Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Romantismul

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Balada populara ,,Miorita’’
Gazelul
Preocupari privind originea limbii romane
TOASTUL
A sti repede – a sti bine
TUDOR ARGHEZI - PSALMI - analiza
LATINA VULGARA
Rondelul
Caracterizarea personajului Alexandru Lapusneanu din nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMANTENI


Romantismul

Însusi termenul de „romantic” a capatat in evolutia sa semantica sensuri unilaterale, sau confuze, sau contradictorii.

Cuvantul apare pentru prima data in Anglia, catre sfarsitul secolului al XVII-lea, cu intelesul de „copilaresc” sau de „ciudat”. Preluat curand de germani (si asociat adjectivului „romanisch”, „Romanhaft”), termenul apare legat de sensul unor scrieri epice bizare, fantastice, asemenea naratiunilor acelor „romane” medievale cavaleresti, redactate intr-o limba „romana”, „romanica”, neolatina.




În Franta secolului al XVIII-lea, J. J. Rousseau intelege prin cuvantul „romantic” atributul ce urmeaza a fi dat unui peisaj pitoresc, salbatic, solitar. Scriitori italieni ai epocii vor lega notiunea literara de „romanticism” de un inteles militant, utilitar, patriotic, libertar.

Abia Stendhal, la inceputul secolului al XIX-lea, va privi cu o aproximativa optica istoricista curentul romantic, considerandu-l ca o atitudine literara noua, tratand evenimentele contemporane, conform unor interese contemporane, printr-o sensibilitate si cu mijloacele unei arte contemporane.

În orice caz, istoria termenului de „romantic”, cu sensuri succesive atat de diverse, nu este in masura sa lamureasca aproape deloc continutul si stilul romantismului.

Romantismul (Perioada Romantica) a fost o mișcare artistica, literara și intelectuala aparuta in Europa pe la sfarșitul secolului al XVIII-lea, atingand apogeul pe la inceputul anilor 1800. În mare parte o reacție impotriva Revoluției Industriale, cat și impotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Își face cel mai simțita prezența in artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științtele naturii).

Anumiți autori neoclasici alimentasera deja un sentiment așa-zis romantic inainte de raspandirea sa efectiva, fiind numiți de aceea pre-romantici. Printre aceștia se afla Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage.

Romantismul apare inițial in zona care va fi mai tarziu Germania (mișcarea a avut și ea o importanța fundamentala in unificarea germana prin mișcarea Sturm und Drang) și in Anglia.

Romantismul s-a manifestat in forme diferite in diferitele arte și a marcat in special literatura și muzica (deși romantismul s-a manifestat in aceste arte mai tarziu decat in altele). Cand curentul a ajuns in școli, au aparut critici impotriva idealizarii de catre acesta a realitații. Datorita acestor critici a aparut mișcarea care va da nastere realismului.

Romantismul a aparut prima data in literatura germana concomitent cu apariția clasicismului și interacționand cu acesta. La sfarșitul secolului al 18-lea a aparut și in literatura engleza, iar in anii 1820 in literatura franceza și rusa.

Luand pozitie impotriva clasicismului canonizant, romantismul cauta sa asigure literaturii libertate de exprimare, prin inlaturarea tuturor normelor. ,,Nu exista reguli, nici modele”, proclama V. Hugo in manifestul literar al romantismului francez (prefata la drama Cromwell, 1827); sau mai bine zis nu exista altele decat legile generale ale naturii, care privesc arta intreaga, si cele speciale care, pentru fiecare compozitie, rezulta din conditiile de existenta propuse ale fiecarui subiect in parte.

Speciile literare cultivate cu precadere de romantici erau drama, romanul, meditatia. Personajele epocii si dramaturgiei romantice nu mai reprezinta insa tipuri general-umane, ca in clasicism, ci sunt caractere complexe, bine individualizate, plasate intr-un cadru istoric adecvat. Scriitorii nu-si mai indreapta privirile spre timpurile si eroii antici, ci spre viata trecuta si prezenta a poporului respectiv, creand personaje din toate straturile sociale. Natura-peisaj, ignorata de clasicisti, incepe sa fie admirata si cantata, ea constituind un element insemnat in localizarea actiunii. Adesea este si confidenta omului.

Personajul romantic se comporta, actioneaza conform propriilor lui sentimente; constiinta nu-i mai este supusa constrangerilor dictate de ratiune. În opozitie cu clasicismul, romantismul creeaza personaje dinamice, in continua cautare si transformare. Uneori, schimbarile sunt bruste, insuficient pregatite, nemotivate, neprevazutul jucand un rol important. E cazul, de pilda, al tanarului Manoil, personajul principal din romanul cu acelasi nume al lui D. Bolintineanu. Din cauza unei iubiri nefericite, acesta se transforma repede intr-un cinic, rob al viciilor, pentru ca mai apoi sa redevina, datorita unei alte femei, si tot atat de rapid, virtuosul de altadata. La fel de neprevazuta este transformarea lui Ciubar-voda din cunoscuta drama romantica a lui Vasile Alecsandri, Despot-voda. Personajul este, la inceputul actiunii, un nebun care se crede indreptatit sa domneasca, pentru ca mai apoi sa-l vedem lecuit, intrat in cinul monahal, lucid si impacat cu noua-i viata.

Înlaturand ingradirile clasiciste, scriitorii romantici dau frau liber imaginatiei si creeaza o lume care poarta marca propriei lor personalitati. Creatiile epice si dramatice sunt strabatute de lirism.

Divizarea impusa de clasicism, a genului dramatic in specii complet separate (piese tragice si piese comice), indeparta teatrul de viata. Omul nu traieste exclusiv momente chinuitoare, dupa cum nu trece numai prin situatii hazlii. V. Hugo cerea (in amintita prefata la drama Cromwell) ca teatrul sa nu mai desparta tragicul de comic, sublimul de grotesc. Coexistenta in aceeasi opera dramatica a categoriilor estetice opuse ducea la reliefarea, prin contrast, prin antiteza (procedeu propriu literaturii romantice), a trasaturilor de caracter ale personajelor.

Romantismul gaseste in sanul maselor, pana atunci ignorate, si in creatia artistica populara surse inepuizabile de inspiratie. Folclorul incepe sa fie valorificat prin publicarea de culegeri si prin prelucrarea lui creatoare de catre scriitori.

Limbajul poetic se imbogateste. Vocabularul se improspateaza si se nuanteaza prin expresii plastice luate din limba vorbita, din graiul viu al poporului, cuvinte si locutiuni de care clasicismul se ferise, socotindu-le lipsite de eleganta, ,,vulgaritati”. În poezie, vechile tipare prozodice cedeaza locul unor forme noi, mai variate si mai elastice.

Romantismul nu a fost un curent literar omogen. A existat un romantism progresist, reprezentat de scriitorii legati de fortele inaintate ale societatii, asa cum au fost in Anglia Byron si Shelley, in Franta – Lamartine si mai cu seama V. Hugo, in Rusia – Puskin si Lermontov, in Germania – H. Heine, in Polonia – A. Mickiewicz. A existat si un romantism paseis, care idealiza feudalismul, incercand o reinviere a trecutului, apreciat ca superior prezentului.

În tarile romane, romantismul a inceput sa se afirme in deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Perioada de dezvoltare a curentului se intinde pe aproximativ cincizeci de ani, timp in care se intensifica lupta pentru emancipare sociala si nationala, are loc revolutia burghezo-democratica, se infaptuieste unirea si se obtine independenta statului national. Generat de conditii istorice specifice, romantismul romanesc ale unele trasaturi proprii. Curentul are la noi caracterul unei largi miscari literare, care cuprinde, intr-o forma sau alta, pe toti scriitorii militanti de la 1848, prelungindu-se chiar la generatiile urmatoare (A. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, Al. Macedonski s.a.).

Romanticii nostri folosesc doua surse principale de inspiratie : istoria nationala, din care selecteaza personaje si situatii cu totul neobisnuite, si folclorul, tezaur de valori documentare si estetice. B. P. Hasdeu, de pilda, in drama sa romantica Razvan si Vidra, evoca pagini din zbuciumata istorie a Moldovei din a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Caracter impetuos si aventuros, Razvan ajunge – surprinzator pentru vremea aceea – din rob, domnitor. Însufletit de puternice sentimente patriotice, refuza, in timp ce era in serviciul polonilor, sa lupte contra moldovenilor. Pamfletele scrise de el impotriva boierilor si a lui Petru Schiopul au structura si tonalitatea versurilor populare.

Romantismul romanesc are un caracter net progresist, anti-feudal, imprimat de pozitia combativa a scriitorilor angajati in lupta de eliberare sociala si nationala.

Una din caracteristicile romantismului este faptul ca se impotrivește clasicismului. Tema centrala a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexplimarea sunt promovate in prim-plan.

Caracteristicile generale ale literaturii romantice

-prezența eului liric in textele literare, subiectivitatea trairilor

-exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilitații

-libertatea creației, absența oricaror reguli sau constrangeri estetice (prezente la clasicism)

-intoarcerea spre trecut și adorația trecutului, in special al evului mediu și goticii

-imbogațirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme și stilistic

-exprimarea specificului național in literatura

-tendința de a prezenta istoria intr-o lumina ideologizata, glorificarea eroilor și libertații

-apar multe opere care au loc in peisaje, culturi, personaje, țari exotice cere reflecta dorința de evadare din viața reala

-descoperirea folclorului național

-aspirația spre absolut (iubirea perfecta, libertatea deplina și cunoașterea totala

-apar culegerile de basme și folclor național și includerea limbajului popular in literatura

-teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul

Etapele romantismului

Romantismul s-a manifestat in literatura romana in trei etape:

preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști sau de tip Bidermaier)

caracterizeaza gustul omului mediu, al burghezului

domestic, ideizant, idilic, conservator

cultiva comfortul spiritual, pasiunile temperate, placerile simple

creațiile sunt, in mare majoritate, mediocre; este perioada imitarii literaturii romantice din Europa de Vest, in special Franța

reprezentanți:  Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu

romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism inalt)

dimensiunea cosmica e dezvoltata pana la exces

misticism, ocultism

pasiuni inflacarate

capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale

reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decat acela a oricarui alt romantic din spațiul romanesc.

romantismul posteminescian

reactualizeaza teme și mijloace clasice și romantice, conferindu-le o noua forța expresiva

marcheaza reacțiile lumii literare romanești la depașirea apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnandu-le cu elemente de expresie aparținand simbolismului, semanatorismului etc.

reprezentanți: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ștefanescu Delavrancea

Specii abordate

Romantismul cultiva o serie larga de specii literare, cuprinzand:

-elegia ('Miezul nopței' de Grigore Alexandrescu, 'O fata tanara pe patul morții' de Dimitrie Bolintineanu)

-epopeea

-epopeea istorica ('Mihaiada' de Ion Heliade-Radulescu)

-epopeea cosmogonica ('Anatolida' de I. Heliade-Radulescu)

-epistola ('Epistola domnului Iancu Vacarescu' de Grigore Alexandrescu)

-oda ('Oda lui Schiller' de I. Heliade-Radulescu)

-balada

-balada istorica ('Muma lui Ștefan cel Mare' de D. Bolintineanu)

-balada fantastica ('Mihnea și baba' de D. Bolintineanu)

-meditația ('Umbra lui Mircea la Cozia' de G. Alexandrescu)

-satira ('Satira. Duhului meu' de G. Alexandrescu)

-fabula ('Toporul și padurea', 'Cainele și cațelul' de G. Alexandrescu)

Literatura romantica europeana

Literatura romantica in Germania

Mișcarea Sturm und Drang (literal, Furtuna și imbold) este considerata a fi precursoarea romantismului in Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia.

Goethe publica Suferințele tanarului Werther, opera de intensa subiectivitate datorita unei iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multa valva in perioada sa, datorita faptului ca un val de sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.

Literatura romantica in Anglia

În literatura engleza un grup de poeți sunt considerați reprezentanți de seama a romantismului, printre care se numara Samuel Taylor Coleridge, John Keats, Percy Bysshe Shelley și William Blake urmați mai tarziu de John Clare.

Publicarea in 1798 a Baladelor lirice, cu unele dintre cele mai frumoase poezii ale lui Wordsworth și Coleridge, este adesea considerat momentul inceputului mișcarii. Majoritatea poeziilor au fost scrise de Wordsworth și multe dintre ele trateaza viața saracilor in Districtul Lake, sau sentimentele poetului fața de natura care au fost dezvoltate mai complet in poemul sau Preludiul nepublicat in timpul vieții sale. Cel mai lung poem din volum a fost a lui Coleridge Rimele batranului marinar, care a aratat partea gotica a romantismului englez și exoticul multor poeme. În perioada cand au scris poemele Poeții lacului au fost priviți ca un grup marginal de radicali, deși aceștia au fost susținuți de catre criticul și scriitorul William Hazlitt și alții.

Spre deosebire de ei, Lord Byron și Walter Scott au devenit enorm de faimoși și influenți in toata Europa cu lucrari care prezentau violența și drama unor locuri exotice, indepartate sau ale unor momente istorice. Byron a fost 'fara indoiala, cel mai mare geniu al secolului nostru', dupa nu mai puținul celebru Goethe Scott a avut un succes imediat, cu poemul sau narativ lung Cantecul ultimului menestrel in 1805, urmat de poemul Marmion scris in anul 1808. Ambele sunt plasate in Scoția medievala, și continua sa fie cea mai cunoscuta lucrare a lui. Byron a avut succes cu prima poemul Pelerinajul lui Childe Harold din 1812, urmat de patru povești turcești, toate sub forma unor poeme lungi, incepand cu Ghiaurul din 1813, despre Europa ocupata de otomani. Între timp, Scott efectiv a inventat romanul istoric, incepand in 1814 cu romanul Waverley, plasat in anul 1745 despre revoltele iacobiților, care a fost un succes enorm și foarte profitabil, urmat de peste 20 de romane noi scrise de Waverley in urmatorii 17 de ani. Spre deosebire de Germania, romantismul in literatura engleza a avut puține legaturi cu naționalismul, iar romanticii au fost adesea priviți cu suspiciune pentru simpatia multora simțita pentru idealurile Revoluției Franceze, a carei colaps și inlocuire cu dictatura lui Napoleon a fost,ca și pentru alte locuri in Europa, un șoc pentru mișcarea. Deși romanele sale, celebreaza identitatea istoria scoțiana, Scott a fost din punct de vedere politic un unionist ferm.

A petrecut mult timp in strainatate și un sejur celebru pe Lacul Geneva, cu Byron și Shelley in 1816 a produs romanul Frankenstein extrem de influent de catre viitoarea soție a lui Shelley, Mary Shelley și nuvela Vampirul de medicul lui Byron, John William Polidori. Versurile lui Robert Burns in Scoția și ale Thomas Moore in Irlanda reflectata in diferite moduri țarile lor și interesul romantic pentru literatura populara, dar a avut niciun rezultat asupra muncii lor. Romanciera cea mai semnificativa de limba engleza in perioada romantica de varf pe langa Walter Scott, a fost Jane Austen, a carei viziune conservatoare asupra lumii a avut puțin in comun cu contemporanii ei romantici, pastrand o credința puternica in buna-cuviința și normele sociale, deși criticii au simțit un tremur sub suprafața unor lucrari, in special in Mansfield Park (1814) și de in Persuasion(Persuasiune) (1817) .

În mijlocul secolului au aparut operele fara indoiala romantice ale familiei Brontë, in special a lui Charlotte Brontë Jane Eyre șiWuthering Heights (La rascruce de vanturi), romanul lui Emily Brontë, care ambele au fost publicate in 1847.

Literatura romantica in Franța

Romantismul a aparut relativ tarziu in literatura franceza, chiar mai tarziu decat in artele vizuale. Precursorul romantismului in secolul al 18-lea a fost cultul sensibilitații, care a fost asociat regimului monarhic și Revoluția Franceza a fost mai mult o sursa de inspirație pentru scriitori straini decat o experiența la prima mana a scriitorilor francezi. Prima figura proeminenta a fost François-René de Chateaubriand, un mic aristocrat care a ramas un regalist pe parcursul Revoluției și s-a intors in Franța din exilul din Anglia și America pe vremea lui Napoleon cu al carui regim a avut o relație incomoda. Scrierile sale, scrise toate in proza, includ ficțiuni ca de exemplu romanul René (1802) despre exil, care l-a anticipat Byron privind eroul sau instrainat, dar a scris mai ales despre istoria contemporana și politica, calatoriile sale, apara religia și spiritul medieval (Génie du christianisme 1802), și in cele din urma, in anii 1830 și 1840 apare enorma sa autobiografie Mémoires d'outre-Tombe ('Memoriile de dincolo de mormant') .

Dupa restaurația burbonilor romantismul francez s-a dezvoltat in viața de zi cu zi prin teatrul Parizian, cu producții de Shakespeare, in Franța fiind un autor romantic de baza, Schiller și adaptari dupa Scott și Byron alaturi de autori francezi, dintre care mai mulți au inceput sa scrie dupa 1820. S-au dezvoltat clici pro-și anti-romantism, iar producțiile au fost adesea insoțite de criticii zgomotoase ale celor doua tabere.

Alexandre Dumas a inceput ca dramaturg, cu o serie de succese incepand cu Henri III et sa cour (1829) inainte de incepe sa scrie romanele sale de aventuri istorice cu care a avut cele mai mari succese, oarecum in maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind Cei trei mușchetari și Contele de Monte Cristo, ambele din 1844.

Victor Hugo a publicat ca poet in anii 1820 inainte de obținerea succesului pe scena cu drama Hernani, o drama istorica intr-un stil cvasi-shakespearian, care a avut cu spectacole turbulente.. Ca și Dumas, el este mai bine cunoscut pentru romanele sale, Cocoșatul de la Notre-Dame (1831), și Les Miserables (Mizerabilii) fiind cele mai bune opere ale carierei sale.

Cariera lui Prosper Mérimée a urmat un model similar, in prezent fiind cunoscut dupa povestea Carmen, nuvela sa din 1845. Alfred de Vigny ramane cel mai bine cunoscut ca dramaturg, cu drama sa despre poetul englez Chatterton (1835), probabil cea mai buna opera a sa.

Poeții romantici francezi din anii 1830 pana in anii 1850 ii includ pe Alfred de Musset, Gérard de Nerval, Alphonse de Lamartine și bombasticul Théophile Gautier. George Sand a fost cea mai remarcabila printre scriitoare, fiind figura centrala a scenei literare pariziene, fiind faimoasa atat pentru romanelesale, cat și pentru relația ei cu Chopin și alte figuri marcante ale societații.

Stendhal este probabil cel mai apreciat romantic francez in zilele noastre din acea perioada, dar el se afla intr-o relație complexa cu romantismul, fiind notabil pentru perspectiva lui psihologica penetranta ale personajelor sale și realismul sau, calitați rare in romanele aparținand curentului romantic. Ca un supravietuitor francez al retragerii Napoliene din Moscova in 1812, recurge in mica masura la fantezii despre eroism și aventura, și ca Goya el este adesea vazut ca un precursor al realismului. Lucrarile sale cele mai importante sunt Le Rouge et le Noir ( Roșu și Negru, 1830) și La Chartreuse de Parme (Castelul din Parma, 1839).

