Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Re-citire din Vasile Voiculescu

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Re-citire din Vasile Voiculescu

Sergiu Pavel Dan, in lucrarea Proza fantastica romaneasca (1975), incepe cu o constatare comuna si altor critici: lipsa de substanta epica in ceea ce priveste fantasticul romanesc. Prin aceasta lipsa de substanta intelege atat lipsa cantitativa a scrierilor care ar fi putut crea o traditie, dar chiar o lipsa calitativa, prozatorii fantasticului de la noi nefiind de prima marime in exercitarea asupra acestui domeniu. Aceasta prejudecata, prezenta la criticii literari, cu privire la lipsa unui filon fantastic serios, in literatura romana a intrat, desigur, in multe polemici. Conceptia conform careia structura romaneasca nu are afinitati fata de aceasta latura a imaginarului, ca structural nu suntem apropiati de acest gen, ci mai mult de clasicisimul echilibrat si ironic, este impartasita si de Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Ciobanu, Adrian Marino. Anticipand asupra obiectului pe care il au de tratat, acestia par urmariti de o teama, de a nu cadea in ridicol, valorizand pozitiv productii literare nule sau rizibile. Cu o astfel de zestre, devine greu din start sa acorde seriozitate productiilor, totusi existente, ale genului.
Totusi o antologie a nuvelei fantastice din literatura universala include si patru autori romani, dovedind seriozitatea acordata productiei autohtone a genului. Numai ca faptul este semnalat de Sergiu Pavel Dan si considerat inselator. Cei patru autori (Mihai Eminescu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade), care apar in antologia nuvelei fantastice a lui Roger Caillois, (Antologia nuvelei fantastice, editura Univers) sunt prezenti doar in varianta romaneasca, nu si in editia originala. Faptul ca editura nu mentioneaza acest lucru este taxat de autor. Dar taxeaza si criteriile indoielnice ale francezului, care acorda atentie fantasticului haitian si nu celui romanesc.
Sergiu Pavel Dan isi declara o pozitie moderata in valorizarea filonului romanesc si pune problema perspectivei de abordare: istorico-evolutiva; dupa motive; dupa structurile literare. Declara insa, neaderarea la niciuna dintre perspective. Motivul este reprezentat de aceeasi lipsa de consistenta si mai ales, de consecventa fata de gen. Nu avem scriitori romani specializati pe literatura fantastica si care sa fi facut din aceasta o arta poetica, sau care ar fi scris exclusiv proza fantastica. O alta idee a eseului sau este observarea ineficacitatii perspecitvei diacronice, pentru ca nu au existat genuri sau epoci insemnate, care sa-si puna amprenta asupra creatorilor de fantastic. Genul se rezuma, cuprins fiind in opera unor individualitati: Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade. Sunt cele cateva nume care au facut ca totusi fantasticul sa fie reprezentat si in literatura romana. Lasa deschisa discutia asupra perspectivei de abordare si trece la punctul urmator: definirea prin stabilirea esentei si a speciilor limita ale fantasticului.
Definind genul acorda o acceptiune destul de larga sensului. Cadrele acestuia se extind incluzand aproape tot ce contine supranatural, cu exceptia basmului. Intr-un capitol urmator va stabili de altfel, granitele fantasticului, pe care il situeaza intre doua specii-limita, basmul si povestirea s.f.
In capitolul intai, Despre gandirea fantastica, numeste fantasticul ca „un revers al vulnerabilitatii naturii umane” . Este o unica iesire a omului din situatia sa tragica a indefinitelor determinari, o nazuinta spre libertate. Expune apoi, o extrem de interesanta clasificare a superstitiilor: superstitii de larga notorietate, superstitii ale unor bresle, superstitii inventate indiviual. Porneste de la aceasta modalitate de raportare a omului la supranatural pentru ca o considerata o forma embrionara de fantastic. Prin observatia banala, cotidiana ca un lucru aduce noroc sau nu, anumite conexiuni se ivesc, dupa o cauzalitate obscura si alogica. Explica mecanismul de formare a ideii de obiect malefic, prin procesele psihice care au loc, prin identificarea unui obiect prezent intr-un moment rau, si apoi estomparea altor reprezentari, ramanand obiectul ca memento si sub imperiul memoriei afective vindicative, fiind considerat cauza ─ o sursa totusi degradanta pentru un gen atat de bine reprezentat in literatura universala. Sergiu Pavel Dan, aplica psihanalitic asupra, motivului generator de fantastic. Incursiunea pare insa a nu da prea mult castig genului ci mai degraba il plaseaza intr-o zona a dezechilibrului, transformandu-i pe autorii lui fie in mici nevropati fie in naivi. Problema nu este de a acorda legitimitate sau nu opiniei sale, ci faptul ca o alunecare a discutiei catre aceasta zona ne face sa uitam in mod periculos de principiile maioresciene asupra artei, care se ocupa cu frumosul si nu cu adevarul, obiect al stiintei, sau de recomnadrea de a evita utilizarea textului exprimata de semioticianul Umberto Eco in lucrarile sale. Nu pare constructiv pentru studiul genului sa controlam cu orice pret maladia care a condus la crearea textului respectiv. Pastrand insa discutia asupra surselor, superstitiile, si toate fobiile hranite de un subconstient refulat sunt desigur generatoare de imagini terifiante, de cosmar. Dar de la acestea si pana la opera artistica este o cale extrem de lunga, asupra careia poate ca ar fi necesar sa insistam mai mult decat asupra pulsiunilor irationale potrivite pentru socio-psihologie, si, la limita, pentru psiho-patologie. . Incursiunea lui Sergiu Pavel Dan in fantasticul romanesc, corelata cu incadrarea acestuia, prin teme si motive, in fantasticul universal, ofera o sansa literaturii noastre fata de marile creatii ale genului. Pastrandu-si moderatia autorul indeamna, catre faptul care lipseste inca si astazi. O mai mare atentie acordata textelor, cu scopul legitim al unor valorizari cat mai obiective.




Despre Vasile Voiculescu, Ion Pillat afirma ca e un 'poet al tarii si sufletului sau', iar Ovidiu Papadima considera ca a ramas 'om intru totul in poezia sa - cu toata senzualitatea lui plina, cu toate nostalgiile lui de a musca zgomotos din fructul gustos si zemos al vietii pamantesti'. in primul volum de versuri, 'Poezii', el este mereu in cautarea unui 'Dumnezeu transcendent' (Tudor Vianu). Nota lirica dominanta din acest prim volum este a unor reminiscente samanatoriste: aici apare icoana satului natal, un loc primordial, 'un barlog arhaic, scobit in cremeni aparte', unde indumnezeirea isi face simtita prezenta. Peste tot apare un belsug bestiar, 'cu spor de flori si ape, de pui si miei molatici', iar crangul vuieste 'de gunguritul hulubilor'. 'Din tara zimbrului' este, in cele mai multe dintre piesele sale, volumul patriotismului romanesc din primul razboi mondial, iar 'Parga', intr-un moment istoric al implinirii si al reconstructiei, ofera imaginea echilibrata a spatiului autohton ce se regaseste pe sine, in liniile sale de forta primordiale, dupa cum spunea Ovidiu Papadima, cu 'pesteri, cu peretii arsi de lava, in care numai un pas, o soapta «sporesc acolo in mii de cresteri»'. Ovid S. Crohmalniceanu remarca talentul poetului de a descrie cu forta 'natura telurica, infiorata de puternice aspiratii spirituale,' care il indreapta, ca si pe Blaga, catre expresionism. Tot el adauga: 'Motivele traditionaliste revin, dar salvate oarecum de idilismul lor initial printr-o cufundare organica in complementaritate. Sentimentul religios se interiorizeaza si incepe sa nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme- alegorice sau simbolice'.
'Poeme cu ingeri' oscileaza intre peisajele campestre, ale Baraganului, si cele marine ('Harfele marii'). Voiculescu este adeptul unor viziuni ale unei lumini divine ce pluteste deasupra lumii. 'Destin' (1933) are o viziune puternica a pustei, a Baraganului, cu energii izvorand direct din pamant: fantomele par sa vina de niciunde, sa fie singurele pasagere ale spatiului pustiu. Volumul 'Urcus' (1937) foloseste ca metoda a descrierii pastelul, idila si balada, semanand mai mult a parnasianism, prin impersonalitatea imaginilor. Poezia lui Vasile Voiculescu se constituie astfel intr-o lirica a spatiului romanesc surprins in diverse ipostaze, de cele mai multe ori spiritualizat, aspirand catre configuratia toposului edenic.
Povestirile lui Voiculescu, fantastice, creeaza atmosfera, printr-o prezenta a insolitului paradoxal, a magiei primitive, realizata de solomonari si oameni ai singuratatii, mai aproape de Sadoveanu decat de Mircea Eliade. in 'Pescarul Amin', personajul principal, eponim (da titlul povestirii), isi va pierde viata, din solidaritate cu arhetipul sau marin, un peste din strafundurile apelor. in 'Lipitoarea' apare ideea arhetipului spiritual, recuperat printr-o regresiune a memoriei in timp, astfel ca se creeaza o falie temporala retroactiva, dar personajul nu-si va da seama care este identitatea sa reala, a lui sau a bunicului sau. 'In mijlocul lupilor' prezinta un solomonar ce traieste in mijlocul animalelor salbatice, avand puteri extraordinare asupra lor.
'Diavolul alb' este istoria unui alt om fantastic, care il fura pe Alcyon, armasarul alb al boierului Marghiloman. Personajul, Amoasei, se pricepe sa imblanzeasca armasarii, fiindca traise tot timpul printre ei.

