Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SCRIE UN ESEU ARGUMENTATIV, DE 2 -3 PAGINI, DESPRE PRINCIPALELE COMPONENTE DE STRUCTURA, DE COMPOZITIE SI DE LIMBAJ ALE UNUI TEXT NARATIV APARTINAND REALISMULUI

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Scrie un eseu argumentativ, de 2 -3 pagini, despre principalele componente de structura, de compozitie si de limbaj ale unui text narativ apartinand realismului, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie: „Naratorul se afla totdeauna de alta parte a baricadei decat personajele, evenimentele si simtirile lor; infatiseaza o lume care exista in afara lui si poate fi foarte bine inchipuita si in absenta lui, adopta o pozitie de extrateritorialitate, indiferent ca este comentator locvace sau un regizor impersonal” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe )





Perspectiva narativa / viziunea este un termen care se refera la raportul dintre narator si universul reprezentat. Procesul narativ are cel putin trei protagonisti: personajul ( el ), naratorul ( eu ) si lectorul ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeste, cel care vorbeste si cel cu care se vorbeste. Relatia intre un el ( in poveste ) si un eu ( in discurs ) cuprinde trei tipuri principale. Naratorul stie mai mult decat personajul (viziunea „dindarat” ) – naratiunea clasica foloseste cel mai adesea aceasta formula. In acest caz, naratorul stie mai mult decat personajul sau. Personajele nu au nici un secret fata de el. Naratorul stie tot atat cat personajul ( cu care se identifica ) ( viziunea „impreuna cu” ) – naratorul nu poate da o explicatie a evenimentelor inainte ca aceasta sa fie gasita chiar de catre personaje. Naratorul stie mai putine decat personajul ( viziunea „din afara” ) – naratorul poate descrie numai ceea ce se vede, se aude, dar nu poate patrunde in constiinta nimanui. Naratorul este, asadar, un martor care nu stie nimic si, mai mult, nu vrea sa stie nimic. In romanul realist - obiectiv, naratorul este, prin excelenta, omniscient. Mai mult, prezenta naratorului se estompeaza intr-o masura foarte mare, astfel incat evenimentele prezentate par sa se deruleze de la sine. Cu alte cuvinte, „naratorul se afla totdeauna de alta parte a baricadei decat personajele, evenimentele si simtirile lor; infatiseaza o lume care exista in afara lui si poate fi foarte bine inchipuita si in absenta lui, adopta o pozitie de extrateritorialitate, indiferent ca este comentator locvace sau un regizor impersonal” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe )

Enigma Otiliei, de George Calinescu, publicat in 1938, este un roman realist cu elemente moderniste, balzacian prin aspecte legate de tema si tehnica narativa, social si citadin. Realismul rezulta din temele dezvoltate, structura compozitionala, specificul secventelor descriptive, realizarea personajelor. Una dintre temele romanului este prezentarea societatii romanesti la inceputul secolului al XX-lea, prin urmarirea evolutiei unui grup de personaje care sunt interesate de averea lui Costache Giurgiuveanu, unul dintre personajele principale ale romanului; tema secundara, de provenienta balzaciana, paternitatea permite raportarea personajelor la tipuri si caracterizarea lor indirecta.

Element specific prozei realist-obiective, naratiunea se realizeaza la persoana a III-a ( nonfocalizata). Viziunea „din afara” presupune existenta unui narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele relatate. Naratorul din Enigma Otiliei este omniscient, controleaza evolutia personajelor ca un „regizor impersonal”. Personajele dobandesc, in acest mod, statut de marioneta, actionand automat, dupa vointa naratorului papusar. Desi adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunica, prin postura de spectator si comentator al comediei umane reprezentate, cu instantele narative. El se ascunde in spatele mastilor sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.