Exista o succesiune de etape in istoria romantismului romanesc. Etapa prepasoptista, a carei sinteza poate fi deslusita in programul ,,Daciei literare(1840) e interesata de promovarea unei literaturi originale, inspirate de istoria, obiceiurile, traditiile poporului roman. Istorismul, interesul de sursa herderiana pentru trecutul national si folclor sunt manifestari firesti intr-un moment de afirmare nationala si emancipare sociala, moment ce poate justifica deopotriva adoptarea unor specii poetice clasice ca satira si fabula – stralucit cultivate de Gr. Alexandrescu – apte sa fie de folos ,,cauzei” si sa contribuie la elevarea moravurilor pana la inaltimea ceruta de gravele sarcini obstesti. Asemenea conditii specifice explica si fenomenul de suprapunere a curentelor literare. Simultaneitatea unor principii si atitudini care, in majoritatea tarilor occidentale, s-au precizat ca urmare a unor violente opozitii, devine posibila in interiorul ariei de cultura, careia ii apartine literatura romana, intr-un context social si intelectual specific.

În literatura romana, ca si in alte literaturi din aria estica a Europei, arie marcata de un destin istoric deosebit de acela al Occidentului, se produce simultan cu o ,,ardere a etapelor, un amestec al varstelor literare si al modelelor”.(Paul Cornea- ,,Originile romantismului romanesc”). De aceea – afirmarea romantismului in Tarile Romanesti nu se produce spectaculos, ,,nu-si anunta intrarea in scena printr-o declaratie de principii care sa ne permita sa-i datam nasterea si, in functie de reactiile suscitate, sa-i clasificam pe literatii contemporani in prieteni si adversari”.

Termenul ,,romantic” apare tarziu in scrierile teoretice, iar beletristica romaneasca de dupa 1830 e bogata in ,,hibrizi artistici”. Se traduce simultan din Byron, Hugo, Marmontel, Gressner, se scriu fabule, epistole. Hranit cu teoria herderiana, pe care o cunoscuse in rastimpul petrecut in Germania, Kogalniceanu invita poetii la descoperirea folclorului, si primul mare rezultat al acestei invitatii avea sa se iveasca in deceniul al cincilea sub forma culegerii lui Vasile Alecsandri.

E de remarcat ca, in etapa prepasoptista, romantismul romanesc se indreapta, cu o justificata predilectie, spre modelul italian. Constiinta latinitatii dirijase in aceeasi directie gandirea iluminista a unui Petru Maior si unele elanuri preromantice ale lui Gheorghe Asachi.

Oricum, in literatura romana dinaintea lui ’48, romantismul are o fizionomie particulara, rezultata din selectia anumitor puncte din programul romantic si adaptarea lor la conditii istorice specifice.

În articole si prefete, tumultuosul si retoricul Cezar Bolliac asaza poezia – poate stimulat de ideile gasite in lucrarile programatice ale lui V. Hugo – sub semnul dinamismului teoretizat de Vico si Herder. Declarand-o straina de zonele imitatiei si plasand-o in acelea dominate de genialitate, proclamand misterul poeziei si caracterul ei de revelatie incompatibil cu reguli si canoane, Bolliac este, de fapt, de-abia in 1844, primul romantic roman constient de antiteza clasicism – romantism.

Dar aceasta constiinta vine post factum, intr-un moment in care literatura romana selectase ceea ce-i convenea din programul romantic si din modelele romantice ale Apusului. Asa incat, in spiritul acelei precipitari a ritmului, pe care o produce in istoria literara a tarilor cu destinul istoric al Romaniei, dorinta de sincronizare a culturii lor cu marile culturi, romantismul romanesc accepta coexistenta cu alte formule literare, ostile romantismului in Apus si se impune ,,nu prin revolutie, ci prin accelerarea evolutiei.”

Byronismul, problematica faustica, apoi progresiv interiorizarea ce respinge retorica si gesticulatia spectaculoasa, poezia simbolica dezvoltata dintr-o profunda asimilare a filozofiei romantice vor fi insa ale unei etape ulterioare a romantismului romanesc, o etapa tardiva in raport cu istoria curentului in Europa. Aceasta noua etapa a romantismului romanesc, plasata in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, va fi dominata de personalitatea poetica a lui Eminescu.

Clasicism - romantism

Romantismul nu este expresia unui echilibru, dimpotriva, e o arta a tensiunii nerezolvate si a formelor deschise. Orice ingradire repugna spiritului romantic si, de aceea, in opozitie cu estetica clasicismului, estetica romantica respinge orice norma si reglementare. Pana si conceptul de ,,gen” literar – definitoriu pentru clasicism – se pulverizeaza.

Sursele de inspiratie ale romantismului se deplaseaza – fie intr-un proces de negare a esteticii clasice, fie din motive de afinitate filozofica sau din impulsul unor necesitati social-istorice – din antichitate spre Evul Mediu si spre trecutul national, desi inspiratia antica nu este absenta in romantism.

Viziunea romantica e o viziune globala. Romanticul are perceptia totalitatii, si nu a detaliului, e atras de sinteza, si nu de analiza. O asemenea perspectiva globala se poate dezvolta fie pe solul unei filozofii a identitatii, fie pe acela a unui dinamism istoric.

Expresia poetica romantica, dominata de lirism, incearca sa stabileasca o comunicatie directa, nemijlocita, intre lumea interioara si cea exterioara, intre finit si infinit. Simbolul, uneori filozofic fundamentat de adeziunea la un sistem mistic sau analogic, inlesneste acele comunicatii, satisfacand, prin insasi structura sa, aspiratia spre infinit, socotita definitorie pentru sufletul romantic.

Daca arta simbolica tinde spre unitate, arta clasica o gaseste, iar cea romantica o depaseste in directia spiritualitatii infinite.

S-a constituit, inca in constiinta romanticilor, apoi in mintea celor care au cercetat fenomenul, un arhetip romantic, cu manifestari intens distinctive, manifestari ce se exercita in domeniul spiritual, ca si in cel al vietii curente, arhetip ce se defineste de obicei in opozitie cu arhetipul clasic. Interferenta sugestiilor oferite de pozitiile estetice cu elemente puse la dispozitie de studiul moravurilor este evidenta in aceasta schita de tipologie, pe care o gasim in studiul lui G. Calinescu: ,,Clasicism, romantism, baroc”. Dupa ce afirma inexistenta fenomenelor artistice pure (,,Clasicism-romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta”), G. Calinescu formuleaza clasicul contrast clasic-romantic, transpus din domeniul estetic in cel tipologic. ,,Individul clasic este utopia… unui om perfect, sanatos trupeste si sufleteste, normal (slujind drept norma altora), deci canonic. Individul romantic este utopia unui om complet anormal (inteles exceptional), dezechilibrat si bolnav, adica cu sensibilitatea si intelectul exacerbate la maximum, rezumand toate aspectele spirituale de la bruta la geniu (…). Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e sanatos, cu o sanatate insa de tipul gladiator, care presupune o insuficienta a antenelor nervoase(…). Romanticul, se stie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, lepros…

,,Clasicul e un om ca toti oamenii (…), romanticul e un monstru in toate : un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate sau de rautate, ori de toate acestea amestecate (…). În adaptarea la existenta, clasicul arata bun simt si este inteligibil in actele lui; romanticul e bizar, aberant, incomprehensibil (…). Viata clasicului este inteligibila, geometrica; a romanticului e fara sens sau cu sens abscons (…). În termeni astronomici, am zice: clasicul e un solar, romanticul e un selenar.

GENIUL

În romantismul dominat de ideea originalitatii si organicitatii creatiei, ideea de geniu devine un laitmotiv filozofic si estetic cu importante rezonante in creatia literara, iar geniul – ca figura reprezentativa – una dintre cele mai expresive personificari ale tipologiei romantice si o ipostaza mitica specifica. S-ar parea ca pentru teoreticienii romantici ai geniului doar personalitatii geniale ii este dat sa depaseasca starea conflictuala, de sfasiere interioara, caracteristica sufletului romantic.

Geniul nefericit, in felul cum apare personajul in literatura romanticilor din prima jumatate a secolului al XIX-lea, nu este ecoul vreunei receptari a doctrinei schopenhaueriene, ci reprezinta sensibilizarea intr-un mit literar a fenomenului de inadaptabilitate, care, in romantism, s-a concretizat tipologic atat de variat.

La Eminescu, ideea de geniu, asa cum o simbolizeaza poetic Hyperion – Luceafarul, se constituie, in mod cert, in urma asimilarii unor sugestii schopenhaueriene.

HIPERSENSIBILITATEA

Este socotita conditie prima a creatiei poetice – o anumita betie a sentimentelor, starea de permanenta tensiune si iremediabila nostalgie, facultatea de a crea poetic repetand actul genezei, de a comunica o atmosfera interioara sau mitica prin mijlocirea simbolurilor, receptivitatea fata de apelurile oculte ale unei naturi enigmatice.

Sentimentul ineditului produs de poezia romantica e rezultatul unei exaltari lirice fara precedent in istoria poeziei, al unei eliberari a constiintei poetice de orice ingradire. Hipertrofia eroului, frenezia subiectivista – la unii poeti filozofic sustinuta – e intensificata de acea stare conflictuala, acea permanenta sfasiere interioara caracteristica spiritului romantic.

Temele lirice ale romantismului sunt inepuizabile si nenumerotabile : tema naturii, a visului, a amintirii, dialogul cu divinitatea, tematica nocturna, erotica si libertara, sunt dintre cele mai caracteristice. Posibilitatile de combinare intre ele sunt nelimitate. Natura poate fi cadrul visului, al iubirii, al amintirii; mistificata, poate naste acel sentiment al primordialului, al haosului primar.

Eroul liric romantic priveste mereu spre trecut, traverseaza cu voluptate etapele anterioare ale vietii sale, isi pastreaza in campul constiintei si-si reactualizeaza cu voluptate biografia. Romanticul se lasa leganat de reveria vaporoasa, uneori confuza, fara obiect si contururi precise, reverie in timpul careia constiinta se lasa invadata de glasurile naturii ambiante sau de fluxul memoriei.

Cele mai multe dintre temele lirice cultivate de romantici exteriorizeaza o nevoie de evaziune, evaziune ce se consuma in ordinea spatiala (exotismul) sau temporala (amintirea, trecutul indepartat) sau in fictiune (vis, mit, legenda).

Poezia noptii avea o lunga traditie atunci cand romanticii au inceput a vedea in noapte suprema ambianta poetica, mediul optim pentru cufundarea in sine si contactul mistic cu transcendentul, uneori chiar si un preludiu al mortii si eternitatii.

Romantismul preia si dezvolta nota nocturna in modalitati diferite. Se creeaza o gama a nocturnului, pe intinderea careia noaptea poate fi elementul stihial stimulator de emotii cosmice, ambianta lirica stimulatoare de meditatie melancolica, zona a enigmelor nerezolvabile rational, a macabrului, domeniu al abisului sugestiv pentru alte taramuri, teritoriu al magiei, preludiu al eternitatii.

Pentru Grigore Alexandrescu, noaptea e mediul aproape conventionalist, propriu meditatiei dureroase. Alexandrescu isi plange parintii morti, propria lui viata pustiita, si asteapta – nu fara o gesticulatie retorica (,,Pun mana p-a mea frunte si caut un mormant”) – moartea. Noaptea lui este timpul fantomelor (,,Este ceasul nalucirii: un mormant se desvaleste, / o fantoma-ncornorata din el iese… o zaresc…”), timpul in care vestigiile trecutului si elementele naturii emana fiorul misterului si capata dimensiunile maretiei.

La Eminescu, peisajul nocturn, selenar, e constitutiv pentru aproape toate modalitatile liricii eminesciene. Noaptea cu luna e atmosfera iubirii romantice, e anotimpul vrajii erotice, asa cum o evoca nostalgic ,,Scrisoarea a IVa”:

Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,

Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceriuri zugraveste.

,,Arderea etapelor” si ,,amestecul varstelor” literare

Care e data de nastere a literaturii romantice sau – cu alte cuvinte – incepand de cand ivirea fenomenelor romantice inceteaza de a mai fi o exceptie si devine o regula ? Teoretic, raspunsul nu e greu de dat : din momentul in care se inmulteste considerabil numarul operelor structurate in sens romantic, iar sistemul dominat de ,,norme”, de tip neo-clasic, e inlocuit de un nou sistem de norme, anti-clasic sau a-clasic, care renoveaza principiile esteticii literare si subordoneaza creatia altor teluri.

La noi, romantismul nu-si anunta intrarea in scena printr-o declaratie de principii, care sa ne permita sa-i datam nasterea si sa-i clasificam pe contemporani in prieteni si adversari. El pare mai degraba sa forteze usile si, pana la 1840, nu e asumat de nimeni ca identitate artistica. E astfel caracteristic ca M. Kogalniceanu nu simte nevoia nici in 1837, nici in 1839, cand intreprinde detaliate treceri in revista ale miscarii culturale din Principate, destinate strainatatii, sa intrebuinteze vreodata apelativul ,,romantic”. Aceeasi reticenta (sau poate neintelegere) exista si la ,,Dacia literara”. În ciuda caracterului romantic al programului celebrei publicatii de la 1840 (originalitate, nationalism, istorism, ,,adevar”), termenul ,, romantic” ca atare nu e utilizat ca semn distinctiv sau macar ca o optiune literara plauzibila de nici unul dintre redactori. La fel, nici Heliade, care se slujeste de el, cand si cand, in deceniul al patrulea, nu-l aplica scriitorilor nostri.

Acest mod sfios si discret de a cobori in arena nu e lipsit de consecinte. Daca pretutindeni romantismul exista inca inainte de a-si face cunoscuta existenta, el se transforma, din clipa in care isi constientizeaza manifestarea, dintr-o miscare in stare de dispersiune si disponibilitate, intr-o ,,scoala” cu articole de crez, cu magistrii ce-i fixeaza strategia si doctori insarcinati sa vegheze la puritatea doctrinei. Cei ce-l imbratiseaza capata statutul de discipol. Ei devin, fara sa vrea, datorita coercitiei exercitate de institutionalizarea ,,modelului”, mai ,,romantici” decat ar fi avut intentia sau decat le comanda afinitatile sufletesti.

Dupa 1830, romantismul romanesc coexista adesea cu alte tipuri de modelaj artistic – si anume cu tipuri neo-clasice, preromantice, realist spontane, fie in contextul mai larg al miscarii literare, fie in cadrul operei aceluiasi scriitor.

O cauzam de o importanta considerabila, fiindca afecteaza insasi structura societatii noastre in momentul virajului istoric din jurul lui 1830, o constituie ceea ce s-a numit ,,arderea etapelor”. Într-o formulare simplificata si schematica, e vorba de conflictul dintre doua ritmuri de evolutie: unul – la care obliga incadrarea in lumea moderna, celalalt – pe care-l determina fixitatea relativa a formatiei intelectuale. În adevar, caracteristic fazei de recuperare in care intra societatea romaneasca de pe la 1780 inainte, atat de fructuoasa sub raportul progresului cunostintelor si a largirii orizontului intelectual, este ca asimilarea ,,noului” nu merge paralele cu eliminarea ,,vechiului”. De aceea, pana tarziu, dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea, vor dainui contraste bizare in institutii, moravuri, imbracaminte, suscitand nu o data uimirea calatorilor straini.

Pe plan literar, acest decalaj are drept consecinta amestecul varstelor si modelelor. Înainte ca o generatie sa-si dea masura, criteriile care ordoneaza creatia si gustul se schimba, incat ea devine anacronica, fara a fi iesit fizic din sincronie. Conachi, Iancu Vacarescu, Mumuleanu, reprezentativi pentru poezia deceniului al treilea, apar ca autori ,,vechi” in deceniul al patrulea, desi ei fac eforturi de modernizare. Tiparirea in volume a poeziilor lui Iancu Vacarescu, in 1843 si 1848, si a lui Conachi, la 1856, trece neobservata, in mijlocul indiferentei generale. Dar chiar autoritatea lui Heliade si Asachi incepe sa se stirbeasca dupa 1840, pentru a apune ci totul in deceniul al saselea.

Daca prelungim ancheta din planul creatiei in planul receptiei, intampinam aceeasi suprapunere de ,,nou” si ,,vechi”. Înca din vremea fanariotilor am constatat existenta unui public boieresc si carturaresc, amator de romane si gazete frantuzesti , dar stim ca dupa 1821, se afirma si un public modest, de mica burghezie periferica, aflat de-abia in stadiul alfabetizarii culturale, caruia i se adreseaza Anton Pann si literatura de colportaj. Cel dintai e europenizat si gata sa intampine inovatia romantica, cel de-al doilea inca infeudat si gata sa intampine inovatia romantica, cel de-al doilea inca infeudat traditiei si Orientului, nu atat ostil formelor noi ale artei, cat opac. Procesul de modernizare avanseaza desigur, dar, cel putin pana la 1859, mai repede ,,sus” decat ,,jos”, caci numai ,,sus” exista posibilitatea contractelor cu Apusul prin scoala, carti, voiaje, numai ,,sus” – vointa de emulare si mijloacele de a pune efectiv in concordanta stilul personal cu stilul epocii.

Coexistenta romantismului cu elemente de alta structura artistica se explica si prin stadiul de incipienta al miscarii literare din jurul lui 1830, dominata de imperative utilitare si nationale. Punerea la punct a instrumentului lingvistic, configurarea genurilor, experimentarea creatiei de tip beletristic absorbeau toate energiile. Problema era sa se scrie-importa mai putin in ce maniera - abordand tematica zilei, largind frontierele expresivitatii, dand ocazie energiilor somnolente sa iasa la iveala, ilustrand potentialul spiritual romanesc in fata lumii.

Pe de alta parte, pentru o cultura tanara, care trebuia sa refaca in putina vreme itinerariul spiritual al omenirii, consumand ,,succesiunea” curentelor si stilurilor ca ,,simultaneitate”, atitudinea deschisa fata de valorile culturale, indiferent de apartenenta lor de principiu estetic, constituia o necesitate imperioasa. Asachi exprima probabil o opinie comuna ,,indrumatorilor” scriind, in 1839, ca ,,omul literat”, inzestrat cu simtul frumosului si iubirea adevarului, ,,lasa capitelor celor marginite osteneala cea in zadar de a supune la aceeasi masura si forma toate talentele si toate haractirile”. Ridicandu-se impotriva unei false opozitii intre ,,les Anciens” et ,,les Moderner”, Asachi declara ca ,,omul literat” pretuieste si ,,armonia poeziilor lui Virgiliu, Tasso, Racine” si pe Tacit si pe Montesquieu si pe Fénelon. ,,Pentru el, fiescare adevar este o izbanda si fiescare capodopera, o placere”.

