

“Primeste-a noastra lege ce domnul sfant ne-a dat

Te fa crestin, si atunci te voi iubi de-ndat”.

In perioada medievala omul era legat de armele sale, o dovada este faptul ca Roland a dat un nume spadei sale si anume “durendal”.

Carol cel Mare avea la fel ca si cavalerii sai o armura pe care o imbraca in lupta, considerand ca ii poarta noroc:

“Intaiul imparat armele si-a luat,

Camasa lui de zale cu graba si-a imbracat,

Isi snuruieste scurt sip e Joiuse incinge,

A soarelui lumina pe a ei nu o poate stinge,

Scutul lui de Biterne, la gat isi potriveste

Vartoasa coada a tepei prin aer o invarteste

Pe calul, Tencendur, apoi a incalecat”.

In acest poem intalnim visul lui Carol, o premonitie a mortii lui Roland si a luptei care urma sa aiba loc:

“Carol cel Mare dormea ca omul greu muncit

Ingerul Gabriel trimis a fost zorit

La imparat sa-i stea la capatai de paza

Ingerul noaptea toata pe rege-l vegheaza

In vis el ii arata ca impotriva sa

O batalie mare curand are-a se da”.

Cel mai tragic moment al poemului este atunci cand regele isi vede nepotul mort, si armata nimicita, il cuprinde tristetea si nu isi poate controla sentimentele :

“Apoi in iarba vede pe al sau nepot iubit

De Carol se infioara amar nu-i de mirare

Descaleca la el, alearga in goana mare

Il ia in a lui brate, cumplita-i suferinta

Regele acolo stand isi pierde cunostiinta.”

In ceea ce priveste vestimentatia, Roland si oastea lui se mandreau pentru ca nu oricine avea onoarea sa poarte acele armuri :

“ Camasi de zale, coifuri si sabii aurite

Au scuturi mandre foarte si tepe tari o mii

Cu stegulete albastre, albe, ros-aurii

Incaleca baronii pe caii arzatori

Dau pinteni cat se afla in cele mari stramtori.”

Foarte important este ritualul de inmormantare, Carol cel Mare respecta traditia si il “boceste” pe Roland dupa obicei, atunci cand il vede fara suflare:

“Pe piept, acolo unde coastele fac cununa

Frumoasele lui maini, Roland le impreuna

Dupa strabuna lege incepea sa-l boceasca:

<<Hei, nobil cavaler, cum multi n-au sa se nasca

Celui inalt eu vin azi a te incredinta>>”.

Regele ii trateaza pe Roland si pe Olivier ca pe cei mai de seama cavaleri ai Frantei pana in ultimul moment si ii inmormanteaza dupa regulile crestinismului:

“ In pieie noua de cerb, frumos le-au invelit

Le-au presarat cu smirna si le-au stropit cu vin”.

Carol cel Mare razbuna in cele din urma moartea lui Roland prin infrangerea paganilor dar si prin pedepsirea lui Ganelon. Pe acesta il considera vinovat pentru moartea nepotului sau sin u il poate ierta pentru ca a tradat “La douce France”. Ganelon sfarseste tragic, el este condamnat la moarte in ciuda insistentelor baronilor care ii erau alaturi:

“ Cu pumnii il lovesc din spate si din fata,

Cu bete si vergele incep apoi sa-l bata,

Ii pun un lant la gat si-n urma de desfata

Purtandu-l cum se poarta un urs la carnival”.

In cele din urma el este legat de maini si de picioare si este tras de cai, astfel el devine un exemplu pentru baronii tradatori:

“ Ca un nelegiuit, Ganelon se sfarsi

Cel ce tradeaza nu-I drept sa poata a se fali.”

“Cantecul lui Roland” marcheaza , fara indoiala, o culme in domeniul literaturii franceze. Este o epopee ce intruneste toate calitatile pe care trebuie sa le aiba acest gen literar. Ideea de dreptate domina tot poemul, paganii trebuie sa fie invinsi, dreptatea fiind de partea francezilor.

Cantecul Cidului

“Cantecul Cidului” este o creatie a literaturii spaniole de inceput, insa cu toate acestea ea constituie un adevarat monument literar. Valoarea si importanta ei sunt remarcabile fata de celelalte creatii epice care au precedat-o si care s-au pierdut din pricina caracterului lor oral.

Multa vreme s-a crezut ca poemul a fost compus de un singur autor , ramas anonim. Poetul s-ar fi nascut la Medinaceli sau la San Esteban , ambele fiind localitati din provincial Sotia, care , in acea epoca suferea influenta dialectului aragonez. Un articol publicat in revista “Romania” in 1961, de catre Ramon Menendez Pidal, prezinta pe baze stiintifice. Teoria existentei a doi autori care au trait in epoci diferite. Astfel, scrie Menendez Pidal, copia poemului ajunsa la noi este o fuzionare a celor doua versiuni :una, apartinand unui autor originar din San Esteban de Gormaz si care scrie cam prin 1097-1098, data la care istoria consemneaza casatoria celor doua fiice ale Cidului. A doua versiune, mai moderna , o repovestire a poemului din Gormaz, s-ar datora asa-numitului “autor din Medinaceli”, care a scris-o in 1140, teorie cu care cercetatorii care s-au ocupat de istoricul poemului sunt de accord.

Actiunea poemului este simpla, la fel ca si conflictul. De fapt s-ar putea vorbi de doua actiuni si de doua conflicte , legate prin personajul central Cidul. Astfel , se poate vedea ca material se lasa impartita in mod logic in doua canturi: “Exilul Cidului, luptele lui si cucerirea gloriei” si “ Casatoria fiicelor lui, batjocorirea lor in padurea Corpes si judecarea Infantilor. Partea intai corespunde aproape intru totul faptelor inregistrate de istorie; rar apare cate un episod nementionat in cronicile vremii. In schimb partea a doua este in intregime, sau aproape, creatie liteara. Starile sufletesti ale personajelor sunt bine conturate si adecvat exprimate, ca de pilda durerea Cidului care trebuie sa-si paraseasca tara, sau patetica despartire de sotia si fiicele sale. Cu o deosebita maiestrie este, de asemenea redat episodul in care Contele de Barcelona, dup ace este invins si facut prizonier, refuza orice hrana.



Sub raport istoric mai general, atat actiunea cat si personajele sunt representative pentru epoca in care se desfasoara: Evul Mediu vest European.

Rodrigo Diaz s-a nascut la Bivar , regiunea Burgos, in jurul anului 1040 si a luat parte active la luptele din Navarra si la asediul Cetatii Zamora, unde si-a gasit moartea regele Sancho al II-lea. In timpul luptelor din Navarra, Rodrigo Diaz de Bivar se remarca prin vitejia sa, invingand un vestit cavaler navarez. Drept recompense este distins cu titlul de “El Campeador”. Dupa moartea regelui Sanchos al II-lea, succesorul la tron, fratele defunctului, Alfonso al VI-lea, voind sa-l atraga de partea sa pe don Rodrigo, il casatoreste cu vara sa, Jimena Diaz, copila , inca minora, a contelui de Oviedo. Fara prea mult temei istoric, acest episode va fi consemnat de Guillen de Castro in piesa “Tineretea Cidului” si reluat, magistral, de Corneille in “Le Cid”(1636). Dar in poemul nostrum, eroul este trecut de mult de prima tinerete, avand doua fiice si anume pe dona Sol si Dona Elvira si moare in 1099.

Documentele istorice vorbesc si desprea casatoria sa cu Jimena de la care a avut doua fiice si anume pe Maria si Cristina. Maria se va casatori cu contele de Barcelona, Ramon Berenguer III, denumit si cel Mare, iar Cristina cu infantul de Navarra, Ramiro, senior de Calahorra. Nu se stie din ce motive , autorul poemului le-a schimbat numele acestora in Sol si Elvira. Se mai spune , de asemenea ca Cidul ar fii avut si un fiu, Diego, mort foarte tanar in batalia de la Consuegra, unde lupta alaturi de regele Alfonso al VI-lea.

Vom vedea, insa ca, eroul, Cidul a fost intr-adevar exilat in conditiile pe care le vom intalni in poem si s-a remarcat in luptele pe care le-a dat pentru recucerirea Spaniei de sub ocupatia araba.

Poemul poate fii impartit in trei mari canturi, dupa cum urmeaza: “Exilul”, “Nunta fiicelor Cidului”si “Jignirea din padurea Corpes”. Prima pagina a manuscrisului lipsind si tinand seama de veridicitatea faptelor in loc de prolog s-a luat textul respective din “Cronica celor douazeci de regi”, evocand faptele eroului spaniol intrat in legenda, Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar, supranumit, Cid Campeador, din cuvantul arab 'sayyid' sau 'sidi', care inseamna 'conducator':

“Cand terminara ruga, sfarsita fu si slujba,
Sfantul lacas lasara; cu gandul de-a porni
Se indreapta Mio Cid sa-si ia bunul ramas
De la Himena care, vrand sa-i sarute mana,
Plangea in disperare nemaistiind ce face.
Mio Cid privi din nou acum inspre copile:
„Va las lui Dumnezeu, Cerescu vostru tata,
Plecam si nu se stie de ne-om mai intalni!”
Plangea amar, cum poate nicicand n-o mai facuse,
Nu se puteau desparte, ca unghia de carne,
Mio Cid cu ai sai vasali plecarea hotarara,
Toti stau in asteptare privind la cel din urma. “
(Cantecul Cidului, Versurile 366 – 377)

Ca si in epopeea franceza, societatea prezinta o organizare tipic feudala. In fruntea piramidei, care trebuie considerate de sus in jos, sta regele atotputernic si a carui autoritate nu este pusa o singura data in discutie. Hotararile lui, chiar daca sunt nedrepte constituie lege. Intrigile de la curte l-au facut pe Don Alfonso sa-l exileze pe Ruy Diaz, care-si exprima mahnirea, dar nu si revolta fata de suveranul sau. Mania regelui e de durata , insa ea nu rezista pana la urma nenumaratelor probe de supunere si loialitate ale vasalului pedepsit, pe drept ori pe nedrept. Iar cand ,in deplina cunostinta de cauza a faptelor , acelasi rege trebuie sa ia atitudine fata de neomenia celor doi nobili de rang inalt, Infantii de Carrion, el o face fara sovaire si cu toata echitatea cuvenita. Astfel, regele epopeii Cidului, pe langa caracterul istoric, prezinta si unul de o reala veridicitate umana.