Romanul debuteaza balzacian, printr-o ampla descriere a Bucurestiului anului 1909, fiind centrat „pe mobila psihologie a unui adolescent in plina criza de crestere si de formare a personalitatii” (Pompiliu Constantinescu ). Titlul initial, Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare dintre personaje determina intr-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca niste „parinti”. Din ratiuni editoriale, titlul a fost schimbat si deplaseaza accentul de la un aspect realist, traditional, la tehnica moderna a reflectarii poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul actiunii se dovedeste ca Otilia nu are o „enigma”, ci este ea insasi un mister al feminitatii in evolutie. Cele douazeci si patru de capitole ale romanului dezvolta mai multe planuri narative, care urmaresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns in casa tutorelui sau, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi, doreste sa studieze Medicina; remarcat inca din primul an de studiu, tanarul va face ulterior o cariera stralucita. In casa lui mos Costache, Felix se indragosteste de Otilia, aflata si ea sub tutela batranului. Desi tine la Otilia, fiica celei de-a doua sotii, Costache ezita indelung sa o adopte, chiar dupa ce sufera un atac cerebral. La insistentele lui Leonida Pascalopol, mos Costache va depune pe numele Otiliei o suma oarecare, la care mosierul va mai adauga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate si de independenta financiara. Un prim plan narativ urmareste delicata poveste de dragoste care ii leaga pe cei doi orfani, Felix gasind in Otilia o companie feminina care suplineste absenta mamei, a unei surori sau a unei iubite.



Averea lui Costache Giurgiuveanu este vanata in permanenta de membrii clanului Tulea, care o detesta pe Otilia. Aglae - „baba absoluta” - incearca sa intre in posesia averii batranului prin orice mijloace. Dupa ce Simion, sotul decrepit, este abandonat intr-un ospiciu, Aglae incepe sa supravegheze cu atentie casa lui Costache, pentru ca acesta sa nu poata face nici o miscare fara stirea ei. Dupa primul atac cerebral pe care il sufera Costache, clanul Tulea pune stapanire pe casa, determinand revolta neputincioasa a batranului, infuriat de „pungasii” care ii irosesc alimentele si bautura. Moartea lui Costache, provocata cu sange rece de Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, pune capat atmosferei relativ calme care domneste in sanul familiei Tulea si influenteaza decisiv destinele personajelor. Stanica o paraseste pe Olimpia, invocand ridicolul motiv ca aceasta nu-i mai poate darui urmasi, desi copilul lor murise din neglijenta ambilor parinti. El se casatoreste cu Georgeta, „cu care nu avu mostenitori”, dar care ii asigura patrunderea in cercurile sociale inalte. Felix si Otilia sunt nevoiti sa paraseasca locuinta lui mos Costache, casa fiind mostenita de Aglae. Otilia se casatoreste cu Pascalopol, mosierul intre doua varste, personaj interesant, sobru si rafinat, in a carui afectiune pentru Otilia se imbina sentimente paterne si pasiune erotica. Felix afla, mult mai tarziu, intalnindu-se intamplator cu Pascalopol in tren, ca Otilia a divortat, recasatorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeste aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arata Pascalopol, infatiseaza „o doamna picanta, gen actrita intretinuta”, care nu mai e Otilia „de odinioara”. Speriat, Felix intelege ca a avut el insusi o contributie insemnata la metamorfozarea fetei.