Antiteza clasic-romantic nu putea avea in asemenea conditii o valoare euristica. E, de altfel, o intrebare daca ea era inteleasa si altfel decat ca o polemica interesand doar literatura franceza. G. Oprescu scrie: ,,Diferenta pe care o simtim azi intre un fel si altul de literatura atunci ori se vedea mai putin, ori oamenii nu devenisera inca constienti de ea”. Aceasta diferenta, chiar de-ar fi fost clara pentru scriitorii dintre 1830-1840, nu raspundea intru nimic realitatilor noastre. Însa pentru oameni profund atasati ideii de regenerare nationala, precum Heliade, Kogalniceanu, Alexandrescu sau Negruzzi, dezbaterile estetice nu isi aveau rostul.

În alta ordine de idei, e limpede ca la noi, ca si in Italia, in Germania, mai peste tot in rasaritul si sud-estul Europei, clasicismul nu a ajuns sa sufoce creatia si nimeni n-a suferit de pe urma despotismului regulilor.

Nefiind stanjeniti de traditia unui clasicism rigid si nefiind impregnati de respectul sacru pentru normele pe care le edictase, scriitorii nostri il judeca fara ,,parti-pris” (fara subiectivitate). Ei cultiva fabula si epistola, genuri prin excelenta clasice, iar in teatru se indruma in mod firesc spre comedia de inspiratie moliereasca. Desi romantismul le satisface valentele interioare, constituind stadiul final al unei lungi evolutii, ei topesc in expresia noului lirism o anumita doza de rationalism, discursivitate si stilizare ornamentala.

Faptul ca Heliade se ocupa de popularizarea unor notiuni de teorie clasica si ca unul sau altul dintre ,,indrumatori” pare a face din ,,corectitudine”(in stil, limba, pastrarea cuviintei) secretul performantei literare, nu constituie reactii impotriva romantismului, ci actiuni de initiere a unui public total impreparat, caruia trebuia sa i se impartaseasca abecedarul scrisului artistic.

Dupa 1830, romantismul francez abandoneaza atitudinea elegiac-contemplativa, angajandu-se in lupta sociala si cochetand tot mai insistent cu ideea de revolutie si asmute impotriva adeptilor noii scoli furia elementelor conservative. E de aceea posibil ca pana la 1848 scriitorii nostri sa fi evitat pur si simplu sa-si atribuie denumirea de ,,romantic”, spre a nu da loc la suspiciuni si a nu-si complica munca.

Scriitori romantici romani

1. PREROMANTISMUL

Constantin (Costache) Negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor roman din perioada pașoptista. Negruzzi debuteaza cu traducerea poeziei Șalul negru, dupa Alexandr Pușkin. Apoi intreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo. Cea mai insemnata lucrare a sa in versuri este Aprodul Purice .

Operele in proza sunt imparțite in trei grupe, botezate cu titlul general de Pacatele tinerețelor (1857). În prima intra Amintirile din junețe, cateva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele in care intriga e bine condusa și plina de interes. Fiziologia provințialului reprezinta poate cea mai buna fiziologie scrisa in limba romana.Tot in aceasta grupa intra și povestea Toderica, jucatorul de carți (1844).

Dintre fragmentele care alcatuiesc grupa a doua, cea mai insemnata lucrare este Alexandru Lapușneanul, publicata in Dacia Literara in 1840, una din nuvelele de referința ale literaturii romane.

A treia grupa din scrierile lui Negruzzi o formeaza Scrisorile, peste 30 de bucați. În unele se gasesc observari critice și satirice asupra obiceiurilor societații; in alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), in alte amintiri personale sau povestiri din istoria țarii. Scrisorile au fost publicate antum in volumul Negru pe alb.

Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Pentru aceasta a tradus din franceza și a scris și lucrari originale - slabe ca intocmire dramatica, dar cu pasaje satirice hazlii: Carlanii, vodevil intr-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), in care iși propune sa ridiculizeze pe puriști și neologiști.

Mihail Kogalniceanu

Mihail Kogalniceanu (6 septembrie 1817 – 1 iulie, 1891) a fost un om politic de orientare liberala, avocat, istoric și publicist roman originar din Moldova care a devenit Prim-ministru al Romaniei la 11 octombrie 1863, dupa Unirea din 1859 a Principatelor Dunarene in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai tarziu a servit ca Ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literara, profesor al Academiei Mihaileane si  ideologul Revoluției de la 1848 in Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova. Politicianul a adoptat punctul de vedere care se afla in rezonanța cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform caruia legile trebuia sa se adapteze spiritului individual al națiunilor.

Kogalniceanu avea sa scrie mai tarziu cu mandrie ca a fost primul dintre studenții romani ai lui Ranke și a susținut ca, in conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoana care a folosit echivalentele moderne din limba franceza a cuvintelor „roman” și „Romania” („roumain” și „Roumanie”) inlocuind referirile la „moldovean” și „valah”, precum și variantele vechi folosite inaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi.

Familiarizandu-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogalniceanu și-a inceput munca la primele sale doua volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea in limba franceza Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens („Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunareni”, primul volum intr-o sinteza a Istoriei romane). Ambele au fost publicate pentru prima data in 1837 in Confederația Germana. 

În plus, el a scris o serie de studii despre literatura romana. El a publicat un numar mare de lucrari, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte carți și articole, inființand mai multe periodice: Alauta Romaneasca (1838), Foaea Sateasca a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literara (1840), Arhiva Romaneasca (1840), Calendar pentru Poporul Romanesc (1842), Propașirea (redenumit Foaie Științifica și Literara, 1844), și multe almanahuri. Dacia Literara și Foaie Științifica, care erau redactate impreuna cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost suprimate de autoritațile moldovene, care le-au considerat suspecte.

Împreuna cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrarile lui Dimitrie Cantemir care existau in acele timpuri, iar mai tarziu și-a cumparat propria tiparnița, cu care dorea sa tipareasca edițiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și Grigore Ureche (dupa mai multe intreruperi asociate cu opțiunile sale politice, proiectul a fost realizat in 1852).

Cu Dacia Literara, Kogalniceanu a inceput sa-și promoveze idealul romatic al „specificului național”, care va avea o mare influența asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare.  In 1845, adera la Societatea Studenților Romani impreuna cu Ghica, Balcescu și Rosetti, prezidata de poetul francez Alphonse de Lamartine. El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine, aderand la Francmasonerie, mai precis la loja denumita  L'Athénée des Étrangers . La sfarșitul calatoriei din 1846 din Spania, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum in franceza in care combina genul memorialistic, literatura de calatorie și istoriografia.

Dupa declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogalniceanu a fost prezent in prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției in Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat sa fie arestat. Manifestul sau, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor romani.

Kogalniceanu a trimis articole și revistei Bucovina, publicație a revoluționarilor romani din Austria. Dupa ce s-a retras din viața politica, Kogalniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Romane in 1868, a fost președinte al Academiei intre 1887 și 1889.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (iulie 1821, Bacau —august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician roman, membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului romanesc și a literaturii dramatice in Romania, personalitate marcanta a Moldovei și apoi a Romaniei de-a lungul intregului secol al XIX-lea. În 1838 apar primele incercari literare in limba franceza:  ZunarillaMarieLes brigandsLe petit rameauSerata. Împreuna cu Costache Negruzzi a facut o calatorie in Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantica Buchetiera de la Florența.

În 1840, impreuna cu Mihail Kogalniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a inceput activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatica insumeaza circa 2000 de pagini, ramanand cel mai rezistent compartiment al activitații sale literare și va constitui baza solida pe care se va dezvolta dramaturgia romaneasca in principalele sale direcții tehnice: comedia straina și drama istorica.

În 1844, impreuna cu Mihail Kogalniceanu și Ion Ghica scoate saptamanalul  Propașirea, in care poetul va publica versuri ce vor fi incluse in ciclul Doine și lacrimioare, iar in 11 ianuarie se reprezinta piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistența in dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Manjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se indragostește și careia, dupa moartea timpurie 1847, ii dedica poezia Steluța și apoi intreg ciclul de poezii Lacramioare. Dupa infrangerea mișcarii pașoptiste este exilat, din perioada exilului dateaza poeziile Adio Moldovei și Sentinela romana. În mai 1849 scrie primele cantecele comice (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și cateva scenete comice și muzicale.

În 1854 apare sub conducerea sa Romania literara, revista la care au colaborat C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, Al. Russo, dar și  Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu,

Al. Odobescu. În 1859 este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis in Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda in scopul recunoașterii Unirii. Primește Premiul Academiei pentru Literatura in 1881.

În 1843 apare, in Albina RomaneascaTatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lacramioare. Tot acum scrie poeziile Baba CloanțaStrungaDoinaHora, Crai nou.

În 1848 scrie poezia Catre romani, intitulata mai tarziu Deșteptarea Romaniei.

În 1850 publica in revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș,BlestemulȘerb saracMioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița in Iași. Aceasta va fi urmata de Chirița in provincie(1852), Chirița in voiagiu (1864) și Chirița in balon (1874).

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cantice batranești). Adunate și indreptate de d. V. Alecsandri. Tiparește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la SadaguraIașii in carnavalPeatra din casaChirița la IașiChirița in provincie.

În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și indreptate de V. Alecsandri, partea a II-a.  

În 1856 apare in Steaua Dunarii, revista lui Kogalniceanu, poezia Hora Unirii

În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei.

În 1874 publica Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o fresca sociala de dimensiuni considerabile. Tot in Convorbiri literare publica nuvela Calatorie in Africa.

În 1875 se editeaza Opere complete, cuprinzand Poezii (I-III) și Teatru (IV).

În 1876 se publica volumul Proza.

În 1877, odata cu poezia Balcanul și Carpatul incepe seria Ostașilor noștri.

În 1878 apare volumul Ostașii noștri, inchinat eroismului romanilor in razboiul din 1877.

În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende noua și Ostașii noștri.

În evoluția artistica a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei varste aflate in deplina corelație cu epoca plina de transformari prin care trece societatea romaneasca a acelor timpuri.

Debutul sau sta sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la FlorențaDoine și lacrimioare) dar și al unei necruțatoare critici a ridicolului social in piesa Iorgu de la Sadagura sau in ciclul 'Chirițelor'. Acest romantism tipic, caracteristic literaturii romane din perioada pașoptista, are in literatura lui Alecsandri cea mai inalta masura in Balta alba și in Deșteptarea Romaniei și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte pana dupa Unire.

O a doua etapa, așa-zisa de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa incepand cu prozele calatoriei in Africa și terminand cu expresia artistica matura din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapa il face sa revina spre teatru, cu o viziune in general romantica, viziune filtrata insa printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninatate a ințelegerii care il apropie de clasicism. Epoca in care traiește Alecsandri este fundamental romantica, dar fara indoiala ca a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicand așadar o conștiința și practica concreta), e o aventura la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene intr-o literatura cu alta evoluție culturala și istorica decat cele din vestul Europei.

Dupa 1840, cand psihologia romantica patrunde mai adanc, poetul incepe sa sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, in aceeași masura, sufera de teama de dezordine in lumea fizica și morala. Haosul ii provoaca viziuni negre. Langa senzația de axfisie și dorința de expansiune sta, mereu, un treaz sentiment al ordinei, sta voința (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a impaca elementele in <<sfada>>.(Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Romaneasca, p.11)

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprima inceputurilor poeziei romanești o configurație dialogica. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate in așa ziseleuniversuri compensative: revolta, erotica, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de alta parte tentația de a imprima acestei mișcari de emancipare o ordine, o coerența, care nu putea fi gasita decat in marile modele ale literaturii clasice, adica in incercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi in luciditatea interogarii lumii, in gustul contrastelor tragice nascute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele. Alecsandri incepe sa publice pasteluri in 1868, in diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de incercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscuta - in aceasta forma - numai in literatura romana, creata și dusa la celebritate de Alecsandri insuși, intr-un ciclu de versuri care i-a dat numele: 'Pasteluri', publicate in revista Convorbiri literare, in cea mai mare parte intre 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptiva a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natura, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcator al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care il lumineaza și-l insuflețesc mereu de alta viața, in alte nuanțe; pe de alta parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, incercand sa o apropie de trasaturile unei opere plastice. Pastelul este mai degraba un tablou realizat cu ajutorul limbajului (pastelul inseamna un desen in creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifesta preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat forma concreta unei tendințe care preexista in poezia romaneasca (gasim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetica: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evoca natura așa zis domestica, adica tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natura romantica, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca in marea poezie romantica, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptiva. Pastelurile devin in acest sens imnul plin de incredere adresat adevaratei țari, satului și adevaratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sanatatea morala. Melancolia romantica este inlocuita aici cu incredere in armonia naturala, cu o adevarata credința naturista (vezi poeziile dedicate primaverii: Privirea scoate aburi pe umedul pamant / Se-ntind carari uscate de-al adierii vant. Caldura patrunde in inimi și natura iese din amorțeala, sosesc cocorii din țarile calde, țaranii muncesc campul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorica romantica Despot-Voda. Premiera a avut loc in octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citita in cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflandu-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Voda. La Montpellier este premiat pentru poezia Cantecul gintei latine. Scrie feeria naționala Sanziana și Pepelea.

Începe sa lucreze in 1882 la piesa Fantana Blanduziei, pe care o va termina anul urmator. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fantana Blanduziei este reprezentata la Teatrul Național din București.

Scrie și citește in cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezinta drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat in Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se incheie cu o privire sintetica asupra operei lui Alecsandri:

„A lui lira multicolora a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru in mijlocia lui. În ce sta valoarea unica a lui Alecsandri? În aceasta totalitate a acțiunilor sale literare“.

Volume de teatru. Comedii

Chirița in Iași sau doua fete ș-o neneaca (1850)

Chirița in provinție (1855)

Chirița in voiagiu (1865)

Chirița in balon (1875)

Volume de poezie

Pasteluri, 1868

Poezii populare. Balade (Cantice batranești), 1852



Poezii populare. Balade adunate și indreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853

Doine și lacramioare, 1853

Proze

Istoria unui galben

Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența

Iașii in 1844

Un salon din Iași

Romanii și poezia lor

O primblare la munți

Borsec

Balta-alba

Calatorie in Africa.

Un episod din anul 1848

Drame

Cetatea Nemțului

Lipitorile satelor

Sgarcitul risipitor

Despot Voda, drama istorica

Fantana Blanduziei

Ovidiu

Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet roman, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.

În 1842, pe 15 mai  debuteaza in literatura cu poezia O fata tanara pe patul morții, publicata de I.H. Radulescu in Curierul de ambe sexe; poezia este scrisa in spiritul epocii, evocand moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice. În 1847 apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzand elegii, balade istorice și balada fantastica Mihnea și baba.

În 1848 editeaza revista Poporul suveran, „gazeta politica și literara“, la care colaboreaza Nicolae Balcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregatesc atmosfera revoluționara a momentului.

Întrucat revoluția burghezo-democratica a fost infranta, Bolintineanu este silit sa paraseasca țara impreuna cu alți conducatori ai mișcarii și se stabilește la Paris, unde va participa la activitațile politice și culturale ale exilului. În 1855, pe 16 iulie/16 octombrie in Romania literara a lui Alecsandri apare Manoil, roman național. Apare, sub ingrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și noua, structurat pe urmatoarele cicluri:

Elegii

Balade

Florile Bosforului

Epistole

Cantece

Poeme

În 1858  publica volumul Legende sau Basme naționale in versuri; apar Melodii romane și proza memorialistica și de voiaj Calatorii pe Dunare și in Bulgaria dar și Cantarea Romaniei, in versuri, toate tiparite la Tipografia Naționala a lui Iosif Romanov.

În 1861 apare volumul de satire Nemesis. Se publica volumul Legende noui; apare romanul Elena, roman original de datine politic și filosofic

În 1863 pentru a se intreține, incepe sa publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalitați istorice:

Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Voda cel Batran

Viața lui Ștefan Voda cel Mare

Viața lui Mihai Viteazul

Publica volumul Calatorii la romanii din Macedonia.

În 1865 se tiparește in doua volume intreaga producție poetica a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atat cunoscute cat și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

În 1866 in traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d'Orient, iar toamna publica o noua culegere de satire intitulata Eumenidele sau Satire politice.

În 1868 publica amplul poem de factura byroniana, Conrad: „Adevarat cantec de lebada inaintea caderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupeaza obsesiile și aprehensiunile autorului, insa decantate, trecute prin filtrul unei lucidați amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii () Destinul lui Conrad sta sub semnul nenorocului: e un exilat fara speranța, un bolnav incurabil, un indragostit rapus inainte de a-și implini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei “ (Paul Cornea). Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atat in proza cat și in versuri. Opera sa poetica cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile .

Legendele sunt poezii narative, dar cu un insemnat element liric (in felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate in cronicari (mai ales in Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate in versuri de o perfecta corectitudine, in care se vede multa simțire și o mare iubire de țara. Acestea l-au facut popular și multe din cugetarile exprimate intr-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des intrebuințate.

Florile Bosforului cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viața a cadanelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, targurile de sclave etc. Amorul și gelozia formeaza fondul mai tuturor acestor poezii, scrise intr-o limba foarte armonioasa. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, in care miraculosul joaca un rol insemnat, chiar daca sunt amestecate și personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea și Baba, a carui dezvoltare nu e destul de lamurita, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important in literatura noastra, care - ca și Grui Sanger, de Vasile Alecsandri - se poate pune alaturi de modelele de imprecațiuni din literaturile straine, cum e al Camiliei din Horaces ș. a.

Macedonele ne descriu frumusețile din țarile locuite de macedoneni și ne povestesc intamplari din viața lor. În general personajele sunt pastori și pastorițe. Cele mai insemnate: Romanele din Cavala - Samarina.

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspira au fost foarte prețuite. Din acestea fac parte: O fata tanara pe patul morții - Plangerile poetului roman - Scopul omului - Un tanar roman mort in strainatate și altele.

Grigore Alexandrescu 

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Targoviște - d. 25 noiembrie 1885, București) a fost un poet și fabulist roman. A debutat cu poezii publicate in Curierul Romanesc condus de Ion Heliade Radulescu. Poezia sa a fost influențata de ideile care au pregatit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai intai meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușita este Umbra lui Mircea. La Cozia (facuse o calatorie in Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).

E ultimul fabulist autentic din literatura romana, lasandu-ne vreo 40 de fabule, in care adevarul e mascat, din cauza cenzurii autoritaților (Cainele și cațelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului,Vulpea liberala, ș.a.).

Lui Alexandrescu ii revine meritul de a fi consacrat in literatura romana ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Opere:

Poezii (1842)

Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)

Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Memorial (1842)

Poezii (1938)

Ion Heliade-Radulescu 

Ion Heliade-Radulescu (n. 6 ianuarie 1802, Targoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost un scriitor, filolog și om politic roman, membru fondator al Academiei Romane și primul sau președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura romanaprepașoptista.  În 1827 apare Societatea literara, din initiativa sa si a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: raspandirea scolii romanesti, infiintarea unui teatru national, publicarea de gazete, de traduceri si de opere originale. Aici, Heliade citeste din traducerile sale din Lamartine.