“Cantarea Cidului” este istoria luptelor unui exilat politic , care incearca sa-si gaseasca, chiar sa-si dobandeasca o noua tara, sa-si faca un nou rost. Cidul nu lupta ca Roland impotriva dusmanilor crestinatatii si in interesul acesteia. El se bate cu maurii, dar uneori si cu crestinii care stau in calea lui si in drumu-i spre avere si glorie.Ca atare lupta lui pare mai motivate, mai solid ancorata in realitate.

Sentimentul onoarei este mereu prezent in poem, dar apararea acesteia nu e neingradita. Cidul a fost ofensat de Infantii de Carrion; datoria lui era sa stearga neantarziat afrontul indurate, dar Ruy Diaz intelege sa-si caute dreptatea pe cai legale.El se adreseaza regelui, seniorul sau si al ofensatorilor, sin nu iese din cuvantul acestuia, in asteptarea hotararii.

In privinta compozitiei poemului, asa cum am mai spus , in compozitia lui originala, acesta se prezinta ca un bloc compact, pe care editorii moderni l-au impartit in canturi. Materia fiecarui cant a fost, la randul ei, impartita in cuplete pe baza de asonante. Aceste cuplete cuprind de la 3 la 190 versuri.

Aminteam mai sus ca poemul”Cidul” a fost una dintre cele mai populare figure ale literaturii spaniole medievale; personalitatea sa din poem a trecut in romante, de unde a fost apoi preluata de teatru. Faptul ca persoana lui este prezenta de-a lungul a sase secole de literature este o dovada a marii longevitati a celui “intr-un ceas bun nascut”. Insa, peste hotarele tarii el a trecut destul de tarziu, il intalnim in Franta in secolul al XVII-lea, in cunoscuta piesa a lui Pierre Corneille. Dar publicului European el se face cunoscut abia in secolul al XIX-lea, dupa redescoperirea manuscrisului-copie a poemului si publicarea acestuia.

Unul dintre cele mai inportante evenimente petrecute in poem este exilul. Rodrigo Diaz de Bivar, Cidul, este trimis de regele Alfonso sa adune tributurile pe care maurii din Andaluzia le plateau suveranului Castiliei. In cursul acestor operatii, Cidul afla ca un grup de nobili castilieni, in frunte cu Don Garcia Ordonez, se pregatesc sa-l atace pe Almutamiz, regele Seviliei, vasal al VI-lea si caruia suveranul Castiliei ii datora protectie.

Cidul incearca sa il impiedice pe trufasul conte sa-si puna planurile in aplicare trimitandu-I scrisori in care ii reaminteste ca regele Seviliei este un aliat si un prieten al suveranului lor. Contele Garcia Ordonez si ceilalti nobili adversari ai Cidului nu-i iau in seama mesajele si pornesc la lupta. Cidul ii infrunta, ii alunga, iar pe Garcia Ordonez il ia prizonier la cetatea Cabra. De aici o rivalitate care nu se vas tinge decat la sfarsitul poemului, asa cum vom vedea.

Cand Cidul se intoarce in Castilia, dusmanii sai il acuza ca si-ar fi insusit o buna parte din tribute. Regele da crezare dusmanilor Cidului si il exileaza, dandu-i doar noua zile de ragaz sa paraseasca tinutul Castiliei. Il vor urma in surghiun o serie de cavaleri in frunte cu Albar Fanez. Sotia sa, dona Jimena si cu cele doua fiice se vor refugia la manastirea Cardena. In drumul sau, Cidul cucereste cetati ocupate de mauri, aduna o prada bogata si incearca sa mai domoleasca mania regelui trimitandu-I daruri. Regele le accepta dar este inca neinduplecat.

Eroul continua seria succeselor militare , invingand numeroase cetati; pana in cele din urma cucereste marele oras ,Valencia, puternica fortificatie matura. Regele arab al Seviliei incearca sa recucereasca orasul, dar este infrant. Din prada dobandita in aceasta lupta, Cidul ii trimite regelui Alfonso o suta de cai. Solie este condusa de Albar Fanez si acesta in numele Cidului il roaga pe rege sa permita donei Jimena si fiicelor sale sa vina la Valencia. Regele Alfonso le ingaduie si familia Cidului este primita cu mare cinste in cetate. Pentru a consemna revenirea orasului in tabara crestina, Cidul il investeste pe calugarul francez Jeronimo cu rangul de episcop al Valenciei. Yusuf, regele Marocului incearca si el sa recucereasca Valencia, insa este invins de Cid cu mari pierderi. Din prada de razboi Cidul ii trimite din nou regelui Alfonso un dar bogat compus din doua sute de cai. Tot Albar Fanez este in fruntea soliei. Victoriile Cidului si darurile, pe care Alfonso le primeste cu placere incep sa schimbe atmosfera la curte. Adniratia de care se bucura eroul nostrum starneste, insa iar invidia vechiului sau adversar Garcia Ordonez, care incearca in van noi intrigi.

Imensa bogatie a Cidului va trezi lacomia infantiilor de Carrion, nepotii lui Garcia Ordonez. Acestia le cer in casatorie pe dona Sol sip e dona Elvira. Regele Alfonso va accepta aceasta alianta si se intalneste cu Cidul pe malurile fluviului Tajo. Ii acorda iertarea si i-l sfatuieste sa isi casatoreasca fiicele cu infantii de Carrion. Cidul se intoarce la Valencia unde are loc nunta.

Insa, infantii de Carrion sunt firi ipocrite si lase. Au dovedit lupta lor de curaj in doua randuri. La Curte, glumele nu mai contenesc pe seama lor. Cidul, dupa ce l-a invins pe regele Bucar al Marocului, este in culmea gloriei si nu mai este surghiunitul oropsit, ci prietenul cel mai de seama al regelui Castiliei, umplandu-i in marea lui generozitate de daruri pe cei doi gineri si chiar se mandreste cu vitejia lor. Cidul nu stie ca au fugit in fata dusmanilor si ca s-au speriat de un leu, ca niste femei fricoase. Neincetatele ironii la care sunt supusi zilnic cei doi infanti ii fac pe acestia sa hotarasca plecarea de la Curte si planuiesc sa se razbune , cerandu-I Cidului ingaduinta de a pleca la Carrion impreuna cu sotiile lor. Cidul, insa nu banuieste nimic si se invoieste, dandu-le , iar nenumarate daruri. Infantii pornesc, astfel la drum. In padurea Corpes, dupa ce se despart de oamenii dati de Cid sa ii insoteasca , le bat pe cele doua tinere si apoi le parasesc. Abar Fanez le gaseste aproape moarte, le salveaza si il incunostiinteaza pe Cid care considera ca, prin aceasta ticalosie , infantii de Carrion l-au jignit, in primul rand pe regele Alfonso si ii cere acestuia sa faca dreptate. Muno Gustioz este trimis, in acest sens la Curte pentru a spune: “ Regele este acela care mi-a casatorit fiicele; necinstirea mea este in aceeasi masura si a lui”. Alfonso porunceste, apoi sa se adune Cortesurile, marele sfat al Castiliei, iar Cidul cere celor doi gineri sa ii dea inapoi toate darurile pe care li le-a facut si regele accepta. Tot acum , Cidul va mai cere , pentru spalarea onoarei sale, o lupta din care sa se arate cine a avut dreptate. Astfel, vor lupta cei doi frati Carrion si unchiul lor, Garcia Ordonez, impotriva a trei cavaleri din suita Cidului. Insa luptatorii Cidului ii vor invinge. Intre timp, doua solii din Navarra si Argon vor cere in casatorie , pentru suveranii acestor regate, pe dona Sol si pe dona Elvira, cele doua fiice ale Cidului, cerere pe care atat regele cat si Cidul o primesc cu multa primire si multumire. Asa va avea loc a doua nunta , mult mai stralucitoare de asta data. In acest sens , Cidul este razbunat , iar fiicele sale vor fii regine in Navarra si Argon.

Am aratat mai sus ca poemul este bazat pe fapte istorice existente in documentele care relateaza evenimentele din epoca respective. Dar nu numai din punt de vedere istoric, “Cantecul Cidului” respecta realitatea. Chiar si elementele geografice trebuie luate in seama: majoriatatea localitatilor citate exista.

Spre deosebire de alte poeme din diferite tari, cel de fata nu prezinta locuri sau cetati fictive cu caracter fabulos. Poetul a introdus insa o serie de episoade fanteziste pentru a da poemului o nota mai interesanta in spiritual vremii.

Unul din episoadele prezentate de autor , ca sa spunem asa, este cel cu lazile umplute cu nisip, lazi pe care zarafii Raquel si Vidas trebuiau sa le ia drept deposit de aur, argint si pietre scumpe, in schimbul unei sume de bani cerute de Cid. Vom vedea, astfel in poem ca imediat ce dispune de bani, Cidul restituie zarafilor suma, dar faptul ca se preteaza la asemenea manevra intuneca figura eroului. Asa ar fii daca povestea cu lazile pline de nisip, date drept , continand valori immense, nu ar fii o legenda foarte veche , prezentata in numeroase texte din Antichitate.

Un alt episode fantezist din poem ar fii cel cu leul. Nici aceata intamplare nu este noua sau inedita deoarece o gasim intr-o forma similara in povestirea lui “Adenet le Roi Berta cu piciorul mare”, scrisa in jurul anului 1275.

