Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


MARILE CURENTE IN CRIMINOLOGIE

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



MARILE CURENTE IN CRIMINOLOGIE

SECTIUNEA I

ORIENTAREA BIOLOGICA




Evolutia criminologiilor specializate catre criminologia generala s-a desfasurat, cel mai adesea, sub semnul unor acerbe lupte de idei. Confruntarile de opinii au avut un rol pozitiv, pro­pulsand teoriile care s-au impus din punct de vedere stiintific pentru momentul concret istoric in care au fost lansate, creand curente noi de gandire stiintifica, dar generand uneori si controverse din care criminologia a avut de castigat.

Problema tratarii marilor curente in criminologie este deosebit de sensibila deoarece se intampla frecvent ca oamenii de stiinta care au o orientare comuna in problemele esentiale ale domeniului cercetat sa aiba opinii diferite in privinta altor aspecte ale aceluiasi domeniu.

S-a constatat ca marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalitatii fenomenului infractional, istoria criminologiei fiind una a modelelor etiologice . Acest criteriu a fost considerat relevant, fiind utilizat de multi istorici ai criminologiei in includerea teoriilor criminologice in diverse orientari care s-au conturat in decursul timpului.

In cadrul orientarii biologice, sau antropologic - biologice cum mai este ea denumita, sunt reunite teorii care confera factorilor biologici o importanta hotaratoare in geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientari este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului, incercarea de a demonstra existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic care diferentiaza infractorul de non-infractor, trasaturi care determina comportamentul antisocial al individului

6.1. Cesare Lombroso. Teoria atavismului evolutionist

Cesare Lombroso* este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Referitor la opera sa, el afirma ca a fost pregatita de predecesorii sai. 'Eu, sublinia autorul , n-am facut decat sa dau un corp mai organic concluziilor care pluteau in aer, inca nedescoperite'. Atat J.Pinatel cat si H.Mannheim subliniaza ca originea teoriei lui C.Lombroso se gaseste in teoriile evolu­tioniste ale lui Darwin, in lucrarile de frenologie ale medicului vienez Frederik Joseph Gall (1758-1828), in studiile de fizionomie ale lui J.K. Lavater (1741-1801), in conceptele lui Charles Morel asupra rolului degenerescentei speciei umane etc.

Dupa terminarea studiilor de medicina la Padova, Viena si Pavia, Lombroso a efectuat unele cercetari in domeniul patologiei craniului si psihiatriei. Dupa ce a fost angajat ca medic militar, el a efectuat studii antropometrice asupra a 3000 de militari in scopul stabilirii unor diferente fizice intre locuitorii diferitelor regiuni din Italia. In anul 1874 a devenit lector la Catedra de medicina legala si igiena publica a Universitatii din Torino, iar in anul 1876 a publicat cea mai cunoscuta lucrare o sa, 'L'uomo delinquente' (Omul delincvent).

In primele editii ale acestei lucrari, Lombroso extinde conceptia lui Gall cu privire la corelatia dintre anomaliile craniului si functiile creierului si la alte trasaturi ale individului. In urma efectuarii unor examene antropometrice, medicale si psihologice asupra a 5907 delincventi, el a formulat ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia, caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane sub forma unor 'stigmate anatomice' (malformatii ale scheletului si cutiei cra­niene, asimetrie bilaterala, dezvoltarea masiva a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochi­lor, nasului, mainilor si picioarelor). Ulterior Lombroso a largit aceasta ipoteza incluzand degene­rescenta epileptica, precum si alte anomalii de natura fiziologica, constitutionala si psihologica. Cand la o persoana sunt intrunite mai multe anomalii, mai ales de natura atavica, acesta ar fi un criminal innascut, un individ cu puternice inclinatii criminogene, care nu pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului (termenul de 'criminal innascut' nu a fost inventat de Lombroso, ci de discipolul sau, Enrico Ferri ). Totusi, anomaliile amintite (intre care insensibilitatea morala, vanita­tea, incorigibilitatea) nu presupun in mod necesar savarsirea de infractiuni, ci constituie doar o predispozitie in acest sens, printr-un efect de daltonism moral.

Initial, Lombroso a estimat tipul de criminal innascut la 65-70% din totalul criminalilor. Ulterior, sub efectul criticilor ce i s-au adus, a limitat acest procent la 30-35%. Totodata, el a ex­pus o tipologie mai complexa, adaugand, alaturi de criminalul innascut, tipurile pasional, epileptic, ocazional si din obisnuinta. Studiile de psihiatrie pe care le-a efectuat l-au dus la concluzia unor similitudini intre criminalul innascut si criminalul alienat, intre ei aparand ca o categorie interme­diara, nebunul moral.

Desi spre sfarsitul carierei sale Lombroso accepta si alti factori in etiologia crimei, incerca­rea sa de a demonstra ca exista o deosebire de natura intre criminal si noncriminal, opinia cu privire la stigmatul si inferioritatea biologica, raman ideile fundamentale ale teoriei pe care a elaborat-o.

Teoriile lui Lombroso au determinat, la vremea respectiva, replici severe, in special din partea lui Lacassagne, Manouvrier, Topinard si Gabriel Tarde, care au subliniat lipsa de funda­ment stiintific a conceptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca si erorile de ordin metodologic.

La inceputul secolului al XX-lea, cercetatorul englez Charles Goring**, in lucrarea 'The English Convict' (Condamnatul englez), a dat o puternica replica teoriei lombrosiene. El a efec­tuat un studiu pe un esantion de 3000 de detinuti recidivisti, sintetizand 96 de trasaturi, a caror distribuire in cadrul esantionului folosit o compara cu aceea a unui grup de control selectionat, in cea mai mare parte studenti ai universitatilor Cambridge si Oxford. Autorul evidentiaza erorile comise de Lombroso, infirmand teoria criminalului innascut, dar fara a nega o anumita inferioritate de ordin intelectual a infractorului. Goring explica aceasta inferioritate prin ereditate.

6.2. Teoriile 'ereditatii'

Sustinand o anumita relevanta a factorului ereditar in geneza criminalitatii, Goring a intro­dus o noua ipoteza de cercetare in cadrul orientarii biologice, care a inlocuit temporar ipoteza atavismului evolutionist.

Intre cercetarile destinate examinarii rolului ereditatii in etiologia actului infractional, amin­tim studiile de arbore genealogic, studiile efectuate asupra gemenilor si cercetarile de antro­po­logie comparata.

Studiile de arbore genealogic efectuate in S.U.A. de catre Richard Dugdale si ulterior de Eastbrook, Davenport si Henry Goddard au incercat sa demonstreze ca in familiile care au antecesori cu condamnari penale exista un numar mai ridicat de infractori, datorita ereditatii. H.Mannheim a criticat foarte serios aceasta teorie datorita erorilor de ordin metodologic care s-au comis pe parcursul cercetarilor.

Studiile pe gemeni monozigotici si dizigotici efectuate de psihiatrul german Johannes Lange au incercat sa demonstreze predispozitia ereditara in comiterea infractiunilor, in cazul gemenilor monozigotici.