Un an mai tarziu apare la Sibiu Gramatica Romaneasca, in care autorul se dovedeste un reformator la domeniul limbii; sustine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, imprumutarea neologismelor din latina si din limbile romanice.

La 8 aprilie 1829 apare Curierul romanesc, prima gazeta in limba romana din Principate. Cațiva ani mai tarziu este director al Scolii de muzica vocala, de declamatie si de literatura care avea rostul de a pregati actori profesionisti.

În 1836 isi aduna toate productia literara in volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Apare, in subredactia lui Heliade si a lui Florian Aaron, Muzeul National, supliment saptamanal al Curierului romanesc.

În 1846, Heliade propune planul unei 'biblioteci universale', menita sa inzestreze cultura noastra cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, intreprindere uriasa, ce depasea cu mult chiar puterile unei generatii, oricat de ambitioase.

Este autor a numeroase traduceri, imitatii si prelucrari din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron s.a). A militat pentru unificarea limbii romane literare (Gramatica romaneasca), 1828. Este membru fondator al Societatii Academice Romane (Academia Romana) si primul presedinte al acesteia (1867 - 1870).

Este un militant pentru drepturile omului fiind insa adeptul acțiunilor moderate de acest gen fiind impotriva revoluționarilor ultranaționaliști. Heliade domina o jumatate de secol de poezie romaneasca. Își face planuri mari, dar nu le duce la indeplinire. Încearca toate speciile genului liric, insa producțiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit inzestrat pentru poezia satirica și fabula. Și in proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru intre antiteze, prima schița romaneasca a unui sistem filozofic.

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu, nascut Tadeu Hijdeu, (n. 26 februarie  1838,  Cristinești,  Hotin, actualmente in Ucraina — d. 25 august 1907,Campina) a fost un scriitor și filolog roman din familia Hajdau, pionier in diferite ramuri ale filologiei și istoriei romanești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalitați ale culturii romane din toate timpurile.

Lucrarile beletristice ale lui Hasdeu, intre care drama Razvan și Vidra, dau impresia unei originalitați a gandirii, iar autorul divagheaza deseori purtat de erudiția sa profunda și imaginația vasta. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele citam una satirica, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut in Iași un proces legat de un fragment din aceasta nuvela, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat dupa ce s-a aparat singur in fața instanței. În urma acestui scandal ajunge in București in 1863, unde publica in semn de protest varianta cenzurata a nuvelei, intitulata Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetari profunde exprimate intr-o „forma dura” (dupa cum a considerat insuși autorul), versuri scrise in momente de suparare sau chiar de deznadejde: opera poetica a lui Hasdeu, care n-a avut un rasunet deosebit. El a caracterizat-o prin urmatoarele randuri:

O poezie neagra, o poezie dura,
O poezie de granit,
Mișcata de teroare și palpitand de ura,
Ca vocea ragușita pe patul de tortura
Cand o silaba spune un chin nemarginit.

Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu in Convorbiri literare și o broșura a lui Ion C. Massim. Cercetarile ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezinta interes de a fi citita nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.

2. EMINESCIANISMUL

Mihai Eminescu (nascut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet,prozator și jurnalist roman, socotit de cititorii romani și de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținand unui romantism literar relativ intarziat. În momentul in care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria naționala, careia a dorit chiar sa-i construiasca un Pantheon de voievozi, nostalgia regresiva pentru copilarie, melancolia și cultivarea starilor depresive, intoarcerea in natura etc., poezia europeana descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunaoara. Poetul avea o buna educație filosofica, opera sa poetica fiind influențata de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antica, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gindire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la indemnul lui Titu Maiorescu, cel care ii ceruse sa-și ia doctoratul in filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pina la urma) și de teoriile lui Hegel.

Radacina ideologica principala a gindirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figura marcanta a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales in perioada in care a lucrat la Timpul a reușit sa-i deranjeze pe cițiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru in epoca, „Ia mai opriți-l pe Eminescu asta!”. Publicistica eminesciana ofera cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epoca; in plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondena sau despre evenimente de mai mica importanța, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ in societatea politico-literara Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator [i] . A publicat primul sau poem la varsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat sa studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost daruite Academiei Romane de Titu Maiorescu, in ședinta din 25 ianuarie 1902 [ii] Eminescu a fost internat in 3 februarie 1889 la spitalul Marcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineața, poetul a murit in sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Romane.

Cea mai realista analiza psihologica a lui Eminescu i-o datoram lui I.L. Caragiale care dupa moartea poetului a publicat trei scurte articole pe aceasta tema: În Nirvana, Ironie și Doua note. Dupa parerea lui Caragiale trasatura cea mai caracteristica a lui Eminescu era faptul ca „avea un temperament de o excesiva neegalitate”. [iii] Viața lui Eminescu a fost o continua oscilare intre atitudini introvertite și extravertite. [iv]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; bland și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinența de pustnic, aci apoi lacom de placerile vieții; fugind de oameni și cautandu-i; nepasator ca un batran stoic și iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul intregii vieți dar mai ales dupa tragicul moment al declanșarii bolii sale, s-a ocupat de poezia sa in doua dintre articolele sale, Direcția noua in poezia și proza romaneasca(1872), in care va analiza doar citeva poezii publicate in revista Convorbiri literare pina in momentul tiparirii articolului, este vorba despre Venere și Madona, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior dupa moartea poetului asupra intregului set de poezii publicate antum in studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurta vreme dupa moartea sa prematura. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite in perioada in care poetul se ingrijea de sanatate, in strainatate, intr-un sanatoriu din Viena, asigurindu-l ca volumul sau de Poesii, editat de Socec in ediție princeps in 1883, se bucura de o buna recepție, fiind citit atit de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cit și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o alta admiratoare declarata a poetului, cea care a intervenit pe linga regele Carol I pentru a-i fi acordata distincția 'Bene merenti', refuzata totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a facut poetului in studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentueaza trasaturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visator rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind „seninatatea abstracta” [v]

„Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covarșitoare inteligența, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-și intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in perioadele bolnave declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui și fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le insușise și le avea pururea la indemana. În aceeași proporție tot ce era caz individual, intamplare externa, convenție sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obșteasca și chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii era indiferenta.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum iși amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestapanite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avanturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la cateva ore sau zile, pana la saptamani sau luni, in funcție de importanța intamplarilor, sau puteau fi chiar de mai lunga durata cand erau legate de evenimentele care i-au marcat viața in mod semnificativ, ca legatura cu Veronica, activitatea politica din timpul studenției, participarea la intalnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dam ca exemplu caracteristic acestor crize felul in care descrie el insuși accesele sale de gelozie. [vi]

„Tu trebuie sa știi, Veronica, ca pe cat te iubesc, tot așa – uneori – te urasc; te urasc fara cauza, fara cuvant, numai pentru ca-mi inchipuiesc ca razi cu altul, pentru care rasul tau nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea ca te-ar putea atinge altul, cand trupul tau e al meu exclusiv și fara impartașire. Te urasc uneori pentru ca te știu stapana pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urasc presupunand ca ai putea darui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decat departe de lume, unde sa n-am nici a te arata nimanui și liniștit nu aș fi decat inchizandu-te intr-o colivie, unde numai eu sa am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat in citeva texte cu caracter memorialistic atit amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cit și sarbatoarea consacrata serbarii de la Putna, organizata la propunerea societații 'Romaniei june', din care cei doi au facut parte in epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofica. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute in literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism inalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observind malițios cum ca creația sa ar aparține unui Romantism relativ intarziat, poetul fiind ușor desincronizat fața de Occident, care strabatea in acei ani tranziția catre Modernism. În momentul in care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria naționala, careia a dorit chiar sa-i construiasca un Pantheon de voievozi, mai ales in fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit intr-o poezie postuma, Carțile, 'prieten drag al sufletului meu', nostalgia regresiva pentru copilarie, melancolia și cultivarea starilor depresive, intoarcerea in natura, etc., poezia europeana descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunaoara. Poetul avea o buna educație filosofica, opera sa poetica a fost influențata de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antica, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gindire ale Romantismului, in special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voința și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului sau Critica rațiunii pure, iar la indemnul lui Titu Maiorescu, cel care ii ceruse sa-și ia doctoratul in filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pina la urma, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest inalt conținut filosofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof roman din perioada interbelica și apoi postbelica l-a denumit pe buna dreptate omul deplin al culturii romane. Pe plan poetic sau in opera sa in proza Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul 'florii albastre', de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul, etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiana, citise Rig-Veda in traducerea germana, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluata din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului sau Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise in limba germana s-au pastrat in caietele ramase de la poet și sunt studiate de specialiștii in opera sa, denumiți in mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politica, filosofie, drept, egiptologie, medicina legala, etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reincarnarii, care a stat la radacina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteana, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinarile sale a adunat o insemnata biblioteca de carți vechi, in alfabet chirilic, de carți populare, cu care dorea sa alcatuiasca o chrestomație a culturii nostre stravechi, dupa moartea sa ele au intrat in arhiva Academiei Romane și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populara a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme in metrica poeziei populare, a cules cintece de petrecere sau basme, carora le-a adaugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafarul, poemul sau cel mai cunoscut, o quintesența a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorica, de basmul popular 'Fata in gradina de aur', publicat de Richard Kunisch, un calator prin Țarile Romane, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații intr-o carte de-a sa de calatorie, editata in limba germana in 1861.

Eminescu la Junimea din Iași

Eminescu a fost un membru foarte activ al societații politico-literara Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. [vii]A publicat primul sau poem la varsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat sa studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost daruite Academiei Romane de Titu Maiorescu, in ședinta din 25 ianuarie 1902. [viii]

Activitatea de jurnalist politic

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a inceput in vara anului 1876, nevoit sa o practice din cauza schimbarilor prilejuite de caderea guvernului conservator. Pana atunci el fusese revizor școlar in județele Iași și Vaslui, funcție obținuta cu sprijinul ministrului conservator al invațamantului, Titu Maiorescu. Imediat dupa preluarea conducerii ministerului de catre liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflata atunci in proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat in octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a ramas in urmatorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de imprejurari, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care sa-și caștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politica, așa cum iși propusese.

„Parerea mea individuala, in care nu oblig pe nimeni de-a crede, e ca politica ce se face azi in Romania și dintr-o parte și dintr-alta e o politica necoapta, caci pentru adevarata și deplina ințelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele țarii e creșterea morala a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea intai, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el insuși.[ix]

Pentru Eminescu legea suprema in politica era conservarea naționalitații și intarirea statului național:

„ … toate dispozițiile cate ating viața juridica și economica a nației trebuie sa rezulte inainte de toate din suprema lege a conservarii naționalitații și a țarii, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar daca și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formeaza masca și pretextul sub care apusul se lupta cu toate civilizațiile ramase indarat sau eterogene.” [x]

De aceea o politica eficienta putea fi realizata numai ținand seama „de calitațile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea sa constranga cetațenii de alta etnie sa devina romani sau sa-i excluda din viața publica. Ceea ce iși dorea era ca interesul național sa fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, intemeiați pe vorbele batranului Matei Basarab e ca țara este, in linia intaia, elemental național și ca e scris in cartea veacurilor ca acest element sa determine soarta și caracterul acestui stat.” [xi]

Publicistica lui Eminescu acopera perioada Razboiului de Independența, a proclamarii independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe langa aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat in articolele sale de toate problemele societații romanești din acea vreme: rascumpararea cailor ferate, noua constituție și legea electorala, bugetul, inființarea Bancii Naționale, darile, inamovibilitatea magistraților, politica externa, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemica continua dusa cu ziarele liberale și in principal cu Romanul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflandu-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetica eminesciana a fost divizata de destinul poetului in doua secțiuni, prima, cea antuma a fost publicata in timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp inainte ca mintea acestuia sa se intunece in 1880. Cea mai mare parte a creației sale a ramas in manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Romane, unde au fost folosite inițial de Perpesscius pentru ediția critica, inițiata in 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizata abia in anul 2000. Manuscrisele au ramas multa vreme nefolosite, criticii au considerat ca ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editari. Criticul literar care le-a pus intr-o lumina cu totul speciala a fost George Calinescu, cel care iși va susține doctoratul in literatura pornind de la nuvela postuma Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea intregii opere in magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu in patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatura și Arta, in perioada 1934-1936.

Dupa schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurata, in manualele școlare au patruns doar citeva texte, printre ele poezia 'Împarat și proletar', iar poezia lui a fost redusa la o suprafața foarte mica și inlocuita de poetica poeziei proletcultiste, specifica acelei epoci de trista amintire. Exegeza eminesciana a revenit la nivelul ei abia dupa 1965 prin citeva momente semnificative, trebuind menționate in acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adaugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu,Perpessicius, Dumitru Caracostea, etc.

Un moment semnificativ al contestarii poetului de catre un grup de critici literari consacrați, din care faceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cartarescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un numar de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numarul, redactorul Cezar Paul-Badescu, Razvan Radulescu,T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei 'Dilema', care a stirnit o reacție foarte puternica a lumii culturale romanești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Badescu intr-o antologie intitulata 'Cazul Eminescu'. Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adaugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, cum ar fi Partidul Romania Mare, sau a unor personalitați culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucura de un cult foarte special.

'În universul operei, proza se arata ca o densa complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, in numeroase feluri, o duce mai departe și o explica. Ne intrebam adesea cum s-ar ințelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciana daca n-ar interveni paginile cu motivari ample și coerente adanc din Geniu pustiu ori Sarmanul Dionis? Sau cum s-ar patrunde in lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fara elucidarile filosofice din Sarmanul Dionis? Trecerile de la o ipostaza filosofica la alta, modificarile in concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gandul filosofic și ideea mito-poetica sau imagine se limpezesc numai luminate de proza, care ofera adesea și valori estetice de mana intai.' (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultura și creație)

'Eminescu este un povestitor fantastic caruia i se impune nu observarea realitații, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificații adanci. Nimeni inaintea lui Eminescu și nimeni dupa el n-a reușit mai bine in acea pictura fantastica a realitații care amintește de arta unui William Blake.' (Tudor Vianu)

Idei dominante

Nu mai trebuie demonstrat ca poezia romaneasca a luat cunostinta de sine in momentul in care, procedand la evaluarea globala a traditiei orale si scrise, prin pana celui mai cultivat poet roman: Mihai Eminescu, si-a modulat intensitatile si frecventele potrivit unui adanc sentiment al vietii universale.

Obsesia dominantelor este proprie atat ziaristului, cat si poetului. Constantin Ciopraga sublinia intr-un eseu ca ,,identitatea artistului cu sine, deplina, nu contrazice deloc aspiratiile gazetarului spre o ordine etico-sociala cristalina” , incat hiperbolizarea, fabulosul, mitizarea apar ca ,,elemente ale unei nostalgii perfectioniste, pe care le-ar vrea consonante veacului sau”.

Temeiuri teoretice

,,Raportul poetului cu spiritul popular” este un laitmotiv al gandirii lui Eminescu. Ceea ce apare sigur, din intamplarile vietii ca si din paginile cu caracter teoretic, este asezarea unor idei ale culturii europene pe un teren sufletesc extrem de fecund, continand adanci filoane ale spiritualitatii autohtone.

În amintirile sale ,,fugare” Mite Kremnitz povesteste cum, la putin timp dupa ce il cunoaste, incearca sa confrunte impresiile din auzite despre poetul melancolic, pesimist, retras cel mai adesea intr-o lume a idealului, cu imaginea omului in intimitate: ,, Vorbea cu ochii jumatate inchisi despre calitatea unui vin de Dragasani, asa ca nu simteam nimic din melancolia sa: rasese mult si povestise glume din viata taraneasca cu mare pofta În alta zi, citind povesti de Creanga, manifesta ,,o bucurie copilareasca,, . În afara de autenticitatea si sanatatea ruralului [xii], Eminescu identificase in prietenul sau humulestean excelenta spiritului popular romanesc, precum si oglinda fidela a propriei nazuinte de regasire in ,,germenele fundamental unic” ce confera unui popor dreptul de existenta istorica. Mediul din care se ridicase poetul insusi tinea de mentalitatea traditionala, reprezentata de creatia orala, de cartile populare si manuscrisele ori tipariturile vechi.

Eminescu se confunda cu insusi ,,geniul neamului romanesc, pururea avand in minte trecutul intreg” . Relatia parte-intreg este o tema preferata de numerosi romantici, dar fiecare, deci si Eminescu, o dezvolta in felul sau, in functie de caratele propriului talent si ale culturii careia ii apartine. În timpul studiilor la Viena, poetul noteaza acest gand al lui Blaise Pascal:

,,Sirul oamenilor ar putea fi considerat in toate timpurile si in toate locurile, ca un singur om care ar invata necontenit,, [xiii]. Un om e un sir nesfarsit de oameni, reia poetul in nuvela Sarmanul Dionis, ca si in poemul Împarat si proletar. Asadar, se poate vedea cum un gand vechi isi amplifica sensul in cugetarea lui Eminescu. Între notiunile de baza se stabilesc relatii noi, cu iradieri convergente: om comun-geniu; individ-umanitate; geniu-geniu. Omul comun se recunoaste in biografia geniului; cugetarile ,,organice” ale unui geniu pot coincide cu ale altuia, desi ,, poate nici nu s-au citit” ; in fine, individul, fie obisnuit, fie genial, tinde sa se confunde cu umanitatea, deoarece exista un ,,acelasi om care traieste in toti”.

Pentru a defini raportul general-particular in istoria umanitatii, Eminescu abstrage arhetipul si il proiecteaza intr-un prezent etern. De fapt, poetul nu se refera la arhetip, ci la arheu, ,,acel el sau eu care-n toate schimbarile din lumi ar dori sa ramaie tot el”, sau ,,unul si acelasi princip de viata (care) incolteste in mii si mii de flori” , ,,unul si acelas punctum saliens care apare in mii de oameni” [xiv]. Poetul roman este retinut nu atat de idealul atingerii Realitatii supreme, cat de reprezentarea, pe baza legilor proprii stiintelor naturii, a diversitatii lumii in spatiu si a continuitatii ei in timp, ceea ce, la scara individului, apare ca ,, vecinica goana dupa ceva necunoscut”, ,, aviditatea de a afla raspunsul unei intrebari curioase” [xv]. Aceasta aspiratie etern umana vizeaza realizarea echilibrului intre arheu si forma efemera, armonia dintre fiinta si aparitie. Deziderat posibil numai in vis, prin anularea spatiului si timpului si intuirea ,,entitatii abstracte” (C. Noica).