“Cantecul Cidului” apartine celei de-a doua epoci a epocii castiliane. Dupa cum se stie, epopeile respective se caracterizau printr-o vadita influenta franceza , foarte la moda in Spania. Epica franceza fusese raspandita in Peninsula Iberica, de numerosi jongleri, care ii insoteau pe seniorii veniti in pelerinaj la mormantul Sfantului Iacob de la Compostella. Nu vom face acum paralelisme intre epopeile franceze si spaniole deoarece s-au scris o serie de studii in legatura cu aceasta tema, insa “ Cantecul Cidului” spre deosebire de toate celelalte poeme epice medievale, are calitatea unica de a fii strabatut de la un capat la altul de o nota profunda de umanitate. Se pune mai putine pret pe latura eroica, respective pe violenta, in cursul luptelor si, in mod gradat, autorul reconstruieste inegalabila figura, complexa, dar nu contradictorie, a cavalerului medieval spaniol. Cidul nu este un erou conventional, preocupat doar de infrangerea dusmanului. Nu este orbit de pasiuni, ci, actioneaza lucid cu chibzuinta, increzator in drepatatea cauzelor sale.

“Cantecul Cidului”este, de altfel una din putinele epopei in care eroul principal a trecut de prima tinerete si are in permanenta in vedere tot ansamblul relatiilor personale si sociale. El este puternic, indraznet, dat toate faptele sale sunt precedate de o judecata atenta a circumstantelor. Nu risca inutil si nu se bazeaza pe puteri supranaturale, care, la un impas, i-ar putea veni in ajutor.

Nu gasim in poem asa numitele lovituri de teatru care, intr-o secunda, sa schimbe fundamental situatia.

Este important de precizat infruntarea dintre infantii de Carrion si oamenii Cidului , infruntare ce in Evul Mediu se chema “judecata divina”, fiind o lupta al carui final va rezulta din insasi personalitatea combatantilor.

Marii nobilimi , autorul ii acorda un rol redus in poem, sin u din cele mai positive. De exemplu Infantii de Carrion: lacomi dupa averi, poltroni, nimic nu-I impiedica sa devina rai, cruzi chiar atunci chiar ocazia le este prielnica. Targuirea, vaicarelile lor, in clipa cand trebuie sa reconstituie Cidului cele primite de la el in chip nemeritat, desavarsesc portretul lor moral. Si Garcia Ordonez face parte din varfurile nobilimii. Vanitos si intrigant, el este de doua ori pedepsit, prin vitejia Cidului si Condeiul autorului. Cidul si tovarasii lor de lupta fac parte din patura mai de jos a nobilimii. Ei urca treptele ierarhiei sociale, prin curajul si faptele lor de arme. Spre ei se indreapta, in mod evident simpatia autorului, care altminteri le si innobileaza trasaturile de character. Astfel firea impetuoasa a Cidului istoric apare maturizata sub toate aspectele in poem. Ruy Diaz este intruchiparea vasalului spaniol credincios fara precupetire suveranului sau. El este loil regelui cat timp se afla in slujba lui, dar ii ramane credincios si dup ace regele il izgoneste din tara datorita intrigilor. Spre a-si arata marea mahnire, Ruy Diaz isi lasa sa creasca barba si fagaduieste sa nu puna foarfeca in ea pana va obtine impacarea cu seniorul sau. Pe campul de lupta Cidul este un cavaler intrepid, dar si un bun strateg, adesea se foloseste de viclenie pentru a cuceri o cetate, sau pentru a atrage pe dusmani la locul ales de el, iar cand lupta se termina Ruy Diaz imparte in chip drept cu tovarasii sai de exil prazile dobandite, incat fiecare ramane multumit, dar el e generos si fata de dusman. Astfel, dupa ce il prinde pe contele de Barcelona, il ospateaza , apoi il elibereaza spre surprinderea acestuia. Vinde si uneori daruieste celor din cetatile cucerite, crestini sau mauri, o parte din prazile dobandite. Aceasta marinimie ii atrage simpatia tuturor, contribuind la nasterea supranumelei” El Cid” si apoi “Mio Cid”.

Cavalerii din tabara exilatului sunt prezentati in poem in culori luminoase, de pilda Minaya Alvar Fanez, sfetnicul si purtatorul de cuvant al Cidului, “mana lui dreapta”, cum insusi il numeste, sau Martin Antolinez, “burgalezul desavarsit” si unul din campionii Cidului in duelul judiciar cu Infantii de Carrion; la fel si Pero Bermudes, un cavaler care manuieste mai cu indemanare spada decat vorba.

Clerul este reprezentat la proportiile cuvenite in poem, prin cele doua fete religioase: abatele don Sancho, staretul manastirii San Pedro din Cardena si don Ieronim, “ rotund tunsul”, pe care Cidul il va numi episcope in Valencia. Daca primul este un om pasnic, care face slujbe si da azil celor prigoniti , cel de-al doilea, in schimb este un slujitor al lui Dumnezeu nu numai cu cuvantul ci si cu sabia (un alter ego al lui Turpin din epopeea franceza)

Aceste personaje reprezinta tot atatea portrete veridice, care ne pun in fata caractere si comportamente ale unor oameni reali istoriceste, apartinand Evului Mediu spaniol.

Sentimentul onoarei este mereu prezent in poem, dar apararea acesteia nu este ingradita. Cidul a fost ofensat de Infantii de Carrion. Datoria lui era sa stearga neintarziat afrontul indurate, dar Ruy Diaz intelege sa-si caute dreptatea pe cai legale. Astfel , el se adreseaza regelui, seniorul sau si al ofensatorilor, sin u iese din cuvantul acestuia , in asteptarea hotararii.

Elementul religios, care nu motiveaza insa actiunile de razboi, nu putea lipsi la vremea respective dintr-o anume creatie literara. Puterea divina este marturisita, des invocate. Demna de elevat prin pateticul ei, este poate numai rugaciunea Jimenei, cu ocazia despartirii sotiei si a fiicelor de Cid.

Un element de diferentiere intre poemul spaniol si cel francez sunt personajele feminine , care joaca un rol important si sunt mai net conturate in poemul spaniol. Intr-adevar ele formeaza obiectul dramei partii a doua a “Cantarii Cidului”. Ruy Diaz este un sot exemplar si un parinte devotat. El isi pretuieste sotia, pe care o iubeste ca pe “sufletul sau” si pe care o numeste “cea desavarsita”, iar cand trebuie sa plece din tara, izgonit de rege, se desparte de sotie si fiice,:ca unghia de carne”.

Cu toata aceasta drama prezentata, epopeea spaniola are un sfarsit fericit. Exilatul de la inceputul poemului dobandeste o putere mai mare si o glorie mai stralucitoare decat a avut vreodata, glorie care isi gaseste proiectareasi in viitor, prin casatoria fiicelor Cidului cu Infantii regali de Navarra si Aragon.

Limba , sau la vremea aceea , dialectal in care este scrisa epopeea, e cel Castilian, care cu timpul se va impune si va deveni limba oficiala a intregii tari. Totusi la vremea respectiva, ea prezinta importante deosebiri fata de spaniola de azi. De aceea R. Lapesa considera ca limba prezinta numeroase iregularitati provenite din doua cause principale. In primul rand, trebuie sa se tina seama ca, in acea epoca , dialectele peninsulare nu ajusensera la un grad de fixare suficienta si oscilau intre doua sau mai multe solutii pentru acelasi fenomen lingvistic. A doua cauza, si cea mai importanta, a fost faptul ca poemul nu a ramas pana la noi in forma in care l-a scris autorul. Dupa cum se stie, diversi copisti, din diverse locuri, i-au adus numeroase modificari corespunzatoare dialectelor din regiunile in care s-a facut copierea.

Printre mijloacele de exprimare artistica, hiperbola prezinta proportii mai reduse decat in epopeea franceza. Lovituri de sabie, care despica trupuri in doua , sau izbituri de lance care doboara pe adversar la pamant apar si in acest poem spaniol, dar mult mai rar decat in cea a lui Roland.

Poemul spaniol nu face, insa, prea des uz de repetitie ca mijloc artistic, desi cand vrea, autorul stie cum s-o manuiasca in mod mestesugit, asa cum o dovedeste episodul “Contelui de Barcelona”. Uneori se reia ideea din versul precedent, cu acelasi rost de a sublinia: “ Cidul cand s-a trezit, fata si-a sinecat. Fata si-a sinecat, la Domnul s-a rugat”. In schimb , poetul abunda in epitete, frecvent intrebuintate. Astfel , eroul insusi, Ruy Diaz e nu numai “ El Campeador”, luptatorul, “El Cid”, “Mio Cid”, domnul, stapanul meu, ci si “ cel in ceas bun nascut”, “cel care-ntr-un bun ceas spada si-a incins”, Minaya Alvar Fanez e pe langa “bratul meu cel drept” si “lance indrazneata”, iar Pero Bermudez e numit uneori de Cid “cel mut”.

Din punct de vedere lexical, “Cantecul Cidului” este primul monument al literaturii spaniole, prin vechimea sa prezentand o netagaduita valoare lingvistica, El arata ce a fost viitoarea limba spaniola la putina vreme dupa ce din Latina a devenit limba romanica si constituie un bogat izvor de studii fonetice, lexicale, gramaticale.

“Cantecul Cidului”, prin caracterul sau mai istoric si prin cautarea permanenta a unor valori artistice care imbratiseaza complexitatea vietii cotidiene, fara a tine in permanenta seama de rigurozitatea formei, este, fara indoiala, precursorul teatrului spaniol. Cidul ramane, peste veacuri , un erou national, cu toate calitatile pe care un popor le poate pretinde si admira la un asemenea personaj , mai putin legendar, si pe atat de autentic cat a fost Don Rodrigo Diaz de Bivar.

Asadar,” Cantecul Cidului” prezinta un ev mediu nu atat razboinic, cat domestic , scenele de familie prevaleaza asupra celor de lupta. Ca idée fundamentala apare aici un conflict social evident: acela dintre micul cavaler, viteaz, si marele nobil, traind numai din prestigiul numelui. Astfel poemul este o apoteoza a acestei forte sociale, a cavlerilor ce se ridica pe ruinele trecutului marilor nobili, obositi, inactivi, decazuti, forta sociala care a adus o importanta contributie la opera de eliberare a Spaniei.

“Spania, cu istoricul sau poem despre Cid , are un avantaj deosebit asupra multor altor natiuni; acest gen de poezie este acela care influenteaza cel mai repede si cel mai eficace sentimentul national si caracterul unui popor. Simpla amintire a Cidului Este mai de valoare pentru o natiune decat o intreaga biblioteca plina de opera literare, produse exclusive ale fanteziei, dar fara un continut national”.

