Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Poezia anilor ’90

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



In cautarea identitatii. Poezia anilor ’90




Eseul de fata isi propune sa survoleze poezia asa numitei „generatii” sau, cu termenul lui Laurentiu Ulici, „promotii” ’90, la aproape doua decenii de la debutul in revista „Luceafarul”, la pagina 11, a tinerilor iesiti de pe bancile cenaclului „Universitas”. Girata de entuziastul Laurentiu Ulici (care si-a jucat, cu „promotia revolutiei”, ultima sa carte), de mai scepticul Mircea Martin si de sugubatul Dan Silviu Boerescu, condusa de Cristian Popescu, liderul de directie al generatiei si acreditata de o excelenta mostra de poezie a lui Ioan Es. Pop, gruparea care va edita pentru foarte scurta vreme foaia de atitudine „Nouazeci” a imprumutat numele ei (ajutata de aplecarea criticilor spre ordonarea decenala a literaturii autohtone) scriitorilor care au debutat pana spre finalul deceniului zece.

Privita din avion, contestata si inconsistenta (numeric) generatie nouazeci in poezie se compune din cateva focare, cu un start nesincron si cu crezuri literare sau culturale diferite. In afara de aripa bucuresteana grupata la „Luceafarul” (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Lucian Vasilescu, Radu Sergiu Ruba), au mai activat in aceasta perioada „Club 8”-ul iesean (O. Nimigean, Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Gabriel H. Decuble, Cristian Tanasescu, Michael Astner), „Grupul de la Brasov” (Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea), „Cenaclul de marti” (Mircea Tuglea, Sorin Dinco) si enumeratia s-ar putea opri aici. Acestora li se alatura poeti originali precum Iustin Panta si Ruxandra Cesereanu, reprezentanti de fundal ai promotiei ’90 (Rodica Draghincescu, Mihail Galatanu, Saviana Stanescu, Robert Serban, Nicolae Coande, Cristian Badilita, Nicolae Tone etc.) sau autori care au debutat in ultimii ani ai deceniului trecut, continuand sa se afirme alaturi de poetii milenaristi (Mircea Tuglea, T.O. Bobe, Mihai Ignat, Adela Greceanu)[1].

Ciornele unor manifeste

Gruparile literare profilate pe fundalul anilor ’90 si enumerate anterior nu au avut un suflu unic si nici o forta de coeziune suficient de puternica pentru a edifica, in cadrul lor, o estetica sau un program colective. Cel putin doua tentative de acest fel au existat totusi, desi materializarea lor a ramas la stadiul de proiect utopic.

Primul numar al „Nouazeciului”, „suplimentul de directie” al „Luceafarului” postdecembrist patronat de Laurentiu Ulici adaposteste un hibrid manifest al generatiei, precaut intitulat un Punct de plecare. Desi poarta semnatura redactiei, manifestul pare mai degraba o creatie a lui Cristian Popescu, intrucat avanseaza, pe post de program poetic comun, ideile acestuia privitoare la trinitatea literaturii (care ar fi bazata pe „dogma estetica” „bine-frumos-adevar”), la poezia ca „proces al realizarii de sine” ori la miza etica a „meseriei de scriitor”. Articolul debuteaza cu reafirmarea „raportului de independenta cu puterea, in plan estetic si moral”, independenta pe care scriitorul nouazecist ar fi cucerit-o inainte de 1989 prin ignorarea totala a cenzurii, si din care decurge o estetica radical diferita de cea a antecesorilor (caracterizata, pe scara larga, prin renuntarea la piruetele menite sa ia ochii cenzurii si adoptarea unui limbaj franc, mergand pana la extravagante gratuit). Fara sa mai propuna alte trasaturi ale programului literar pe care pretinde ca il expune, manifestul esuaza in formulari care par copiate dintr-o brosura neocrestina, in care e recognoscibil tonul aceluiasi Cristian Popescu: „Desfidem, cu toate riscurile, statutul de Artist Creator, considerandu-l un produs nociv al orgoliului artistului de a fi altfel decat ceilalti oameni, de a-si statua o compatibilitate directa cu divinitatea. Scriitorul nu este un Dumnezeu facator de lumi, ci un om care incearca sa priceapa aceasta lume. In fond, nici o meserie nu este altceva decat un demers spre intelegerea mai adanca a Lumii lasate de Dumnezeu”[2]. Acestora li se adauga dezideratul de a alina criza postmoderna a fiintei prin unificarea eului empiric si a celui liric (deziderat realizat cu oarecare succes de poezia lui Popescu, care pregateste transmutarea definitiva a eului biografic in text, incarnat in personajul „Cristian Popescu”), insa acest unic manifest al generatiei ramane o „ciorna”, care a putut fi completata mult mai tarziu, cand poezia anilor ’90 si-a ingrosat liniile de contur, evoluand in directii pe care nucleul de „Nouazeci” nu le-ar fi putut anticipa.