,,Cosmicizarea” eului cunoscator, derivata dintr-un principiu al dinamicii (actiune-reactiune), coexista, in gandirea lui Eminescu, cu necesitatea raportarii stricte la spatiu si timp. Mircea Eliade: ,,Poate ca in aceasta <<coexistenta a contrariilor>> sta cheia cu care am putea descifra enigma lui Eminescu: faptul ca acest <<pesimist>> in filosofia lui teoretica era atat de <<optimist>> cand interpreta istoria si politica romaneasca; faptul ca acest <<traditionalist>> era insetat de culturile occidentale si extrem orientale; faptul ca acest <<conservator>> a infaptuit cea mai radicala <<revolutie>> lingvistica, fundand in buna parte poetica romana moderna()”.

C. Noica: ,, Este in el o dubla natura de ganditor, cu o fata care-l trimitea nestapanit la problemele ultime, unde nu incape loc decat pentru elegia marii poezii, si o fata intoarsa spre lumea reala care-i trezea interesul pentru concret, pentru limba si limbi, pentru dramaticele realitatii economice ale vietii oamenilor, pana si pentru statistica,”[xvi]

Poetul nu absolutizeaza conditia de geniu, fie el bard, cantaret, profet, etc., deoarece

,, in fiece organism omenesc sunt potente coardele omenesti intregi” , iar treptele reprezentarilor sunt infinite. Eminescu, marele ezitant (sau ,,ticait” cum se autocaracterizeaza intr-o scrisoare catre Maiorescu), a dat numai cu greu solutii ultime, adica tiparite, gandirii sale artistice si filosofice. Departe de a marturisi doar o nota sufleteasca, ezitarea poetului isi are izvorul in constiinta perspectivei nesfarsite a actului creator, a luptei miilor de volume ,,virtualiter” prezente, mereu gata fiecare de a iesi ,, de sub suprafata lumei”. Adanca framantare de idei din cele trei variante ale poemului Mureseanu dovedesc, de asemenea, cat de prudenta si complicata este cumularea de sensuri in imaginea unica ce ar putea potoli ,,adanca sete-a formelor perfecte” a poemului covarsit de responsabilitatea pe care i-o inspira participarea la demersul creator al tuturor generatiilor anterioare.

,,Poetul de ocazie” (nu ocazional!) este extrem de parcimonios in a oferi arheilor ,,ocazia” aparitiei in forma sensibila (gandiri si imagini) preferabila fiind ,,gradina inflorita a inchipuirilor” , adica lumea virtualitatii pure, deoarece ,,numarul formelor in natura este marginit”, in consecinta, si riscul imperfectiunilor- crescut. ,,Formele” alcatuiesc cercul strampt pe care Hyperion il contempla de la mare departare, regretand caldura-i seducatoare, cum se intelege din cunoscutul vers final al poemului: ,,Nemuritor si rece”, cu sensul de ,,nemuritor, dar rece”. Mult-discutata izolare a Luceafarului nu trebuie interpretata doar ca o negare orgolioasa a ,,norocului” , ci ca moment al repetatei intoarceri in sine, spre identificarea propriei esente, cum o spun si versurile finale ale poeziei De vorbiti ma fac ca

n-aud : ,, E menirea-mi: adevarul/ Numa-n inima sa-l caut”.

Semnele echilibrului

Conform viziunii integratoare a lui Eminescu, legile fizicii actioneaza si in planul vietii sociale: ,, Se-ntelege ca oamenii cari au o singura vointa au totodata un singur punct de gravitate. Cu cat mai multi oameni vor avea una si aceeasi vointa, cu atat si cantitatea de putere aplicata intr-un punct va fi mai mare”[xvii]. Geometria, egiptologia si fizica vin astfel sa sutina imperativul moral al identificarii insului cu etnia, al racordarii fortei lui de creatie la suma energiei nationale, incat efectul sa fie de maxima amplitudine si eficienta. Cine mai crede in pesimismul eminescian va trebui sa analizeze ideea mortii (ca idee poetica) sub incidenta unor legi ale stiintelor ce l-au atras de timpuriu: fizica, astronomia, biologia etc. ,,Intrarea-mi in vecinicul repaos” implica regasirea echilibrului intre energia individuala si aceea universala, intre forte tinzand spre compunerea sensurilor. Din rezumatul lui Eminescu , in ,,Timpul” , la o conferinta a lui Maiorescu: ,, A zice ca aceasta (moartea n.n) este o lege fara scop nici rezultat, o nefericire, este a nega viata() În epoca noastra mai cu seama, care are multa inclinare spre scepticism si pesimism, trebuie sa cautam ratiunea de a fi a acestei legi”.

O alta idee originala eminesciana este ca actiunea individului trebuie in intregime subordonata idealului national, al carui caracter istoric este definit in termeni hegelieni: Este ascuns in fiecare secol din viata unui popor complesul de cugetari cari formeaza idealul lui, cum in samburele de ghinda e cuprinsa ideea intregului,,[xviii]

Teme si motive in universul poetic eminescian

Universul poetic eminescian sta sub semnul sfericitatii. Teme si motive, mituri, modele literare, sintagme poetice, metafore esentiale, teorii filosofice, idei stiintifice se asaza intr-un perfect echilibru, creand un camp imaginar al marilor simetrii, in care toate elementele componente sunt supuse circularitatii, corespondentelor depline.

Supratema timpului. E tema cea mai cuprinzatoare, integratoare, a universului poetic eminescian. De la ea porneste marea geneza a operei si la ea se intoarce fiecare detaliu, aici se revarsa toate semnificatiile majore ale temelor subsumate, ale marilor viziuni poetice. Timpul, ca materialitate a succesiunii si a simultaneitatii, ca timp cosmic, atomic, biologic, dar si ca mare mister al trairilor subiective, guverneaza existenta universala, infinitul mare si infinitul mic, unificand, dirijand, prin simetrie, toate procesele, toate metamorfozele.

Geniul. Temei timpului i se suprapune perfect marea tema a geniului, cel care creeaza timpul si il stapaneste (geniul suprem, demiurgic, Dumnezeu), cel ce incearca, fara succes, sa-l schimbe, si, in al treilea rand, in ipostaza umana, cel care il gandeste, il reprezinta in mari viziuni cosmogonice, incercand sa-i deylege marile mistere, batranul dascal sau poetul romantic.

Cosmogonia. Poemul cosmogonic „Scrisoarea I” cuprinde marile viziuni eminesciene asupra spatiului si timpului cosmic, asupra nasterii si stingerii lumilor, prelucrand poetic mari mituri ale omenirii, dar anticipand si teorii foarte moderne din fizica secolului XX. Mitul creatiei, preluat din „Imnul creatiunii” din „Rig-Veda”, se suprapune peste imaginea moderna a Big-Bang-ului initial, a marii explozii care a proiectat lumile in spatiu pana la un punct inertial, dupa care urmeaza prabusirea catre punctul genuin, contragerea in neantul primar, antrenand anularea spatiului si a timpului: „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie”.

Sociogonia. Nasterea si evolutia societatilor umane urmeaza aceeasi linie temporala ireversibila, cu fenomene entropice, din poemele cosmogonice. Tema sociogonica eminesciana se sustine prin motive poetice de mare efect si cu larga circulatie in literatura lumii.

Tema ruinelor. Frecventata de romantici, mai mult ca filosofare, ca lamentare a omului pe pietrele timpului, tema este extinsa in poezia eminesciana la scara universala. „Memento mori” apartine astfel prin excelenta viziunii ruinistice asupra lumii, in corespondenta cu finalul „Scrisorii I”. Prin tema ruinelor sublimata mitic si impinsa pana la ultimele consecinte, Eminescu duce la apogeu un motiv romantic de cea mai larga circulatie.

Istoria. Eminescu identifica timpul istoric in lumea mitica a Daciei preistorice, pe care isi intemeiaza mithosul national. Dacia este, in poezia lui Eminescu, imaginea ideala a statului arhaic, natural, generator de sacralitate. Mitul Daciei este cea mai frumoasa reprezentare metaforica a istoriei nationale, in care intregul peisaj se converteste in motive si simboluri ale permanentei.

Natura. Creatia divina, urmata in plan secund de cea poetica, cu atat mai mult a poetului romantic, presupune, in ultima instanta, prin secventializare temporala si multiplicitate a formelor, materializarea universului. Motivele, simbolurile esentiale ale cosmicului sunt: stelele intrupare a spiritului universa, care exercita atractia ascensionala, dar si expresie a destinului uman, protejat de „stele cu noroc”; luna, cu o simbolistica bogata, prin reflectare in elementele telurice, apa, argint, zapada; cerul; domul uranic.

Erosul. În poezia eminesciana sunt ilustrate cele mai sugestive ipostaze ale manifestarii sentimentului erotic. Mai intai, in sensul fundamental exprimat mai sus, iubirea „ca rit de reintegrare in pierduta armonie cosmica” (Ioana Em. Petrescu), indeosebi in idile, prin somnul indragostitilor in mijlocul unei naturi erotomorfe, paradiziace, pierduti pe cai neumblate, cuprinsi de starea de „farmec” a timpului ce si-a oprit trecerea, similar timpului primordial. Eminescu ilustreaza si iubirea demonica, derivata din temele neguroase ale romantismului european, prin mitul strigoiului, intalnit in „Strigoii”, in „Sarmis”, in unele proiecte ramase neterminate, cu sorginte in balada „Lenore” a germanului Gottfriend August Bürger.

Natura, supremul dascal

Radacinile gandirii poetice a lui Eminescu merg in profunzime, atingand filoane ale mentalitatii caracteristice artei indoeuropene, cu elementele ei specifice: simbolismul solar, cultul vegetatiei, paralelismul cosmetic-omenesc, reducerea realului la principii opuse in mitologie, religie, etica, folclor. Întreaga sa creatie este rezultatul unui suprem efort de sinteza a datelor de cultura clasica si moderna; totodata, vocea poetului se distinge pe un fundal mitic stravechi, autohton si universal.

Unul dintre arhetipurile romantismului, relevat prin mijlocirea literaturii populare, este natura[xix]. Cartea naturii contine cheia pentru descifrarea intregii existente cosmice. ,,Citirea” ei este cu precadere un act instinctiv, opus demersului mintii, socotita un fel de ,,advocatus diaboli” (Cezara). Motivul silvan este dominant si in creatia eminesciana. Chemarea padurii, reproiectia unor stari de vis si melancolie in intimitatea ei materna, personificarile codrului, multiplele simbolizari ale arborelui( tei, salcam, fag, plop, stejar, salcie) sunt doar cateva elemente ce plaseaza gandirea poetica a lui Eminescu in cadrele naturiste ale spiritualitatii romanesti traditionale, mostenite, probabil, de la daci.

Literatura populara este, in gandirea romantica, o izbucnire libera, naturala a spiritului, ramas strain formelor moderne de alienare ale fiintei prin limbaj. ,,Nebuni suntem cu totii, natura-i inteleapta” (Icoana si privaz) exclama poetul ingrijorat de indepartarea omului contemporan de ,,a naturii sfanta limba” .

Cunoscatorul folclorului romanesc este interesat si de etinologie in general, cum o dovedeste rezumatul unei conferinte a lui Vasile Conta, tinuta in cadrul ,,prelectiunilor” Jumimii [xx] Prin urmare, prezenta vegetalului ca simbol fundamental al existentei nu mai poate fi pusa doar pe seama influentelor romantice. Tanarul interesat de viata poporului sub toate aspectele va fi observat rolul bradului in ritualul nuntii ori al inmormantarii, in constructii si la serbarea Anului Nou. Pasionandu-se de vechi religii si mitologii, in care

,, Arborele langa un izvor sau langa o fantana este o imagine exemplara a Paradisului” [xxi] , el a putut pastra, mai ales in erotica, sugestia unui decor paradisiac, daca nu chiar si de basm romanesc:    ,, Dar prin codri ea patrunde
Linga teiul vechi și sfint,
Ce cu flori pin-in pamint
Un izvor vrajit ascunde.” (Povestea codrului)

,,În mijloc de codru-ajunse
Langa teiul nalt si vechi.
Unde-izvorul cel de vraja
Suna dulce in urechi.”    (Fat-Frumos din tei)

,, Ne-om culca langa isvorul
Ce rasare sub un tei”    (Povestea codrului)

Padurea si izvoarele fac sa vibreze si sufletul poetului:

,,Draga mi-i padurea verde,
Unde pasul ti se pierde,
Prin lastari de iarba verde;
Dragi imi sunt izvoarele,
Luna si cu Soarele.”

Teiul, plopul, fagul, bradul, salcamul, nucul sunt arborii cel mai des invocati in lirica sa. Prezenta obsesiva a apei (izvor, rau, parau, lac, mare) si a codrului, a copacului in lirica eminesciana pe de o parte, si, pe de alta parte, dialogul cu arborii si cu apele al poetului sunt fenomene paralele, se circumscriu aceluiasi cadru general. Apa este la Eminescu simbol al timpului, ritmant fie chemarea erosului: ,,Apele plang clar izvorand din fantane; / Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine” (Sara pe deal) , fie dorinta ancestrala de reinscriere in procesul devenirii cosmice: ,,Mormantul sa ni-l sape la margine de rau/ () Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu” (O, mama..). Moartea inteleasa ca un somn in natura trebuie sa se intample la marginea marii ( Mai am un singur dor), dar in umbra teiului, ca semn al vitalitatii ce se perpetueaza ciclic.

Teiul (ori salcamul, plopul) si apa se constituie intr-un fel de ,,templu” al dragostei in poezia lui Eminescu. Iubirea apare deseori ca modalitate subtila de reintoarcere in natura, in miezul intim, nepervertit al existentului. Scenariul erotic respecta de obicei schema traditionala din folclor: Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana. Eroul calare o elibereaza pe fata claustrata in castelul zmeului ori, in poemul Fat-frumos din tei, condamnata la recluziune intre zidurile manastiri. Desi mediul preferat al intalnirii este padurea, lacul, liricii eminesciene nu-i este proprie viziunea paradisiaca de esenta neoplatonica, cu frumoasa (bella donna) aparand dintre flori, ca o promisiune a dragostei desavarsite ( in Renasterea italiana). Cadrul natural, in care se aude cel mai bine chemarea lui Eros, estompeaza posibile tendinte spiritualiste, de influenta livreasca, dar exercita si o cenzura asupra reflexelor de senzualitate, modulate de aspiratia spre deplina armonizare cu starile cosmice.

Este un loc comnu al esteticii contemporane ideea producerii imaginilor poetice de natura, natura naturans. Orice simbol este ,, o imagine frurnizata de natura insasi” [xxii]. Natura ,,a vorbit,, mai intai subconstientului, izvor de arhetipuri (Jung) sau mitologeme. Obiect al artei si al meditatiei estetice devine, la modul planetar, in romantism.

Eminescu, ia cunostinta de speculatia filosofica despre natura la cursul profesorului Eduard Zeller, conform caietului studentesc datat 1873: ,,antiteza dintre om si natura” ;

,, Raportul dintre natura si arte in propria fantezie, ”; ,,Activitatea estetica este o bucata de natura sublimata- se-nnobileaza, ”; ,,Noi suntem din firea ei si ea din firea noastra,,[xxiii]

În citatele de mai sus transpare ceva din Hegel si mai mult din Kant, ca tentativa de restaurare a echilibrului dintre natura si libertate, sensibilitate si inteligenta. Se observa premisele conceptiei eminesciene despre natura, careia i se subsumeaza si parerile privind poezia populara ca forma a ,,simtirii nemijlocite”. Îndreptandu-si efortul intelectual spre ,,descifrarea” existentului in totalitate, Eminescu ,,intreaba” concomitent natura, arta, stiinta, filosofia. Poetul pune semnul egal intre numen si fenomen, absolutizand miscarea, dynamis-ul aristotelic. De aceea ,,frumusetea consista” nu ,,in proportie de forme” , ci ,,in proportie de miscari. Frumuseti moarte sunt cele in proportie de forme, frumuseti vii sunt cele in proportie de miscari”- Doar cea din urma tinteste ,,starea de echilibru – fericirea” [xxiv]. S-a observat ca in versurile sale predomina verbul, miscarea cadentata, elementele ce evoca ritmul: apa, norii, vantul, valul, frunzele, crengile, etc.

Eminescu s-a indreptat deopotriva sper valorile Clasicismului antic, ale Renasterii si ale Romantismului, ca si spre folclorul romanesc, ,,primul nostru clasicism”[xxv]

Modelul folcloric impune lui Eminescu sub aspect formal si, nu in ultimul rand, in sensul eticului. Mult comentata nota de senzualitate a personajului feminin din opera sa se inscrie in obisnuinta straveche a exaltarii feminitatii ca semn de fertilitate a naturii insasi. Pe chipul inundat de roseata emotiei, a bucuriei si a sperantei se revarsa o lumina morala izvorand din acceptarea libera a legitatilor naturale. Frumosul se transforma la Eminescu intr-o categorie etica [xxvi]. La semnul de bucurie a dragostei se asociaza umbra unui gand, chemarea sper dincolo. Astfel apare ideea de destin. Ea nu se inscrie sub zodia tragicului, dar nici nu admite vreo rezolvare artificiala ce ar putea sa zdruncine natura din temeiurile sale. Drama izvoraste nu din constiinta damnarii la ratacire in spatii predestinate, ci din imposibilitatea cuprinderii ,,norocului” in timp, in ,,clipele starii pe loc” . Este un gen de ,,sedentarism” spiritual cu largi rezonante, din poezia populara pana la Eminescu: ,,Iar noi locului ne tinem/ Cum am fost asa ramanem” . Versurile completeaza discursul Demiurgului din Luceafarul: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte” Clipa si locul se definesc drept repere fundamentale ale existentei umane, reclamand stabilitatea si echilibrul proprii naturii insesi.



,,Antitezele sunt viata”

Ideea luptei dintre ,,lumina si intuneric” , intre libertate si sclavie, intre libera ierarhie a luminii si egalitatea stupida a intunericului”[xxvii] il preocupa, mai mult decat inaintasii sai, pe Eminescu. Iubirea ca ,,patima dulce si amara” o descoperea, probabil, si prin scrierile lui C. Negruzzi (Zoe). Lecturile filosofice au accentuat inclinatia poetului spre gandirea intemeiata pe opozitii de termeni, idei si concepte, epitete, simboluri. ,,Antitezele sunt viata” - nota el in marginea titlului dramei lui Hasdeu, ,,Razvan si Vidra” .

