Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SCRIE UN ESEU DE 2 - 3 PAGINI, IN CARE SA PREZINTI TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME, REFLECTATE INTR-UN TEXT POETIC EMINESCIAN

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, in care sa prezinti tema si viziunea despre lume, reflectate intr-un text poetic eminescian, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie critica: ,,Un fapt izbitor:
obisnuit, in centrul poeziilor lui Eminescu, sta un simbol reprezentand o tipica valoare ideala”.
(D.
Caracostea, Simbolurile lui Eminescu)

Dintre elegiile eminesciene ce imbina in mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Tinand seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune in primul vers, am fi tentati sa consideram poezia un pastel. La Eminescu nu se poate insa vorbi de pasteluri, in maniera in care a cultivat Alecsandri aceasta specie, pentru ca Eminescu nu este niciodata un contemplator detasat de cadrul natural descris, ci este parte componenta a peisajului, iar reflectarea se face de pe pozitia celui care este in mijlocul naturii.
Specia preferata, pe care o ilustreaza si poezia „Lacul”, este idila care imbina in mod armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric da glas dorintei de iubire, unui vis de iubire ideala desfasurata in sanul naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compozitional, poezia formata din cinci catrene este structurata in trei secvente poetice construite simetric. Prima secventa este formata din strofa intai si primele doua versuri din strofa a doua si infatiseaza cadrul natural real; secventa a doua, reprezentata de strofa de mijloc, prezinta visul de iubire, iar cea de-a treia secventa este construita simetric cu prima, prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat diferite stari sufletesti. Astfel, in prima parte, folosind verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin personificare ca fiind in consonanta cu trairile eului liric. Epitetele cromatice („albe”, „albastru”, „galbeni”) contureaza un tablou viu, colorat si luminos care, personoficat („tresarind”, „cutremura”), transmite sentimentul de asteptare a iubitei, trait de eul liric. Starea de incordare proprie eului liric este sugerata prin enumeratie si repetitie: „Si eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult si parca astept/ Ea din trestii sa rasara.”
Ce-a de-a doua secventa poetica, construita in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce sugereaza o stare de incertitudine, de nesiguranta( „sa sarim”, „sa plutim”, „sa scap”) transmite visul de dragoste, speranta implinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciana. Confesiunea eului liric este sustinuta de verbe la persoana intai, plural, acesta imaginandu-se intr-o consonanta perfecta cu iubita care insa nu este definita, fiind numita o singura data prin pronumele de persoana a treia singular ea. Natura descrisa in prima strofa ca martora a idilei, devine acum prin personificare partenerul indragostitilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blanda luna”, „lin fosneasca”, „unduioasa apa”) sugereaza o natura ocrotitoare. Trairea afectiva creste in intensitate, stare intima sugerata de dativul etic(„sa-mi cada lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjunctiei adversative „dar” cu care incepe ultima secventa lirica alcatuita simetric cu prima. Dar, daca, de exemplu, prin inversiune in prima secventa lirica se aducea in prim-plan natura prin antepunerea epitetelor „singuratic” si „in zadar” ca si cele doua verbe „suspin” si „sufar” aduc in atentie deziluzia, tristetea si insingurarea eului liric. Asonanta creata prin reluarea consoanelor siflante”s,z” sugereaza parca plansul interior al eului liric. In consonanta cu aceasta traire, natura personificata simte parca aceeasi traire sufleteasca sugerata de constructia metaforica cu valoare de epitet personificator: ”incarcat cu flori de nufar”.
In ciuda simplitatii aparente a poeziei, din text se degaja o vraja aparte datorita muzicalitatii versurilor, plasticitatii, imaginilor, a imbinarii imaginii vizuale „nuferi galbeni il incarca” cu imaginea auditiva: „Vantu-n trestii lin fosneasca” precum si a atmosferei generate de cadrul natural. Desi iubirea ramane neimplinita, atmosfera este senina si de calma resemnare.
Poezia „Lacul” este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel in care se imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii.