Cercetarile de antropologie comparata efectuate de A.E. Hooton, in 1939, cu scopul de a demonstra ca trasaturile exterioare si comportamentul individului sunt in stransa legatura au esuat, nereusind sa dovedeasca implicarea inferioritatii biologice in etiologia infractionalitatii. Erorile de ordin teoretic au fost sever criticate la vremea respectiva.

6.3. Teoriile biotipurilor criminale

Curentul biotipurilor criminale reprezinta o varianta moderna a antropologiei criminale. El are la baza lucrarile tipologice realizate de Ernst Kretschmer in Germania, N.Pende in Italia si William Sheldon in S.U.A.

In lucrarea 'Physique and Character' (Fizic si caracter), Kretschmer si-a propus sa analizeze relatiile complexe existente intre diferitele tipuri biologice si anormalitatea mentala si a caracterului.

Pornind de la conformatia fizica a individului, el a stabilit urmatoarele tipuri:

a. leptosom sau astenic, caracterizat prin trasaturi longiline, umeri ingusti si musculatura subdezvoltata; este tipul rece, rezervat, nesociabil;

b. atletic, cu musculatura puternica, robust, prezinta o buna stabilitate psihologica dar ocazional poate deveni exploziv;

c. picnic, scund si rotund, cu tendinte spre ingrasare; este prietenos si sociabil.

Autorul apreciaza ca tipurile mixte au o mare frecventa. Intre acestea, el a acordat atentie tipului displastic, particularizat prin anumite disfunctionalitati glandulare.

Concluziile lui Kretschmer cu privire la relatia dintre aceste tipuri si criminalitate sunt urmatoarele:

- exista o distributie relativ egala a tipurilor identificate, in camp infractional;

- exista o anumita corelatie intre tipul constitutional si tipul de infractiune, astenicul fiind asociat cu infractiunile contra proprietatii, atleticul cu infractiunile contra persoanei, picnicul cu fraudele, escrocheriile, displasticul cu infractiunile sexuale.

Mult mai influenta a fost teoria tipologica elaborata de tipologul american W.Sheldon . Ea se bazeaza pe dezvoltarea diferita a embrionului uman, stabilind un raport intre dezvoltarea corporala si trasaturile energodinamice ale personalitatii de tipul:

- endomorf-viscerotonic (cu o dezvoltare mai pronuntata a organelor interne);

- mezomorf-stomatotonic (cu o dezvoltare puternica a musculaturii);

- ectomorf-cerebrotonic (cu o mai mare dezvoltare a scoartei cerebrale si a inteligentei).

Sheldon a stabilit pe cale experimentala ca cele mai multe cazuri de delincventa apar in cazul tipului mezomorf.

Teoriile biotipologice au fost analizate si criticate sever de Edwin Sutherland si Donald Cressey , care le-au apreciat drept lipsite de suport stiintific. Cu toate acestea, linia de cercetare tipologica nu a fost abandonata.

6.4. Olof Kinberg. Constitutia biopsihologica si inadaptarea sociala

Cel mai important reprezentant al teoriei bioconstitutionale a fost criminologul suedez Olof Kinberg, fondatorul teoriei inadaptarii sociale expusa in lucrarea 'Basic problems of Crimino­logy', aparuta la Copenhaga in 1935. Kinberg a considerat ca pentru a descoperi cauzele feno­menului infractional este necesar sa se studieze personalitatea individului. In acest scop el a elaborat conceptul de constitutie biopsihologica prin care intelege dispozitiile ereditare normale si caracterele fenotipice rezultate din acestea. Pentru a desemna personalitatea in aceasta viziune, autorul a propus termenul de structura biologica actuala, luand in considerare modalitatile in care partile unui intreg sunt imbinate pentru a realiza functiile acestuia.

Structura biopsihologica poate fi compusa din doua grupe de trasaturi:

a.      trasaturi ereditare normale care formeaza nucleul constitutional si reprezinta suma tendintelor reactionale ale individului;

b.      trasaturi ereditare patologice

Plecand de la aceste trasaturi, teoria lui Kinberg se imparte in doua variante:

A. Varianta constitutionala care apreciaza ca factorii fundamentali ai constitutiei biopsi­hologice sunt:

capacitatea (nivelul maxim de inteligenta);

validitatea (cantitatea de energie cerebrala de care dispune un individ);

stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a mentine si restabili echilibrul emotional);

soliditatea (relatiile intre elementele constelatiilor nervoase la un anumit moment - integrare sau disociere).

In raport de structura acestor factori, Kinberg a ajuns la urmatoarea clasificare a indivizilor: supercapabili, supervalizi, superstabili, supersolizi si, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili si subsolizi.

In acceptiunea acestei variante, Kinberg utilizeaza si conceptul explicativ numit de el functie morala, care cuprinde ideile si emotiile individului, capacitatea acestuia de a evalua normele morale. Functia morala este parte integranta a personalitatii. In raport de functia morala au fost deosebite patru categorii de subiecti:

indivizi cu functie morala limitata, carora elementul emotional le lipseste sau este foarte slab;

indivizi capabili sa reactioneze normal la stimulii adecvati;

indivizi a caror functie morala a suferit modificari in urma unor leziuni patologice ale tesutului cerebral;

indivizi bine adaptati la mediu, dar insensibili fata de actele imorale.

Inadaptarea reprezinta, potrivit lui Kinberg, o incapacitate a individului de a reactiona armonios la stimulii mediului caruia ii apartine. Astfel rezultatul actiunii anumitor trasaturi biologice ale individului il determina sa actioneze la anumiti stimului exteriori prin acte sanctionate de legea penala. In consecinta, el considera ca depistarea trasaturilor ce compun nucleul constitutional ar permite recunoasterea predispozitiilor individului catre comiterea unor acte antisociale.

B. Varianta patologica. Pe langa varianta constitutionala a individului normal, Kinberg ia in considerare si o varianta patologica, in care include bolile psihice, tulburarile grave de inteli­genta, datorate fie dispozitiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale, infectiilor micro­biene etc.

Marc Ancel, in 'Prefata' la lucrarea lui Kinberg, sublinia ca modelul etiologic propus de autor este mai complex decat conceptiile anterioare, datorita introducerii factorilor psihologici si mezologici alaturi de factorii biologici, in cadrul unei teorii cu puternice afinitati fata de determinismul pozitivist.

In opera lui Kinberg, omul ramane o individualitate distincta. Interesanta este si opinia sa conform careia ar fi o grava eroare de a crede ca indivizii care comit sporadic sau frecvent acte antisociale ar fi in mod necesar diferiti de cei care nu le comit, idee care il delimiteaza de antropologia criminologica.

6.5. Teoria constitutiei delincvente

Aceasta teorie a fost promovata de italianul Benigno di Tulio care a utilizat un concept fundamental similar celui folosit de Kinberg, dar cu o semnificatie mai larga. In opinia lui di Tulio constitutia cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare si congenitale, iar pe de alta parte, elemente dobandite in timpul vietii in special in prima ei parte.

Constitutia delincventa ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale, innascute) ce determina tendintele criminogene, care insa nu duc in mod automat la savarsirea de infractiuni, ci numai favorizeaza ca un subiect sa comita crima mai usor decat altul.