F. Schlegel: “Geschichte der alten und neuen Literatur”, Viena, 1812

Cantecul oastei lui Igor

In anul 1795,A.I. Musin-Puskin,un patimas adunator de mauscrise vechi,a cumparat de la o manastire un sbornic,in care,printre alte manuscrise cunoscute si mai inainte,se gasea unul cu totul necunoscut : « Cuvant despre oastea lui Igor ».Manuscrisul acesta,o copie facuta prin veacul al XV-lea sau al XVI-lea probabil dupa un original alcatuit in veacul al XII-lea,reprezinta cel mai de seama monument al literaturii ruse vechi.”Cuvantul”,de la descoperirea lui si pana acum,datorita deosebitei lui valori documentare si mai ales marii insemnatati literare,a facut o neobisnuita cariera: nu numai ca a devenitmonumentul de prim ordin al vechii literaturi ruse,si oarecum si al literaturilor slave in general,dar el a fost tradus in foarte multe limbi,iar astazi,printre capodoperele literare din Evul Mediu,ca “Chanson de Roland” se citeaza si “Cuvantul despre oastea lui Igor”.S-au scris despre acest poem pana-n prezent,in afara de articole de gazeta,peste 600 de studii in limba rusa si in diferite alte limbi.Cine cunoaste aceasta remarcabila opera literara,nu poate sa nu fie fascinat de profunda ei originalitate specific ruseasca,de maiastra imbinare in ea a poeziei carturesti cu cea folclorica,de marea ei frumusete de stil si de imagini poetice,de viziunea ei realista asupra lumii si vietii,din vremea cand a fost scrisa,si de marele avant patriotic care o strabate de la un capat la altul.

« Slovo o polcu Igoreve »,cum se numeste in ruseste,adica « Cuvant despre oastea(expeditia) lui Igor”a fost realizat,judecand dupa insusi continutul ei,la sfarsitul secolului al XII-lea.

In anul 1185,cneazul Igor de Novgorod-Seversc,adica Novgorodul de nord,porneste cu oaste impotriva polovetilor sau cumanilor,cum sunt ei cunoscuti in cronicile apusene,si sufera o infrangere,el insusi cazand in captivitate.Aceasta expeditie a lui Igor constituie subiectul poemului.Pentru o buna intelegere a poemului trebuie sa avem insa o imagine,fie cat de sumara,asupra situatiei de atunci din Rusia.

Statul de Chiev,unitar si puternic,care isi incepuse ascendenta sa inca de la sfarsitul secolului al IX-lea ,cu Oleg,urmas al Ruricilor din marele Novgorod,si atinsese punctul culminant sub Vladimir Sveatoslavici,care domneste de la 978 la 1015 si sub care se intampla crestinarea rusilor-odata cu aparitia tot mai intensa si cu dezvoltarea sistemului feudal,incepe sa se sfarame in cnezate tot mai mici,cu cneji care uneltesc unii impotriva altora,ca sa-si rapeasca orasele si pamanturile,multi dintre ei visand sa devina ei insisi mari cneji de Chiev.Vladimir Monomahul(domneste intre1113-1125) mai izbuteste sa tina inchegata Rusia Chieviana;totusi,in veacul al XII-lea slabirea si dezmembrarea ei este in toi.De dezmembrarea si slabiciunea marelui cnezat de Chiev profita popoarele nomade,care misunau in sudul Rusiei.Cei mai puternici in secolul al XI-lea si al XII-lea sunt polovetii sau polovtii.Ei ocupau stepa dintre Volga si Nipru,impingand pe pecenegi inspre Dunare,catre Ungaria.Polovetii care ocupasera pe atunci sudul Moldovei si campia Munteniei erau cunoscuti sub numele de cumani.Erau o populatie de limba turca si se ocupau cu cresterea vitelor.Stacurile impotriva Rusiei,care statea ca un zid de aparare in calea navalitorilor ce veneau contra Europei din Asia,polovetii le-au inceput inca din secolul al XI-lea.Presiunea lor devina insa tot mai puternica pe masura ce sistemul feudal slabeste si faramiteaza forta de rezistenta a cnezatului Chievului,pentru care polovetii prezentau o mare piedica si o mare primejdie,nu numai ca incursori.Ei taiau drmul inspre Bizant,cu care rusii aveau temeinice legaturi comerciale,intarite prin tratate inca de pe vremea lui Oleg.Acesta cautase inca de la inceputul secolului al X-lea sa asigure drumul de la “varegi la greci”,adica dinspre Novgorod spre Constantinopol.In ragazurile de liniste,cand nu se bateau,rusii cu polovetii incheiau tratate de pace,pe care acestia din urma,la prima ocazie,le calcau.

In secolul al XII-lea cnejii rusi se hotarasc sa porneasca ei atacurile impotriva polovetilor.Expeditii militare in acest sens avem in 1103 si in 1111,care se incheie cu stralucite victorii.Sunt momente cand se inteleg intre ei cnejii,pentru a lupta impotriva dusmanului comun.In anul 1184,marele cneaz de Chiev,Sveatoslav Vsevolodovici,varul lui Igor,in urma unei astfel de expeditii,infrange pe poloveti,insa nu in mod hotarator.Tocmai faptul ca nu se intelegeau toti cnejii intre ei,sa dea uniti lovituri decisive dusmanului comun,aducea dupa sine astfel de victorii care cereau continuarea luptei.Anume parca pentru a sublinia greseala lui Igor de a fi plecat de capul lui cu oaste impotriva dusmanului si pentru a chema pe cneji la lupta unita,este scris “Slovo o polcu Igoreve”.De aceea poate ,autorul necunoscut al poemului spune chiar de la inceput cu totul realist:”Hai sa-nceapa cantecul acesta/asa precum in fapt se petrecura toate/iar nu pre-nchipuirea lui Boian”.Respectand adevarul istoric al vremii sale,autorul ia atitudine fata de oameni si fata de faptele lor,arata eroismul lui Igor si al oastei sale care pleaca sa se bata “pentru tara ruseasca”,dar si greseala lui de a fi neglijat unirea cu toti cnejii.

Intr-o vineri,la 23 aprilie 1185,cneazul Igor Sveatoslavici de Novgorod-Seversc,fratele sau Vsevolod de Trubcevsc,nepotul sau-Sveatoslav Olgovici de Ralsc si fiul sau-Vladimir de Putivl,impreuna cu o oaste de coui(nomazi asezati),trimisi de Iaroslav Vsevolodovici de Cernigov,pleaca impotriva polovetilor de pe Don.Ajungand la Donet,Igor observa intr-o zi spre seara,ca soarele era “ca o secera”-cum se exprima cronica.Oastea si boierii au inceput sa dea din cap,ca nu era semn bun.Igor nu se lasa intors din cale si trece Donetul,spre raul Oscol,unde asteapta doua zile pe fratele sau Vsevolod,ca acesta sa-si aduca oastea din Cursc.Intalnindu-se la raul Salnita cu cercetasii pe care-i trimisesera inainte,acestia vestesc pe igor ca au vazut poloveti inarmati si gata de lupta,si ca ar fi mai bine ca oastea sa se intoarca acasa.Aceasta “rusine de moarte” Igor vroia s-o evite;nu vroia sa se retraga fara sa fi dat lupta,fara sa fi vazut dusmanul.Oastea rusa,adapostita de intuneric,a mers toata noaptea.Ziua urmatoare,vineri,pe la ora 11,ajungand la raul Siurlia,au zarit pe celalalt tarm polovetii.Rusii au atacat numaidecat,zdrobind pe poloveti si luand prizonieri.Au luat si trasurile acestora,cu bogata prada.Dupa aceasta,rusii s-au veselit si s-au odihnit.Dupa spusele cronicii insa,in aceeasi noapte Igor a vrut sa reinceapa retragerea pentru a nu ramane in mijlocul stepei polovete,inconjurat de dusmani.Dar unitatile care urmarisera pe poloveti s-au intors noaptea tarziu si Sveatoslav Olgovici,sustinut de Vsevolod,s-a opus sa plece numaidecat cu caii franti de oboseala.Drept care oastea s-a culcat in camp.A doua zi,sambata,pana in zori,polovetii ataca din toate partile.Lupta dureaza toata ziua si continua si a treia zi.polovetii ii impiedica pe rusi sa ajunga la apa.Couii incep sa cedeze si sa fuga,iar Igor este ranit.Incearca sa opreasca pe fugari,dar,indepartandu-se prea mult de ai sai,este facut prizonier.Vsevolod continua sa se bata.Pana la urma insa,toti cnejii sunt luati captivi.Rusii au pierit in cea mai mare parte in lupta sau innecati in mare.Au scapat vreo 15,iar dintre coui si mai putini.

Prin infrangerea lui Igor,li se deschide polovetilor drumul spre inima Tarii Rusesti.Intr-adevar,hanii Conceac si Gzac pornira atacul din doua directii,primul spre Chiev,al doilea spre Putivl.Sveatoslav,marele cneaz de Chiev,afla de infrangerea lui Igor.Cu acest prilej rosteste el acel “cuvant de aur”pe care il pune in gura sa autorul poemului,chemand cnejii la lupta impotriva cotropitorilor si deplangand dezbinarea si uneltirile care dauneaza Tarii Rusesti.In timpul acesta,Igor se gasea in captivitate.Ajutat insa de un polovet,Ovlur,el se pregateste sa fuga si reuseste sa scape.Gonacii trimisi dupa einu-i pot ajunge din urma.In doua zile cei doi fugari strabat stepa si ating “vadul rusesc”,dupa ce ,in timpul goanei,le murisera caii.De la Donet pleaca pe jos catre Novgorod-Seversc.Aceasta este povestirea istorica a faptelor din poemul despre oastea lui Igor.