Desi nu reprezinta un manifest literar, ci unul cultural, declaratia de infiintare a gruparii iesene „Club 8”, ermetic intitulata De ce un monguz vorbitor sa fie mai presus decat o pisica sau ciorna unui Manifest, trebuie pomenita ca reprezentativa pentru conduita publica a scriitorului afirmat in perioada de tranzitie, a carui misiune trebuie sa fie si una civica.. Textul are suflul radical-parodic al intransigentului poet si polemist O. Nimigean si isi propune „depasirea mentalitatilor proprii societatilor inchise cultivand valoarea, diferenta, individualitatea, libertatea de expresie – adica despartirea de comunism si reinventarea normalitatii [] la fel de importanta ca si excelenta literara. In Iasii Junimii, Club 8 vrea sa reinvie visul inteligentei libere. Punct. Si virgula” .

Demne de a fi mentionate, desi nici acestea nu reusesc sa dea un contur macar vag „nouazecismului”, se arata si opiniile scriitorilor implicati activ in promovarea generatiei lor. Dincolo de victimizarile patetico-ironice precum aceasta, emisa de Daniel Banulescu: „nouazecistilor li s-a ridicat licenta de lupta chiar inainte de a li se inmana.[] cartile lor au fost cele mai mici, au luptat in salile cele mai laturalnice,[] departe de privirile coconetului literar, cu sarmul si siguranta de a fi la o buna categorie de greutate”[4], retin ideile lui Cristian Popescu, conducator al bataliei pentru impunerea unei noi generatii care sa scoata literatura de sub influenta comunismului defunct. Popescu pledeaza, in apelurile sale catre tinerii scriitori, pentru „literaturizarea publicisticii”, dat fiind ca ea „reflecta cel mai fidel realitatea” si pentru o noua conduita literara sub semnul „radicalismul moral” al scriitorului, care „nu inseamna eticism, ci demascarea demagogiei, a oportunismului, a non valorii” . Fara sa fie vorba de o contaminare directa, aceleasi idei sunt vehiculate (e drept ca nu fara o doza de auto-ironie) de intransigentul O. Nimigean in articolele de pozitie pe care acesta nu a incetat sa le publice pe parcursul a mai bine de un deceniu si jumatate. Increzator in propria verticalitate morala, Nimigean nu pierde nici un prilej de a clama importanta radicalismului etic al scriitorului, care ar avea menirea sa scoata literatura din inertiile de tranzitie.