In cautarea armasarului furat, din semintia animalelor folosite de Mahomed pentru a calari spre paradis, pleaca mai multi, dar cel mai bun se dovedeste a fi un cazac. La aparitia lui, armasarul il paraseste pe Amoasei, rupandu-i un picior, si dispare intr-un loc nevazut. In 'Sarpele Aliodor', un sarpe este luat si ingrijit de un copil: el este singurul, de altfel, care crede in nevinovatia animalului, dar acesta este gasit mort intr-un butoi cu rachiu.
Romanul 'Zahei Orbul' prezinta o lume abisala: eroul orbeste din cauza consumarii unui lichid otravitor. De el se va indragosti o boieroaica pe mosia careia lucreaza, dar aceasta este ucisa si el va fi acuzat de crima si trimis la ocna.
Dincolo de orbirea fizica se produce aici si o orbire spirituala: Zahei nu isi da seama ca ceea ce considera el a fi o biserica este de fapt sculptura licentioasa, unde se duceau ocnasii sa-si aline poftele trupesti. La sfarsit, Zahei se regaseste imbatranit: toti cei ce-1 calauzisera pe orb prin 'balciul desertaciunilor' sunt morti, el singur supravietuind, iluminat, intr-o lume coplesita de orbirea ei existentiala.

Scriitor al marifor contraste si tensiuni launtrice, un romantic mult prea intarziat, ratacit in plin secol douazeci, Vasile Voiculescu oscileaza constant, ca puncte polare ale universului sau creator, intre angelic si demonic, intre 'Poeme cu ingeri' si 'Iubire magica', pentru a lua numai doua titluri de referinta, unul de poezie, altul de proza. Asta nu inseamna ca aceste concepte se pot distribui distinct si exclusiv pe cele doua forme de expresie literara. Un demonism subiacent exista, inca de la primele volume, in poezie, in viziunile telurice, in peisajele salbatice si primitive, in manifestarile violente ale fenomenelor, imblanzite si spiritualizate in creatiile urmatoare, aureolate cu cernerea din inalt a unei blande lumini divine. Cele doua volume de povestiri, aparute pe neasteptate in 1966, dupa moartea scriitorului, sub titlurile 'Capul de zimbru' si 'Ultimul Berevoi' (reluate si amplificate in 1972, intr-o editie B.P.T., cu titlurile 'Capul de zimbru' si 'Iubire magica'), intregesc preocuparile lui Vasile Voiculescu pentru ilustrarea unui filon tematic extrem de bogat si de interesant, cu propensiune spre fantastic, fabulosul folcloric autohton, cu tot cortegiul de manifestari stranii si neobisnuite: magie populara, personaje cu puteri care ies din sfera normalului, vraci si solomonari izolati intr-o natura primitiva, insi cu vocatia aspiratiilor primordiale, practicanti ai unor ritualuri stravechi, a caror putere inca nu s-a stins, chiar in plina civilizatie moderna. Astfel de preocupari tematice preexistau in literatura romana, tinzand sa devina expresia tezista a unui autohtonism puternic marcat, cu ilustrari literare, unele remarcabile, inca din secolul trecut. Magi cu puteri ascunse, ramasi in munti, in spatiul lor sacru, din vremurile dacice, fiinte acvatice, stime si zburatori, strigoi, intalnim indeosebi la Eminescu, in 'Strigoii', 'Povestea magului calator in stele', 'Calin (file din poveste)', in 'Luceafarul', dar si, mai inainte, la Vasile Alecsandri, in 'Baba Cloanta' si 'Noaptea sfantului Andrii', la Iancu Vacarescu, in 'Ielele', 'Piaza buna, Piaza rea', la Ion Heliade-Radulescu, in bine cunoscutul 'Zburatorul'. Mai aproape de noi, Mihail Sadoveanu plaseaza in muntii romanesti fiinte aparte, reminiscente ale unor vremuri arhaice, de pilda sihastrul din 'Fratii Jderi', din intelepciunea caruia se impartaseste insusi voievodul Stefan, sau al treizeci si treilea Decheneu, Kesarion Breb, din 'Creanga de aur', care se readapa la izvoarele intelepciunii Egipetului si a Bizantului. Si mai semnificativa este imersiunea catre izvoarele mitologiei populare romanesti, explicitate de Romulus Vulcanescu, in 'Mitologie romana' (Editura Academiei, 1977). Solomonarii, personaje frecvente in prozele lui Vasile Voiculescu, al caror nume e derivat din cel al inteleptului rege Solomon, totodata mare vraci si taumaturg, insemnand 'mostenitor al intelepciunii', vin dintr-o adanca traditie, receptata, la nivel fabulos, in popor, pana catre vremurile noastre. La fel, fapturile acvatice populeaza din abundenta spatiul folcloric arhaic: femeile-pesti, un fel de nereide, numite si Stime ale apelor, adasta pe fundul apelor mari si ies la maluri numai noaptea, cantand ca sirenele, pentru a vraji pescarii si a-i atrage in adancuri. O intamplare de o uimitoare similitudine cu 'Lostrita', in schema epica si in unele semnificatii, povesteste Maxim Gorki in 'Legenda valaha' (citat de Romulus Vulcanescu): un pescar de la Dunare, Marcu, prinde in mreaja lui o nereida pagana, o strange in brate, o saruta si se indragosteste de ea, tinand-o pe langa sine ziua intreaga. Cand vine noaptea, nereida dispare si Marcu, nebun dupa ea, se arunca in apa ca sa o caute, dar se ineaca.
Vasile Voiculescu resuscita, in povestirile sale, aceasta magie elementara si atractia catre elementul primordial, reminiscenta a vremurilor imemoriale, practicate insa, in plina civilizatie moderna, de oameni care s-au indepartat prea mult de izvoare si, din aceasta cauza, sunt pe cale de a-si pierde puterile. Pericolul a fost semnalat si de Mihail Sadoveanu, in 'Ochi de urs' sau in 'Creanga de aur', personajele Culi Ursake si Kesarion Breb fiind nevoite sa se readape la izvoarele mitice, sa se re-initieze, prin calatoria catre origini, fie in adancurile propriului eu, fie in locurile sacre. in plan teoretic, dar in acelasi spatiu de referinta, Mircea Eliade analizeaza, sub felurite aspecte, disolutia sacrului in profan, reluata, in trama epica, in mai multe din nuvelele sale. 'Ultimul Berevoi' prezinta un astfel de mag, uitat si izolat de comunitate, chemat numai la vremuri de mare primejdie, cand salbaticiunile se inmultesc amenintator. Magul insa, izgonit din lume, ca si zeii pagani, nu-si mai poate indeplini vocatia. Decaderea din puterile de altadata este insistent remarcata de scriitor: era 'hartuit de popi, prigonit de invatatori, tarat de doftori pe la judecati', saracit, 'sihastrit'. in astfel de cazuri, la astfel incapabili sa-si mai exercite atributele de maitre des ceremonies hierophaniques.
Concluzia, poate chiar o ideologie a autorului, este amara, pecetluind sfarsitul unei intregi epoci, demitizarea ei absoluta: 'Magia se istovise in om. Puterile ei se stramutasera in fier si in otel. Muntele astepta vanatori cu arme infricosate, nu un unchias intarziat in coada veacului'. Faptul este insa discutabil: se afirma ca magia este incorporata acum de stiintele pozitive, prelucratoare ale fierului si ale otelului, simboluri dominante ale civilizatiei industriale. Este, bineinteles, o eroare scuzabila: stiinta face uneori variatii pe aceeasi tema, in exploatarea practica a fenomenelor aparand limitele constrangatoare. Magia inferioara, chiar daca limitata, era un pas catre secretele ascunse ale Universului, ce nu se pot cuprinde integral in ecuatii matematice, oricat de complicate ar fi acestea. Omul, ca fiinta, nu a lucrat asupra sa, nu si-a perfectionat puterile intrinsece; si-a adaugat numai puteri exterioare, date de masini. Nu a evoluat aproape deloc, mai mult, si-a pierdut chiar zestrea originara, puterile magice initiale. Batranetea este chiar vina capitala a vraciului din 'Ultimul Berevoi': puterile magice nu se intrupeaza intr-un 'uncheas intarziat in coada veacului', in transmiterea informatiei magice s-a produs, de-a lungul generatiilor, o mutatie negativa, o eroare. Fiintele primordiale nu sunt nici urate, nici batrane, ipostazele contrare apartin numai timpurilor revolute, barbarizate, rezultat al unei entropii nivelatoare, nestavilite de o forta contrara, de echilibru, compensatoare.