Insusi poemul are trei parti distincte:1.Expeditia si lupta lui Igor;2.Cuvantul lui Sveatoslav,prin care indeamna cnejii la unire si la lupta “pentru Tara Ruseasca si pentru ranile lui Igor” si 3.Fuga lui Igor din captivitate.Totul este zugravit in imagini foarte precise si in culori puternice,cu o dragoste profunda pentru eroismul rusilor si cu tot atat de profunda amaraciune din pricina neintelegerii dintre cneji,care face cu putinta navalirea cotropitorilor in tara.Ura impotriva paganilor,cum numeste autorul poemului pe poloveti,nu este de ordin religios : rusii,la acea epoca sunt crestini,dar poetul insusi ii numeste nepotii lui Veles-ii deplange ca nepoti ai lui Dajdbog,vorbeste de Stribog,zeul vanturilor.Cu alte cuvinte,amesteca in imaginile sale poetice mai des fiinte din mitologia slava decat din credinta crestina-ceea ce corespundea atunci si starii de spirit a poporului,care nu uitase inca vechii sai zei,semnificand forte ale naturii.

Partea a doua,cea despre Sveatoslav,constituie o culminatie a poemului.Cu mare patos cnejii sunt chemati la lupta din toate partile Rusiei,insusi Sveatoslav simtindu-se intinerind ca un soim care-si schimba primavara penele si e gata sa puna pe goana pasarile care se apropie de cuibul sau.E un apel si o cantarire a fortelor in aceasta parte,cu indemnuri si cu aspre judecati.Remarcabil e si visul lui Sveatoslav,in care fiecare element este graitor,infatisand in simboluri nenorocirea ce s-a intamplat cu Igor,care atat pentru poet cat si pentru Sveatoslav,ramane un erou plecat impotriva paganilorpentru Tara ruseasca.

Partea finala incepe cu plansul Iaroslavnei,sotia lui Igor.La inceput acest “plans” este o chemare la lupta impotriva paganilor,apoi se transforma intr-un fel de conjurare a fortelor naturii,la care parca natura raspunde,trimitand ceata ce va face posibila fuga lui Igor.Fuga este descrisa patetic,cu aceeasi colaborare dintre om si natura pentru atingerea scopului.Igor sare in apa ca o helge intre trestii,apoi ca lisita alba in apa.Vorbeste Donetului ca unui frate ce l-a ajutat sa scape.

O trasatura fundamentala a poemului este ca atiunea omului nu e dirijata in mod fatal de forte naturale,ca in poemele homerice,ci omul insusi este acela care se framanta si se lupta,pentru a atinge tinte pe care el si le-a pus.Insa omul nu este singur,ci profund imprietenit cu natura,fata de care el are o mare dragoste.Ceea ce impresioneaza si mai mult este spiritul de tovarasie dintre oameni,sentimentul de a fi in colectiv si de a lupta pentru aceeasi cauza.Igor nu ne apare ca un erou izolat inzestrat cu forte supraomenesti,ci ca unul mai de seama si mai viteaz intre ai sai,cu care el are legatura,cu care se sfatuieste.Dragostea de natura si legatura cu semenii nu este insa ceva abstract,ci ceva foarte concret,tradus in adancul simtamant de dragoste si de legatura cu Tara ruseasca,cu fiii Rusiei,cu traditiile poporului rus,cu nazuinta lui spre libertate.

Exista elemente mitologice slave in poem.Spre deosebire de elementul crestin,care intervine mai mult formal la sfarsit,ca o urare pentru cnejii crestini care lupta impotriva paganilor,elementul vechi slav este viu.Aceasta e o dovada ca poetul,pe langa bogata sa informatie de natura istorica,este patruns de elemente ale vietii poporului,in primul rand,desigur,de cele ce privesc insasi arta sa: de poezia poporului.Poemul este menit sa fie cantat cu acompaniament de instrumente cu coarde,probabil asa cum se cantau la noi cantecele batranesti.Versul este insa,ca si tot ceea ce el aduce,specific rusesc.Se bazeaza in primul rand pe accent si pe aliteratii.De aici si greutatea de a-l transpune in alte limbi.Totusi,pana acum,”Slovo o polcu Igoreve” a fost tradus de peste 50 de ori in diferite limbi.

In romaneste,prima traducere a aparut in anul 1885 cu urmatorul titlu:”Cuvantul despre expeditia lui Igor Sveatoslavici,principele Novgorodului Nordicu contra Polovtilorul sau Cumaniloru”.Traducerea este facuta de Alexandru Papadopolu-Calimahu,membru al Academiei Romane.

O caracteristica a poemelor medievale o constituie existenta simbolurilor:



SPIRITELE APELOR

Vechii germani au adorat,ca majoritatea popoarelor primitive elementele naturii,in special apa,divinizata cu aceeasi fervoare ca si pamantul si focul.Apa nu iese ea,oare,din mijlocul pamantului?Simbolului ei regenerator i-au gasit o semnificatie mitica si i-au consacrat un cult.Se credea ca are puteri purificatoare,pe langa cele magice sau profetice.I se aduceau cu fiecare prilej jertfe,chiar de vieti omenesti.

In fluvii si la izvoarele raurilor se credea ca traiesc spiridusii numiti Nixe,niste demoni ai apelor avizi de sange si de carne omeneasca,care-i atrag pe oameni in regatul lor pentru a pune stapanire pe ei.

Marea este si ea plina de demoni.Cel mai cunoscut este un demon feminine,Ran,nume ce insemna “Rapitoarea”.Ea locuieste sub ape cu sotul ei,Aegir,si cu cele noua fiice ale ei,Valurile.Acestea ii atrag in timpul furtunii pe marinari si pe pescari,imbratisandu-i si inecandu-i.Oceanul este locuit de un sarpe urias,care inconjoara tot pamantul.Cand se starneste vreun uragan,vuietul lui se credea ca este de fapt vocea monstrului infuriat.

BALAURII

Balaurul este un animal fantastic,care se regaseste in credintele tuturor popoarelor.Infatisarea lui a fost totdeauna la bunul plac al artistilor sau al imaginatiei poetilor.

Cel mai adesea era infatisat ca o reptila gigantica,cu gheare si aripi,acoperit cu solzi tari precum carapacea de broasca testoasa,cu o privire hipnotizanta.

Ca si Argus,cel cu o mie de ochi din mitologia greaca,se presupunea ca nu doarme niciodata.Tot ca el (Argus pazea Gradina Hesperidelor,in care cresteau Merele de Aur),era considerat paznicul unei comori.

Balaurul sau dragonul detine un rol important in legendele epice,eroice,mai ales in cele germane.Reprezentant al raului in general,el simbolizeaza obstacolul,indiferent de natura acestuia:moral sau fizic.De cate ori intr-o legenda se simte nevoia de o “relaxare” in firul narativ,eroul se confrunta cu cate un balaur.Beowulf isi elibereaza tara de sub stapanirea unui astfel de demon,iar Siegfried si toti ceilalti eroi mitici fac isparavi asemanatoare.

De la credinta populara,balaurii trec cu aceeasi usurinta si in cea religioasa.Monumentele epocii romano-bizantine infatisau balaurul ca pe un simbol al ciumei,al foametei si al otravii.Sfintii si arhanghelii (cei mai populari sunt Sfantul Gheorghe si Arhanghelul Mihail) sunt adesea infatisati ca niste cavaleri piosi ai dreptei credinte,ca si acestia,inarmati cu sabii si cu lanci cu care,dupa o inclestare alegorica cu spiritul raului personificat printr-un balaur,il inving cu ajutorul lui Dumnezeu.

Romanele cavaleresti franceze,italiene si spaniole,ca si cele germane,sunt pline de intamplari cu eroi care se lupta cu balauri sau cu zmei,care le rapesc si le tin prizoniere pe frumoasele domnite.In traditia germana balaurii sunt batrani uriasi,dar foarte rai.Din gura si din nasul lor izbucnesc flacari,iar rasuflarea lor este otravita,de pucioasa.Se zicea ca,daca dupa ce ii omorai le mancai inima,puteai intelege limbajul fiarelor,iar daca te scaldai in sangele lor ,deveneai invulnerabil.Imparatul Sigismund a instituit chiar un ordin cavaleresc ce se numea al “Balaurului Doborat” (1385 sau 1400),in scopul de a salva religia catolica de tentativele eretice si mai ales impotriva miscarii condusa de Jan Hus.Pe colanul purtat de cavalerii acestui ordin,format din doua lanturi de aur legate intre ele printr-un fel de inchizatoare,erau figurate mai multe cruci taiate dublu si-n mijlocul lor era montat un balaur doborat.

PITICI si SPIRIDUSI

In general joaca un rol important in mitologiile si credintele Nordului.Ei salasluiesc in munti,in paduri,pretutindeni in natura,alaturi de zane.Spre deosebire de uriasi,sunt in marea lor majoritate prietenii oamenilor.Daca se mai lupta din cand in cand cu ei,obosesc destul de repede ,iar daca sunt infranti,devin sclavii devotati ai invingatorilor lor.Desi n-au forta prea mare,au multa indemnare si viclenie,ba mai mult,au toti puterea de a se invalui in mantiile lor fermecate,iar daca isi pun si gluga peste cap,devin invizibili. Piticii numiti “bermanchen” sunt mai ales neintrecuti in prelucrarea oricarui fel de metal,mai ales a celor scumpe,pe care numai ei stiu mai bine ca oricine sa le descopere.De aceea sunt numiti “faurari”,pur si simplu.Dintre parerile defavorabile care se vehiculeaza despre ei (si care au trecut de la bretoni,la galici si irlandezi) este si aceea ca ar fi desavrasiti falsificatori de bani.Atelierele lor se afla in fundul grotelor,in cele mai adanci vai ale muntilor.Acolo,ajutati adesea de “elfi”,topesc metalele,le prelucreaza,le calesc si le impodobesc,facand arme redutabile,pentru ei si pentru zei,mai rar pentru cate un muritor.

De pilda,se spune ca sabia Durandal,a lui Carol cel Mare,a fost fabricata de piticul Wieland (Galant,in Galia).

Cobolozii si lutinii sunt spirite ale casei.fiindac traiesc in casele oamenilor,sub cate o grinda din tavan si protejeaza in secret locuinta pe care au ales-o,ajutandu-i,nevazuti,pe membrii acelei familii in treburile lor.Toti piticii au un rege al lor.Capetenia celor din britania,de exemplu,se numeste Gwion.El pazeste tot timpul un vas mistic ce contine apa stiintei si secretul geniului-care va fi asimilat Sfantului Graal.Ziua lor de sarbatoare este miercurea.Dar numai copiii nascuti intr-o zi de duminica ii pot vedea.In rest,sunt ascunsi ochilor muritorilor pe care nu-i pot suferi.