Un concept important in teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezinta nivelul de la care excitatiile exterioare il determina pe individ sa comita actul infractional. Astfel, daca toti indivizii pot prezenta reactii antisociale, declansarea acestora nu este conditionata de o intensitate similara a stimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru altii mai puternic. Crima, asemanator conceptiei lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare sociala.

Aproprierea lui di Tulio de determinismul pozitivist (pe care el il critica) este evidenta, aceasta sustinand teza existentei unei constitutii delincvente care separa infractorul de noninfractor.

6.6. Varianta moderna

Desi in criminologia contemporana nu mai ocupa locul pe care l-a detinut in perioada de inceput, examinarea raportului dintre factorii biologici si criminalitate nu este totusi o linie de cercetare abandonata.

Noile studii se bazeaza pe importantele progrese care s-au realizat in domeniul stiintelor naturii, in genetica, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie.

Evaluarea rolului si a limitelor factorilor biologici in geneza criminalitatii se face, in prezent, cu mult mai multa prudenta decat in trecut, afirmandu-se ca nu exista nici un tip particular de comportament criminal care sa fie determinat numai de factorii biologici. In consecinta nu se poate afirma existenta unei relatii monocauzale directe intre factorii biologici si criminalitate. Tot ce se poate afirma este ca persoanele care sufera de anumite tulburari la nivelul factorilor biologici prezinta un risc mai ridicat de a se angaja in acte antisociale.

Se face distinctie intre factorii care au o legatura mai mare cu comportamentul antisocial si cei care au doar o legatura indirecta.

Din prima categorie fac parte:

tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos, care pot avea drept consecinta tulburari de comportament;

epilepsia sau diferitele sale forme;

anomaliile de ordin endocrin.

Dintre factorii cu legatura indirecta sunt mentionati:

complicatiile prenatale;

tulburarile comportamentale minore pe fond microsechelar;

anomaliile cromozomice, insuficient cercetate, care ar putea releva o posibila compo­nenta ereditara cu efecte asupra personalitatii infractorilor.

Astfel, una din controversele stiintifice moderne a fost constituita de aparitia studiilor asupra anomaliilor cromozomilor . Aceste studii au relevat faptul ca unii infractori poseda un cromozom Y suplimentar. Cariotipul omului normal este inregistrat cu formula 46,XY la barbati si 46,XX la femei. Studiile in cauza au pretins ca indivizii posesori ai formulei 46,XYY ar fi predestinati sa comita fapte penale, motiv pentru care cromozomul Y suplimentar a fost denumit 'cromozomul crimei'.

Cercetarile ulterioare au demonstrat ca procentul de posesori ai formulei 46,XYY este relativ egal, atat in randul infractorilor, cat si al noninfractorilor.

Din datele obtinute pana in prezent rezulta ca anomaliile genetice se asociaza intot­deauna cu factori defavorizanti de ordin social, neputandu-se trage o concluzie certa asupra rolului primordial al uneia sau alteia dintre cele doua categorii.

6.7. Evaluare critica

Esentiala, in cadrul orientarii biologice, ramane tendinta de considerare a componentei biologice drept element fundamental al personalitatii umane, de transformare a anomaliilor bioconstitutionale in criterii de clasificare a indivizilor.

In plan metodologic s-a considerat, in mod eronat, ca studiul explicativ este un studiu etiologic, datele obtinute din studii bioconstitutionale fiind apreciate ca suficiente prin ele insele pentru edificarea unor teorii cauzale.

Cu toate limitele sale teoretice si metodologice, orientarea biologica are totusi merite importante in evolutia criminologiei ca stiinta. Abordarea determinista a problematicii, atentia acordata studiului personalitatii infractorului, introducerea unor metode de cercetare noi, precum si a examenului multidisciplinar in criminologie, acumularea unui vast material experimental care a stimulat activitatea stiintifica in acest domeniu constituie merite incontestabile, care nu pot fi eludate.

In plus, rigoarea si simtul critic modern, coroborate cu evolutia de exceptie a stiintelor naturii, pot produce mutatii pe viitor si in acest domeniu de cercetare.

PERSONALITATI ALE CRIMINOLOGIEI:

* CESARE LOMBROSO s-a nascut la Verona, la 6.11.1835, intr-o familie de evrei care avea cinci copii. Posibilitatile materiale ale familiei sale erau dintre cele mai modeste, astfel ca viitorul criminolog a indurat serioase privatiuni in timpul studiilor de medicina efectuate la Padova, Viena si Pavia. Din punct de vedere filosofic, Lombroso a fost influentat de pozitivistii francezi, de materialistii germani si evolutionistii englezi. Avea orientari socialiste si se afla in puternic dezacord cu opiniile nondeterministe ale filosofilor si juristilor italieni contemporani cu el.

Dupa absolvirea facultatii, Lombroso a fost angajat medic militar, iar in anul 1864 a devenit cadru didactic la catedra de psihiatrie a Universitatii din Pavia si director al azilului de nebuni. Dupa cateva studii minore, in anul 1864 a publicat 'Genio i follia' (Geniu si nebunie), care constituie un preludiu la lucrarile sale de mai tarziu 'L'Uomo di genio' si 'Genio e degenerazione' (1897).

In anul 1876, Lombroso devine, prin concurs, profesor de medicina legala si antropologie la Universitatea din Torino. Discursul sau de receptie a fost constituit de o lucrare intitulata L'Uomo delinquente (Omul delincvent). De atunci, Lombroso apartine istoriei criminologiei.

In anul 1880, asistat de discipolii sai, Enrico Ferri si Raffaele Garofalo, a fondat revista 'Archivio di Psichiatria, scienze penali e antropologia criminale'. A organizat, la Roma, in anul 1885, primul Congres de antropologie penala. A publicat numeroase lucrari si articole, intre care: Antropometria di 400 delinquenti veneti (1872), Affeti e passioni dei delinquenti (1874), Il delitto politico e le revoluzioni (1890), Le crime, causes et remèdes (1889), La donna delinquente (1893).

Ideile sale au cunoscut o mare raspandire in lumea stiintifica, motiv pentru care, la Congresul de antropologie criminologica organizat la Torino, in anul 1906, i s-a acordat titlul de 'Comandor al Legiunii de onoare' din partea guvernului francez.

Cesare Lombroso a murit la 18.10.1909.

** CHARLES B. GORING (1870-1919). Ofiter, medic de penitenciar, creditat cu o tehnica de exceptie in domeniul statistic si al masuratorilor antropometrice, a fost angajat in anul 1902, de catre Consiliul englez pentru penitenciare, sa verifice teoria lui Lombroso. S-a bucurat de intregul sprijin al guvernului si al colectivului de criminologi de la Universitatea londoneza. Efectuand masuratori antropometrice asupra a 3000 de detinuti englezi, comparati cu un grup de control format din studenti de la Oxford si Cambridge, precum si de la alte institutii, Goring a plecat de la ipoteza ca daca exista dovezi asupra 'criminalului innascut', conform teoriei lui Lombroso, acestea vor fi evidentiate in cadrul cercetarii stiintifice.

Concluziile sale, publicate in lucrarea The English Convict (Condamnatul englez), in anul 1913, contrazic teoria lui Lombroso, dar nu neaga o anumita inferioritate de ordin fizic si intelectual a infractorilor, pe care o explica prin ereditate. In mod surprinzator, in disputa ereditate - mediu social, Goring a fost de partea lui Lombroso.