Varianta 84

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre tema iubirii, reflectata intr-un text poetic studiat / in texte poetice studiate din opera eminesciana, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie: „Pentru Eminescu iubirea este leagan de gingasii erotice, o necesitate spirituala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. […] El este un idealist, nici vorba, un om cu maini intinse spre fantasma femeii desavarsite, pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, insa idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o aparitie concreta si tangibila…” (George Calinescu, Viata lui Mihai Emienscu )

Tema iubirii este o constanta in poezia eminesciana si se asociaza cu o gama larga de sentimente, ilustrand o perspectiva originala asupra acestui sentiment. Erosul eminescian oscileaza intre spiritualizare si pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat in mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric ( T.Vianu ); in legatura cu natura “in devenire” si cu intrupari feminine ( Edgar Papu ); in legatura cu peisajul micro si macro cosmic, care ocroteste iubirea ( G.Calinescu ). Sunt exprimate sentimente legate de suferinta iubirii pierdute ( Si daca, Lacul, Floare albastra ), de dragoste fara speranta ( Daca iubesti fara sa speri, De cate ori iubito ). Rareori, dragostea aduce implinirea ( De ce te temi ).

Femeia este serafica, „femeia-inger”, aducand implinirea, fericirea asteptata ( Sara pe deal, Dorinta, Floare albastra ) sau demonica, titanica, provocatoare de suferinta ( Scrisoarea V ).

Starile specifice sentimentului erotic sunt de „voluptate si durere”, „farmec dureros”, dor (emotie complexa, in care „durerea pierderii” se complica cu fericirea generata de o iubire trecuta sau proiectata in viitor ). O alta sintagma caracteristica este aceea de „dulce jele”, care imbina durerea si voluptatea romanticilor cu dorinta de dezmarginire: „Si cand inima ne creste / De un dor, de-o dulce jele…”

Iubitul isi cheama iubita ( sau iubirea ) intr-un peisaj ocrotitor, intim ( Lacul, Dorinta ) sau iubita isi asteapta iubitul ( Sara pe deal ); visul de fericire copleseste realitatea, asigurand eternitatea sentimentului (Departe sunt de tine…, Atat de frageda ). Starea generala este elegiaca, pornind de la puterea de iluzionare, in perioada de tinerete, si ajungand la ideea ca iubirea este “un mijloc viclean al naturii care ne inconjoara cu iluzii “,in perioada de maturitate; influenta filozofiei schopenhauriene conduce la satira ( Scrisoarea V ).Iubita este calda, luminoasa, sagalnica ( De-as avea, O calarire in zori, Povestea teiului ), in lirica de tinerete si statuara, rece ( Amorul unei marmure ), in lirica de maturitate. Poezia eminesciana dezvolta un eros reflexiv (sentimentul este dublat de un substrat filozofic), inspirat de mituri ( Floare albastra, Lacul, Sonete).

Luceafarul este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care dezvolta tema romantica a conditiei geniului intr-o societate incapabila sa-l inteleaga si sa-l accepte. Conditia omului de geniu apare in relatie cu tema iubirii, care accentueaza izolarea si imposibilitatea de a gasi implinirea sufleteasca a omului superior. Titlul evidentiaza simbolul central al poemului – geniul – care apare intr-o ipostaza semnificativa pentru omul superior – astrul singuratic si stralucitor, unic.

Primul tablou se deschide cu o perspectiva mitica, atemporala, formula folosita, specifica basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost odata ca-n povesti, / a fost ca niciodata / Din rude mari, imparatesti, / O prea frumoasa fata”. Cadrul initial in care apare fata de imparat este specific romantic. Izolarea si singuratatea accentueaza predispozitia la reverie. In vis, frumoasa fata de imparat se indragosteste de Luceafar, a carui prezenta o invoca printr-o formula incantatorie: „Coboara-n jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n casa si in gand / Si viata-mi lumineaza!” Invocatia fetei are drept consecinta intruparea astrului. Prima ipostaza in care apare astrul in visul fetei este aceea angelica, sinteza contrariilor mare si cer: „Parea un tanar voievod / Cu par de aur moale, / Un vanat giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale”. Fetei i se ofera stapanirea imparatiei marii, dar ea refuza sa-l urmeze. A doua invocatie este urmata de intruparea in ipostaza demonica, sinteza a contrariilor soare si noapte: „Pe negre vitele-i de par / Coroana-i arde pare, / Venea plutind in adevar / Scaldat in foc de soare.” Fetei i se ofera stapanirea cerului, dar oferta este refuzata si de aceasta data, Luceafarului cerandu-i-se intruparea in conditia de pamantean.



Al doilea tablou, concentrat in plan terestru, dezvolta tema romantica a iubirii idilice dintre doi pamanteni – Catalin si Catalina – fata de imparat dobandind acum un nume individualizator, care o apropie de conditia umana. Ea isi pierde unicitatea, devenind un dublu pamantean al unui muritor banal, „un paj ce poarta pas cu pas / A-mparatesii rochii”. Idila se desfasoara in termenii terestrului, cei doi alcatuiesc un cuplu compatibil, care aminteste de lirica eminesciana de tinerete.