Chiar daca, in afara de Cristian Popescu, membrii gruparii bucurestene nu se implica vizibil in polemica generationista, ei isi definesc totusi pozitia cu diverse prilejuri (dintre care cel mai recent li s-a oferit lui Ioan Es. Pop, Horia Garbea si Lucian Vasilescu la inceputul anului 2007, intr-un interviu realizat de Radu Ilarion Munteanu). La mai bine de un deceniu de la afirmarea lor in paginile revistei care a imprumutat numele promotiei, cei trei se declara raspicat membri ai „generatiei nouazeci”, dar schiteaza neconvingator trasaturile care ii invidualizeaza in raport cu optzecistii. Expeditivi, Garbea si Vasilescu afirma ca diferenta specifica e data de cucerirea libertatii de exprimare inca din ultimii ani ai deceniului noua, prin ignorarea completa a cenzrii oficiale. Mai asezat, Ioan Es. Pop precizeaza ca nouazecismul aduce „autoironia pe locul ironiei”, nuantarea biografismului spre autenticism, narativitate in poezie, ludicul combinat cu derizoriul si mizerabilismul („maretia mizeriei, nu mizeria de dragul mizeriei”), ilustrat mai ales in proza anilor nouazeci. Delimitari vagi, ludico-sofistice si incapabile de a oferi un program inchegat al miscarii de la care se revendica, demonstrand o data in plus ca generatiei ’90 i-a lipsit spiritul de solidaritate, individualitatile fiind asezate sub aceeasi umbrela din ratiuni mai ales cronologice (anii debutului si ai afirmarii). Totusi, asa cum vom vedea, astazi „nouazecismul” nu apare ca un concept gol de sens, chiar daca reconfigurarea profilului sau polifatetat presupune operatii nu doar de analiza, ci si de sinteza si generalizare (poate pripita).

De la „sexul canonic” la experimentul pervers

Primul care a incercat sa surprinda trasaturile promotiei formate si calite in discutiile cenaclului „Universitas” a fost Laurentiu Ulici, in articolul intitulat O noua generatie si publicat in revista „Luceafarul” (nr. 17/ 1990). Dat fiind ca articolul apare practic inainte de afirmarea oficiala a noilor scriitori, criticul reia teoria sa privitoare la periodizarea literaturii, mizand pe capacitatea proprie de a intui, pornind de aici, principalele trasaturi ale primei promotii literare care beneficiaza direct nu numai de ultima cucerire in domeniul literaturii (postmodernismul), dar si de castigarea libertatii de expresie totale. In viziunea criticului, „promotia revolutiei” si-a facut simtita prezenta „cam din 86-87, adunand in doar doi-trei ani aproape o suta de nume” (cifra mult exagerata) si e contestata mai ales (de fapt, numai de) scriitorii optzecisti, din ratiuni care s-ar reduce la „gelozia fratelui mai mare fata de mezin” si ”mica vanitate paternalista”. „Exista insa, si inca la vedere”, subliniaza Ulici, trasaturi literare si de ordin sociologic care atesta si definesc particularitatile promotiei, si anume afirmarea lor grupata, „caracterul exploziv al impunerii in peisaj” (ca si in cazul optzecistilor sau saizecistilor), de unde rezulta ca am avea de-a face „cu o promotie de margine, cu care incepe sau se sfarseste o generatie”. Principalul argument pe care Ulici il aduce avand in vedere, probabil, numai aripa bucuresteana a promotiei ’90 va fi repede invalidat, timpul dovedind ca startul noilor poeti a fost unul nesincron si ca cele cateva „focare” imprastiate pe teritoriul tarii (miscarea ieseana „Club 8”, „Grupul de la Brasov”, „Cenaclul de marti” etc.) nu s-au contopit intr-o miscare generala. Cat priveste caracteristicile literare care ar individualiza noua promotie, criticul mentioneaza „radicalitatea atitudinii generale fata de realitate”, ceea ce conduce (nu se precizeaza cum) la „stergerea granitelor intre genuri prin imprumuturi si contaminari, reconsiderarea textului ca loc geometric al viziunii traditionale, moderniste si al textualismului”. Aceasta idee va fi nuantata, la aproape un deceniu distanta, de catre Marin Mincu. „Criticul fara generatie” foloseste pentru demonstrarea teoriei textualismului un esantion de „nouazecisti” mult largit si plaseaza promotia ’90 pe ultima treapta a textualizarii, gasind ca „argumentele axiologice” ale procedeului, lipsind din textele promotiei ’80, „se contureaza abia in discursul nouazecistilor care au recuperat accentele slabite ale poeticitatii si-si consolideaza un concept poetic nou, mai autentic, prin propunerea unor noi paradigme” (de catre Cristian Popescu, Paul Daian, Daniel Banulescu, Ioan Es. Pop si, in al doilea val, Mihail Galatanu, Mircea Tuglea, Adela Greceanu). Statutul lor „post-textualisti, autenticisti, post-apocaliptici” deriva mai cu seama din radicalizarea libertatii fata de textul care devine, astfel, un construct ofensiv.