SECTIUNEA A II-A

ORIENTAREA PSIHOLOGICA

7.1. Caracterizare

Orientarea psihologica grupeaza principalele teorii criminologice care au in comun con­ceptul de personalitate criminala ca baza teoretica a explicarii cauzalitatii fenomenului infractio­nal. Atat prin modalitatile de abordare a acestui concept, cat si prin caracterul mai mult sau mai putin accentuat al determinismului psihologic in etiologia criminalitatii, aceste teorii sunt extrem de diverse, in unele situatii apropiindu-se fie de orientarea biologica, fie de cea sociologica

Abordarea teoretica a psihologiei infractorului a fost neglijata o lunga perioada de timp datorita influentei scolii lombroziene. De asemenea, ea a fost adesea in concurenta cu studiul patologiei criminale a infractorului bolnav psihic.

Studiul psihologic asupra infractorului 'normal' a luat avant in primele decenii ale secolului XX, o data cu trecerea treptata in planul secund a scolii antropologic-criminologice. Printre primii care au lansat cercetari stiintifice in acest domeniu a fost avocatul francez F.G.Pitaval care a publicat lucrarea 'Causes célebres et intéressantes' (Cauze celebre si interesante), una din editiile acesteia fiind prefatata de scriitorul Friedrich Schiller, cunoscut pentru preocuparile sale in planul psihologiei. Aceste cazuri aveau in comun senzationalul, facand referire la criminali si la crime mai mult sau mai putin iesite din comun.

O importanta deosebita pentru studiul psihologiei criminale au avut operele maestrilor clasici ai literaturii universale, intre care amintim pe Shakespeare, Schiller, Dostoevsky, Balzac, Hugo, Dickens, Stendhal, Gorki, Thomas Mann si multi altii.

Orientarea psihologica a fost intens stimulata de aparitia lucrarilor lui Sigmund Freud si ale succesorilor sai , lucrari cu un impact remarcabil in domeniul studiului psihologic al infractorului normal. Mentionam ca nu includem in sfera acestei analize teoriile si conceptiile din domeniul patologiei criminale, patologicul fiind relativ usor de remarcat in etiologia fenomenului infractional.

7.2. Perspectiva psihanalitica

7.2.1. Teoria freudiana

Doctrina psihanalitica, avand ca principal exponent pe austriacul Sigmund Freud (1856-1939), a dominat orientarea psihologica in criminologie in perioada interbelica. Prin studiile efectuate, el a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare a acesteia. Pe buna dreptate se considera ca psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminala la criminologia psihologica

Unele din aspectele gandirii psihanalitice sunt de real interes pentru intelegerea meca­nismelor umane care il conduc pe individ spre comiterea infractiunilor, pe cand altele sunt de mica relevanta ori acceptate cu serioase rezerve

Teoria lui Freud a fost elaborata in doua etape. Intr-o prima etapa, una din cele mai cunoscute idei ale acestei teorii a fost cea referitoare la inconstient, 'partea invizibila a aisbergului, care formeaza cel mai larg si, intr-un anume fel, cel mai puternic sector al mintii noastre' . Acesta este distinct de preconstient care, desi in mod normal este similar inconstientului, poate fi stimulat prin procesele gandirii si deveni constient. Inconstientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului si memoria sa refulata (reprimata, alungata) din sfera constientului in inconstient, in mare parte provenind din experientele traumatizante din timpul copilariei timpurii. Aceasta inseamna ca atat gandurile omului, cat si emotiile si actiunile sale sunt guvernate de forte ascunse in procesele memoriei sale si care pot fi scoase la iveala printr-o tehnica speciala numita psihanaliza. In viziunea lui Freud, pulsiunile inconstiente reprezinta factorul determinant al vietii psihice. Inconstientul, preconstientul si constientul sunt concepute de Freud ca niste entitati autonome intre care impulsurile circula pe verticala, ascendent si descendent.



Ulterior, Freud si-a imbunatatit teoria, propunand o noua structurare a psihicului uman. Cea de-a doua clasificare freudiana se refera la personalitate si cuprinde Eul, Supereul si Sinele.

Eul (Ego) reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii, in alcatuirea careia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile constiente sau inconstiente despre cele mai importante interese si valori.

Supereul (Super-Ego) este constiinta morala si constituie expresia existentei individului in mediul social, purtatorul normelor etico-morale si al regulilor de convietuire sociala. Supereul este achizitia recenta si relativ fragila a individului, dezvoltata in conformitate cu normele si nivelul socio-cultural al comunitatii din care face parte.

Nascut din inconstient, ca si Eul, Supereul constituie un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai evident cu cat omul este mai matur, mai sanatos si mai elevat sub aspect social.

Sinele (Id), una din cele trei entitati ale personalitatii, constituie un complex de instincte si tendinte refulate, care are caracter apersonal si nu este trait in mod constient. El constituie polul pulsional al personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive predominant sexuale si agresive (expresie a instinctelor vietii si mortii), care pune organismul in tensiune. Sinele este considerat ca o componenta biologica a personalitatii, reprezentant al influentelor ereditare, rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare si a lumii subiective. Totusi si conditiile socio-morale ajung sa se integreze sinelui. Dupa cum spune Freud, Sinele este o 'realitate psihica adecvata' care nu are insa constiinta realitatii obiective.

Din aceasta sumara trecere in revista a rolului jucat de cele trei entitati ale personalitatii rezulta ca Eul este expus atacurilor din partea celor doua puteri, ostile si incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui si cenzura exercitata de Supereu. In mod natural, Eul incearca sa echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive si constiinta morala a individului, dand o forma acceptabila dorintelor Sinelui, astfel incat sa le faca mai acceptabile pentru Supereu, intr-un proces numit sublimare. In cele mai multe cazuri sublimarea va reusi, realizandu-se o conciliere a celor doua forte oponente, ceea ce conduce la o anumita stabilitate psihica a individului. Echilibrul se poate obtine, temporar, si prin deturnarea de la scopul initial a impulsurilor transmise de Sine, in vederea eliberarii energiilor latente (ex.: prin sport), in cadrul unui proces de compensare.

Cand sublimarea si compensarea nu reusesc sa produca echilibrul necesar, Supereul utilizeaza represiunea, determinand refularea in inconstient a instinctelor nedorite, unde vor ramane pana cand vor gasi o ocazie sa erupa in mod necontrolat, inlaturand barierele impuse de Eu si Supereu. Aceste rabufniri ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele benigne (ex.: ticurile verbale, de gestica ori comportamentale) pana la manifestarile periculoase, violente.

In conceptia lui Freud, diferenta dintre infractor si noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului. Pulsiunile organice antisociale , tendintele infractionale, ar fi prezente la toti indivizii, dar raman ascunse in procesele profunde ('abisale') ale personalitatii acestora, fiind controlate si stapanite pe masura dezvoltarii si trecerii la faza adulta de catre Eu, care se desavarseste in permanenta, datorita experientelor succesive acumulate precum si prin structurarea Supereului.