Sub.Cap.1 Apa

Apa este forta de regenerare a lumii, materia originara de creatie, element generativ de viata dar si de dezastre.

Gaston Bachelard, dedica acestui element primordial,un intreg studiu,, Apa si visele,, -apa limpede, apa tulbure, vartejul etc., noi ne vom opri la cateva reprezentari surprinse in povestirile voiculesciene.

Voi cita o marturisire a lui Vasile Voiculescu, de unde rezulta prezenta apei in opera sa :,,M-am nascut pe tarmuri de ape mari si m-am trezit stiind sa inot,,-apa si scufundarea in apa vor juca un rol essential, ca mediu initiatic, in opera povestitorului.

In 'Lostrita', Vasile Voiculescu plaseaza povestirea, inca de la inceput, intr-un cadru fabulos, pornind de la premisa ca astfel de fiinte, dotate cu puterea de a-si controla frumusetea si imortalitatea, de a le face inalterabile la trecerea timpului, mai exista ascunse undeva, dincolo de oglinda apelor: 'Nicaieri diavolul cu toata puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. Ia felurite chipuri: de la luminita care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit la adanc, pana la fata suie care se scalda in vuitori si nu-i decat o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece.'
Fiinte acvatice nemuritoare, capabile sa-si construiasca o lume proprie, departe de cea a pamantenilor profani, sunt intalnite in legendele tuturor vremurilor. Grecii imaginau splendoarea de nea a nimfelor si a sirenelor, capabile sa-i atraga in mrejele lor pe corabierii imprudenti, chiar si pe vicleanul si atat de experimentatul Ulise. Vrajitoarea Calypso, traind atemporal, avea ca slujitoare fiinte marine, frumoase si perene. Stimele, la romani, bantuiau lacurile, ascunzandu-se, ca si alte fiinte magice, intr-o imparatie necunoscuta, iar Ondina din legendele germanice nu putea accepta dragostea pamanteasca, deoarece isi pierdea, prin asta, nemurirea. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant consemneaza, la randul lor, in cunoscutul 'Dictionar de simboluri', ca 'nimfele fura copiii si tulbura mintile oamenilor carora li se arata', in momentul epifaniei lor, amiaza, creandu-le 'un sentiment ambivalent, de atractie si teama, de fascinatie'. Toate aceste variante ale divinului apar, din perspectiva omului comun, diabolice, demonice, intrupari malefice, situate in zonele misterului si ale superstitiei.
in acelasi orizont de superstitie al lumii comune si, fapt remarcabil, in imprejurarile si datele esentiale prefigurate mai sus, incepe si povestirea 'Lostrita'. Faptura fermecata si misterioasa din apele Bistritei, tolanita la soare pe nisipul argintiu, ca o domnita, goala, atrage flacaii in mrejele sale, aducandu-i in pragul nebuniei: 'A tras in capcana copii nestiutori, copilandri furati de stralucirea ei, flacai turburati si dusi in ispite de frumusetea-i fara impotrivire. N-a fost an sa nu-si ia, acolo, in genuna, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti'. Totul se petrece intr-un spatiu de granita, la contingenta realului cu fabulosul. Satul, la Vasile Voiculescu, se constituie, ca de fapt mai toate societatile umane monotone, intr-o comunitate tribala ad-hoc, aproape inchisa, necomunicanta cu imprejurimile (deplasarea se face numai in sus, de pilda in satul Neagra sau la izvoarele Bistritei, intr-un mister si mai mare), in care sunt pretuite cel mai mult mestesugurile, abilitatile de vanator sau de pescar, calitatile fizice, numarul de copii si averea. Transcenderea, orizonturile nepermise, lumile ascunse, originare, neintelese nu prea le stau la indemana, le provoaca teama: 'Dintre randurile de copilandri care crescusera flacai, alergand nebuni cu unditele pe urmele lostritei, unii pierisera inecati, cei mai multi, tematori, se lasasera.' Ei prefera basmul, inventia, basna, si nu mitul, adevarul originar.
Aliman nu intrevede nici el, de la inceput, lumea de dincolo: vanitatea sa umana, nesatisfacuta, il indeamna sa prinda lostrita ca pe un peste, un animal real, desi misterios si metamorfozabil, dar pastreaza perspectiva mitica, portile deschise; 'nu credea in basmele pentru copii', considerandu-se egalul nestiutei vietati: 'Daca are ea vrajile ei, apoi le am si eu pe ale mele'. Am putea spune ca Aliman, ca in orice societate arhaica, se initiaza, pentru a dobandi putere si iscusinta, isi incearca norocul la vanat sau la pescuit, printr-o vanatoare rituala, urmarind un animal misterios, iesit din comun. Vanarea lostritei dureaza ani intregi, Aliman implinindu-se, devenind un flacau frumos si puternic, pana cand, pe neasteptate, i se reveleaza lumea de dincolo, fulgerandu-1 cu adevarul ei absolut: prinde in brate, pentru o clipa, vietatea lucitoare, ca pe o fata la hora. Dar aceasta ii scapa; flacaul rateaza marea sansa a vietii sale. De atunci, se schimba radical, devine alt om; devine, de fapt, ca si in cazul celor care au vazut ielele, ne-om. Dezamagit parca de aceasta neputinta, de provocarea continua, neimplinita, animalul magic dispare, reiterand incongruenta a doua timpuri: cel uman, liniar, si cel magic, etern, durata fara durata.
Abia acum personajul devine activ in taramul mitic. incercand si nereusind, prin toate tertipurile vanatoresti, sa anuleze granitele dintre cele doua lumi, Aliman apeleaza, in cele din urma, la un alt personaj, h un mag minor, care ii confectioneaza un totem, o lostrita lucrata in lemn. Daca la Mircea Eliade imersiunea mitica se produce prin falie, prin spartura in real, in povestirile lui Vasile Voiculescu taramurile mitice se descopera pe cale magica. Si intr-un caz, si in altul insa, cel mai adesea, omul contemporan are tot mai putine posibilitati de a reitera mitul, de a si-1 asuma ca norma existentiala.
Ceremonia de aducere in planul real a unei fiinte magice urmeaza, si in 'Lostrita', gesturi rituale, pastrate din vremurile stravechi. Incantatia magica dezlantuie fortele apelor primordiale si are, in scurt timp, efectele mult asteptate: Bistrita se umfla, peste noapte, din mal in mal, matura satele din amonte si aduce, pe o pluta, o faptura omeneasca neobisnuita, pe care, intr-un gest barbatesc, o salveaza Aliman. Fata vine de departe, din netimp, si, ca orice fiinta divina sau demonica, aparitia ei trebuie sa fie spectaculoasa.

Uimirea privitorilor provine din neobisnuita salbaticie si frumusete a fapturii: avea 'parul despletit pe umeri ca niste suvoaie ptavite resfirate pe o stana alba. Ochii de chilimbar verde-auriu, cu strilici albastri, erau 'mari, rotunzi, dar reci ca de sticla'. Mai mult, 'oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca si cand n-ar fi fost uda niciodata.'