Tabloul al treilea asociaza motivului calatoriei interstelare, ilustrata in zborul Luceafarului catre Demiurg, motivul perisabilitatii fiintei umane – „Ei numai doar dureaza-n vant / Deserte idealuri”. Motive romantice dezvoltate in acest tablou sunt conditia geniului, antiteza om comun / om superior ( preluata din filozofia lui Schopenhauer).

Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Iubirea terestra, simbolizata prin cuplul Catalin – Catalina, se implineste intr-un cadru romantic specific – „Sub sirul lung de mandri tei / Sedeau doi tineri singuri”. Luceafarul ramane in sfera proprie, dincolo de marginirea umana, care nu poate sa-si depaseasca limitele si nu se poate realiza in afara spatiului propriu: „Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece”. Planului terestru i se asociaza motivul teiului, simbolizand dragostea implinita dintre Catalina si Catalin, motivul codrului, motivul fortuna labilis ( soarta schimbatoare). Planului cosmic i se asociaza motivul singuratatii, statornicia care scapa determinarilor destinului uman, nemarginirea.

Conditia geniului „nemuritor si rece” dobandeste conotatii tragice in acest poem al unei iubiri imposibile si al singuratatii absolute a celui condamnat la nemurire, dar si la singuratate, ilustrand, simbolic, ideea ca „iubirea este leagan de gingasii erotice, o necesitate spirituala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior” (George Calinescu, Viata lui Mihai Emienscu), fara ca acest sentiment sa fie posibil in raport cu protagonistul.

Daca Luceafarul exprima ideea singuratatii geniului incapabil sa se incadreze intr-o lume a sentimentelor specifice conditiei umane limitate, Floare albastra e un poem al unei iubiri perfecte tocmai prin amintirea pe care o lasa indragostitilor. Iubirea se asociaza in acest poem cu melancolia apasatoare a pierderii acestui sentiment, care subliniaza tragismul conditiei umane.

Poezia dezvolta tema iubirii, fiind structurata pe doua planuri temporale, concretizate intr-un lung monolog al iubitei, la prezent, si intr-un comentariu scurt, concluziv, al iubitului, la trecut. O pozitie spatiala ii desparte pe indragostiti chiar in planul prezentului. In monologul sau, fata incearca sa-l convinga pe tanar sa renunte la cautarile sale intreprinse „in departare” ( „Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!” ), iar eroul, referindu-se la planul in care il chemase „floare albastra”, il desemneaza prin sintagma „in lume” ( „Totusi … este trist in lume !”) ( Zoe Dumitrescu Busulenga ). Prima parte a monologului iubitei ( primele trei strofe ) sugereaza, pe un ton familiar, sagalnic ( asemanator cu acela al chemarii adresate de Catalin fetei de-mparat, in Luceafarul ), universul cautarilor tanarului insetat de absolut. Sintagmele desemneaza o lume a ideilor abstracte: „Iar te-ai cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri nalte”. Strofa a doua se sprijina pe o ampla enumeratie: „In zadar rauri in soare / Gramadesti-n a ta gandire / Si campiile asire /Si intunecata mare”. Prezenta soarelui cosmicizeaza planul de referinta si sugereaza cea mai inalta treapta de cunoastere la care poate aspira indragostitul.

Primele trei strofe traduc, printr-un ton reprobativ, familiar, universul iubitului, in antiteza cu acela al iubitei, prezentat in a doua parte a monologului fetei. Monologul este intrerupt de comentariul retrospectiv al iubitului: „Astfel zise mititica / Dulce netezindu-mi parul. / Ah! ea spuse adevarul; / Eu am ras, n-am zis nimica”. Primele doua versuri ale catrenului perpetueaza tonul familiar si gingas din strofele anterioare, prin diminutivul „mititica” si inversiunea „Dulce netezindu-mi parul”. Exclamatia din versul al treilea introduce o alta nota afectiva, grava, anticipand sfarsitul. Tristetea, singuratatea si dezamagirea sunt sugerate si de atitudinea adoptata de acela caruia i-a fost adresata invitatia la fericire: ras sceptic si tacere.

Partea a doua a monologului iubitei cuprinde invitatia la iubire, care se implineste intr-un cadru tipic eminescian ( chemarea si cadrul natural sunt asemanatoare cu acelea din Dorinta, Lacul, Povestea codrului): „Hai in codrul cu verdeata, / Und’ isvoare plang in vale / Stanca sta sa se pravale / In prapastia mareata…”.