Supereul este cel care dicteaza Eului, acesta din urma supunandu-se, sau nu, ordinului de a controla si stapani pulsiunile sinelui . Esuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui in cauza si, in final, pot determina trecerea la actul infractional.

In clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important il ocupa criminalul care a savarsit infractiunea datorita complexului de vinovatie.

Complexul de vinovatie ar favoriza comiterea crimei in momentul in care acest sentiment ar atinge un grad atat de inalt incat devine insuportabil, astfel incat pedeapsa este asteptata ca o eliberare. In acest mod este explicat faptul ca unii infractori isi 'semneaza' crima, pentru a fi cat mai repede descoperiti

7.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene

Freud nu a fost un criminolog. Preocuparile sale in legatura cu mecanismele psihologice care declanseaza comportamentul infractional au fost mai degraba episodice.

In schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influentat in mare masura cercetarile criminologice ulterioare, rezultand un numar important de teorii al caror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

7.2.2.1. Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologica a comportamentului infractional apartine lui Alfred Adler (1870-1937), care a devenit cunoscut in urma inventarii conceptului de 'complex de inferioritate'

Teoria lui Adler pleaca de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanseaza dorinta acestuia de a-si depasi conditia proprie, in contextul unor relatii de compensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria sa a fost comparata cu 'filosofia puterii' a lui Friedrich Nietzsche, cu care, insa, nu are prea multe elemente comune. In timp ce Nietzsche este atras in principal de puternicul superman, Adler acorda mai mare atentie slabiciunii umane. Cand individul devine constient de carentele sale, incearca sa le compenseze ajungand uneori la supracompensare. In acest fel, balbaitul Demostene orientandu-si toata energia in lupta impotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar Beethoven, depasindu-si surzenia accentuata de care suferea, a creat opere nemuritoare. Legea compensatiei in natura este recunoscuta de multa vreme si este pusa in legatura cu conceptul de sublimare al lui Freud.

In cazul in care deficienta nu este depasita, sentimentul de inferioritate poate dege­nera in complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din cele mai convenabile meca­nisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales ca acest complex poate fi atribuit oricarei persoane. Inferioritatea este un concept relativ si de aceea intotdeauna va exista un domeniu in care un om se va simti inferior altuia, fie ca e vorba de varsta, sex, fizic, inteligenta, rasa, clasa sociala sau nivel de pregatire.

Complexul de inferioritate poate conduce la savarsirea de infractiuni, deoarece acesta este o cale extrem de facila ca individul sa atraga asupra sa atentia opiniei publice, in felul acesta compensandu-si psihologic propria inferioritate. Astfel de situatii sunt relativ frecvente in societatea industriala, determinate de sentimentele de frustrare si instrainare. Sunt cunoscute studiile asupra unor infractiuni la siguranta circulatiei rutiere savarsite de persoane care, pentru a-si compensa sentimentele de inferioritate, isi iau ca aliat automobilul, caii-putere ai motorului devenind o prelungire a propriei forte.

Pe langa sentimentul de inferioritate si slabiciune, care sunt principalele caracteristici ale acestui tip de infractor, Adler adauga lipsa de cooperare ca urmare a sentimentelor de frustrare aparute in conditiile unei copilarii nefericite.

Criticii teoriei lui Adler, dupa ce mentioneaza importanta considerabila a conceptelor si mecanismelor utilizate de autor, apreciaza ca el este inclinat sa simplifice in mod exagerat problematica psihologiei infractorului. In contrast cu psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind sofisticata, Adler are tendinta sa renunte prea usor la bogatia complexitatii vietii psihologice pe care psihanaliza tocmai o castigase. Se releva faptul ca Adler ia in considerare doar partea rationala a fenomenelor pe care le descrie si nu poate vedea dincolo de determinismele rationale ale comportamentului uman

7.2.2.2. Criminologii americani F.Alexander si H.Staub au utilizat entitatile psihice propuse de Freud pentru analiza diferitelor tipologii infractionale . Astfel, in cazul infractorilor din obisnuinta nu ar exista un conflict intre Eu si Supereu, intrucat acestia apartin unui mediu antisocial iar conduita lor este conforma normelor care guverneaza acest mediu. In cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora isi suspenda functia morala pentru o perioada de timp, Eul fiind incapabil sa mai realizeze echilibrul.

7.2.2.3. Psihanalistul August Aichorn a utilizat notiunile referitoare la nevroze si psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. Acesta considera ca, desi mediul social (factorii exogeni) il influenteaza pe individ, acesta nu trece la savarsirea faptei penale decat daca este predispus in aceasta directie. Aichorn a numit aceasta predispozitie - 'delincventa latenta'. Cercetarile lui August Aichorn au fost continuate de Kate Friedlander

7.2.2.4. O anumita influenta asupra criminologiei au avut si tipologiile construite pe baze psihanalitice. Carl Gustav Jung (1875-1960) joaca un rol important in acest domeniu, in princi­pal datorita introducerii tipului psihologic si conceptelor sale de introvertit si extrovertit. Aplica­rea acestor concepte in criminologie apartine, in special, lui H.Eysenck care, incercand sa demonstreze existenta unei personalitati specifice a infractorului, considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta in esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social.

7.3. Teoria psihomorala

Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este criminologul belgian Etienne de Greef . El considera ca structurile afective ale individului sunt determinate de doua grupuri fundamentale de instincte: de aparare si de simpatie. In cursul copilariei aceste instincte se pot altera, determinand un sentiment de injustitie, o stare de inhibitie si indiferenta afectiva. In opinia autorului, personalitatea infractorului se structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a individului, denumit proces criminogen, care il conduce la comiterea actului infractional.

In evolutia acestui proces se disting trei etape. In prima etapa, numita de autor 'faza asentimentului temperat', individul normal sufera o degradare progresiva a personalitatii ca urmare a unor frustrari repetate. Convins de injustitia mediului social in care traieste, el nu mai gaseste nici o ratiune pentru a respecta codul moral al acestui mediu.

In cea de-a doua etapa, denumita a 'asentimentului formulat', individul accepta comite­rea crimei, isi cauta justificari, cauta un mediu mai tolerant.

In cea de-a treia etapa apare 'criza', in decursul careia este acceptata eliminarea victimei, asteptandu-se ocazia favorabila pentru 'trecerea la act'. In aceasta ultima faza, individul trece printr-o 'stare psihica periculoasa', care prefigureaza 'trecerea la act'.

Procesul criminogen este axat de E. de Greef pe un Eu care consimte si tolereaza ideea crimei. Elementul de diferentiere intre infractor si noninfractor consta in faptul ca infractorul trece mai usor la comiterea actului, intr-o situatie favorabila, deci o diferenta de grad. Trasatura psihica fundamentala care permite trecerea la act ar fi indiferenta afectiva a individului.

7.4. Teoria personalitatii criminale

Aceasta teorie apartine criminologului francez Jean Pinatel si reprezinta una din cele mai complete teorii formulate in cadrul orientarii psihologice.

Teoria lui Pinatel este axata pe conceptul de personalitate criminala in cadrul caruia sintetizeaza elementele esentiale ale teoriilor anterioare, mai ales viziunea dinamica asupra entitatilor personalitatii si abordarea diferentiata a mecanismelor si proceselor crimino­gene ale trecerii la act din varianta psihomorala.