In “Eddele” scandinave se numesc “elfi”. Sunt doua categorii de elfi : unii binefacatori,altii rai si urati.Despre cei din Germania se stie ca sunt mari amatori de bere(detin chiar reteta fabricarii berii din iarba neagra),de muzica si de cantece.Fac parte din aceeasi categorie ca si Walkiriile,Salamandrele si Gnomii,adica sunt spirite ale vazduhului.Sunt capriciosi,iar puterile lor sunt remarcabile : pot strange in chingi nevazute pe omul cel mai puternic si pot muta blocuri mari de stanca din loc-dovada explicatia populara a menhirelor si dolmenelor din plina campie ca fiind pietre aduse de pitici pentru a-si face case.

In mod obisnuit elfii poarta pantofi de sticla si o tichie pe cap,de care sta prins un clopotel.Cel care are norocul de a gasi acesti conduri sau clopotelul,poate obtine de la elful pagubas realizarea tuturor dorintelor sau mari bogatii.Cateodata ,elfii poarta in parul lor flori purpurii.Dar efectele lor sunt negative : omul poate cadea bolnav si poate chiar muri de o febra violenta ,fara ca nimeni sa-i poata afla pricina bolii.

Cateodata efii ingrijesc de bolnavi,dar asta numai daca odinioara,cineva din familia aceluia i-a facut un bine.In general dorec moartea muritorilor,caci trupurile le revin lor.Se zice despre ei ca ar fi ingeri cazuti,ale caror pacate n-au fost atat de mari ca sa fie aruncati in iad.La fiecare sapte ani sunt datori sa cedeze diavolului pe al zecelea nascut in poporul lor si din cazua aceasta ei au gasit un subterfugiu : fura copiii oamenilor din patuturile lor,salvandu-si-i astefl pe-ai lor. Una din crudele lor farse este sa-i inlocuiasca pe copiii cei mai frumosi ai vreunei mame cu mici monstri –care nu sunt altceva decat elfi bolnavi-dotati cu toate viciile si care nu aduc familiei respective decat nenorociri.

In Irlanda se numesc « cluricaum »-i. Sunt todeauna singuri si cand apar in fata oamenilor sunt imbracati demodat.Nu cauta altceva decat sa-i insele pe oameni si foarte rar acestia scapa prin viclenie de rautatile lor.Ocupatia lor principala este sa fabrice pantofi.Ei cunosc insa locurile unde sunt ascunse comorile,dar nu le tradeaza decat daca sunt incoltit fara putinta de scapare.Cluricaum-ii poarta la brau o punguta fermecata cu un schilling,care se intoarce intotdeauna inapoi dupa ce stapanul lui cumpara ceva-aceasta moneda se numeste « schillingul fericirii » si se poate compara cu cei « Cinci Talanti » ai Evreului Ratacitor.

Dupa credintele vechilor nordici,duhurile-pitici sunt dotate cu arta profetiei si a magiei.Departe de a fi albi si diafani ca zanele,sunt mici,ghebosi,negri si parosi.Mainile lor au gheare de pisica,fata lor e plina de riduri,parul e rar,ochii oblici si mici,dar sclipitori ca rubinele sau ca jarul. Regina elfilor este Banschi (Doamna Alba).Despre ea se zice ca ar fi fost o printesa dintr-o familie ilustra,moarta de tanara in imprejurari nenorocite si devenita apoi zana.

Taramul lor este sub ape,acolo unde arba este verde tot timpul anului,copacii totdeauna infloriti,palatele numai din aur si marmura.Este taramul vietii vesnice,in care anii trec repde ca minutele.In anumite zile elfii apar la suprafata apei stralucind in toate culorile curcubeului ,cantand si dansand.Si cei din paduri si din cranguri danseaza-si se zice ca daca vreun nefericit muritor se afla prin preajma,este atras in hora lor si innebuneste.

WOTAN si WALKIRIILE

Wotan,Wodan sau Odin,nume care inseamna “furiosul” sau “cel care mugeste”,este stapanul sufletelor de dupa moartea muritorilor,zeul furtunilor si zeul suprem al tuturor populatiilor germanice.El domneste peste Walhalla,regatul mitic.Odin sta asezat pe un tron de aur pur si isi tine credinciosii lupi la picioare.Pe umri ii sunt asezati mesagerii sai,cei doi corbi care ii dau zilnic raportul despre cele ce se petrec pe ppamant.Supusii ui sunt sufletele razboinicilor valorosi.dar tot Wodan este zeul furtunii si zeul armatelor.Tacitus si ceilalti istorici vorbesc in primul rand despre el atunci cand vor sa ne initieze in religia germanicilor.Ar putea fi identificat cu Mercur din religia romanilor.Ziua lui mercur este la romani miercurea,care la nordici se numeste Wodanestac sau Wednesday(engleza).

Wotan este si maestrul magiei,cel care i-a invatat pe oameni stiinta “runelor”-scrierea,alfabetul.Lacasul sau fiind muntele,este deci si zeul stancilor,batranul muntilor.Totodata este considerat si zeu al fertilitatii si al fecunditatii,de aceea i se fac in timpul iernii sacrificii pentru a ocroti recolta anului viitor.O parte din acest cult mai exista inca si astazi,taranii din nord avand obiceiul de a lasa pe camp o parte din recolta,ca ofranda lui Wodan.

In succesiunea veacurilor a devenit cel mai puternic dintre zei,domnind de dincolo de nori si stapanind peste toata lumea,ajutat de ochiul sau clarvazator.Dupa ce i-a deposedat pe ceilalti zei de puterea lor si le-a absorbit-o intr-a lui,a devenit stapan si tata al zeilor si muritorilor. Slujitoarele lui fidele si insotitoarele lui permanente sunt Walkiriile,fiicele razboiului.Ele sunt trimise de Odin pe campul de lupta sa intampine sufletele celor valorosi,care isi gasesc moartea in batalii si sa-i conduca spre Walhalla.Daca vreuna din ele nesocoteste poruncile lui Wodan,este exilata pentru totdeauna din Walhalla si este pedepsita sa cada intr-un somn adanc,fiind inconjurata de un cerc de foc continuu.Doar daca vreun cavaler neprihanit va reusi sa se incumete sa treaca prin acest cerc si s-o trezeasca ea recastiga dreptul de a se reintrupa intr-o fiinta,dar murtoare de data aceasta.

MESTESUGURI PLACUTE SI ZEILOR

BARBATII

Importanta mestesugurilor in lumea popoarelor Nordului,unde confruntarea este permanenta intre om si o natura aspra,chiar vitrega,devine lesne de inteles.Omul a trebuit sa-si faca din unelte un prieten de nadejde.Nu-i de mirare ca unul dintre cei mai de seama zei ai lor,Thor,este adesea infatisat purtand in mana un ciocan de fierar.

Cea mai importanta este prelucrarea metalelor.Arta fierului este vitala.Fara unelte metalice,aratul,construirea caselor,a corabiilor,confectionarea armelor,etc,erau imposibile.Extragerea fierului din minereu era cunoscuta de foarte mult timp.Fierarul era un foarte respectat membru al comunitatii.Uneltele sale se ingropau odata cu el,pentru a le avea aproape si pe cealalta lume.Chiar si capateniile se ocupau cu fieraritul.Fiecare sat avea propriul sau fierar profesionist.Uneltele erau in marea lor majoritate cele specifice:ciocane de toate dimensiunile,clesti cu capetele drepte sau curbe,pile dalti nicovale,foarfeci,etc.Obiectele produse erau foarte variate: unelte agricole,echipamente de vanatoare,ustensile casnice si de bucatarie,lanturi,unelte pentru alte meserii,arme,dar mai ales piesele de metal ala ambarcatiunilor,de soliditatea carora depindea adesea viata oamenilor.Un loc aparte il ocupa prelucrarea artistica a metalelor.Se confectionau cercei,bratari,coliere,inele de fier,bronz,mai rar din aur si argint.predominau produsele turnate in tipare.Materia prima era adesea o problema : uneori recurgeau la retopirea vechilor obiecte.O alta materie care se prelucra era lemnul,care din fericire se gasea din abundenta peste tot.Obiectele erau sculptate si impodobite cu oranmente foarte alese.Din pacate,fiind un material usor perisabil,s-au pastrat prea putine.

FEMEILE

Activitatea lor de baza era tesutul.Lana era toarsa,tesuta,facand-o apoi postav de haine sau tapiserii-ca niste covoare foarte frumos colorate acestea erau puse pe peretii caselor,obicei generalizat pana tarziu in Evul Mediu,cand nu se vor folosi pentru podele(asterneau paie).Culorile preferate erau rosul si cafeniul.

Tot ele se ocupau cu prelucrarea pieilor din care confectionau imbracaminte si incaltaminte,scuturi si coifuri.Vestimentatia barbatilor se compunea din pantaloni largi,ca sa nu le stinghereasca miscarile,varati in carambii cizmelor,camasi cu maneci ample,stranse la incheieturi,tunici peste care-si puneau pelerine lungi,terminate la baza in doua colturi-element specific al vestimentatiei vikingilor.

Femeile purtau camasi mai fine,largi,fuste lungi,stranse sub bust cu un cordon colorat,rochii ample,prinse pe umeri cu doua fibule mari,ovale,din metal incrustat sau lucrat in filigran.Si ei si ele purtau in picioare pantofi de piele sau cizme.