,, Pesimismul” si ,,optimismul” , mult disputatele concepte ale exegezei eminesciene dintr-o lunga perioada, par sa se inscrie in aceeasi ordine, a existentei contrariilor, proiectate insa in timpul interior al eului profund: ,, Dupa bucurie nemasurata vine neaparat- urma a fapturei firii omenesti- intristarea (). Cine-i accesibil de patimi puternice stie ca-n mijlocul bucuriei mari se amesteca un fel de rea dispunere”. ,,Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie- iata schimbarile perpetue din sufletul romanesc modern,, - noteaza, baudelairian, Eminescu”[xxviii]

Starea conflictuala din interiorul poeticii eminesciene ( ,,De ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi?” , ,, Ah, de cate ori voit-am/ Ca sa spanzur lira-n cui”) are drept rezultat cautarea dramatica a unei medieri intre idei ori realitati contrare, prin abandonarea intr-o melancolie specifica:

,,() Dar atuncea, greeri, șoareci,
Cu ușor-maruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iara ea se face vers.”(Singuratate)

Tema timpului, obsedanta la Eminescu, ia infatisari nictomorfe, ca in mituri si legende. Versul ,, Timpul mort si-ntinde trupul si devinde vesnicie” (Scrisoarea I) trimite la simbolul saurian si acvatic din diferite mitologii, balaurul ca arhetip al fiarei devoratoare, al apei si al mortii[xxix], trei reprezentari convergente pentru timp, temporalitate. Valurile, izvorul, raul, (Vecinic este numai raul: raul este Demiurg” - Scrisoarea IV), parul femeii lung si onduland (Floare albastra), luna ( ,,Luna tu, stapan-a marii, pe a bolta lumii luneci” - Scrisoarea I), sunt alte simboluri ale timpului. Jalea eminesciana, apare ca sublimare (,,eufemizare”, ar spune Gilbert Durand) a terorii timpului, resimtita candva de popoarele cultului solar in amugul fiecarei zile.

,,Regimul diurn” este prin excelanta un ,,regim al antitezei” , ,,al separarii, al dihotomiei, al transcendentei”[xxx]. În reprezentarile specifice acestui ,,regim,, , gandirea se opune sentimentului, creierul- instinctului etc.

Eminescu reface, in scurt, un lung traseu cultural. De la sublinierea, poate prea apasat, a antitezelor in poezia de inceput ( acestea tin mai mult de ,,tehnica moralizarii romantice”[xxxi]), va ajunge la dorinta de mediere a lor (,,Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte/ S-asaman intreolalta viata si cu moarte” - Se bate miezul noptii ), dintr-un indemn constientizat. Cumpana gandirii (dinamica eului profund) ramane in echilibru. Contemplarea lucida a punctului (virtual) de nemiscare dintre zi si noapte, viata si moarte naste sentimentul impacarii cosmince, linistea mioritica.

Multe simboluri ale poeziei, cat si numeroase pagini din proza, din jurnalistica si din manuscrise marturisesc marea sfortare a gandului eminescian de a depasi situarea tragica intre extreme aparent ireconciliabile. Opera sa poate fi considerata o grandioasa tentativa de anulare a contrastului dintre cultura claselor privilegiate si ,,literatura nationala” . Creatorul tinde spre anonimat, deoarece individul este, in ordinea eternitatii, un accident: ,, În planul lumei sunt o gresala”, ,,umbra unei gresale” sau ,, un punt in cartea destinului, care nu trebuia sa fi fost” [xxxii]

Ochiul eminescian

Tudor Vianu constata, in memorialul stiudiu Epitetul eminescian, ca la Eminescu ,,mai cu seama simtul vederii are o acuitate neobisnuita in perceperea formelor, a culorilor, a miscarilor naturii, nuantele cele fine si mai greu de inregistrat ale expresiei umane” , poetul fiind ,,un puternic tip senzorial, dar mai cu seama vizual”[xxxiii]. Acuitatea si deschiderea larga a vizualitatii eminesciene pot fi usor observate in majoritatea paginilor de proza, mai ales in acelea care abia mascheaza fila de jurnal. Conventia romantica lasa loc suficient dezvaluirii unor predispozitii proprii autorului. Desenele de pe pereti, profilele de popi, femei, cersetori schitate pe marginea filelor de carte de tanarul calugar din nuvela Cezara vor sa infatiseze ,,viata in realitatea ei”.

Simbolica luminii si a culorilor este predominat romantica. Dionis isi aminteste in noaptea inundata de razele lunii, ,,povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina”; fata ivita in fereastra casei boieresti pare ,,o umbra argintie cu fata alba si parul de aur – caci toate idealele sunt blonde”. Visul declansat de lectura zodiacului il transpune intr-un peisaj paradisiac: vai cu izvoare albe sub cerul albastru, ,,nori rosii si vineti tiviti cu aur” (culorile fundamentale) in lumia soarelui ce se revarsa ,, lacuri de purpura” , apoi coboara printre arbori ca un rubin, inrosind muntii. În noaptea de ev mediu turnurile sunt stralucitoare, casele par varuite in lumina viorie a lunii, la ferestre apar fete rumene ca marul printre flori galbene ca de aur. În visul lunar al lui Dionis apar aceleasi culori, cu exceptia purpuriului: alb( sau argint), negru, albastru ( sau vioriu), galben ( sau aur).

De Novalis il apropie pe Eminescu mai cu seama predilectia pentru albastru. Dar nu toate simbolurile eminesciene au, obligatoriu, prototipuri in literatura universala sau in folclor. Compararea angelicei iubite cu ,,floarea alba de cires” ( Atat de frageda) este expresia unei proiectii in ideal, pornind, desigur, de la obisnuita asociere a frumusetii feminine cu floarea.

Culoarea viorie, element de atmosfera tipic eminescian, numeste o nuanta sufleteasca: ,,lumina viorie a simtamantului”[xxxiv]. Negru circumscrie de asemenea valori psihice: ,,jalea neagra” , ,,negru foc” , ,,floarea neagra a mormantului”etc.. Verdele, culoare binara exprimand echilibrul dintre caldura galbenului si glacitatea albastrului semnifica adancimea si constanta unei calitati, linistea de dincolo de aparente: ,, verde-adanc de jale,, (Povestea magului).

Întunericul este elementul de contrast necesar stimularii viziunilor luminoase. Decorul nocturn este o dominanta a poeziei lui Eminescu. Cromatica apartine insa unei viziuni pronuntat diurne. Prezenta coplesitoare a tuturor nuantelor de galben si albastru, a albului si a clarobscurului il recomanda pe Eminescu drept un poet al luminii, comparabil cu Novalis. Spre deosebire de Alecsandri, ,,colorist” inzestrat cu ochi avid pentru decorativ si pitoresc, Eminescu transfera reflexele lumii reale intr-un sistem de tonuri si nuante, opozitii si complementaritati, cu larga deschidere spre simbolurile culturii autohtone si universale.

Poetica dorului

Cele trei teme fundamentale: ale romantismului (visul), ale folclorului (dorul) si ale poeziei in genere (iubirea) capata cele mai neasteptate configurari in laboratorul eminescian. O dovedesc, intre altele, fisele dictionarului de rime: Suspin / lin / Dor / În sbor / S-a dus / sus / L-a mea / stea.

Fie ca reprezinta transfigurarea unei sensibilitati cu radacini tracice, comuna si mitului orfic, fie ca este produsul sufletesc al romanitatii orientale readusa la o viata rustica precara, hranind nostalgii si visuri de intemeiere, ori si una si alta, starea de dor a oferit poetului genial suportul prielnic investirii poeticului traditional cu valentele unei gandiri insetate de absolut. Însetarea metafizica din textele vechi romanesti isi afla expresia cea mai potrivita tot in formele verbale sau nominale ale starii de dor, ca in Psaltirea Scheiana : ,, În ce chip desira cerbul la izvorul apelor, asa jeluieste sufletul meu catre tine Zeu,, (s.n.).

OPERE

ARTICOLE

O scriere critica

Sa facem progres

În unire cu tara

Echilibrul

NUVELE

Lantul de aur

Sarmanul Dionis

Cezara

POEME

Proletarul

Panorama desertaciunilor

Evul de mijloc

POEZII 1866

La mormantul lui Aron Pumnul

De-as avea

O calatorie in zori

Din strainatate

La Bucovina

Asta vreu, dragul meu

Misterele noptii

Lida

POEZII 1867

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie

La Heliade

Nu e steluta

Din lira sparta…

Care-o fi in lume

Resignatiune (din Schiller)

POEZII 1869

Junii corupti

Amicului F.I.

Cand…

Cine-i?

Prin nopti tacute

Viata mea fu ziua

La o artista

De ce sa mori tu?

Locul aripelor

Lebada

Întunericul si poetul

O stea prin ceruri…

POEZII 1870

Venere si Madona

Epigonii

La moartea lui Neamtu

Îngere palid…

Sus in curtea cea domneasca

POEZII 1871

Mortua Est!

Înger de paza

Noaptea

Steaua vietii

Replici

Andrei Muresanu

Fumoasa si juna

Iubitei

Copii eram noi amandoi

Aveam o muza

POEZII 1872

Cugetarile Sarmanului Dionis

Doi astri

Demonism

Miradoniz

Eco

Odin si poetul

Memento Mori

Palida Madona

POEZII 1873

Înger si Demon

Floare albastra

Adanca Mare…

Dumnezeu si Om

Privesc oratul furnicar

Un roman

Surori

Din Berlin la Potsdam

Cantec de nunta

A fost odat-un cantaret

POEZII 1874

Împarat si proletar

Pustnicul

Epigrame

Luminatorii

Autor si Editor

Leoaica si Scroafa

În cautarea Seherezadei

Menire

Confesiune

POEZII 1875

Fat-Frumos din Tei

Antropomorfism

Calin Nebunul

Fata-n gradina de aur

POEZII 1876

Melancolie

Craiasa din povesti

Lacul

Dorinta

Calin

Strigoii

Rime alegorice

Gandind la tine

Dormi!

Sonet satiric

Ai nostri tineri

Venin si farmec…

Vis

Cantec vechi

Codrule, maria-ta

Un luceafar…

Poet

Catrene

POEZII 1877

Lectura

Cdru si Salon

Diamantul Nordului

Albumul

O, ramai, ramai cu bine

Din Iliada

Din Odiseea

POEZII 1878

Povestea codrului

Singuratate

Departe sunt de tine

Oicate stele

Atat de dulce…

La arme

Fiind baiet paduri cutreieram

Colinde, colinde

Rugaciune

Strigaturi

POEZII 1879

O, ramai

De cate ori, iubito…

Atat de frageda

Sonete

Freamat de codru

Revedere

Despartire

Rasai asupra mea

Calul Troian

Între pasari

Noi amandoi avem acelasi dascal

POEZII 1880

O, mama…

Ce suflet trist…

Dintre sute de catarge

Doina

De-atatea ori…

POEZII 1881

Manusa

Scrisoarea I

Scrisoarea II

Scrisoarea III

Scrisoarea IV

Scrisoarea V

Gelozie

POEZII 1882

Apari sa dai lumina

Renuntare

Ochiul tau iubit

POEZII 1883

Lucefarul

S-a dus amorul

Doina

Adio

Ce e amorul

Pe langa plopii fara sot

Glossa

Oda

Trecut-au anii

Venetia

Somnoroase pasarele

Te duci…

Ce te legeni…

La mijloc de codru…

Mai am un singur dor

Criticilor mei

POEZII 1884

Diana

Din noaptea…

POEZII 1885

Sara pe deal

POEZII 1886

Nu ma intelegi

La Steaua

POEZII 1887

De ce nu-mi vii

Kamadeva

Serenada

POVESTEA

Fat-Frumos din lacrima

SCHITA

La aniversara

Titu Maiorescu: Despre Eminescu si poeziile sale

Eminescu si poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat in anul 1889, anul mortii lui Eminescu, si este prima lucrare de exegeza (analiza / interpretare) a operei eminesciene. Asadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetator si cuceritor al operei eminesciene). Asa cum arata si titlul, studiul cuprinde doua parti: prima parte se refera la viata poetului, (vizeaza „omul” Eminescu), in timp ce a doua cuprinde o analiza a operei acestuia („poeziile lui”).  În partea intai, criticul fixeaza sumar cateva date din biografia lui Eminescu, aratand ca acesta s-a nascut la Botosani, a studiat la Cernauti, Viena si Berlin, a fost inspector scolar, bibliotecar; a murit in 1889. Maiorescu incearca sa dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit careia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declansata de saracie si arata ca ea a fost mostenita ereditar (doi frati ai acestuia s-au sinucis dupa ce innebunisera!). Considera ca viata sa plina de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinta a acestei boli si nu factorul care a cauzat-o.

Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidentiindu-i ca trasaturi definitorii inteligenta, memoria extraordinara (capacitatea de a retine un volum imens de cunostinte), cultura exceptionala (cunoscator al filosofiei, al credintelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoastere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile stiintifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor si al gloriei; simplitatea pe care o dovedeste in discutia cu regina Romaniei, Carmen Sylva). Afirma ca biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visator, insetat de cunoastere, dar nefericit in plan familial, neinteles de societate.  Pune in discutie pesimismul eminescian si arata ca acesta a fost unul nativ ( tine deci de structura interioara a poetului), nu unul dobandit ca urmare a saraciei in care a trait, a mizeriei si a lipsurilor cu care s-a confruntat. Dupa ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arata ca, oricand si oriunde ar fi trait Eminescu, din opera sa ar fi razbit acelasi pesimism, aceeasi dezamagire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (in lirica sa, Eminescu nu-si plange propriile neimpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorat din constientizarea nedreptatilor sociale, politice, dar mai ales din constientizarea tragismului conditiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat insa acest pesimism nativ, corespunzand perfect structurii sufletesti a lui Eminescu.

Criticul supune analizei cateva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun in valoare genialitatea, comentandu-le sub aspectul limbajului si al continutului de idei, socotit novator in literatura romana a momentului. Maiorescu afirma ca ceea ce individualizeaza opera lui Eminescu in raport cu opera scriitorilor dinaintea sa si o face inconfundabila este bogatia ideilor filosofice si frumusetea limbajului, „semnul celor alesi” (ti-a ales intotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarca multitudinea de idei filosofice, religioase, stiintifice, mitologice care se regasesc la Eminescu, si le explica prin cultura exceptionala a acestuia. Evidentiaza talentul exceptional dovedit in manuirea limbii, concretizat in alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor

Analizeaza poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmand ca poetul a vazut in femeie doar copia imperfecta a unui prototip irealizabil. În mod gresit, arata ca erotica eminesciana are o dimensiune pur instinctuala, refuzandu-i deci platonismul.

Remarca bogatia si varietatea rimelor din lirica eminesciana. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabila. El insusi identifica trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvant intreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzatoare, in care rimeaza un cuvant obisnuit cu unul prozaic, neliterar – („nalte” cu „incalte”) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”).  Observa ca poetul a utilizat relativ putine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciaza sonetele eminesciene, „Glossa” si „Oda”. Arata ca una dintre sursele muzicalitatii liricii poetului de la Ipotesti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Musatini). Lauda interesul acestuia pentru folclor si faptul ca a valorificat o serie de cuvinte populare (sara, nouri), dand versurilor o perfectiune aproape onomatopeica.

În finalul studiului, Maiorescu se lanseaza intr-o profetie care a fost confirmata mai tarziu, aratand ca „pe cat se poate omeneste prevedea”, literatura (poezia) romanesca din secolul al XX-lea, va incepe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciana va fi germenele din care se va naste toata poezia secolului urmator).

3. POSTROMANTISMUL

George Coșbuc

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Nasaud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Nasaud; d. 9 mai 1918,București) a fost un poet și traducator roman din Transilvania, membru titular al  Academiei Romane din anul 1916.

Despre inceputurile sale literare George Coșbuc marturisește: ,,Cea dintai poezie am publicat-o la varsta de 15 ani intr-o foaie pedagogica din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de incercari prin toate foile ardelenești”.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot in 1884, cand revista Tribuna din Sibiu ii publica sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificata Filosofii și plugarii. Anii petrecuți in redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv in atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai intai și la București, dupa ce fusese publicata in Convorbiri literare, in martie 1890. Poetul insuși va vorbi despre perioada petrecuta la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai sai. Acum iși orienteaza scrisul spre idila, specie literara in care a ramas neintrecut, și trece treptat de la simple versificari pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tiparesc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta ZamfireiManioasaNumai unaFata moraruluiCraiasa zanelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificari in ciclul Cantece la sfarșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna incepe sa lucreze in pierdere, situația ducand la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui I. Slavici,Titu Maiorescu il cheama la București. Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au pastrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu ii aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicandu-se doar politic. Deși sporadic, publica la Convorbiri literare poemele La oglinda (1890), alte trei poezii, intre care și Rea de plata (1892).

Continua sa publice la Tribuna (Pe langa boiTrei, Doamne, și toți treiCantec), la Lumea ilustrata, (Fatma, 1891; Vestitorii primaveriiNoaptea de varaVaraVantul, 1892; Rugaciunea din urma, 1893). În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. În anul 1894 editeaza in colaborare cu I.L. Caragiale și I. Slavici, revista VatraÎn 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tiparește in traducerea lui Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaboreaza la Povestea vorbei și la Literatura și arta romana (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Nasturel-Herescu al Academiei Romane. Dupa dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesanta; va conduce, impreuna cu Vlahuța, revista Semanatorul  (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista capatand ulterior o tot mai accentuata orientare naționalista. În 1902 publica volumul de poezii Ziarului unui pierde-vara, colaboreaza la Romania ilustrata și Universul literar. În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literara a Academiei Romane hotaraște cu 4 voturi din 6, sa-l propuna pe George Coșbuc membru titular al Academiei.

Caracteristici ale operei

Dupa cum insuși a marturisit-o, Coșbuc intenționa sa realizeze o epopee, astfel incat „baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, sa capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizata pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se incadreaza intr-o viziune unitara, alcatuind o monografie epico-lirica a satului romanesc. Regasim in creația sa natura romaneasca, muncile campenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țaraneasca, revolta țaranului, experiența tragica a razboiului, momente din istoria poporului roman.

În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintai pastelist remarcabil in evoluția liricii romanești), la Coșbuc obiectul evocarii e omul pamantului, peisajul avand funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, in tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. G. Coșbuc inchina fiecarui anotimp macar cate o poezie, spectacolul lumii rurale relevand cadrul existențial și unele dintre indeletnicirile țaranești tipice (Noapte de vara, Vara, În miezul verii, Iarna pe ulița). Natura este plastica și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimand puternice stari sufletești. Viziune artistica din Balade și idile este unitara, poemele impunandu-se prin prospețime și prin optimism, in legatura intima cu mentalitatea țaraneasca, ale carei ipostaze fundamentale le stilizeaza. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, in viziune obiectivata epic sau dramatic. Poetul surprinde in scene de o grație fireasca semnele tulburarii erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul varstei incerte, intre o candoare sufleteasca și o instinctiva tactica erotica. Imaginea, esențializata, a psihologiei și a comportamentului erotic este recompusa prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se detașeaza din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian țaranesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovada a unei inzestrari clasice temperamentale, inclinata spre lumea obiectiva și nu spre atmosfera subiectiva, vocația poetului in descrierea naturii este desenul, in forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranța și expresivitate in mobilitatea percepției. Coșbuc a pastrat spiritul autentic romanesc in balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența tragica a razboiului, momentele din istoria naționala și revolta țaranului apar in sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastra etnica și a filosofiei implicate in atitudinea romaneasca in fața vieții și a morții. Coșbuc a creat o opera de sensibilitate romaneasca, sinteza de autentica și originala substanța poetica și artistica.