Flacaul constata ceva mai tarziu, acasa, ca era, ca si lostrita, 'suie, cu trupul lung, mladios si despicatura coapselor sus ca la bunii inotatori'. Asa cum Aliman isi confectionase un dublu totemic din lemn, lostrita reapare la momentul potrivit si isi trimite pe pamant un dublu cu forma umana, pastrand insa si atribute de vietate acvatica. Lostrita pare sa aiba, de altfel, mai multe metamorfozari, Bistriceanca insasi, mama fetei, parand tot o ipostaza a ei, venita sa se autoconserve, sa mentina intact teritoriul magic. Aceasta descriere a fetei, care nici nu are nume, primind unul de imprumut, profan, Ileana, rebotezandu-se in noua lume, sugereaza o fiinta iesita din tipare, atragatoare si mortala in acelasi timp. Strilicii albastri nu sunt decat strafulgerarea mortii victimei in ochii pradatorului. Pentru ca Aliman, flacaul acesta implinit, numai bun de insuratoare, in jurul caruia se concentreaza acum fortele magice, intr-o expresa tendinta de autorevelare, nu poate fi decat o victima a lostritei, un virtual candidat pentru trecerea in lumea cealalta.
Fiinta de curand sosita nu are nimic comun cu ceremoniile comunitatii; ritualul erotic se desfasoara cu o intensitate neobisnuita, celebrat fara rusine in apa Bistritei, noaptea, ca intr-un paradis terestru, dupa care protagonistii erosului primordial se hranesc cu pastravi, prajiti direct pe foc, la cetina de brad. Fiintele umane nu sunt capabile de astfel de gesturi totale: puterea lor a fost anihilata prin pierderea nemuririi, pentru ele actul erotic este in primul rand utilitar, neimplicand decat obisnuinta speciei, inscrisa in tiparele Iimitatoare postancestrale. Vitalitatea fetei se transmite si flacaului: ea detine forte oculte, capabile sa-1 faca 'mai sanatos, mai voinic, mai frumos si mai bun cum nu fusese niciodata'. Vremea chiar isi modifica dimensiunile, 'trecea ametitoare ca o Bistrita umflata de fericiri'. Numai ca flacaul face o greseala capitala, fortand granitele celor doua lumi: vrea 'sa-si statorniceasca norocul', sa se insoare; parand ca totul este posibil, el vrea sa restabileasca ordinea tulburata a tribului, a satului, care 'bazaia de zvonuri ca un roi intaratat', dar prin asta incalca legea magica, tulburand apele destinului si ale firii. Reactia fetei este coplesitoare: 'Ea a hohotit nebuneste, luandu-1 de gat. Ea stia de ibovnic si de dragoste, nu-i ardea nici de popa, nici de biserica. Nu pentru asta venise ea pe lume'. Legile lumii din care venea fata sunt mult mai profunde si, prin noua greseala, prin noua ratare a lui Aliman, legamintele magice se desfac, avand consecinte devastatoare. 'Mama' Ilenei, Bistriceanca, vine vijelioasa, de undeva, din nord, de la izvoarele Bistritei aurii, pentru a-si recupera fiica, ratacita intr-o lume straina, incapabila sa perceapa, in totalitate, fortele oculte. Felul in care dispare fata demonstreaza ca magul uman, dintr-o contemporaneitate amorfa, este incapabil sa prelungeasca vraja, puterile sale scazand, ca si ale solomonarului din 'Ultimul Berevoi'. Este, de fapt, un mag absent, caci, cautat mai tarziu de Aliman, nu va mai fi de gasit. Flacaul ramane 'pleostit' in fata Bistricencei, incapabil sa reactioneze, 'gol de puteri ca o arma descarcata'. La fel se intampla si cu fata, adormita de vorbele nedeslusite ale 'acestei femei voinice, iuti si sturluibatice caci, pe scara ierarhiilor magice, Bistriceanca are puteri superioare.
Fortele magice, impinse inapoi de propriul lor joc, asemanator fluxului si refluxului, isi retrag si intruparile, reprezentantii. Cautarea celor doua femei, pe la izvoarele tuturor Bistritelor, este sortita esecului; de Bistriceanca si de fata ei isi mai amintea numai un mosneag trecut de suta de ani: facusera, pe cand era el copil, numai blestematii, slujind puterile Satanei. Timpul mitic se intoarce, astfel, catre cel profan, de la inceputul povestirii, aflat sub semnul superstitiilor si al suspiciunii. O data cu plecarea fetei, vitalitatea lui Aliman se stinge brusc: nu se mai duce la pescuit sau la vanatoare, ajunge din nou neom, 'nevolnic si moale ca o carpa', se lasa imbrobodit de prima fata mai indrazneata, care traieste numai in planul realului, fara puteri speciale, adica tocmai potrivita pentru implinirea unui destin pamantean. Aliman nu are puterea de a transcende timpul, de a ajunge la izvoarele lui, pana acolo fiind o cale lunga. Iar resemnarea intr-o existenta banala, ca a tuturor oamenilor satului, nu-i este prielnica. Prin asta, el isi pierde puterea, se consuma ca o lumanare uitata aprinsa.
Finalul povestirii surprinde prin aceeasi .logica putin inteleasa, nedezvaluita oamenilor comuni: lostrita se intoarce din nou in apele Bistritei, 'mai mare si mai frumoasa', pentru ca flacaul sa abandoneze ceremonialul de trecere, propria nunta, la care tocmai participa (la oameni toate ceremonialele sunt de trecere dintr-o stare existentiala in alta, de la nastere pana la moarte, respectandu-se ordinea cronologica, normala). Aliman se arunca in bulboanele viiturii Bistritei, disparand pentru totdeauna. Gestul sau semnifica implinirea in taramul atemporal, pentru ca, scufundandu-se in unde, in lumea din adancuri, el isi redobandeste nemurirea, se conformeaza universului arhetipal. Mitul stimei ni se pare a fi numai cochilia in care scriitorul a virat un mesaj de rara frumusete: goana dupa desavarsit. Prin tot ce i se intampla, dar cu precadere prin dorul sau bolnavicios dupa lostrita care mereu ii scapa, Aliman reprezinta o ipostaza extrem de apropiata de aceea a sensului lui Eminescu din Miron si frumoasa fara corp. Idealul tiranic al goanei fatale dupa absolut ramane la fel de iluzoriu pentru amandoi, dupa cum ii si pierde pe amandoi: lancezand in gand si-n fire, Miron se stinge cu certitudinea ca ce-i mai desavarsit pe lume e o frumoasa fara corp, iar Aliman se napusteste in nefiinta tocmai in momentul cand si-a dobandit iubirea Apa reprezinta viata primordiala; legendele despre Alexandru cel Mare vorbesc de Andras, care arunca un peste sarat in apa unui izvor. Prin asta, pestele invie, iar Andras isi castiga dreptul la nemurire. La nivelul realului existential, Aliman poate fi considerat mort, dar legenda sa ramane vie, peste ani si ani, in sus si in jos pe malurile Bistritei, mereu amplificata cu amanunte si intamplari de dincolo de fire. Prin aceasta, actul hierofanic s-a implinit, iar ocultatia sa este benefica, similara cu procesele de imortalizare ale zeilor dacici sau iranieni.

Eroul din Pescarul Amin pare un om-amfibie.El are brate lungi si palme late ca niste lopecioare, iar in apa se lungeste si se scurteaza.

Din mosi-stramosi a mostenit o piele lunecoasa , fara par, incrustata cu niste solzisori, care se usuca imediat ce iese din apa. De aceea se spune ca neamul lui s-ar trage din pesti. Alaturi de pescari, el participa la asezarea capcanelor pentru prinderea unui nefiresc morun urias, ratacit in balta din apele Dunarii.Dar Amin nu vrea ca acest peste fabulos, arhetipul spiritual al neamului sau, sa fie ucis cu dinamita.Dupa un moment de regasire de sine, el se scufunda in apa pentru a indeparta bolovanii si a distruge capcana.Coborarea in adancuri echivaleaza cu iesirea din real si cu regasirea in fundul bulboanei a paradisului acvatic pierdut. Amin se scufunda lasand afara timpul ca pe o sluga, sa-l astepte.Adancul devine pentru el o matrice originara, in care diferenta dintre om si peste se atenueaza.Pestele nu mai este vanat, ci devine ocrotitor si arhetip al neamurilor de pescari.

Finalul povestirii simbolizeaza tentatia absolutului.

Interesul estetic pentru aceasta povestire pescareasca vine si din extraordinara sugestie a forfotei acvatice, din via senzatie de fecunditate salbatica.

Preocupat de lucruri atat de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituala in alta , traind spiritual in preajma miturilor naucitoare, Voiculescu nu-si pierde placerea de a infatisa viata in elementaritatea ei sublima.

,, Pescarul Amin,, poate fi socotit o varianta munteneasca a ,,Noptilor de Sanzaiene,, -Mihail Sadoveanu, un fantastic ce vine din concentrare extraordinara de specii in lumea materiei.