MOARTEA-DISTRACTIA PRINCIPALA

Viata unui senior era pe cat de inconfortabila,pe atat de trista si plictisitoare.Nu se ocupa de administratia domeniului sau decat foarte rar,in general aceasta cazand in sarcina unui fel de vatafi,de imputerniciti ai marelui senior.Cu toate ca unul din principiile care constituia baza autoritatii si a bunastarii sale era dreptul lui de a judeca,nici activitatea judecatoreasca n-o indeplinea mai des.De obicei,atunci cand asista la audientele curtii sale feudale,isi descarca aceasta putere pe umerii reprezentantilor.Singurele distractii erau jocurile,mai mult sau mai putin razboinice:vanatoarea,turnirurile,duelurile sau razboaiele propriu-zise-de aparare sau de jaf.Pe drept cuvant,vanatoarea nu era doar un sport,cu toate ca in secolul XII animalele salabtice constituiau un pericol real pentru om.Amintim ca in 1787 a fost omorata bestia numita Gvaudan,un soi de lup-cerb,care inainte de a muri a ucis cincizeci de persoane,fara a mai vorbi de vite.Doar la inceput,in conditiile unei agriculturi primitive care acoperea cu greu nevoia de hrana,vanatoarea aducea un supliment de carne deloc neglijabil,nici cantitativ,nici calitativ.Mai apoi devine insa pasiune de a ucide.

Scopul turnirurilor nu era utilitar.Teoretic,erau niste lupte simulate,care sa le permita seniorilor calare sa-si dovedeasca indemanarea intr-ale armelor.Fiindca organizarea unui turnir insemna multa cheltuiala,ele nu se faceau prea des si doar regii sau seniorii foarte bogati isi permiteau asfel de distractii.Intr-un turnir,cavalerii se puteau antrena in manuirea armelor si puteau castiga premii substantiale.Cateodata,aceste intalniri luau aspecte dramatice,transformandu-se in adevarate batalii,ce se sfarseau cu ranirea grava a participantilor,ba chiar cu moartea.Din cauza numeroaselor accidente sangeroase care marcau aceste turniruri,regii,papii si episcopii au incercat la un moment dat sa le interzica,fara succes,o buna bucata de vreme.Cu toate ca recurgeau doar la armele curtenesti,adica armele teoretice,de parada,care nu puteau provoca moartea,nu exista nicio indoiala ca intr-un turnir,regele Frantei,Henric II ,a fost ucis de contele de Montgomery,la 30 iunie 1559.S-au confruntat in arena,dar o bucata din lancea ascutita a lui Montgomery i-a strapuns prin viziera coiful regelui,ranindu-l mortal.

Cavalerii erau prin excelenta niste luptatori si se dovedea a fi teribil de greu sa-i faci sa se dezbare de obiceiurile care se potriveau atat de bine temperamentului,modului lor de viata si de moarte.Erau educati si crescuti i acest spirit : indata ce ajungeau la varsta de 7-8 ani incepeau sa se antreneze pentru razboi.

In razboaie strategia era cu totul necunoscuta : porneau la atac deodata ambele tabere,se ciocneau in masa si,efectul socului odata trecut,incepeau apoi luptele individuale.Brutalitatea conditiilor de viata care li se insufla cavalerilor ii facea absolut insensibili fata de moarte sau orice alt fel de suferinta.Se poate considera un progres urias,care s-a produs incepand cu secolul XII ,faptul ca au inceput sa-si ia adversarii prizonieri,in loc sa-i ucida-aceasta,bineinteles din dorinta de a acumula niste posibile recompense banesti,care sa le sporeasca puterea.Deci nu trebuie sa ne insele acest aspect,mai ales ca nu pastrau toti prizonierii,ci doar pe aceia care erau proprietarii unor castele sau domenii si despre care banuiau ca s-ar fi putut rascumpara;ceilalti erau trecuti fara discutie prin sabie.pe deasupra,la fel de des incalcand juramintele solemne facute,ii ucideau sau ii mutilau pe cei care reuseau sa se rascumpere,dar intr-un termen prea lung pentru rabdarea lor.

MANIERE

Schimbarea cea mi impresionanta in viata medievalilor intervine in atitudinea sociala a cavalerilor fata de ei.Valoarea unui cavaler nu mai este apreciata doar dupa conduita sa razboinica,ci si dupa comportamentul in “societate”.Calitatile recunoscute ca esentiale se rezuma in cuvantul “curtoazie”.Regulile erau simple,zicem noi astazi,si stricte.Cavalerii trebuiau sa aiba maniere agreabile si sa nu foloseasca un limbaj deplasat.Niciodata sa nu stea asezati in fata unei doamne de rangul lor sau mai inalt,fara a-i cere acesteia permisiunea.Fata de o doamna trebuiau sa se arate curtenitori.Noua conduita nu se va instaura in catselul izolat al vreunui cavaler.Va lua fiinta la curtile regilor si ale seniorilor mai importanti.Modelul se va raspandi insa foarte repede pana in resedintele celor mai marunti,gratie unei noi categorii de poeti,aezii calatori ai acestei epoci ce se vor numi “trubaduri” sau « truveri » (sunt numele poetilor medievali din Franta si Normandia,tinuturile de referinta pentru amploarea fenomenului,dupa modelul carora vor actiona si celelalte state).

Acestia proveneau din toate clasele sociale : de pilda faimosul Fouquet de Marseille era fiul unui negustor genovez,iar Bernard de Ventadour era fiul unui ajutor de bucatar.Dar majoritatea apartinea clasei cavalerilor.Unul din primii trubaduri cunoscuti din aceasta epoca era totodata un puternic senior:Guillaume,duce d’Aquitania(1071-1127).

Trubadurii recitau acompaniindu-se de lauta-instrument recent adus din Spania arabica-sau angajau pentru aceasta muzicieni(jongleuri).Curand au devenit nelipsiti de la curtile seniorilor.Atunci cand se gasea pe patul de moarte,in 1219,cel mai putin scrupulor consilier a nu mai putin de trei regi englezi,n-a vrut sa-si ia ultimul bun ramas inainte de moarte de la fiii lui pana nu i-a mai ascultat cantand o data pe trubadurii curtii sale.

Nu era totdeauna fara scop glorificare virtutilor si a generozitatii la acesti trubaduri.Recompensele pentru ei erau substantiale,iar seniorul,dupa cum oferea ospitalitatea,era clasat in scara ierarhica.Cand Henric II al Angliei a dat o mare serbare in Limousin,un cavaler a insamantat un camp arat proaspat cu piese de argint,iar un altul,pentru o glorie trecatoare,a ars de vii 30 de cai.Gustul gestului pare azi destul de indoielnic,demonstrand poate,doar bogatie,nu si noblete.Insa lucrurile nu erau privite la fel pe vremea aceea,dimpotriva.

ORDINUL CAVALERESC

Cu toate ca din punct de vedere material conditiile de trai ale cavalerilor nu s-au schimbat prea mult in tot Evul Mediu,acceptia de cavaler s-a modificat simtitor.S-a creat o distinctie neta intre cavaleri si oamenii obisnuiti.Titlul,vreo cateva secole,era acordat unui om care se lupta calare sau vasalului unui senior servindu-si suzeranul in calitate de razboinic calare.Treptat,aceste criterii individuale au inceput sa para insuficiente.Un cavaler devine acela care era inarmat si acceptat intr-un ordin intr-o ceremonie de investitura.Aceasta ceremonie era la inceput pur laica,cavalerul fiind primit in ordin de tatal lui sau de suzeranul lui.Curand ceremonia va lua un caracter religios.Rugaciunile specifice odata spuse,urma ca un preot sa inmaneze armele cavalerului.Ceremonia binecuvantarii sabiei era foarte raspandita in secolul XII.Cu toate ca elementul religios nu era indispensabil-in toate epocile se puteau vedea cavaleri inarmati pe campul de lupta sau dupa inrolare-interventia Bisericii arata ca era un numar de precepte morale implicate in faptul de arme al cavalerului.Fara prea mari riscuri se poate afirma ca Biserica a intervenit din doua motive absolut diferite : 1)pentru ca ordinul cavaleresc va reprezenta multa vreme masa cruciatilor; 2)pentru ca Biserica dorea sa manipuleze razboiul.

Cavalerul isi lua spada de pe altar,dar inainte,prin juramant solemn se angaja sa respecte cateva reguli.Cu toate ca nu toti depuneau juramantul de credinta,toti respectau codul cavaleresc.Se insista mai ales asupra virtutilor militare dezinteresate : urmarirea gloriei,dispretuirea oboselii.a foamei si a setei,sfidarea mortii.Totusi,idealul traditional al razboiului pentru razboi va fi abandonat,cavalerul va jura sa se serveasca de sabie pentru a apara credinta impotriva necredinciosilor si sa protejeze vaduvele,orfanii si saracii.Scrierile contemporane lor vor adauga niste variante comentate la aceasta profesiune de credinta : sa nu-ti ucizi inamicii invinsi sau lipsiti de aparare; in viata obisnuita sa nu dai sfaturi rele unei doamne si « in masura posibilitatilor » sa intervii pentru cel aflat la ananghie.Regulile erau de fapt idealuri care nu-i impiedicau sa-si ia prizonieri dintre oamenii fara aparare sau sa tradeze in pofida juramantului depus.Nu-i mai putin adevarat ca a admite ca regulile moralei se ataseaza unui statut social aparte indica faptul ca viata seniorilor devine mai civilizata si este limitata de o etica mai stricta.

VANATOAREA

Interesul cavaleriei medievale se indreapta asupra naturii apropiate ,familiara si totusi la fel de misterioasa,materie de descoperiri pasionante.Vanatoarea era in egala masura o cucerire de lupta cat si o metoda a omului de a se apropia de Creatie,de a o supune puterii sale.Vanatoarea in Evul Mediu era apanajul exclusiv al nobilimii;regele era cel care avea dreptul general de a vana in intreg regatul.Dar el stabilea in principiu si seniorii sau inaltii demnitari care sa poata participa cu el.Delegatii sai erau insarcinati sa apere teritoriile exclusive ale regelui,pe care doar el si invitatii sai puteau vana.In caz de nerespectare a regulilor impuse,pedepsele erau foarte drastice : braconierii erau insemnati cu fierul rosu,biciuiti,trimisi in carcera sau la galere.Seniorii mai mici aveau dreptul de a vana doar prin mijlocirea privilegiatilor,pentru care plateau un tribut anual.Vanatori tot atat de pasionati pe cat erau de ahtiati dupa batalii sau turniruri,cavalerii medievali aveau despre fiarele salbatice cunostinte foarte exacte si foarte precise referitor la obiceiurile si viata lor.Nu putini au fost aceia care au vrut sa fixeze aceste cunostinte si experientele dobandite in « tratate de vanatoare ».Frederic al II-lea a fost primul si cel mai stralucit dintre acestia.Astfel,alaturi de cantecele amoroase si relatarile expeditiilor razboinice din tarile indepartate,cartile despre vanatoare au fost primele opere compuse de cavaleri.Cu rolul de prime istorii naturale au cunoscut un succes imens.Era considerat de bun gust ca un mare senior,automat si un mare pasionat de vanatoare sa aiba la indemana,in castelul sau,unul sau mai multe indreptare de acest fel.