Surprinzator de lucida se dovedeste analiza pe care o realizeaza Dan Silviu Boerescu in eseul Terasa, publicat in acelasi numar din revista „Luceafarul”. Dupa ce persifleaza gandirea de tip Thibaudet,    criticul sustine ideea de ruptura cu generatiile anterioare printr-o caracterizare de bun-simt a „scriitorului nouazecist”, in buna parte valabila pana azi. Mai precaut decat Laurentiu Ulici, Boerescu sustine, chiar daca sofistic, solidaritatea cu generatia a individualitatilor creatoare tocmai prin „marea lor diversitate”. Dincolo de cliseul „unitate in diversitate”, criticul pasionat de sarade intuieste cateva trasaturi pertinente ale nouazecismului: „renuntarea la exclusivismul de gen”, crearea unor personaje (lirice) „bantuite de obsesia identitatii”, polivalenta preocuparilor literare a scriitorilor si implicarea acestora in „ordinea morala a lumii”, astfel incat textele lor ilustreaza” efectele unor experiente ontologice, decantate social”.



Boerescu va reveni cu o spumoasa demonstratie in prefata la antologia Sfasierea lui Morfeu (1994) unde propune un tablou semi-serios al mutatiilor esentiale care se produc in trecerea de la optzecism la nouazecism. Astfel, poezia deceniului zece anunta o noua „geneza”, intrucat „recupereaza igenuitatea adamica prin revalorificarea unor categorii stilistico-umorale precum derizoriul mahalagesc, mistoul citadin, miticismul post-caragialian” . In continuare, Boerescu propune o suita de opozitii intre optzecismul „erotizant si ironic”, „orgolios si masochist”, care „pare sa fi ajuns la o stare similara menopauzei, caci frustrarea sa si-a epuizat continutul” o data cu moartea comunismului si nouazecismul care este „un juisant neostoit”, jongland cu o „erotica perversa”, de „coloratura sadica”. Nouazecistii, defulati si relaxati, ar fi facut trecerea de la „sexul canonic” (optzecist) la „perversiunea androginica” nouazecista. Dincolo de sarada acestor taxonomii sexuale, criticul avanseaza ideea de epuizare a optzecismului prin supralicitarea procedeelor pe care le-a utilizat o vreme cu mari foloase. Ipoteza nu se verifica insa daca avem in vedere faptul ca poetica optzecista, chiar daca a atins un anumit grad de manierism in preajma revolutiei, cand lupta cu cenzura limita intr-o masura considerabila nu numai arsenalul retoric, a capatat un suflu proaspat dupa momentul ’89. Cat despre nouazecismul care ar „juisa neostoit”, e adevarat ca in deceniul zece gustul pentru experimentul in poezie a fost foarte pronuntat (si bine realizat de cativa poeti printre care Cristian Popescu, O. Nimigean, Caius Dobrescu), dar nu e mai putin adevarat ca nouazecistii s-au afundat adesea in propriile experimente poetice, plonjand in fundaturile fara iesire ale literaturii fara nici un fel de miza.

In cautarea identitatii

Expozeurile critice mixate mai sus vehiculeaza o suita de trasaturi generale ale „nouazecismului”, dintre care multe si-au confirmat valabilitatea, chiar daca au avut initial un statut de previziune sau au la baza generalizari pripite. La sfarsitul anului 1990, cand erau cunoscuti numai foarte putini dintre cei care vor avea un cuvant de spus in poezia din deceniul zece si de dupa aceea, a caracteriza noua promotie, ca si cum ea ar fi avut configuratii de adancime deja stabile, putea trece drept o dovada de impostura critica. Dar cu totul altfel stau lucrurile astazi, cand poezia autorilor debutati in anii ’90 si-a limpezit liniile de forta si poate fi prinsa in configuratiile ei esentiale.