Poezia erosului rural și a naturii

Rada (1889)

La oglinda (1890)

Nu te-ai priceput (1889)

Supțirica din vecini (1893)

La parau

Balada

Dragoste invrajbita

Cantecul fusului (1893)

Fata morarului (1889)

Dușmancele (1893)

Numai una! (1889)

Scara

Spinul (1893)

Rea de plata (1891)

Recrutul

În zori

Pierde-vara

Vara (1892)

Dupa furtuna

Seara

Ștrengarul vailor

Vantul

Pace

Noapte de vara (1893)

Nunta in codru

Concertul primaverii

Vestitorii primaverii

Iarna pe ulița

În miezul verii

Cantec (1900)

Poezia marilor evenimente din viața satului

Nunta Zamfirei (1889)

Moartea lui Fulger (1893)

Poezia evocarii trecutului și a Razboiului de independența

Decebal catre popor

Moartea lui Gelu

Pașa Hassan

Oltenii lui Tudor

Un cantec barbar

Cetatea Neamțului

Povestea caprarului

Trei, Doamne, și toți trei

O scrisoare de la Muselim Selo

Dorobanțul

Cantecul credinței

Coloana de atac

Lirica de atitudine sociala

Noi vrem pamant

Lupta vieții

Pentru libertate

In opressores

Hora

Doina

Langa leagan

Un cantec barbar

Ex ossibus ultor!

Spanzurați-l, de-i mișel

Poezii de atitudine patriotica

Graiul neamului

Țara avem și noi sub soare

Sus inima

În șanțuri

Poetul

Spada și corabii

Balade pe motive straine

Balada albaneza

Fatma

Puntea lui Rumi

Regina ostrogoților

El Zorab

Lordul John

Octavian Goga

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rașinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet roman, ardelean, politician de extrema dreapta, (pro-nazist, mason și antisemi), prim-ministrul Romaniei de la 28 decembrie 1937 pana la 11 februarie 1938.Membru al Academiei Romane din anul 1920.

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafarul, inființata, din inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alaturi de Al. Ciura și Oct. Taslauanu. Goga s-a menținut succesiv, ca redactor responsabil sau director, pana in 1912. Apariția revistei Luceafarul s-a confundat in buna masura cu preocuparile și durerile unor tineri studenți, animați de aceleași visuri:„Revista noastra, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legatura mai stransa intre public și tinerime.“ (O. Goga).

Cu activitatea sa in cadrul Asociației transilvanene pentru literatura romana și cultura poporului roman-Astra, preocuparile publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvaluind inca o latura a talentului sau literar. Sub conducerea sa a aparut, de la 1 ianuarie 1907, revista Țara noastra, care a inlocuit temporar revista Transilvania. Urmatoarele poezii pe care le-a publicat in revista Familia a lui Iosif Vulcan și in ziarele Tribuna și Luceafarul au fost semnate, cu precadere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otava”. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, in Luceafarul, prima poezie (Sfarșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.

În 1904 a aparut in Luceafarul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi in nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dascalița, semnate „Nic. Otava”, iar in 1905, poeziile: PlugariiLautarulDascalulRugaciune și Clacașii.

Poezii 

Rugaciune

Plugarii

Noi

Oltul

Casa noastra

Apostolul

Dascalul

Dascalița

Batrani

Reintors

Departe

În codru

Dimineața

Pe inserate

De la noi

Cantareților de la oraș

Sara

Lautarul

La groapa lui Laie

Pribeag

Pace

Ruga mamei

Toamna

Copiilor

Parasit

Desparțire

Învins

Solus ero

Noapte

Clacașii

Așteptare

Dorința

Ne cheama pamantul

Fecunditas

Cantecele mele

Cosașul

De demult

Colinda

Un om

Graiul painii

Cain

În munți

Cantorul cimpoi

Strainul

Scrisoare

Lacaș strabun

Asfințit

Carmen

O raza

Sufletul

Rasuna toaca

Cantece

Sonet

E sarbatoare

Poezie

Din umbra zidurilor

Revedere

Oaspe vechi

Agonie

Paris (I)

Ziua (II)

Notre dame (III)

Felinarul (IV)

În muzeu

Cinquecento

Mama

Masuța mea

La mal

Aeternitas

De profundis

Lacul

Eu stau la mal

Scrisoarea ta

Gandește-te

Scirocco

Poet

Doina

Voi veniți cu mine

Inima

Stramoșii

Carmen laboris

Scrisoare

Moș Craciun

Eu știu un basm

Trage-ți oblonul

Un trandafir se stinge

Taina

Toamna noua

Ma-ntorc din nou

Amurg

O lacrima

Moștenire

O clipa

Cantece fara țara

Fara țara

Așteptare

Pajurei cu doua capete

Sangele

În pacea muta

Portretul

Apostolul

În mormant la Argeș

Pribeag strain

Lupul

Boboteaza

Trecea convoiul mortuar

Poveste

Sufletul

Din larg (1939) - poeme postume

Din larg

Profetul

Ceahlaul

O ramura intarziata

Trecutul

Apus

Mare aeterna

În mine catodata

Barbu Ștefanescu Delavrancea 

Barbu Ștefanescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat roman, membru al Academiei Romane . Prezentand o anumita tipologie și morala, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri.. Fara a avea adancimea satirica și arta neintrecuta a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se inscrie in buna tradiție a nuvelisticii romanești inregistreate pana in acest moment, in ciuda unei interesante oscilații intre diversele curente și metode literare.Prin temperamentul sau liric, Barbu Delavrancea a manifestat la inceput afinitați cu proza romantica eminesciana, pe care, parțial, o și cultiva in Sultanica și Liniște.

Dupa studiile la Paris, cand are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea cauta o alta metoda, care sa-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins ca naturalismul va suplini ineficiența critica a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologica, instinctuala, din TrubadurulIancu Moroi și Paraziții.

Indeciziile estetice ale lui Delavrancea incep sa se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominanta a realismului critic, cu o buna tehnica a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodica a folclorului romanesc, temperamental un liric, scriitorul cultiva in același timp o proza realista a observației vieții, cu o expresie cruda, adoptata ca forma de renunțare la formele idilice ale existenței.

Delavrancea respinge „naivitațile romantice“, in numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalista, care n-a disparut nici in ultima etapa a creației sale. În intreaga sa activitate literara, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umana a omului simplu, omul naturii, fața de țaranul cu intreaga sa zestre spirituala, cu imaginația sa ingenua, pe care, de altfel, in discursul de recepție la Academie și in articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia intr-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, osciland intre realitate și fantezie, prin bogația problematicii operei sale, Delavrancea reprezinta una din cele mai puternice prezențe literare de la sfarșitul secolului al XIX-lea și inceputul secolului XX.

Nuvele și povestiri

Sultanica (1885)

Apa și foc

Sorcova

Odinioara

De azi și de demult

Vaduvele

Liniște (1887)

Paraziții (1892)

Trubadurul (1887)

Zobie

Milogul

Înainte de alegeri

Iancu Moroiu

Hagi-Tudose

Domnul Vucea

Bursierul

Șuier

Razmerița

Bunicul

Bunica

Boaca și Onea

Micuții

Angel Demetriescu

Irinel

Basme

Neghinița

Norocul dracului

Moș Craciun

Palatul de cleștar

Daparte, daparte

Delavrancea

Stapanea odata (1909)

Proza poetica

Nu e giaba cafea

Sadi-el-Mahib

Fanta-Cella

Sentino

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:

Apus de soare (1909)

Viforul (1910)

Luceafarul (1910)

A doua conștiința

Irinel (1912)

Hagi-Tudose (1913)

Ioan Alexandru Bratescu-Voinești

Ioan Alexandru Bratescu-Voinești vede lumina zilei la Targoviște, in anul 1868, ca descendent al unei familii de boieri. Eroul din nuvela „Neamul Udreștilor” e un stramoș al scriitorului. A fost membru al Academiei Romane. În anul 1945 a caștigat Premiul Național Pentru Proza.

Este cunoscut in special pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragica moarte a unui pui de prepelița), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculaița Minciuna” (un copil isteț de la țara neințeles de sateni), ș.a.

Ioan A. Bassarabescu

Ioan A. Bassarabescu (n. 17/29 decembrie 1870, Giurgiu - d. 27 martie 1952, București) a fost un scriitor roman, membru corespondent al Academiei Romane.

Opere publicate

Nuvele, 1903

Vulturii, 1907

Norocul, 1907

Ovidiu Șicana, farsa intr-un act și trei tablouri, 1908

Noi și vechi, 1909

Nenea, 1916

Un dor implinit, 1919

Moș Stan, 1923

Spre Slatina, 1924

Un om in toata firea, 1927

Domnu Dinca, 1928

Opere complete, 2 volume, 1939-1940

Proza, 1942

Lume de ieri, Amintiri vesele și duioase, 1943

Teatrul romantic

DRAMATURGIA ROMANTICA ÎN FRANTA

Starile de lucruri si evenimentele de la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator au determinat in arta si literatura o dezbatere pasionala a problematicii existentei. Visurile sunt acum enuntate in formule entuziaste, realitatile interpretate prin prisma idealurilor, iar dezamagirile, durerile, prabusirile, exprimate in mod patetic. În fond, deci, ca principii de baza ale creatiei artistice stau sentimentul, individualismul, sensibilitatea si imaginatia.

În dramaturgie, noua formula romantica este pregatita de mai multi factoris de atentia acordata acum soartei popoarelor subjugate sau maselor oropsite, de interesul aratat studiilor istorice, de marea popularitate a romanelor lui Walter Scott, de raspandirea romanelor sentimentaliste sau de succesul extraordinar al melodramei. Genul melodramei, cautand cu insistenta sa impresioneze spectatorii si sa le stoarca lacrimi, pregateste publicul pentru receptarea dramei romantice. În primul plan apar tiranul nemilos, victima persecutata, individul dominat de fatalitate, brigandul cinstit sau personajul comic, menit sa mai slabeasca incordarea patetica a dramei. Apoi, o serie de procedee si mijloace de efect ,,tare”: decoruri medievale, deghizari, asasinate, usi secrete, trape, masti, sicrie, pumnale, otravas o intreaga recuzita spectaculoasa, pe care insa teatrul romantic o va utiliza punand-o in serviciul unei intentii fundamentale superioare: aceea de a sublinia o idee de umanitate, o actiune nobila sau un caracter generos.

În general, teatrul romanti promoveaza idealurile superioare, actiunile generoase, nobletea sufleteasca. Dramaturgul romantic manifesta un interes pentru libertatea nationala a popoarelor, dreptatea sociala pentru cei asupriti, sentimentul de solidaritate si de ajutor al celor oropsiti. De aici, elogiul spiritului de abnegatie, a puterii de sacrificiu in serviciul unei cauze comune; la care se adauga, fata de predecesori, efortul de a aduce un plus de cunoastere a realitatii. De obicei drama romantica se identifica cu una istorica, cu subiecte luate uneori chiar din legenda. Dar, pe langa o evocare apropiata a trecutului, adresa la fapte si situatii contemporane ramane permanent in atentia autorului.

Dramaturgul romantic urmareste sa realizeze o imagine cat mai complexa si completa a realitatii. Pentru aceasta, el pretinde dreptul de a amesteca genurile, de a imbina elementul dramatic cu cel comic, asa cum se intampla si in viata, de a marca pitorescul cadrului si autenticitatea sub raport istoric, de a se elibera de tirania regulilor celor trei unitati.

În schimb, actiunea piesei romantice este condusa de autor in mod arbitrar spre deznodaminte surprinzatoare, de efect patetic, sentimental; personajele nu sunt firi rationale, ponderate, cu o evolutie consecventa, deci previzibila, ci oameni pasionali, temperamente inflacarate, vulcanice, cu reactii neasteptate, capabili de un eroism sublim; sau altii, dimpotriva, de fapte oribile. Adeseori aceste personaje raman adevarate simboluri, intruchipari ale ideilor autorului, cu o enorma putere de convingere asupra spectatorului, pe calea afectiva, uneori fiind capabile de-a dreptul sa electrizeze publicul.

În sfarsit, in privinta modalitatii de exprimare artistica, teatrul romantic prefera monoloagele ample si tiradele eroice sau sentimentale de efect. Stilul denota o reala bogatie de tropi, este incarcat cu simboluri, metafore, comparatii, antiteze, personificari, repetitii – un stil prevalent liric.

Toate caracterele proprii teatrului romantic se intalnesc in dramele unor romantici francezi ca Musset si Vigny.

Alfred de Musset (1810-1857) in Lorenzaccio – drama istorica in 39 de tablouri, cu peste o suta de personaje, a carei reprezentare necesita cel putin opt ore – incearca sa prezinte un tablou al Florentei Renasterii, cu un exaltat protagonist, gata, de-a lungul a numeroase intrigi si peripetii, sa-si urmareasca pana la moarte eroicul vis de restaurare a libertatilor republicane impotriva abuzurilor tiraniei.

Alfred de Vigny (1797-1863) scrie admirabila drama Chatterton, al carei protagonist este poetul englez cu acest nume, - apartinand secolului al XVIII-lea-, care s-a sinucis la varsta de 18 ani, din cauze (mizerie, orgoliu ranit, deceptie in dragoste, insucces in viata literara, egoismul meschin al mediului sau) pe care Vignz le pune cu subtilitate in relatie cu eroul sau, cu un remarcabil adevar psihologic si cu un patos emotionant. N-au lipsit critici autorizati care sa considere Chatterton drept capodopera teatrului francez.

Alte nume ilustre ale literaturii romantice: Prosper Mérimée, Al. Dumas-tatal si Victor Hugo (1802-1885) isi aduc fiecare contributia, in proportii diferite, la dezvoltarea teatrului francez. Ultimul dintre ei, in fond cel mai reprezentativ dramaturg romantic, in cunoscutele lui drame: Hernani, Marion Delorme, Regele petrece, Lucretia Borgia, Ruy Blas, Angelo, tiranul Padovei si altele – trateaza subiecte cautate in trecutul istoric, intrigi complicate, o actiune cu peripetii surprinzatoare, caractere exagerate pana la neverosimil.

La varsta de 25 de ani, Hugo publica celebra prefata la drama Cromwell, care va deveni imediat manifestul de recunoscuta autoritate a teatrului romantic. Ideile formulate aici nu erau inedite – multe fusesera expuse inainte de Doamna de Staël, de Sthendal in Racine si Shakespeare; sau in alte tari de A.W. Schlegel, Al. Manzoni etc. -. Dar prezentarea lor acum intr-o sinteza organica, cu pasiune, grandilocventa si ton polemic, avea darul sa trezeasca discutii aprinse pro si contra. În principal, Hugo respingea unitatile clasice de timp si de loc, iar in schimbul celei privind actiunea, propunea unitatea de ,,impresie”. Sustinea formula unui teatru mai ,,adevarat”, mai conform vietii insasi, prin fuziunea genurilor – tragic si comic, - a stilurilor – nobil si familiar, - si a elementelor – dramatice, lirice, epice, morale si istorice,- pentru ca, astfel, teatrul sa poata deveni o arta ,,completa”.

TEATRUL ROMANTIC ENGLEZ, GERMAN SI RUS

În Anglia, teatrul romantic este reprezentat prin operele dramatice ale marilor poeti Byron (1788-1824) si Shelley (1792-1822). Deosebirile fundamentale dintre ei – sub raportul structurii intelectuale si morale – se reflecta si in creatiile dramatice. Pe cand Byron uzeaza de formula individualismului excesiv, Shelley elogiaza generozitatea, marea iubire de oameni, imprimand adesea textului si accente revolutionare.

Principala piesa byroniana este Manfred, drama unui nobil insingurat, orgolios, nefericit in dragoste, care traieste solitar si nemangaiat in castelul sau sumbru, ocupandu-se de magie, care insa nu-i poate aduce linistea si uitarea fiintei iubite, de a carei moarte se simte profund vinovat. Manfred vrea sa se sinucida, dar e salvat; si cand apropiata moarte urmeaza sa puna capat cumplitelor sale chinuri sufletesti, el prefera sa ramana pana la sfarsit claustrat in neagra lui singuratate.

Desi nu trece drept o piesa de repertoriu - initial nefiind destinata scenei – Manfred a ramas un exemplu de drama romantica, printr-o serie de elemente tipic romantice: exaltarea pasiunii, exacerbarea individualismului, figura eroului apasat de o fatalitate nemiloasa, decorul de natura admirabil zugravit, cadrul medieval intunecat de mister, castelul bantuit de aparitii sinistre si, in fine, stilul colorat din abundenta si extrem de patetic.

Cu totul deosebita, ca tema, ca sensuri de umanitate si ca factura generala, este celebra drama lirica Prometeu descatusat a lui Shelley, care, prin actiunile sale din timpul vietii si prin sensurile intregii opere, se dovedeste a fi tipul romanticului revolutionar animat de sentimente democratice, inspirandu-se din tragedia lui Eschil, Prometeu inlantuit, dar tratand motivul in alt spirit. Astfel, Shellez il arata pe titanul Prometeu suferind cumplit persecutiile tiraniei; in acelasi timp, insa, eroul ii invata pe oameni iubirea si speranta intr-un viitor de libertate. În cele din urma, Prometeu este eliberat de Hercule, tiranul Jupiter este doborat, in locul sau domnind acum Demogorgon, adica (in traducere) puterea poporului revoltat.

Ca in orice piesa romantica, prevaleaza si aici puterea imaginatiei, dezlantuindu-se maiestuos in tablouri grandioase, in viziune impresionante si in crearea unor personaje simbolice incarcate de coplesitoare intelesuri umane.

Teatrul romantic german este dominat de o tonalitate generala diferita. În Germania – tara inapoiata inca, la aceasta data, din punct de vedere politic si social – romantismul capata profunde tonuri pesimiste, fantastice, idealiste si mistice.

Aceste note definesc si opera celui mai de seama dramaturg romantic german, Heinrich von Kleist (1777-1811). Cu firea lui bizara si dezechilibrata, nobilul scapatat Kleist a scris drame ca Printul de Homburg sau Kätchen von Heilbron. Prima, urmareste exaltarea orgoliului national german si elogierea militarismului prusac; a doua, inspirata dintr-o balada, evoca procesul desfasurat in fata unui tribunal medieval, impotriva unui cavaler, invinuit de a fi sedus pe tanara Kätchen. În ambele piese – si in altele ale lui Kleist – subiectele poarta pecetea senzationalului, actiunile vizeaza spectaculosul, iar personajele se comporta adeseori intr-un mod neverosimil. Domina aici o atmosfera mistica, tenebroasa, populata de vrajitori, aparitii miraculoase, obsesii, vise, acte de hipnoza si de somnambulism.

Georg Büchner (1813-1837) a fost o aparitie meteorica pe firmamentul literar al epocii, cu o existenta extrem de agitata, pusa in slujba cauzei revolutionare, pentru care, urmarit de politie, s-a refugiat in Elvetia. A scris putin: o nuvela, o comedie (Leonce si Lena), o drama abia schitata (Woyzeck, reluata si completata de altii) si, in sfarsit, Moartea lui Danton, singura sa drama terminata.