Inter Ca si in 'Pescarul Amin' ori 'Lacul Rau'si in,, Amintiri despre pescuit,, scriitorul se inspira din lumea fabuloasa a pescuitului, vazuta ca practica ancestrala, indeletnicire ce exprima puternica legatura om-natura.

In ,, Lacul rau,, considerat de Vladimir Streinu ,, basm scurt ce nu depaseste relatarea unui caz iesit din comun,, prezinta in acelasi stil narativ , povestea innecatului Gheorghies , nascut acolo in plaviile lacului, de maica-sa , ce lumea vorbea ca s-ar fi iubit cu Zmeul lacului.

Lacul avea randuielile lui stravechi, pe care batranii le respectau cu sfintenie, insa Gheorghies,, se intorsese din armata schimbat, ingamfat, nabadaios, naravit la bautura si nerusinat cu femeile. Bu mai tinea datinile si calca oprelistile,,

Tanarul pune prinsoare cu un alt baiat din sat ca poate trece lacul, in zi de duminica, ametit de vin si de ispitiri femeiesti, insa lacul, ca un tata care-si pedepseste copilul neascultator isi ia dajdia in adancuri.Este recuperat din apa iezerului blestemat , prin interventia unei batrane, Savila, stramoasa satului, care face o azima pentru sufletul celui innecat.

Apa, apare la Vasile Voiculescu atat ca element generativ de hrana, ca in ,,Amintiri despre pescuit,, dar si ca spatiu al pierzaniei, al toposului acvatic plin de nagode , puite ale naibii, loc de intalnire si implinire a vechilor solomonii, macar pentru o ultima data in veacul nostru.

Sub.Cap.2 Pamantul

In mitologie pamantul este un element primordial, al genezei si al creatiei omului. Face parte din cele patru elemente care formeaza lumea inconjuratoare, alaturi de apa, aer si foc . In multe mitologii, pamantul devine prin personificare, pereche a cerului , intre care se stabileste o relatie armonioasa, de iubire eterna. Pamantul si cerul sunt elemente contrastante, opuse, la fel ca barbatul si femeia si se completeaza unul pe celalalt. Astfel au aparut in diferite mitologii cupluri de zei, dintre care unul reprezinta cerul, iar celalalt pamantul.

In viziunea prozatorului interbelic, cu toate ca povestirile sunt scrise dupa razboi, si publicate postum in 1966, pamantul apare ori ca scena de reprezentatie a vechilor rune ori ca loc al belsugului vanatoresc , al prasilei , al fecunditatii pasaretului , un loc in care animalul totemic isi pune pecetea.

Pamantul, terestrul voiculescian, e acoperit de bogatia blanurilor de ninsoare, ori de iarba manoasa care ascunde prigorii ori cocosi de munte.

In ,, Ultimul Berevoi' ultimul descendent al familiei Berevoi este un personaj ambiguu : vanator si solomonar.

Intrucat autoritatile au interzis uciderea cu arme de foc a animalelor salbatice care le decimau turmele, pastorii cer ajutorul batranului solomonar.

Intorcandu-se prin timp in anistorie,printr-un ritual magic, solomonarul intra intr-o puternica relatie cu duhul arhitaurului' pe care il invoca.

Acesta este un animal originar, totemic, care ar putea reda vigoare vitelor.

Descriind ritualul magic, scriitorul inventeaza simboluri, miscari magice si eresuri.

Dar magia batranului ramane fara efect si el isi insceneaza propria moarte.

Moartea sa simbolizeaza disparitia mitului si a unei culturi arhaice.in acest caz, spatial muntelui,, sacru,, de ce nu este arena marii batalii dintre ursul tragic si duhul arhi-taurului sau Marele Taur al Muntelui.

Nu numai experienta sa religioasa il singularizeaza pe saman in raport cu ceilalti membrii ai comunitatii, dar si infatisarea fizica a viitorului 'specialist' al sacrului tradeaza vocatia mistica pe care acesta si-o va asuma, functionand astfel indicial.

Asadar Luparul din,, In mijlocul lupilor ,,este recomandat de catre naratorul voiculescian ca 'mare vrajitor de lupi,, care 'traia, ca un paria, afara din sat, pe coclauri, intr-un fel de jumatate bojdeuca, jumatate pestera, scobita intr-un mal argilos si stup. N-avea nevasta, n-avea copil nimic. Era singur ca un sihastru. Lumea spunea ca in preajma lui nu sufera sa vietuiasca nici un dobitoc domestic, din cele ce se gasesc in gospodaria oamenilor.,,

In societatile arhaice samanul era venerat si respectat cu sfintenie de toti membrii comunitatii, nicidecum exilat la periferia ierarhie sociale, cum se intampla cu samanul voiculescian, Luparul. Acesta este transformat intr-un out-sider, intr-un ex-centric pentru ca lumea in care traieste, aflandu-se intr-o situatie incerta, de tranzitie intre arhaic si cultural nu mai este capabila sa-si recunoasca si sa-si conserve valorile religioase. Luparul traieste intr-o lume care pierzandu-si memoria s-a uitat implicit pe sine. Melancolia dupa un paradis pierdut, imposibil de recuperat i se citeste Luparului pe chip: 'Era un batran verde, uscat, inalt si ciolanos, posomorat, dar cu o privire arzatoare, parul des cazut pe frunte si mainile latite cu degetele raschirate ca niste labe. Chipul masliniu si prelung, spanatic, abia tarcuit pe sub falci de o zgarda de barba rara si tepoasa, avea ceva tainic, trist si totodata vehement in el.,, Luparul este cu certitudine un homo balkanicus tragic, care poarta cu sine nostalgia timpului armonios al inceputurilor, cand cei din neamul lui reprezentau nucleul vietii spirituale pentru orice comunitate umana.

Personajele lui Voiculescu raspund afirmativ la testul samanismului si prin felul in care le-au fost acordate puterile magice.

Trecerea judecatorului prin lumea satului este de scurta durata si reprezinta o experienta unica prin intalnirea cu acel 'imblanzitor de lupi'-Luparul. Lupul reprezinta latura demonica pentru ca are 'trei peri de drac in frunte'. Acesta a fost plasmuit de drac, dar finalizat de Dumnezeu (contopire intre sacrul malefic si cel benefic). In credinta poporului, lupul este cainele Sfantului Andrei. Dupa cum toata lumea stie, sacrul poate fi contactat mai usor in zilele speciale (noaptea Sfantului Andrei), creeandu-se o bresa cosmica. Luparul avand un mod de viata primitiv, este un totem sau symbol emblematic al triburilor razboinice. Marea literatura se raporteaza la
mituri ale lupului cu referire la cele doua divinitati: Lupernus (zeu ocrotitor al turmelor) si Luperca (zeita cu atribute incerte). Luparul, 'un primitiv contemporan al eresurilor de alta data', devine un lider al haitei.
Ca si in alte povestiri voiculesciene, 'In mijlocul lupilor', surprinde inteferenta dintre doua 'lumi' narative: cea a omului modern, citadin, rational si cea a unei civilizatii rurale arhaice, cu
radacini in practici magice, in mituri si in credinte stravechi



,,Sezon mort,, este o nuvela exceptionala prin sugestia comunicarii intre regnuri si idea unei nature in prada unei excitatii colosale. Voiculescu defineste mai bine decat in alte naratiuni tehnica lui epica, un prolog in care se demareaza cu greu o discutie, in cazul de fata intre vanatori plictisiti de povesti vanatoresti. Locul, crasmei, al curtii de han (ca la Sadoveanu) este luat aici de salonul orasenesc, ticsit de oameni in jiletci, nevrozati de inactivitate. Un tanar cu ganduri sinucigase este dus de prietenul sau Charles, la o fazanarie situate nu departe de capitala, in inima unei paduri batrane . Fazanaria este un magnet teribil, pasarile si animalele padurii sunt atatate de o lacomie disperata care impinge sobolanii, ciufii, huhurezii, vulpile , eretii spre gardurile pazite de paznicul Simion si cainele acestuia Azor. Padurea si fazaneria este simbolul fecunditatii, pamantul apare ca un rai terestru, un continuu, corn al abundentei. Cainele Azor alearga si se imperecheaza cu o vulpe, pe cand stapanul Charles , care la inceput o dispretuieste pe tanara sotie a paznicului Simeon, ajunge sa fie atras de ea si chiar sa se iubeasca in mijlocul padurii, sub razele lunii, ca doi lunatici. Substratul psihanalitic , indepartat din comentariu, nu e totusi de ignorat.Nici idea de vraja avansata (vezi legatura intre atractia dintre specii si fazele lunii)nu este exclusa pentru un moment , povestirea se incarca de semnificatii pe masura ce se deschide spre mai multe posibilitati de interpretare.