Gratioasa si sagalnica, iubita fagaduieste fericirea, implinirea, ca si Catalin, in Luceafarul. Ca in alte poezii de tinerete, poetul utilizeaza timpul viitor ca o proiectare a implinirii mai tarzii ( „Vom sedea in foi de mure”, „Si mi-i spune-atunci povesti”, „Voi cerca de ma iubesti”, „Voi fi rosie ca marul”, „Mi-oi desface de-aur parul”, „Mi-i tinea de subsuoara”, „Te-oi tinea de dupa gat”, „Ne-om da sarutari pe cale” ), din imposibilitatea implinirii intr-un moment apropiat. Procedeul este utilizat si in Luceafarul: „Caci amandoi vom fi cuminti / Vom fi voiosi si teferi, / Vei pierde dorul de parinti / Si visul de luceferi”. Cadrul natural este ocrotitor, reunind solemnul ( sugerat de epitetul „prapastia mareata” ) si familiarul („bolta cea senina”, „trestia cea lina”, „foi de mure”).

Iubita eminesciana din Floare albastra intruneste caracteristici ideale. Autoportretul este simplu si sugestiv, alcatuit dintr-o comparatie si dintr-un epitet cromatic care subliniaza caracterul angelic al iubitei: „Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul, / Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astup cu dansul gura”.

Momentele intalnirii sunt prezentate detaliat, scurgerea timpului este sugerata de motivul inserarii si de motivul lunii. Punctul culminant al idilei este atins in momentul inserarii. Parasirea spatiului ocrotitor din „ochi de padure” se asociaza cu parcurgerea drumului catre satul situat „in vale”: „Cand prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vara, / Mi-i tinea de subsuoara, / Te-oi tinea de dupa gat. // Pe carare-n bolti de frunze, / Apucand spre sat in vale, / Ne-om da sarutari pe cale, / Dulci ca florile ascunse”. Parasirea spatiului izolat, din padure anticipeaza finalul tragic al iubirii. Promisiunea implinirii iubirii in viitor este transferata brusc, in prezent; intreruperea monologului fetei cu o strofa in care predomina verbele la prezent sugereaza o confuzie intre doua planuri temporale. Prins de jocul iubitei, de amintirea promisiunii de fericire, indragostitul eminescian din acest text investeste realitatea cu atributele idealului. Cele doua inversiuni din finalul strofei, precedate de doua constructii cu valoare de superlativ subliniaza caracterul ideal al intalnirii: „Inc-o gura si dispare … / Ca un stalp eu stam in luna! / Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi, dulce floare!”. Folosirea verbelor la trecut, tonul grav, melancolic, reluarea epitetului “dulce” asociat, in ultima strofa, cu “minune”, sugereaza moartea iubitei sau, prin extensie, a iubirii. Adjectivul pronominal „noastra” sugereaza asumarea unei anumite viziuni despre lume si fericire: „Si te-ai dus, dulce minune, / Si-a murit iubirea noastra … / Floare-albastra! Floare-albastra! / Totusi … este trist in lume!”. Repetitia din versul al treilea subliniaza regretul profund dupa disparuta „minune”, dupa posibila fericire, refuzata candva si pierduta pentru totdeauna.

Sfasiat de dorinta de a fi fericit, omul aspira in permanenta spre desavarsire, „cu maini intinse spre fantasma femeii desavarsite, pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, insa idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o aparitie concreta si tangibila…” (George Calinescu, Viata lui Mihai Emienscu ), adica o imagine supusa efemeritatii si mortii.

Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment, asigurand implinirea. Disparitia iubirii insa pustieste si determina mutilarea spirituala definitiva. Reluarea preocuparilor obisnuite, abstracte, nu mai e posibila. Incercarea de transcendere a conditiei umane este evidenta in Floare albastra, asa cum incercarea de transcendere a conditiei divine este evidenta in Luceafarul. Entitati separate prin legi implacabile, nici indragostitul nici Hyperion nu vor reusi sa depaseasca limitele. Incercarea de a se umaniza prin iubire a zeului este similara cu incercarea de a se eterniza a omului prin aspiratia la etern. Implacabilul destin impune ambilor renuntarea. Ceea ce ramane este amintirea experientei sau a incercarii. Atitudinea pesimista din Floare albastra prefigureaza raceala, detasarea, din Luceafarul, la fel cum primele strofe ale poeziei construite pe metafora mortii, anticipeaza finalul tragic al acesteia.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3499
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site