Ceea ce caracterizeaza si viata lui Büchner si opera sa dramatica, e setea de dreptate, arzatoare, exaltata, energica, doborata insa in cele din urma de germenii indoielii si pesimismului. Toate personajele lui Büchner sunt macinate si daramate de sentimentul angoasei, al nelinistii chinuitoare, care le infiltraza convingerea ca nu sunt decat niste neputincioase marionete, manevrate de puterea implacabila a destinului.

Moartea lui Danton – evocare a climatului spiritual al Revolutiei franceze din timpul Conventiunii – se distinge prin fidelitatea prezentarii faptelor, dramaturgul inserand in text pasaje intregi din discursurile tinute in Adunarea Constituanta de catre personaje celebre ale Revolutiei. Danton, tigrul de odinioara al revolutiei, acum este straniu de pasiv, un vicios frecventand tavernele, un om destramat, obosit, sceptic, strivit de ideea fatalismului, dezgustat de viata, permanent stapanit de presentimentul mortii.

Moartea lui Danton, cu factura sa shakespeariana, cu succesiunea rapida de scene, scurte, nervoase, reduse la faze dramatice esentiale – stil care face din Büchner un indepartat precursor al expresionismului in teatru, - este deopotriva o drama politico-sociala si o drama a fatalitatii, cu personaje devastate de sentimentul singuratatii, neputintei si inutilitatii, personaje pentru care autorul nutreste intelegere si compasiune.

Cu totul altfel se prezinta teatrul romantic rus, cu reprezentantii sai Puskin (1799-1837) si Lermontov (1814-1841). În cea mai importanta drama a sa, Mascarada, Lermontov picteaza cu mult adevar si cu o aspra satira tabloul ,,inaltei” societati ruse, pe fundalul social al careia evolueaza drama personajului principal, devorat de gelozie. Eroul – indus in eroare de cercul sau ipocrit si depravat – isi omoara sotia; dupa care, convingandu-se de nevinovatia ei, innebuneste. Romantismul Mascaradei se afirma prin violenta pasiunii oarbe, prin tipul – de factura byroniana – individului strivit de fatalitate, si prin tonalitatea generala patetica a piesei.

Monumentul teatrului romantic rus ramane Boris Godunov, drama de prim ordin circumscrisa romantismului european. Puskin dramatizeaza un episod caracteristic epocii de dezagregare politica a feudalismului si de formare a absolutismului tarist si il prezinta pe Boris, care, lipsit de sprijinul poporului, se va prabusi el insusi in fata noului uzurpator. Boris Godunov impresioneaza prin constructia psihologica complexa a personajului principal, prin tragismul unei constiinte patate de crima, zdruncinate de constiinta instrainarii sale de popor si, prin urmare, inevitabil destinate unei prabusiri totale.

TEATRUL ROMANTIC ROMÂNESC

Teatrul romantic romanesc – care a insemnat, in primul rand, promovarea dramei istorice inspirate din trecutul national – s-a afirmat dupa 1848. În aceasta perioada, de framantari politice si sociale, apelul la istorie, ca sursa de inspiratie si de mobilizare a constiintelor, devine o necesitate inteleasa de pionierii literaturii noastre moderne – Kogalniceanu, Asachi, Ion Heliade Radulescu, D. Bolintineanu si de generatia imediat urmatoare. Se cuvine a sublinia faptul ca, in ceea ce priveste modalitatea artistica in care drama noastra istorica s-a realizat, s-a manifestat influenta marcanta a lui Shakespeare si a lui V. Hugo.

În bogata productie a timpului, de drame istorice in versuri de factura romantica, se afirma cu o distanta superioritate Razvan si Vidra. Autorul ei, istoricul si filologul, savant de renume mondial B. P. Hasdeu (1836-1907) era, totodata, un indrumator al vietii noastre teatrale, ce recomanda imbogatirea repertoriului original, reflectarea ,,caracterului politic si moral al unei epoci”, incorporarea unui mesaj democratic si cultivarea functiei educative a teatrului.

Pe protagonistul dramei Razvan si Vidra – pentru prima data in teatrul nostru un protagonist de origine umila – il definesc ambitia, vitejia, iubirea de libertate si de tara. Patima maririi, alimentata de energica sotie Vidra, nepoata lui Motoc, un fel de lady MacBeth, - il pierde insa. Mai vizibila este influenta teatrului lui Hugo, in constructie, in stralucirea oratorica a tiradelor, in exaltarea pariunilor, in crearea contrastelor puternice, Razvan amintind intrucatva de Ruz Blas. Ceea ce este propriu lui Hasdeu si da valoare operei sale este – deasupra acestor reminiscente si coincidente de structura – respectul adevarului istoric, caracterul veridic al unor relatii sociale, patosul sincer, comunicativ al ideilor si sentimentelor, cunoasterea profunda a atmosferei epocii, a mentalitatii, a psihologiei, a obiceiurilor si a limbii.

Al doilea moment important al dramei romantice romanesti este marcat de Despot Voda. Vasile Alecsandri (1821-1890) evoca aici figura aventurierului Iacob Heraclit Despot, care, pretinzandu-se ruda cu doamna lui Lapusneanu si ajutat de nobilul polon Laski si de o parte din boierime, ajunge pe tronul Moldovei, pentru ca, in cele din urma, sa fie ucis de Stefan Tomsa. La datele furnizate de cronicile Moldovei, bardul de la Micesti a adaugat personaje (Corvina, Ana) sau episoade (incercarea de otravire, inchiderea lui Despot), elemente de fantezie intrebuintate potrivit formulei dramei romantice.

Figura aventurierului ambitios, indraznet, avid de ,,mariri, averi, putere” se inscrie pe un fundal al reactiilor poporului, bine sugerat prin prezenta unor reprezentanti autentici, si pe acela al boierimii. Caco, impletind problematica politica cu aceea sociala, Alecsandri si-a dobandit aici meritul subliniat de A. I. Odobescu: ,,Ne-a facut sa vedem viermuind si incolacindu-se toate aplecarile lacome, slugarnice si zavistioase ale boierilor romani”.

Dupa aproape un sfert de secol, Vlaicu Voda al lui Al. Davila (1862-1929) vine sa adauge un moment neegalat ca realizare artistica teatrului nostru romantic. Este o opera intru nimic inferioara celor mai bune drame hugoliene, prin forta, profunzime si frumusete, datorita in primul rand exaltarii sentimentului patriotic. În acest scop, autorul nu se serveste in principal de resortul dramatic al ambitiei de marire si putere a protagonistului, ci de acela al interesului national, angrenat in contextul politic amplu, creat de o propaganda catolica dusa de regatul ungar in tarile vecine. Procedee proprii dramei romantice – intalniri intre indragostiti, spioni, comploturi, misterios decor nocturn, peripetii melodramatice – nu lipsesc.

Secolul al XVI-lea este din nou adus pe scena intr-un alt moment ilustru al dramaturgiei noastre romantice – in trilogia lui B. St. Delavrancea (1858-1918): Apus de Soare, Viforul si Luceafarul. Eroul primei drame- cea mai realizata artistic din seria celor trei – este Stefan cel Mare, aflat in ultimii ani ai domniei; al Viforului e ambitiosul, violent si las, Stefanita Voda, caruia dramaturgul ii opune nobila figura a boierului patriot Luca Arbore. Deficitara, sub raport dramatic, Luceafarul aduce in prim plan pe Petru Rares. Scrise in proza, dramele lui Delavrancea – cum observa G. Calinescu, referindu-se la Apus de Soare - ,,releveaza o dezlantuire oratorica extraordinara. Sunt parti de inalta, sublima suculenta, la nivelul poeziei lui Victor Hugo si a lui Eminescu. Enumerarea, simetria, sacadarea, navala periodica, toate mijloacele bunei retorici infaptuiesc o atmosfera epica de neuitat”.

Dupa capodoperele lui Hasdeu, Alecsandri, Davila si Delavrancea, drama romantica – de evocare istorica sau pe motive folclorice - a continuat sa fie cultivata de N. Iorga, M. Sorbul, V. Eftimiu etc, de aceasta data modelul cel mai frecvent fiind dramaturgul neoromantic Edmond Rostand.

SPECTACOLUL DE TEATRU ÎN EPOCA ROMANTICA

Tot ce avea mai valoros dramaturgia romantica – adica: framantarea interioara, suflul de generozitate si stralucirea sa lirica – a fost pus in valoare in modul cel mai adecvat de conditiile de reprezentare ale spectacolului romantic.

O nota caracteristica a artei spectacolului din acest timp il constituie faptul ca, prin excelenta, spectacolul teatral romantic urmareste ,,spectaculosul”, efectul scenic puternic, mergandu-se pana acolo incat, uneori, autorilor la moda li se cere sa scrie special piese care sa serveasca o inovatie in materie de decor, de iluminatie sau de masinarie scenica.

Sub raportul conditiilor de scena in care se desfasura reprezentatia teatrala, epoca romantica este epoca de triumf a decorului si a mizanscenei, la reusita aceasta contribuind artisti mari, de talia lui Delacroix. Decorul romantic de teatru se caracterizeaza, mai intai, printr-o desfasurare larga, panoramica: fata de scena din trecut, acum scena pierde mult din adancime, castigand in schimb in largime; elementele de decor nemaifiind plantate spre a conduce privirea spectatorului in profunzime, ci spre a-i oferi aproape senzatia unui tablou. O preferinta cu totul deosebita manifesta decoratorii pentru scenele de natura, pictate cu o adevarata voluptate. Încep sa se inmulteasca ,, practicabilele”, adica acele platouri construite solid pe un schelet de lemn, de dimensiuni variabile, cu ajutorul carpra se planteaza pe scena, scari, terase, balcoane, o stanca, o movila, o poteca de munte etc. Pentru decorurile de interior apare pentru prima data plafonul orizontal, pentru ca imaginea unei sali sau camere sa fie mai aproape de realitate. Privita in ansamblu, scena era incarcata cu o multime de obiecte, de mobile, de accesorii; nu ca inainte, cand pe scena se aflau doar obiectele strict necesare, ca ,,puncte de sprijin” – cum sunt numite in teatru – pentru jocul scenic. Atat pentru decoruri, cat si pentru costume, se apeleaza la o documentatie riguroasa.

Spectacolul romantic a fost avantajat si de inovatiile in materie de ecleraj. Odata cu aplicatia iluminatiei cu gaz aerian, in jurul anului 1820, devine posibila acea manevrare plina de virtuozitate a variatiilor de lumina, atat de folosita in teatrul zilelor noastre. Tehnicianul, maestrul de lumini, dirijeaza robinetele a cateva zeci de tevi de gaz de iluminat, de sectiuni diferite, asemenea tuburilor unei orgi. Iata ca a aparut, asadar, ceea ce azi, cand curentul electric a luat locul gazului de iluminat, se mai numeste inca ,,orga de lumini”.

Costumul romantic de teatru urmeaza aceeasi grija de exactitate, cand e vorba de o actiune ce se petrece in epoci trecute sau in tari indepartate. În celelalte piese, costumul – destul de conform adevarului – are totusi o nota dominanta de cochetarie; femeile poarta cu precadere crinolina, eliminata din timpul lui Napoleon, cu un decolteu larg, cu bucle atarnand pe spate; iar barbatii, frac stramt, lavaliera, parul coafat, favoriti. Pe scena germana costumul de teatru e asemanator celui imbracat pe scenele franceze, dar ceva mai greoi, iar in Anglia se impune prin sobrietate de caracter. Pe de alta parte, actorul, care pana acum se machia usor, urmarind doar sa fie ,,frumos” – acum se grimeaza atent spre a obtine o masca ,,expresiva”, conforma ,,caracterului” interpretat.

Miscarea scenica, in teatrul romantic, se caracterizeaza prin largimea gesturilor, prin exuberanta, patetism, dominand acum caracterul contrastant, spontan. Totul devine mai degajat si liber, pentru a putea exprima starile sufletesti tumultoase ale eroilor romantici, autenticitatea structurii psihice si temperamentale a eroului literar de acest tip. Gestica actorului romantic are amploare, forta pasionala, izbucniri spontane, de un retorism care poate usor deveni fie melodramatic, fie emfatic. Dictiunea actorului romantic viseaza aceleasi efecte, utilizand cu predilectie tonul inalt, exclamatiile puternice, contrastele foarte marcate de voce.

Concluzii

-dimensiunea fundamentala a romantismului este subiectivismul, etalarea, expansiunea, adeseori chiar exacerbarea eului.

-primatul sentimentelor asupra ratiunii

-valorificarea artistica a resurselor inconstientului

-pentru romantici, cea mai vitala forma de activitate a spiritului este imaginatia

-visul este considerat de romantici mijlocul pe care il are sufletul omenesc de a intra in contact cu intreaga natura; visul deci poate ajunge un adevarat instrument de transformare magica a realitatii

- romantismul se naste prin negatia dogmelor si a ierarhiilor estetice si traieste in masura in care isi releva identitatea, deci originalitatea.

-romantismul participa determinant la dinamica literaturii nationale, evolutia sintezei sale presupunand momentul tezei si al antitezei, altfel spus relatia traditie/inovatie.

personajele dramaturgiei romantice nu mai reprezinta tipuri general-umane, ca in clasicism, ci sunt caractere complexe, bine individualizate, plasate intr-un cadru istoric adecvat;

natura-peisaj constituie un element insemnat in localizarea actiunii, adesea fiind si confidenta omului;

- scriitorii romantici dau frau liber imaginatiei si creeaza o lume care poarta marca propriei lor personalitati;

-creatiile epice si dramatice sunt strabatute de lirism;

- romantismul gaseste in creatia artistica populara surse inepuizabile de inspiratie, valorificand folclorul; vocabularul se improspateaza si se nuanteaza prin expresii plastice luate din limba vorbita, din graiul viu al poporului, cuvinte si locutiuni de care clasicismul se ferise, socotindu-le lipsite de eleganta, ,,vulgaritati”;

romantismul nu a fost un curent literar omogen; a existat un romantism progresist, reprezentat de scriitorii legati de fortele inaintate ale societatii si un romantism paseist, care idealiza feudalismul, incercand o reinviere a trecutului, apreciat ca superior prezentului;

romanticii nostri folosesc doua surse principale de inspiratie : istoria nationala, din care selecteaza personaje si situatii cu totul neobisnuite, si folclorul, tezaur de valori documentare si estetice;

romantismul romanesc are un caracter net progresist, anti-feudal, imprimat de pozitia combativa a scriitorilor angajati in lupta de eliberare sociala si nationala.

NOTE:



[i] Mircea Maciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu uteu dr., Mic dic ionar enciclopedic, Ed. Stiin ifica i enciclopedica, Bucure ti, 1986

[ii] Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09

[iii] I.L.Caragiale, În Nirvana, in  Ei l-au vazut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Craciun i Victor Craciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147

[iv] Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatura, Bucure ti, 1967, pag. 333

[v] Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit. Coresponden a inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157

[vi] Mircea Maciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu uteu dr., Mic dic ionar enciclopedic, Ed. Stiin ifica i enciclopedica, Bucure ti, 1986

[vii] Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09

[viii] G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru to i, Bucure ti, 1985, vol. III, p. 44.

[ix] M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, Bucure ti, 1989, p. 301.

[x] M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, Bucure ti, 1985, p. 40.

[xi] George Calinescu, Via a lui Mihai Eminescu, 1945

[xii] G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, EPL, Bucuresti, 1966, p.228

[xiii] Scrisoare catre I. Negruzzi, Viena, 16 mai 1871, SDL, I, p321.

[xiv] Archeus, O VII, p283.

[xv] Archeus, O VII, p283.

[xvi] C Noica, Sentimentul romanesc al fiintei, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1979, p161.

[xvii] Mihai Eminescu, Fragmentarium, editie dupa manuscrise, variente, note, addenda si indici de Magdalena Vatamaniuc, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pp 369, 373

[xviii] M. Eminescu, Opere, editie ingrijita de Perpessicius, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, Vol IX - 1980

[xix] Edgar Papu, Existenta romantica ( schita morfologica a romantismului), colectia B.P.T, Ed Minerva, Bucuresti, 1980

[xx] M. Eminescu, Opere, editie ingrijita de Perpessicius, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, Vol IX - 1980

[xxi] Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, vol II, 1986, p.189

[xxii] Ch. Kerenyi, apud M. Dufrenne, Poeticul, trad. I. Pascadi, Ed Univers, 1971, p 184

[xxiii] Mihai Eminescu, Fragmentarium, editie dupa manuscrise, variente, note, addenda si indici de Magdalena Vatamaniuc, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pp 90-91

[xxiv] Ibidem, p.375.

[xxv] Dim. Pacurariu, Folclorul, primul nostru clasicism, in volumul Clasicism si tendinte clasice in cultura romana, Ed. Cartea Romaneasca, 1979, pp. 355-362

[xxvi] N. Iorga, Sfaturi pe intuneric, antologie de Valeriu Rapeanu, Ed. Militara, 1976, pp.111-116

[xxvii] Mihai Eminescu, Fragmentarium, editie dupa manuscrise, variente, note, addenda si indici de Magdalena Vatamaniuc, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 179

[xxviii] Ibidem, pp. 78-79, 125.

[xxix] Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1981, p284

[xxx] Ibidem, pp. 80, 222, 233, 235, 224

[xxxi] Gh. Vladutescu, Filosofia legendelor cosmogonice romanesti, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982, p.176

[xxxii] Mihai Eminescu, Fragmentarium, editie dupa manuscrise, variente, note, addenda si indici de Magdalena Vatamaniuc, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 77

[xxxiii] Tudor Vianu, Despre stil si arta literara, Ed Tineretului, 1965, p.190

[xxxiv] M. Eminescu, Opere, editie ingrijita de Perpessicius, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, Vol IV – 1952 ( Ed. Academiei R.P.R), p.526

BIBLIOGRAFIE:

Gheorghe Dragan, Poetica eminesciana, Ed. POLIROM, Bucuresti, 1999

Nicolae I. Nicolae, Radu Scorojitu, Ioan Dumitru, Aurelia Iordache, Cecilia Condei, Viorica Iovita, Sinteze si Comentarii clasele IX-XII, Ed. SARMIS, Craiova, 2001

Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol.2, Ed. Saeculum I.O., Bucuresti, 1999

Hadrian Soare & Gheorghe Soare, Limba si literatura romana clasa a XI-a, Ed. Carminis, Pitesti, 2007

Ovidiu Drimba, ,,Istoria teatrului universal”, Ed. ,,VESTALA”, Bucuresti, 2007

Paul Cornea, ,,Originile romantismului romanesc”, Ed. ,,CARTEA ROMÂNEASCA”, Bucuresti, 2008

Vera Calin, ,,Romantismul”, Ed. ,,UNIVERS”, Bucuresti, 1975






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 6994
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site