Cu ,, Caprioara din vis,, incepem sa inaintam,,pe firul timpului catre origini. Naratorul , salvat de devotamentul cainilor care isi sacrifica vietile lor pentru el, poate regasi momentul inceputurilor, momentul originar din care se naste mitul, intr-o situatie –limita: in visul-viziune avut in clipa cand e gata sa moara , sa treaca dintr-o lume a vazutelor in alta a nevazutelor.

Arta, iubirea , moartea,impulsul creator si impulsul de reunire cu alta fiinta(care este dragostea), spune visul artistului sunt solidare cu pamantul care le-a creat.

Sub. Cap 3 Focul

In Dictionarul Explicativ al limbii romane, cuvantul 'foc' are mai multe intelesuri, printre care se numara, in primul rand, acela de 'ardere violenta cu flacara si cu dezvoltare de caldura', sau, mai concret, 'materie in curs de ardere'. Termenul 'foc' are si intelesuri secundare cum ar fi acela de 'incendiu', 'impuscatura' sau 'lumina, far sau flacara care reprezinta un anumit semnal in navigatia pe apa'. La modul figurat, cuvantul 'foc' poate insemna 'entuziasm, avant, inflacarare', 'agilitate, vioiciune, neastampar' sau 'durere, chin, jale, necaz'.

Lasind la o parte sensul pur denotativ al acestui termen, se poate spune ca focul este unul dintre cele patru elemente primordiale, care, pe langa aer, apa si pamant, fac parte din constructia a ceea ce astazi fiecare dintre noi numeste 'univers' sau 'lume'.

De fapt, focul, ca si alte elemente, este un concept ce se defineste, in legatura sa cu omul, prin antinomii: omul ar muri daca ar fi fortat sa renunte definitiv la acest element, dar, in acelasi timp, ar putea fi ucis de el, daca l-ar folosi in mod iresponsabil. Cu alte cuvinte, oricare din cele doua extreme - pirofobia (teama de foc) si piromania (forma de tulburare psihica in care bolnavul simte impulsul nestapanit de a da foc, de a distruge prin foc) - ii este omului fatala.

Focul poate capata astfel intelesuri antinomice: el poate insemna viata sau moarte, in functie de contextul in care este plasat.

De-a lungul timpului simbolul focului a fost inteles si interpretat in mai multe maniere.

Diferitele ipostaze ale focului determina nasterea unor supozitii privind geneza si continuitatea lui in decursul timpului.

Aceste ipostaze pornesc chiar de la descoperirea notiunii primordiale de foc, de la utilitatea lui la modul propriu, pana la

crearea unei simbolistici capabile sa explice contributia focului in anumite contexte si sa descifreze acest mister.

Simbolul focului este prin excelenta unul din cele mai contradictorii. Gaston Bachelard afirma in Psihanaliza focului ca:

,,Tot ce se schimba repede se explica prin foc. Acest element privilegiat poate fi «intim si universal,,

(Bachelard. G, Psihanaliza focului, Ed. Univers, Bucuresti. p. 35.

Il imaginam in ceea ce sa-l simta in profunzimile fiintei prin sentimentul de iubire, se ascunde in materie si se manifesta sub forma de ura sau razbunare, fascineaza si domina.

.

Este o placere sau o tortura, trezeste frica sau respectul.

Astfel, focul poate fi considerat o binecuvantare pentru oameni dar si o pedeapsa a apocalipsului;

reprezentand un simbol ambivalent, ni-l putem imagina ca lumineaza in Paradis si arde in Infern.

In literatura crestina, simbolul focului ocupa un loc privilegiat. Fiind considerat un pandant solar, focul, a fost asociat de-a

lungul timpului cu imaginea demiurgului divin si a fost des folosit ca simbol in scrierile religioase. Teologia situeaza, manifestarea sub forma de ura sau razbunare, fascineaza si domina

alegoriile care fac referire la acest element mai presus de toate celelalte. Focul simbolizeaza unirea cu Dumnezeu si transcendenta naturii umane

.

Resuscitarea, prin povestire, a unei realitati arhaice, primitive, este una din temele majore ale prozei scurte a lui Vasile Voiculescu. in 'Taina gorunului', lumea de la oras, lipsita de puterile originare, este opusa lumii din pustie, inca neatinsa de morbul civilizatiei: 'Nu vi se face cateodata, iarna, celor ce aveti calorifer, dor de foc? De un foc de soba, cu lemne care sa palpaie si sa trosneasca in valvatai dionisiace?' Focul reprezinta un punct de atractie pentru scriitor, o parte din forta primordiala care a insufletit universul: 'Ochii se lumineaza de fantasticul joc de salamandre ale flacarilor in rochii de matase aprinsa. Pielea se indulceste molcom la mangaierile dogoarei. Si o aroma de molid amestecata cu putin iz de fum iti bucura mirosul, aducandu-i aminte, ca si gustului, despre bunatati de mult apuse, pastravi afumati, branza in scoarta de brad, rachiu de ienupere'.

Lumea moderna este fada, inseamna 'caldura de cuptor de uscat prune a caloriferului', in timp ce realitatea paleolitica se traduce prin salbaticie, gasita chiar pe malul Oltului sau in mijlocul muntilor.
Pentru a scapa de monotonia lumii citadine, scriitorul se avanta in salbaticie, in 'defileul Oltului'. Acolo, peisajul se schimba incetul cu incetul, atentia deplasandu-se catre locuri noi: 'La o halta unde se itesc oameni in albi si negru, ma asteapta sania sau nadisanca, dupa imprejurari. Si chiar in aceeasi seara ma prigoresc la o vatra uriasa, rasturnat in jiltul cu dulama de urs azvarlita pe spatar.'

Imaginea sobei este ludica, trimitand cu gandul la vremurile indepartate ale copilariei: 'Si din nou ma copleseste imaginea din copilarie, cand soba alba, inalta, zvelta, cu aripi launtrice de vapaie, gura de para si picioare de stalpi fierbinti, imi parea ingerul ocrotitor al casei, varsand binecuvantarile caldurii ceresti peste noi'. Simbolistica focului, razbatand din aceste randuri, este una profunda: focul, al patrulea element al naturii, a patra stare de agregare a materiei, reprezinta lumea transcendenta, imateriala, pentru ca el nu detine corporalitate.

La fel, focul si soarele sunt celebrati din cele mai vechi timpuri, avand capacitatea de a alunga duhurile rele. in 'Creanga de aur' ('The Golden Bough'), James George Frazer aduce aminte de focul protector: pe vaile Glamorganului se rostogoleau la vale busteni aprinsi in foc, la fel, in unele regiuni ale Germaniei, focul era celebrat cu ocazia Christbrandului.

Focul este si element creator al vietii, din el materia condensandu-se in forme stabile, prin racire obtinandu-se planetele si favorizandu-se aparitia vietii. Dar mai mult decat orice, focul a fost celebrat ca un miracol de popoarele primitive, el constituind o forta, stapanita de un zeu puternic.
Focul creeaza ambianta pentru taifas, pentru atmosfera narativa, opunandu-se gerului proaspat de afara: 'Si ne apuca pe amandoi, privind luminile focului, o strasnica partida de tacere, pe care nu o curma decat venirea cinei. Abia atunci, la al treilea paharel de tuica fiarta, ni se destelenesc graiurile si pornim la un taifas, de care, din cand in cand, cocosi galagiosi isi anina strigatele lor de caraule ale noptii'.
Lumea magica a lui Vasile Voiculescu este compusa din codri 'coplesiti de zapezi', din 'epocile pietrei, bronzului si fierului'.

Prietenul de taifas al naratorului are o tema vasta de discutii, de la femeile din oras pana la 'descoperirile de la Troia si Michene, cu mastile de aur ale atrizilor', ba chiar despre 'coiful de aur de la Muzeul national de antichitati'. Prietenul il acuza chiar de o boala anume, de 'tembelismul asta oriental la niste oameni care se pretind apuseni'. 'incoltit' cu intrebari despre pasiunea pentru arheologie, amicul ii dezvaluie intamplari din copilarie, toate avand in centru magia cautarii de comori.