Respingand teza existentei unei diferente de natura umana intre infractori si noninfractori, Pinatel preia opinia lui Etienne de Greef, conform careia exista o diferenta de grad intre personalitatea celor doua categorii, precum si intre diferitele categorii de infractori (de la ocazional la recidivistul inrait).

Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea si indiferenta afectiva), luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane si numai reunirea lor intr-o constelatie confera personalitatii un caracter infractional.

Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca o rezultanta si nu ca un destin

Conform conceptului de personalitate criminala, infractiunea este o fapta omeneasca, iar infractorii sunt oameni ca toti ceilalti; ceea ce ii deosebeste este 'trecerea la act' care constituie expresia 'diferentei de grad'. In consecinta, intre personalitatea infractorilor si cea a noninfrac­torilor ar exista doar o diferenta cantitativa si nu una calitativa.

Pentru Pinatel, teoria personalitatii criminale, construita pe bazele criminologiei generale, a constituit o ipoteza de lucru in domeniul criminologiei clinice , vizand tratamentul si resocia­lizarea infractorilor.

7.5. Evaluare critica

In doctrina de specialitate se apreciaza ca eroarea principala a orientarii psihologice consta in a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferentiata fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea noninfractorului. Pe plan etiologic, limita esentiala consta in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic, relatiile si determinarile sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului.

Pe de alta parte, este relevata contributia pe care orientarea psihologica a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca stiinta . Numeroasele studii si cercetari in acest domeniu, bogatul material factual obtinut au permis o explorare a universului psihic al infractorului, au dezvaluit aspecte inedite cu privire la motivatia actului infractional si la dinamica producerii acestuia. Cauzele directe, nemijlocite ale infractiunii au fost plasate la nivelul personalitatii individului faptuitor. Conceptul de personalitate criminala a servit ca fundament la formularea diagnosticului si prognosticului criminologic, avand relevanta atat in domeniul metodologiei cercetarii, cat si al resocializarii infractorului.

Contributia teoretica a acestei orientari s-a reflectat, mai ales datorita curentului clinic, in influenta pe care criminologia a exercitat-o asupra modelelor de politica penala, a tratamentului si resocializarii infractorului.

SECTIUNEA A III-A

PERSPECTIVA SOCIOLOGICA

8.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atat reprezentantii orientarii biologice, cat si cei ai orientarii psihologice au abordat cu prioritate etiologia de ordin endogen a criminalitatii. Teoriile elaborate in acest plan al cercetarii stiintifice au fost considerate nesatisfacatoare de catre adeptii orientarii sociologice, care au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordand o deosebita importanta determinarilor de ordin social, absolutizand, uneori, procesul de socializare a omului.

Orientarea sociologica in criminologie a furnizat o consistenta literatura de specialitate, structurata intr-o mare diversitate de curente, teorii si opinii inspirate de sociologia si psihologia sociala. Primele explicatii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generica de scoala franco-belgiana a mediului social , din cuprinsul careia se detaseaza unele aspecte interesante care impun o prezentare detaliata.

8.1.1. Scoala cartografica (geografica)

Promotorii acestei scoli au fost belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) si francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) , care au realizat o analiza statistica a criminalitatii incercand sa descopere anumite legitati ale dinamicii acesteia.

Quetelet a studiat statisticile franceze din anii 1826-1830 subliniind constanta crimi­nalitatii in perioada respectiva. De asemenea, el a sesizat faptul ca infractiunile contra persoanei predomina in timpul sezonului cald, in regiunile din sudul Frantei, in timp ce infractiunile contra proprietatii sunt comise mai ales in regiunile din nord, in timpul sezonului rece. Pe aceasta baza, autorul a formulat legea termica a criminalitatii, relevata si de Guerry

Ulterior, G.Tarde a evidentiat faptul ca deosebirile care apar intre structura si volumul criminalitatii regiunilor din nord fata de cele din sud sunt rezultatul dezvoltarii social-economice diferite a acestora si nu consecinta diferentelor de clima

Quetelet a fost unul dintre primii specialisti in stiinte sociale care a utilizat metode statistice si matematice pentru a analiza influenta factorilor sociali si individuali in etiologia crimei. Unele din rezultatele cercetarilor sale se impun a fi mentionate

varsta este considerata de autor ca ar avea cea mai mare influenta in comiterea crimei. Criminalitatea s-ar afla in relatie direct proportionala cu 'forta fizica si cu pasiunea indivizilor'. De asemenea, varsta influenteaza tipul infractiunii comise (fapte savarsite cu violenta contra persoanei, in tinerete si contra proprietatii o data cu inaintarea in varsta);

sexul influenteaza disponibilitatea de a comite infractiuni, barbatii venind mult mai frecvent in conflict cu legea, cat si tipul de delict, femeile preferand infractiunile contra proprietatii;

anotimpul determina, la randul lui, un impact important asupra criminalitatii. Vara se comite un numar mai mare de infractiuni contra persoanei, iar iarna predomina cele contra proprietatii;

climatul sudic stimuleaza savarsirea infractiunilor contra persoanei, iar cel nordic delictele contra proprietatii;

eterogenitatea sociala determinata de imigrare, poate conduce la discriminare, inegalitate sociala si violenta;

profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis, in sensul ca persoanele instruite se implica in fapte infractionale care presupun un anumit rafinament si pregatire intelectuala;

saracia - omul nu savarseste infractiuni datorita starii de saracie, ci ca o consecinta a trecerii rapide de la o stare de relativ confort, la una de mizerie;

alcoolismul influenteaza savarsirea infractiunilor cu violenta, astfel incat, in perioada analizata de autor, din 1129 omucideri, 446 au fost comise sub influenta alcoolului.

Quetelet a exprimat indoieli asupra faptului ca datele statistice ar corespunde realitatii. Cu toate acestea, el a considerat ca exista o rata constanta a cifrei negre a criminalitatii, ceea ce ar conduce la o anumita acuratete a analizei globale.

8.1.2. Scoala sociologica. Teoria lui Durkheim

Emile Durkheim (1858-1917) este unul din fondatorii sociologiei ca stiinta si are mari merite in analiza criminologica a fenomenului infractional. Teoria sa a influentat profund gandirea criminologica moderna.

Prima trasatura definitorie a teoriei lui Durkheim este punctul de vedere conform caruia criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifesta inevitabil in toate societatile. Inevitabilitatea crimei se datoreaza eterogenitatii conditiei umane. Intrucat nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin da la tipul colectiv este inevitabil ca dintre aceste abateri unele sa prezinte caracter infractional . Din aceasta pozitie teoretica rezulta ca infractionalitatea nu este determinata de cauze exceptionale ci, in primul rand, de structura socio-culturala careia ii apartine. Pe de alta parte, criminalitatea trebuie inteleasa si analizata nu prin ea insasi, ci in stransa legatura cu o cultura determinata in timp si spatiu

Crima, afirma Durkheim, constituie un factor de sanatate publica, facand diferenta intre bine si rau si atragand atentia asupra starii sociale precare a unei natiuni

O alta contributie valoroasa in planul analizei criminologice este reprezentata de elabo­rarea de catre Durkheim a conceptului de anomie (de la grecescul a nomos - fara norme), care desemneaza o stare obiectiva a mediului social, caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale, datorita unor schimbari bruste (razboaie, revolutii, crize economice etc.). Intrucat nici o fiinta umana nu poate fi fericita daca nu exista un echilibru intre nevoile sale si posibilitatile de a le satisface, iar dereglarea sociala determina dezechilibrul, poate sa apara fenomenul de suicid , dar si comportamentul infractional al oamenilor, la baza caruia ar sta determinismul social si nu predispozitiile psihologice ale individului.