Printre caracteristicile proprii poeziei care se naste in anii ’90 trebuie mentionata anularea programatica a granitelor dintre genurile literare, intr-o incercare de a relaxa discursul poetic si de a largi „sandala stramta” a muzei, ca si abolirea granitelor dintre literatura si alte tipuri de discurs (cel publicistic sau administrativ). Aceasta atitudine nu da intotdeauna bune rezultate, ba chiar dimpotriva: un Lucian Vasilescu, de pilda, scrie un fel de poeme reflexive in proza carora le lipseste firul conductor, desi au o lungime de cateva pagini, iar Saviana Stanescu compune un stangaci poem dramatic. Lepadarea de conventiile genurilor este o dovada a gustului pregnant pentru experiment pe care il au nouazecistii, convinsi ca poezia care imita parodic alte tipuri de discurs (printre care se numara inclusiv argoul adolescentilor) are sanse de reusita, de altfel dovedita de un O. Nimigean, Cristian Popescu sau Caius Dobrescu. Tot aici trebuie mentionata practica intertextului polemic si a (auto)pastisei intentionate, exersata cu mai mult sau mai putin succes de majoritatea poetilor care se afirma acum. Pe aceesi linie, ponderarea componentei retoric-estetice a discursului confera poemelor scrise in aceasta perioada un aer de oralitate (ca la Simona Popescu, de pilda), de marturisire netrucata (Constantin Acosmei) sau le transforma in rafinate pagini de jurnal (ca la O. Nimigean cel din Planeta 0 sau Nicolina blues).

Una dintre directiile principale ale poeziei din deceniul trecut merge catre proclamarea si investigarea unei stari de criza a identitatii, criza explorata printr-o poezie psihologista, care recupereaza afectul nud, sau, dimpotriva, printr-o lirica filosofica ori apeland la deja brevetatele tehnici onirice. Prima directie e frecventata mai cu seama de poetele care se afirma acum (Simona Popescu, Rodica Draghincescu, Saviana Stanescu) dar si de Lucian Vasilescu, in vreme ce un poet complex precum O. Nimigean recurge la strategii diversificate si mult mai subtile (desi merg pana la autopastisa, ca salvare ultima a limbajului poetic). In descendenta (mai degraba autodeclarata decat reala) a suprarealistilor si a oniricilor, Ruxandra Cesereanu si Nicolae Tone prefera sa exerseze o „poetica schizofrenica”, „delirionista”, care incearca sa aduca in pagina angoasele cele mai adanci ale eului, dar le vaduveste poezia de autenticitate si farmec.

Setul de teme preferate in aceasta perioada se arata a fi unul destul de limitat, bazat pe resemantizarea in general agresiva, contestatoare, a catorva locuri comune precum cautarea identitatii eului sau a discursului poetic, locul poetului in societate si miza poeziei intr-o lume aflata in plina deriva a tranzitiei, singuratatea, dragostea sau problematica religioasa. Un orizont omtologic mai inalt atinge poezia unor O. Nimigean, Ioan Es. Pop si Iustin Panta, rapsozi gravi si rafinati, in vreme ce un Cristian Popescu sau Constantin Acosmei raman poetii cotidianului tragic si derizoriu in acelasi timp. Fara a fi excesiv de sumbra, poezia acestor ani este invadata – daca nu chiar guvernata, ca in cazul liricii de o prospetime cadaverica a unor Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop – de imaginile mortii, care se insinuaza in lumea textului fie prin figuri funebru stralucitoare, ca la autorii mentionati, fie i se asociaza o semnificativa imagistica sexuala, ca in poezia unui Daniel Banulescu. Patriotismul lubric, experimentat initial de Daniel Banulescu si dus la apogeu de Mihail Galatanu si „douamiistul” Marius Ianus reprezinta fara-ndoiala un alt loc comun al nouazecismului, frecventat de poeti dintre cei mai diferiti. In sfarsit, poezia nouazecista recupereaza si ludicul, pe care il foloseste ca atare sau il resemantizeaza, transformandu-l intr-un instrument al retoricii de nuanta funebra (Cristian Popescu).