Baiatul fusese nutrit in copilarie nu atat cu basme, cat cu o serie de povesti despre comori si coifuri batrane, despre modalitati de a vedea aceste locuri magice prin observarea palalailor de foc in intunericul noptii: 'Toti, cu mic cu mare, le pandeam, iscodindu-ne. Si nimeni nu se mira cand a doua zi de Sfantul Gheorghe sau de noaptea invierii locurile bantuite erau inflorite de gauri adanci. Asta aprindea si mai mult ravnele.' Legendele despre o comoara ascunsa apar in cazul fiecarei familii: 'Stramosii popii ascunsesera in fundul prisacii o putina cu aur. Dascalul avea comoara bunicilor, pierduta intr-o rapa. Tata insusi povestea ca era copil cand parintii lui si-au parasit de frica razmeritei gospodaria, ingropand la radacina unui gutui o avere.'

Prietenul, surprins in postura de narator al unor intamplari de altadata, isi povesteste viata: scoala il indeparteaza de locurile natale si el va studia in colegii indepartate, 'la Bucuresti'. Arheologia il va preocupa si mai mult, cu toate ca piesele arheologice nu sunt asa de frumoase cum le credea in imaginatie: 'Cel dintai lucru ce a facut, dupa ce mi-a gasit gazda, a fost un pelerinaj la muzeu, sa-mi arate Closca cu puii de aur, care mi-a dat, de altfel, atunci, o grozava deceptie. Ma asteptam sa-mi ia ochii o pasare maiastra cu doisprezece fofoloci de aur imprejur si n-am vazut decat niste cioburi de vase si cionturi de tavi, e drept de aur si cu nestemate cat buricele degetelor'.
Naratorul devine un expert al cautarii comorilor, avand la indemana o serie de sfredele sau 'instrumente originale, faurite de covaciul satului'. Munca de cautare a comorilor se dovedeste insa anevoioasa, pentru ca multe dintre alarmele despre comori sunt false: 'Am mancat numeroase pacaleli. Am alergat ca un smintit la vapaile unor focuri mincinoase, aprinse cu petrol de sugubetii satului. Ca dezgropam oase de caine in loc de tezaure, nu era nimic. Gaseam la adancimi considerabile doar o piatra bizara, cand altii la un simplu arat propteau limba plugului intr-o caldarusa cu bani.' intr-un rand, echipa de arheologi improvizati cuprinde si patru flacaiandri, inca necopti in treburile de adult. intamplarea face ca personajul-narator sa fie lovit cu tarnacopul din greseala, in moalele capului, de un flacaiandru, lasat aproape mort pe marginea drumului, apoi ingropat si salvat din nou: 'Dupa o zacere indelungata, cred eu cu friguri cerebrale, m-am inzdravenit. Dar a trebuit sa jur tatii si mamii ca n-am sa mai umblu dupa comori si ca in loc de istorie si de arheologie, pentru care ma pregateam cu ardoare, am sa invat silvicultura'.
Dupa ani si ani, o intamplare legata de comori revine in atentia naratorului. Pentru el, codrul pare a fi, in desfasurarea povestirii, un suprapersonaj, altadata spatiul silvan constituind un refugiu pentru 'haiducii care se ascundeau in ei cu tescherelele pline de aur.' in vremurile noi, codrii nu mai sunt populati cu haiduci, doar cu animale salbatice, de tipul rasilor si sconcsilor. Haiduc, cainele calatorului prin padure, gaseste un copac misterios, desprins parca din 'Carabusul de aur' al lui Edgar Allan Poe, 'cu crengile vanjoase' si 'cu coroana dimprejur cat o biserica.' Un mesager al intamplarilor ascunse, misterioase, este ghionoaia, care alarmeaza padurea, prin tipetele ei, ca intrusi nedoriti tulbura linistea seculara a padurii. Cainele insa manifesta o mare neliniste si multa zarva in jurul gorunului, in golul scorburilor parand ca ascunde un mare mister. Pentru a deschide copacul se foloseste o trusa de scule adusa din sat; descoperirea facuta este insa tenebroasa: in scorbura se afla o harca ciudata, la care 'mainile, cosul pieptului, ciolanele coapselor se duceau misterioase in jos, catre radacina, si se pierdeau afund, ca intr-un sicriu sculat in picioare'. Scheletul era acoperit de cateva ramasite de haine, niste itari lungi, o camasa de canepa, 'niste poturi inflorati cu ibrisin rosu, aproape intregi'. Cel ingropat in acest sicriu vertical fusese 'o namila de om', cu niste opinci uriase, integritatea trupului nefiind totala: 'Numai oscioarele degetelor de la maini se scuturasera ca niste muguri, impreuna cu doua verigi de alama, inelele mortului.' Parul era inca negru, precum corbul, atarnand in 'juribite lungi', iar gavanele ochilor mari, ca niste pumni de copii. in chimirul mortului se afla o adevarata comoara: 'Din incaperile dedalice ale serparului au curs cativa pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele si alte monede straine'
Legenda intamplarii trimite catre Chiloman si Gogolea, doua vestite gapetenii de hoti: acestia se confruntasera si unul dintre ei trecuse pentru totdeauna granita in Bulgaria: 'Dar care din doi isi lepadase oasele in tainita copacului? Gogolea ori Chiloman? Amandoi fusesera niste haidamaci, deopotriva la statura si la infatisare, amandoi smoliti, cu chici si barbi.'

Talharul este insa Gogolea, pentru ca medicul legist ii descopera sase degete la fiecare mana. Procesul de alterare a carnii fusese intrerupt de prezenta copacilor si de iernile care conservasera scheletul: 'Ploile i-au spalat oasele, vantul i le-a inalbit. Umbrarul crengilor le racorea vara. Gerurile iernii le intarea. De o suta de ani ii cantau in fiecare an cucii si-1 slaveau privighetorile.' Furnicile il marunteau, laolalta cu ganganiile. Povestea, desprinsa parca din 'O mie si una de nopti', este incitanta, conexand pasiunea pentru mister si pentru comori a povestitorului cu o poveste haiduceasca din vremuri uitate.
O data cadrul narativ incheiat, primul narator, reprezentat de omul venit de la oras, se poate intoarce la calorifer, care avea 'sa dea caldura de cuptor de uscat prune'. Povestirea combina imagini indraznete despre vechi talhari mumificati, pastrati vii de o natura blanda. Comorile si locurile ascunse reprezinta o sursa de povesti extraordinare, in atmosfera molcoma data de prezenta focului.

Focul apare la Vasile Voiculescu, ca element generator de caldura, pasnic si domestic.

Ne amintim ca Luparul din ,,In mijlocul lupilor,, sta si iarna fara foc, nu mananca nimic gatit la foc, de aici sugestia si mai mare ca ar fi din neam de lupi.( vezi si proverbul popular,, Fugi ca lupul de foc,,).

Tot ca sustinator al comoditatii ,apare in ,, Lostrita,, cand Ileana, cea fara de Dumnezeu ,si Aliman isi frigeau pastravii la ,, foc de cetini de brad,,.

In ritualul de exorcizare a ursului tragic din ,, Ultimul Berevoi,, batranul mag apeleaza la un foc sacru, originar, focul ce nu-i aprins prin tehnologie, un foc ce vine din insusi neamul de solomanari ai Berevoilor, poate semnifica chiar credinta ,, care a pierit in om si in fiare,, puterea descantecului, inspiratia(,,slova de foc,,)eresului magic.



Dar focul, nu apare doar ca un element pozitiv, asa cum am aratat la inceputul studiului atunci cand scapa de sub control, poate deveni un dusman al omului , o gura de infern pe pamant.

In povestirile voiculesciene, mereu ne este amintit, ca marile dezastre ce ameninta disparitia unor specii de animale si pesti , e sabia lui Damocles , ce sta in ,,armele de foc,,.

Povestitorul ,si aici as vrea sa cred ca prin gura si inspiratia sa vorbeste un aparator al eresurilor de pe plaiurile Bisocei, un ultim mag bisocean, ce transmite povestile, care ne invaluie ca un descantec despre salvarea in ultimul moment de la distrugerea prin arme de foc, prin intoarcerea la obarsie, la eres, la totem.

Elementul agnic apare foarte frecvent in lirica de sorginta religioasa voiculesciana, insa despre asta vom vorbi altadata.

Cap.4. Rezumat

Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au incercat sa-si explice, tot ceea ce era neinteles, legat de transcendental si pentru ca nu aveau explicatii logice sau nu le satisafaceau apetitul cultural, au apelat la mit, la poveste , la evadarea in ireal.

Din punct de vedere filosofic , primii care acorda acestei ,, probleme neintelese,, o importanta in scrierile lor , sunt Platon si apoi Aristotel.