Cititorii se delectau pe marginea « psaltirilor » vanatoresti,adesea notand impresii personale,comentarii mai mult sau mai putin competente ,dar care erau preluate si amestecate cu structura de baza a tratatului de catre copisti.Un alt punct de interes si de mare atractivitate al acestor lucrari erau desenele,reproducerile exacte ale animalelor despre care se vorbea.Miniaturistii si pictorii le prezentau unul cate unul,alaturi de animale fabuloase,care le starneau fantezia de-a lungul vanatorilor nocturne sau prin locurile salbatice.Desi cresterea ogarilor si cailor se facea dupa toate regulile artei,desi la vanatoare porneau inarmati cu toate cele necesare,adesea insotiti de o armata de slujitori,haitasi si ajutoare pricepute,nu era totdeauna un lucru usor sau la indemana;ba chiar animalele vanate se dovedeau a fi foarte periculoase,neasteptat de puternice si abile.Cazurile de accidente ,adesea mortale,erau si ele un subiect predilect pentru amatorii de senzational.

Cele mai practicate erau vanatoare de cerbi,de mistreti,de ursi,iar atunci cand si doamnele au putut sa participe,de vulpi,de iepuri si de potarnichi.Fiindca foarte de timpuriu nu s-a mai vanat pentru obtinerea hranei,ci pentru placerea de a-si demonstra iscusinta in manuirea armelor si pentru a-si putea etala cele mai frumoase exemplare de animale,s-a ajuns la intretinerea unor crescatorii,parcuri de vanatoare,paduri privilegiate,destinate special unuia sau altuia dintre vanaturile preferate de stapanul acelui domeniu.Regulile vanatoresti erau tot atata de stricte ca si acum,dar aveau alta motivatie : nu interesa echilibrul ecologic,ci perioada cea mai propice pentru vanatul urmarit.De asemenea,braconajul a fost aproape concomitent cu aparitia vanatorii regularizate,normate si privilegiate.

VIATA DE FAMILIE SI FEMEIA

Viata de familie a oamenilor Nordului a avut totdeauna temelii solide.Impresioneaza pana astazi pozitia de seama a femeii in familia acestora.In conditiile in care barbatii erau in majoritatea timpului plecati pe mare sau in expeditii in cine stie ce alt colt de lume,in general pentru vreme indelungata,o buna parte din grijile gospodariei si raspunderile familiei trecea pe umerii femeii.Vorbind despre pozitia femeii in general la populatiile din nord,Tacitus arata ca dupa lege era proasta,dar dupa obicei era “mult mai buna”,fiind considerata “partasa la trude si pericol”.Acest lucru se va reflecta in preceptele familiale de drept : mostenirea trecea de la tata la fiu si de la fiu la mama,pana la bunica,dar existau cazuri in care trecea direct sotiei.De remarcat faptul ca nu numai femeia avea datoria sa ridice monumente funerare sotului,ci si barbatul sotiei sale.Fiii surorilor erau considerate rude foarte apropiate,primind adesea numele unchiului si mostenirea lui.Inainte de prima batalie la care urma sa participe,tanarul luptator era pus sub ocrotire unchiului din partea mamei.Unele izvoare dau de inteles ca adesea capul familiei intretinea mai multe sotii,ceea ce a fost considerata o situatie generala la aceste popoare.Insa doar cei cu o situatie materiala bunaisi puteau permite sa aiba o familie numeroasa.Relatiile dintre sexe si din cadrul familiei dovedesc ca moravurile erau destul de austere.Nu era considerat demn pentru un barbat sa-si exteriorizeze sentimentele si se remarca lipsa sau saracia personajelor erotice din literatura lor folclorica timpurie.Extrem de rar tinerii se cunosteau inainte de casatorie,care de obicei se facea doar prin intelegerea parintilor.

O familie era cu adevarat de seama intre celelalte daca avea mai multi copii.Doar astfel avea suficiente brate de munca,iar capul familiei avea un cuvant greu de spus in adunarile comunitatii,numite “thing”.Impresioneaza grija de a pregati copiii pentru viata in mijlocul unei naturi aspre.Copilul trebuia recunoscut de tata,lucru ce se petrecea in cadrul unui ceremonial aparte.Capul familiei isi lua urmasul pe genunchi,il stropea cu apa-act ce insemna menire de bunastare-si ii dadea un nume.Numele copiilor erau in general alese dintr-ale prietenilor de familie sau ale rudelor apropiate,cei care fusesera norocosi in viata lor.

Literatura Evului Mediu cuprinde poeme epice foarte importante si care stau la baza alor opera viitoare: “Boewulf” in Anglia, “Cantecul Nibelungilor”, in Germania, “ Cantecul lui Roland “ in Frantam “Cantecul Ciudului” in Spania si “Cantecul oastei lui Igor”, in Rusia, prezentant fapte eroice, tinandu-se cont ca poemele de vitejie au la baza cantecele eroice care circulau in mase. Acest caracter popular este vizibil in Cantecul lui Roland; intriga tine mai mult de folclor decat de istorie, prin teme ca: ura dintre fiul vitreg si tata, invidia, tradarea etc. Dar jonglerii, cantareti ratacitori, un fel de cronicari ambulanti, aparuti in sec. X-lea in Franta, la inceput ca amatori, apoi deveniti maestri profesionisti - cantareti care aduna fragmente intr-o compozitie ampla si unitara ( ca dimensiune variind intre o mie si douazeci de mii de versuri ), sub care poemele ne-au ajuns, modifica datele reale, evenimentele istorice care le-au ocazionat. La originea poemelor deci - recitate de jongleri cu acompaniamente de instrumente, la targuri, la castele, la petreceri, la pelerinaje - stau aceste cantece scurte, contemporane evenimentelor tratate. La punctual initial gasim spontaneitatea creatiei populare, iar la punctual final - munca de compilare a cantaretilor, munca ce da unitatea estetica de ansamblu poemului, exaltand in acelasi timp virtutiile cavaleresti pe placul razboinicilor feudali

“Cantecul Cidului” , spre deosebire de toate celelalte poeme epice medievale, are calitatea unica de a fi strabatut de la un capat la altul de o nota profunda de umanitate. Se pune mai putin pret pe latura eroica, respective pe violenta, in cursul luptelor si in mod gradat autorul reconstruieste inegalabila figura, complexa, dar nu si contradictorie, a cavalerului medieval spaniol.

Roland si ceilalti pairi sunt cinstiti, viteji, dar depasiti de realitate. “Cantecul lui Roland” are o actiune simpla, schematica, atat in timp cat si in spatiu, anuntand tragedia clasica franceza.

Pe langa aceste poeme, “Beowulf” reprezinta ,prin puterea imaginatiei de a da viata unor vremuri de vitejie apuse,ca si prin intinderea sa,cel mai de seama monument al literaturii engleze vechi.Stranie combinatie de real(desi nu exista nicio dovada istorica a existentei lui Beowulf ca rege al wedergeatilor,se presupune totusi ca a trait in secolul VI,in Scandinavia) si de supranatural,de elemente pagane si crestine,epice si dramatice,poemul se ofera cititorului modern ca un text literar deschis,ale carui multiple semnificatii ii permit acestuia sa cunoasca din interior cultura acelor timpuri si mai cu seama tendintele esentiale ale artei literare din jurul anului 700.

La fel ca si in celelalte poeme medievale ,ceea ce impresioneaza si mai mult in “Cantecul oastei lui Igor” este spiritul de tovarasie dintre oameni,sentimentul de a fi in colectiv si de a lupta pentru aceeasi cauza.Igor nu ne apare ca un erou izolat inzestrat cu forte supraomenesti,ci ca unul mai de seama si mai viteaz intre ai sai,cu care el are legatura,cu care se sfatuieste.Dragostea de natura si legatura cu semenii nu este insa ceva abstract,ci ceva foarte concret,tradus in adancul simtamant de dragoste si de legatura cu Tara ruseasca,cu fiii Rusiei,cu traditiile poporului rus,cu nazuinta lui spre libertate

De obicei eroii sunt regi ei insesi, sau fii de regi ca Siegfried, germaniul fiu al legendelor, ori vasali de mare valoare , ca Roland, nepotul lui Carol cel Mare , slujindu-si cu credinta suzeranul, dupa toate legile cinului cavaleresc. Fireste, insa, poparele au trecut in eposuri si in maretia faptelor de arme , particularitatile lor de viata si fantezie. In eposul englez infruntarrea permanenta a marii cu pamantul se intruchipeaza in monstrii cu putere uriasa, adevarate stihii, ca Grendel. “Cantecul lui Roland” este presarat cu prea putine episoade scaldate in miraculosul crestin, rationalismul francez aratandu-si inca din aceasta vreme a inceputurilor, claritatile specifice.

Iesite din acelasi mod de viata feudal. Toate epopeile glorifica acelasi ideal cavaleresc insotit de eroismul luptator si de morala onaorei cavaleresti, si consacra personaje similare pretutindeni, scoase din istorie sau din legenda.

Zoe Dumitrescu Busulenga afirma :” Fiecare popor a daruit lumii icoana vietii sale in marile eposuri ale Evului Mediu care cuprindeau traditii, idealuri si aspiratii caracteristice acelei vremi. “Cantecul lui Roland” fixa trasaturi de viata franceza; “Oastea lui Igor” vine dinspre Rasarit, “Boewulf” a iesit din inceputurile poporului englez; vechea “Edda” si numeroasele saga au pastrat traditiile poparelor nordice scandinave”.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 8009
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site