Succesiunea secventelor narative este realizata prin inlantuire, completata cu insertia unor micronaratiuni in structura romanului. In proza realista, descrierea spatiilor – strada, arhitectura, decorul interior ( camera ) si a vestimentatiei sustine impresia de univers autentic ( mimesis ), iar prin observatie si notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirecta. Incipitul romanului realist apeleaza la descrierea minutioasa pentru a fixa veridic cadrul temporal – „intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” – si spatial – casa lui mos Costache, situata pe strada Antim. Finalul este inchis, marcand rezolvarea tuturor conflictelor, si este urmat de un epilog. Simetria cu incipitul se realizeaza prin reluarea aceleiasi imagini a casei lui mos Costache, din perspective temporale diferite. Pretextul pentru reluarea descrierii initiale este vizita pe care o face Felix pe strada Antim, dupa intalnirea cu Pascalopol, pentru a revedea un spatiu definitoriu pentru adolescenta sa. Conflictul principal al romanului se contureaza in jurul averii lui mos Costache, prilej pentru observarea efectelor, in plan moral, ale obsesiei banului. Batranul avar, proprietar de imobile, restaurante, actiuni, nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. In plan secundar, se urmaresc aspectele definitorii pentru o societate in care motorul evolutiei este banul. Aurica este obsedata de avere pentru ca traieste iluzia ca aceasta i-ar asigura o partida stralucita, Stanica se casatoreste cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisa de Simion, dar care se spulbera dupa o asteptare indelungata, Otilia se obisnuieste sa fie ocrotita de Pascalopol, care ii asigura un anume confort material.



Relatiile dintre cele doua familii sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. Pornind de la ipoteza ca „obiectul romanului este omul ca fiinta morala”, G. Calinescu distinge doua feluri de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care supravietuiesc, avand o conceptie morala asupra vietii si fiind capabili de motivatia actelor proprii – Felix, Pascalopol – si cei care se adapteaza automatic, instinctual, organizati aproape schematic si ilustrand cate un tip uman.

Prezentarea in bloc a personajelor, la inceputul romanului, printr-o tehnica de factura balzaciana, este prilejul folosit de autor pentru a alcatui fiecarui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneste de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), carora realismul le confera dimensiune sociala si psihologica, adaugand un alt tip uman: arivistul. Romanul realist traditional devine o veritabila „comedie umana”, plasand in context social o serie de personaje tipice. In acest sens, Mos Costache este avarul, Aglae – „baba absoluta, fara cusur in rau” – Aurica – fata batrana, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil si apatic, Stanica Ratiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambitiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat. Toate personajele au statut de marioneta. Naratorul se ascunde in spatele fiecaruia, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Perspectiva narativa este una extradiegetica. Naratorul omniscient nu participa la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Totusi, el prefera, in ansamblul textului, viziunea / focalizarea interna fixa, centrata pe Felix. Cel mai des, lumea prezentata este vazuta prin ochii protagonistului, naratorul pare sa stie tot atat cat personajul, iar viziunea cititorului este, firesc, limitata. Sunt relativ putine momente in care se schimba punctul de vedere. Incipitul si finalul se afla in raport de complementaritate. Trei secvente pot candida la statutul de incipit: descrierea strazii Antim si a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale si spatiale in stil balzacian; intalnirea lui Felix cu unchiul sau si replica absurda – „Nu sta nimeni aici” - , pusa in corespondenta cu finalul: „Aici nu sta nimeni!” ; reunirea personajelor principale in casa lui mos Costache si prezentarea lor, incipit specific romanului realist. Finalul se realizeaza, de asemenea, in doua secvente: deznodamantul, sfarsitul diegetic – Felix, abandonat, primeste o explicatie de la Otilia, menita sa dezlege misterul; epilogul ofera cititorului inocent justificarea gestului fetei ( Felix „avea sa faca o cariera stralucita”, eliberat de constrangerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”. Interesul autorului se indreapta spre elementul absurd, regasit atat in incipit, cat si in final. Reluarea situatiei initiale sugereaza absurdul existentei insasi.

Reunind aspecte caracteristice unei societati dominate de legea banului, prezentate intr-o structura narativa complexa, realist-moderna, romanul Enigma Otiliei confirma vocatia de prozator a lui George Calinescu. Autorul il invita pe cititor intr-un univers coerent, pe care i-l descopera prin intermediul unei voci narative obiective si omnisciente. De aceea, cititorul patrunde intr-o lume care ii devine familiara, condus de vocea estompata a „regizorului impersonal” din spatele „baricadei” romanului realist.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1726
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site