8.1.3. Scoala mediului social

Scoala mediului social, numita si scoala lioneza, a fost fondata de A.Lacassagne (1843-1924)** si L.Manouvrier (1850-1922) si a promovat teoria conform careia mediul social are un rol determinant in geneza criminalitatii.

Teoria lui Lacassagne este rezumata in doua fraze celebre: 'Les societes n'ont que les criminels qu'elles meritent' (Societatile nu au decat criminalii pe care ii merita) si 'Le milieu social est le bouillon de culture de la criminalité, le microbe c'est le criminel, un element qui n'a d'importance que le jour ou il trouve le bouillon qui le fait fermenter' (Mediul social este mediul de cultura al criminalitatii, iar microbul este infractorul, un element care nu prezinta importanta decat in ziua in care gaseste mediul care il face sa se dezvolte). Aceste fraze au devenit leitmotivul criminologiei sociologice care sustine, in fond, ca 'fiecare societate contine tipurile de infrac­tiuni si de infractori care corespund conditiilor economice, culturale, morale si sociale proprii'

Teoria lui Lacassagne sta la baza a numeroase studii care s-au efectuat ulterior si, partial, constituie sursa 'scolii ecologice' de la Chicago.

8.1.4. Scoala interpsihologica

Scoala interpsihologica, reprezentata de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat si prieten al lui Lacassagne, face din sociologie o interpsihologie , socialul fiind guvernat de relatiile psiho­logice dintre indivizi, bazate pe legea imitatiei. Angajarea individului in savarsirea faptelor infractionale nu s-ar datora unor pulsiuni organice, ci influentelor psihosociale pe care le preia prin imitatie. Imitatia ar constitui, deci, principala cauza a criminalitatii. Tarde a studiat relatia dintre criminalitate si profesia exercitata, evidentiind existenta unor infractori de profesie care se carac­terizeaza prin limbaj (argou), semne de recunoastere (tatuaje), si reguli de asociere (grupuri de raufacatori).

Tarde refuza sa considere crima ca pe un fenomen normal al vietii sociale. Spre deosebire de Durkheim, el considera infractorul ca fiind un parazit social.

Valoarea acestei orientari consta in replica pe care a dat-o conceptiilor bio-antropologice, deschizand noi perspective in fata cercetarii stiintifice a cauzelor criminalitatii, fructificate mai ales de sociologii si criminologii nord-americani

8.1.5. O alta grupare de orientare sociologica, reprezentata mai cu seama de Franz von Liszt in Germania, A.Prins in Belgia si van Hammel in Olanda s-a oprit asupra analizei statistico-matematice a criminalitatii, incercand sa surprinda legaturile dintre variatiile acestora si alte fenomene sociale, cum ar fi stratificarea sociala, concurenta, structura populatiei, repartizarea veniturilor. Aceasta grupare a incercat o conciliere intre scoala antropologica italiana si scoala sociologica franceza, fara a impune, totusi, o teorie criminologica notabila

8.2. Enrico Ferri. Teoria sociologica multifactoriala

Jurist si sociolog, profesor universitar si avocat celebru, redactor sef al ziarului socialist 'Avanti' si fondator al revistei juridice 'La scuola pozitiva', autor de cursuri si lucrari stiintifice renumite, Enrico Ferri (1856-1929)*** a fost una din marile personalitati ale criminologiei, consi­derat drept fondatorul criminologiei sociologice

Discipol al lui Lombroso, Ferri accepta determinismul endogen al maestrului sau, dar propriile sale cercetari s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului infractional. Totodata, autorul isi pune intrebarea fireasca de ce in conditii exogene similare numai anumiti indivizi comit infractiuni. Conform opiniilor sale, raspunsul la aceasta interogatie este acela ca delictul este un fenomen complex, cu determinare multipla, atat fizico-sociala cat si biologica, in modalitati si grade diferite in functie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului si timpului comiterii faptei penale.

Cu ocazia celui de-al IV-lea Congres International de Antropologie Criminala de la Geneva (1896), Ferri a prezentat urmatoarea clasificare a factorilor criminogeni :

a)      factori antropologici (endogeni) reprezentati in trei grupe : cei care tin de constitutia organica a infractorului, cei care corespund constitutiei sale psihice si in ultimul rand caracteristicile personale (varsta, sex etc.)

b)      factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, conditiile at­mosferice etc.), care constituie o prima varietate de factori exogeni;

c)      factorii mediului social: densitatea populatiei, familia, educatia, opinia publica, pro­ductia industriala, alcoolismul, organizarea economica si politica etc.



Acordand prioritate factorilor sociali, Ferri reliefeaza faptul ca acestia se regasesc mai ales in planul general al fenomenului infractional. De altfel, autorul a reformulat 'legea saturatiei mediului' apartinand lui Quetelet, elaborand 'legea suprasaturatiei', conform careia orice fenomen social anormal, cum ar fi razboiul, revolutia, foametea etc., produce o crestere brusca a criminalitatii. O data cu epuizarea evenimentului in cauza, criminalitatea revine la limitele sale 'normale'.

In viziunea sa asupra sociologiei criminalitatii, Ferri reuneste doua elemente care vor constitui baza teoretica a curentului sociologic asupra criminogenezei: elementul de sinteza obtinut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preocupari criminologice si studiul analitic al fenomenului infractional considerat ca fiind determinat de viata sociala

8.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

Inceputul secolului al XX-lea a fost marcat, pe continentul american, de o puternica dezvoltare a sociologiei si, in cadrul ei, a sociologiei criminologice. Delincventa, mai ales cea juvenila, a constituit o preocupare constanta a sociologilor americani, rezultand monografii de amploare, studii bine articulate stiintific, bazate pe inovatii metodologice si studii experimentale de mare intindere.

Diversitatea acestor teorii face dificila incercarea de clasificare a lor, de includere intr-un curent teoretic anume. Unii autori au clasificat teoriile sociologice moderne in trei orientari:

a)      teoriile structurii sociale, care includ curentul culturalist si curentul functionalist;

b)      teoriile proceselor sociale, care cuprind teoriile invatarii, ale controlului social si ale 'etichetarii' sociale;

c)      teoriile conflictului social.

Alti autori subliniaza aspectul multifactorial al acestor teorii care, desi sunt esentialmente sociologice, iau in considerare modul in care factorii sociali sunt perceputi si asimilati psihologic de indivizi, in cadrul procesului de socializare.