Cosmosul in acceptiunea grecilor era incarcat de simboluri. Cosmosul nu era lipsit de dimensiunea sacrului. Prezenta sacrului in cosmos era perceputa in diferite forme. In acest fel omul care traia in acest cosmos nu se raporta la el ca la o ultima realitate, ci, ca la ceva care il trimite pe om la o existenta primordiala. Astfel cosmosul il ajuta pe om sa-si gaseasca rostul sau, sa si-l sporeasca sa-l actualizeze concret si cotidian intr-un mod de a fi.

Vechii greci prin vocile filosofilor sai, considerau lumea noastra , copia unei lumi transcendente, idee preluata in sec al X IX-lea si de Tzevetan Todorov si multi altii.

In capitolul al doilea am incercat sa explic oarecum instrumentarul cu care voiam sa forez opera voiculesciana si anume poietica bachelardiana si durandiana.In viziunea acestor doi mari epistemologi, lumea e facuta din simboluri , arhetipuri si anarhetipuri.

Prozatorul Vasile Voiculescu mi s-a parut cel mai la indemana pentru a fi interpretat, din perspectiva criticii elementelor si a criticii de identificare.

Vasile Voiculescu, poet, prozator si dramaturg, s-a nascut in anul 1884, la 13 octombrie, intr-o familie numeroasa de tarani instariti din satul Parscov, Buzau, unde si-a petrecut copilaria. Pe parintii lui, Costache Voicu si Sultana Hagiu, i-a evocat, cu multa evlavie, prezentandu-I ca oameni harnici si pastratori de datini, cu respect pentru invatatura. Cand a inceput sa cunoasca vitregiile vietii de internat sau a gazdelor inospitaliere, copilul si-a mangaiat suferinta cu amintirile legate de viata din sanul familiei sale si a satului natal, viata care s-a desfasurat in ritmuri autentic rurale, in succesiunea anotimpurilor, dupa datini si stravechi obiceiuri. Aici isi va gasi filoane folclorice care vor alimenta insasi esenta poeziei sale, potrivindu-si stilul in pas cu mersul gandirii si simtirii. El pastreaza adesea limba taraneasca, expresii si cuvinte specifice, cu reconstruiri si asocieri poetice pe masura.

Poemul ,, Hanul cu Ursi,,- amintire din copilaria autorului-ilustreaza, la limita dintre relatarea exacta si lumea fictionala, felul in care mentalitatea fabuloasa actioneaza in imaginatia copilului care descopera lumea.

Pe de o parte , descrierea locurilor, a imprejurarrilor, a faptelor petrecute la Hanul cu ursi este foarte precisa. Pe de alta parte, copilul percepe toate elementele vietii reale ca pe semen ale lumii de basm, imaginare, care pentru el are tot atata drept de existenta ca si lumea empiric perceptibila.

Realul perceput ca semn al imaginarului, al fantasmaticului-aceasta este tema acestei amintiri din copilarie.Ea va fi reluata in nenumarate poeme si in toata literature fictionala care i-a urmat.

In urma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, are loc afirmarea lui Vasile Voiculescu ca prozator, prin doua volume de povestiri aparute in acelasi an si intitulate 'Capul de zimbru', respectiv 'Ultimul
berevoi'. Sunt povestiri in sensul clasic al termenului, adica cuprind evenimente iesite din comun, istorisite de catre un personaj care a participat ca martor la ele.
Drept evenimente iesite din comun sunt narate de obicei intamplari care pot fi interpretate atat ca fenomene supranaturale, in acest ultim caz ele realizandu-se dupa scenarii cuprinse in superstitii populare romanesti..
Interesul lui Voiculescu se orienteaza de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, spre solemnitatea gesturilor si caracterul lor initiatic. Lumea scriitorului este o lume a metaforei prin excelenta,
a comunicarilor esentiale, a integrarii in istorie (cultura) si univers proteguitor. Spatiul povetsirilor este cel al 'migrarilor fantastice', al 'imparatiei inchinata muteniei', al neclintitelor taramuri subterane si al odihnei in ganduri, al 'uriasei apoteze'.

Cu tema indragostirii prin vraja (,, Iubire magica,,) prinde contur mai ferm si tema opozitiei dintre lumea civilizata si lumea in care actul magic mai este inca active si efficient. Aici ca si in Lostrita , ca si in Ultimul Berevoi , scriitorul descrie foarte exact, cu mijloace stiintifice, felul in care se desfasoara un act magic:cine il savarseste si in ce imprejurari , in ce conditii, ce gesture face vrajitorul/descantatorul, cine il asista , ce conditii impune el, care este eficienta lucrarii sale.Toate aceste descrieri ar putea fi flosite intr-un tratat de etnologie .Pe de alta parte insa, apare felul in care actul magic actioneaza asupra protagonistului, reactia sa personala , subiectiva la vraja: indragostit apparent fara leac si ingrozit de infatisarea iubitei sale in Iubirea magica , beneficiar al vrajii pentru care isi vinde viata si sufletul in Lostrita, sacrificandu-se pe sine pentru ca actul magic sa devina eficient in Ultimul berevoi , realizand prin concentrare spirituala absoluta, dandu-se,,de trei ori peste cap in suflet,,, integrarea in lumea fabuloasa a originilor, in care formele nu mai conteaza, omul si stramosul mitic-morunul realizand identitatea spirituala , in Pescarul amin.

Cele doua naratiuni, Ultimul berevoi si Pesacarul Amin , ilustreaza si o alta conceptie esntiala pentru Vasile Voiculescu :la limita mentalitatea magica devine mentalitate religioasa. Ultimul berevoi(vrajitor, sacerdot), nu reuseste sa reactiveze fortele binelui in lume, puterile luptatoare ale taurului care trebuie sa se impotriveasca raului –ursului ,decat daca se sacrifice pe sine , asumandu-si suferinta rezultata din luarea asupra sa a pacatelor lumii.Gestul sau identic cu gestul christic.

La fel , Pescarul Amin(numele este symbolic, cuvantul amin, numind implinirea vointei divine, <asa sa fie>) , scufundandu-se ca intr-un botez(moarte si renastere simbolica din ape) in balta Nazarului( Nazaretului) reprezinta reunirea totala a magicului cu religiosul, contopirea tuturor formelor de activitate spirituala intr-un gest care acorda abolirea timpului si regasirea originilor.

Sub diversitatea intamplarilor imaginate de scriitor, aceasta a fost preocuparea sa spirituala fundamentala , aceeasi in proza ca si in poezie.

Bibliografia operei lui Vasile Voiculescu

1.Vasile Voiculescu ,,Capul de zimbru,, -Povestiri I , editura pentru Literatura 1966

2. Vasile Voiculescu ,,Ultimul Berevoi,, -Povestiri II editura pentru Literatura 1966

3.Vasile Voiculescu ,, Nuvele si povestiri,, editura Cartex2000, Bucuresti 2007, cu o prefata de Roxana Sorescu

4 . Vasile Voiculescu ,, Iubire magica .Zahei Orbul,, colectia ,, Mari scriitori romani,, Bucuresti !982.

Bibliografie selectiva generala

1.Jonathan Barnes    ,, Aristotel,,-Humanitas 2006

2. R. M. Hare    ,, Platon,, -Humanitas 2006

3.Gaston Bachelard    ,, Apa si visele,, editura Univers , Bucuresti 2001

4. Gaston Bachelard    ,, Psihanaliza focului,, Editura Univers , Bucuresti 2001

5.Gaston Bachelard    ,, Pamantul si reveriile vointei,, Editura Univers , Bucuresti 1998

6. Gilbert Durand ,, Structurile antropologice ale imaginarului,,editura Univers, Bucuresti , 1977

7. Roger Caillois ,,Antologia prozei fantastice,, editura Univers, Bucuresti 1983

8.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant ,, Dictionar de simboluri,, editura Artemis,Bucuresti 2004

9. Rene Girard ,, Violenta si sacrul,, editura Nemira bucuresti 1995

10 Doina Rusti ,,Dictionar de teme si simboluri din literatura romana ,, editura Univers enciclopedic , Bucuresti 2002

11.Sergiu Pavel Dan ,, Proza fantastica romaneasca ,, Bucuresti 1975

12 ,,.Incursiuni in imaginar.Comentarii si interpretari ,,-coordonator Mircea Braga si Gabriela Chiciudeanu, editura Imago , Sibiu, 2007

13.,,Dictionar analitic de opere literare romanesti,, coordonator Ion Pop , editura Casa Cartii de Stiinta , Cluj -Napoca , 2001

14.Romulus Vulcanescu ,, Mitologia romaneasca ,, editura Academiei , Bucuresti 1987






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 999
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site