O intrebare incitanta este cine sunt „stramosii, strabunicii, matusile si unchii” literari (Radu G. Teposu) ai poetilor care au debutat in deceniul trecut. Desi ar fi poate utila discutarea „caietelor de lecturi” straine ale scriitorilor din aceasta perioada, vom ramane in granitele literaturii autohtone pentru a deduce, in spirit calinescian, mergand in rasparul diacroniei, care sunt modelele reactivate de nouazecisti. O enumerare aleatorie poate porni de la Caragiale (recuperat pe scara larga, datorita „actualitatii” sale brusc reactivate si invocat si in discursul politic), de la care nouazecistii in frunte cu Cristian Popescu iau gesticulatia bufa sau atasamentul pentru kitsch. Din stantele lui Bacovia, un poet precum Constantin Acosmei preia, ducandu-le la limita ultima, tehnica gestului decupat si disperarea seaca. Proteicul Arghezi, poeta faber, ar putea foarte bine sa reprezinte una dintre preferintele literare ale lui O. Nimigean, ca si Calinescu cel din „poemele otilice” (Antonio Patras) sau Blaga (ale carui sonuri melancolice, rafinat nuantate, se simt in poezia „grava” a poetului iesean).



Foarte vizibila este, in poezia nouazecistilor, formula retorica a lui Geo Bogza cel din Poemul invectiva. De la Marin Sorescu, Cristian Popescu si, pe urmele sale, T.O. Bobe preiau ludicul grav, iar suprarealistul Gellu Naum si oniricul Leonid Dimov sunt modelele declarate (dar nu asimilate organic) ale unor Ruxandra Cesereanu si Nicolae Tone, adepti ai unei poezii-delir. Poetica exersata de un Virgil Mazilescu pare sa fi reprezentat sursa de emulatie pentru multi dintre autorii afirmati in deceniul trecut, iar influenta poeziei lui Mircea Ivanescu se simte mai ales in versurile lui Iustin Panta. In sfarsit, dintre antecesorii lor optezecisti, de la care preiau formula retorica si temele eului, noii poeti ii prefera in special pe histrionici si pe poetii cotidianului prozaic si bufon, in frunte cu Mircea Cartarescu, scriitor care este, dupa caz, pastisat la modul serios sau polemic.

Poezia care se coaguleaza la inceputul anilor nouazeci este in configuratiile ei generale una proteica, polifonica, hibrida, vizibil inclinata spre experiment, avand ambitia declarata de a schimba fata literaturii romane si, in consecinta, una mai putin convingatoare din punct de vedere estetic. Chiar daca stridentele in care abunda majoritatea tipurilor de discurs exersate acum au fost brevetate de unii critici drept inovatii curajoase, iar agresivitatea si pornografizarea adesea nemotivata a limbajului poetic trec drept tentative de a detabuiza o poezie sufocata de livresc. Definitorie pentru aceasta poezie a crizei (resimtita si la nivelul mijloacelor de expresie), a tatonarilor, ni se pare sintagma care da titlul acestui eseu: in cautarea identitatii. Poetii care s-au afirmat in prima jumatate a deceniului trecut, pusi fata in fata cu proaspata si greu cucerita libertate de expresie, dar si cu „obligatia” ruperii legaturilor cu modelele care pastreaza sechelele comunismului s-au situat, constient sau nu, intr-o continua cautare a unei identitatii scriitoricesti si, nu mai putin, in cautarea poeziei. Cei care au reusit sa-si edifice o opera, fie aceasta si una imperfecta (Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O.Nimigean, Iustin Panta, Constantim Acosmei, Simona Popescu, Daniel Banulescu), au propus un construct identitar. Poezia celorlalti risca insa sa ramana in anonimitate.



Pentru ca s-au format intr-un climat socio-cultural diferit, am exclus din studiul nostru scriitorii basarabeni afirmati in aceasta perioada (Emilian Galaicu Paun, Dumitru Crudu, Stefan Bastovoi, Mihai Vakulovski).

In „Nouazeci”, nr./ 1990; p. 3;

apud. Ozone friendly. Iasi. Reconfigurari literare. O antologie, Ed. Timpul, 2002;

In „Nouazeci”, nr. 31/1990;

Idem, nr. 9/ 1993;

Marin Mincu, Poeticitate romaneasca postbelica, Ed. Pontica, 2002, p. 18;

Apud. Marin Mincu, op. cit;






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1983
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site