Preferam perspectiva propusa de criminologul canadian Denis Szabo , conform careia teoriile sociologice moderne sunt subsumate fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual inspirat indeosebi de gandirea teoretica a lui Durkheim, Pareto si Parsons a dominat criminologia sociologica de la inceputul secolului XX pana in jurul anului 1960. El se caracterizeaza prin analogia propusa intre sistemul natural si sistemul social.

Cele doua sisteme sunt alcatuite din parti componente care se adapteaza si evolueaza in consens deoarece altfel s-ar produce conflictul major, ruptura, disolutia sistemului. Anumite conflicte care apar sunt anihilate prin capacitatea interioara a ansamblului de a ajusta, de a se autoregla. Se prezuma ca adaptarea la conditiile evolutive constituie regula de functionare a societatii. Ruptura, daca survine, reprezinta un esec al procesului de adaptare.

Teoriile modelului consensual il considera pe infractor un neadaptat si propun, drept remediu, diverse modele de resocializare a acestuia. Cercetarile intreprinse si-au propus sa evidentieze, prin examinarea multiplelor legaturi care se stabilesc intre mediul social si diferitele grupuri sociale, acei factori care modifica tendintele normale de adaptare a individului la mediu.

Esenta acestor teorii consta in recunoasterea existentei unor norme care ocrotesc valorile sociale dominante, a caror incalcare il plaseaza pe individ in categoria infractorilor

Comparand elementele esentiale ale teoriilor sociologice consideram ca pot fi incluse in modelul consensual patru curente relativ distincte : orientarea ecologica, curentul culturalist, curentul functionalist si teoriile controlului social.

8.3.1. Scoala ecologica de la Chicago

De o mare audienta in anii '20-'30 s-au bucurat teoriile inspirate de orientarea ecologica a scolii din Chicago, conform careia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic-psihologic etc.) din momentul in care intra in relatii cu alte elemente este susceptibil de a fi implicat intr-o relatie cauzala. In aceeasi maniera, relatia dintre om si societate este examinata prin intermediul particularitatilor ecologice. Metodele teoretice ale scolii ecologice de la Chicago au fost popularizate de Henry McKay, Clifford R.Shaw si Frederick Thrasher.

Incercand sa explice cauzele criminalitatii in marile concentratii urbane in care proportia imigrantilor era ridicata, C.R.Shaw si H.D. McKay au facut o analogie intre grupurile de imigranti si speciile de plante care incearca sa supravietuiasca pe un pamant ostil; in aceeasi maniera, imigrantii incearca sa supravietuiasca apeland la forme de adaptare impuse de viata concreta

Autorii au evidentiat existenta unor corelatii intre delincventa si perturbarile sociale in zonele de deteriorare morala (caracterizate prin saracie, somaj, conditii de munca nefavorabile, invatamant dezorganizat etc.). Delincventa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific cartierelor sarace, reprezentantii scolii din Chicago formuland conceptul de zona criminogena specifica (delinquency area)

Introducand o noua variabila - ecologia urbana - in studiul criminalitatii, reprezentantii scolii ecologice au deschis calea unei intregi generatii de criminologi care s-au concentrat asupra determinarii comportamentului delincvent de catre factorii sociali. Aceste teorii au determinat reactii pozitive in sfera politicii penale, concretizate in realizarea unor programe speciale de prevenire a criminalitatii, programe care s-au extins pana dupa cel de-al doilea razboi mondial.

8.3.2. Curentul culturalist

Un alt grup de teorii din sfera modelului consensual sunt cele care apartin curentului culturalist, care raporteaza personalitatea individului la cultura in care se dezvolta si pe care o asimileaza. In elaborarea ipotezei de cercetare, promotorii acestor teorii pornesc de la recu­noasterea existentei sistemului social care are menirea de a integra intr-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile si grupurile care compun societatea. Din acest sistem se detaseaza acea secventa care vine in conflict cu consensul cultural global.

Tema centrala a orientarii culturaliste in criminologie este raportul dintre cultura si criminalitate. Aceasta din urma este privita ca o 'adaptare inversa' a indivizilor, care asimileaza norme si valori opuse celor general acceptate de majoritatea membrilor societatii.

8.3.2.1. Teoria 'asociatiilor diferentiate'. Invatarea sociala a comportamentului delincvent

Elaborata de Edwin Sutherland, teoria 'asociatiilor diferentiate' este una din teoriile re­prezentative ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Sutherland elaboreaza o teorie complexa, propunand o abordare multifactoriala a criminalitatii, privita ca un fenomen socio-cultural

Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se invata printr-un proces obisnuit de comunicare cu alte persoane, in cadrul unor grupuri. El se dobandeste prin asocierea cu indivizi care apreciaza favorabil acest comportament si prin izolarea (diferentierea) de persoanele care il apreciaza defavorabil. Astfel, 'asociatia diferentiata a unei persoane cu diferisi indivizi' ar sta la baza actului infractional.

Preluarea teoriei 'imitatiei' de la Gabriel Tarde este evidenta. Este adevarat ca omul are o tentatie extraordinara de a imita, mai ales la o varsta tanara si cu preponderenta comporta­mentele negative, care il pun in conflict cu grupul din care face parte (din spirit de fronda, pe baza unui complex de inferioritate ori din alte motive). Sutherland arata ca, daca asocierea cu modelele criminale este mai timpurie, 'invatarea' se produce mai repede, mai ales daca 'modelul' are un 'prestigiu' deosebit. 'Asociatiile diferentiate' apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizarii sociale.

Continuand linia de gandire a lui Durkheim, Sutherland a integrat studiul comportamen­tului infractional in studiul sociologic al oricarui tip de comportament. Prin asocierea pe care a facut-o intre cultura criminala si cultura societatii globale, el a reusit sa identifice forme de criminalitate care scapau de sub incidenta legii penale (white collar crime - criminalitatea 'gulerelor albe').

Teoria lui Sutherland a fost criticata pentru ca nu clarifica doua probleme fundamentale:

care este, totusi, originea criminalitatii, intrucat aceasta trebuie sa fi existat inainte sa fi fost invatata pe calea 'asociatiilor diferentiate';

din ce cauza numai anumiti indivizi invata comportamentul infractional.

8.3.2.2. Teoria 'conflictului de cultura'

Elaborata de criminologul nord-american Thorsten Sellin in faimoasa sa lucrare 'Culture Conflict and Crime' (Conflictul de cultura si criminalitatea), aceasta conceptie contine funda­mentul teoretic al curentului culturalist.

Principala premisa a autorului sus-amintit este aceea ca normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante in societate. Insa, intr-o societate eterogena, diversificata, exista mari diferente culturale, cum ar fi acelea intre localnici si imigranti, bogati si saraci, intre grupuri si subgrupuri sociale. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme si obiceiuri straine intr-un sistem inchis, fie prin schimbarile de ordin social inevitabile in interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar intre normele si valorile pe care le-a insusit o persoana si normele si valorile dominante in societate. Ca exemplu, Sellin citeaza cazul unui tata sicilian din New Jersey. Acesta a ucis un tanar de 16 ani care ii sedusese fiica si s-a aratat extrem de surprins la arestarea sa, deoarece el 'aparase onoarea familiei sale intr-o maniera traditionala'

Autorul considera ca exista o relatie direct proportionala intre numarul de contradictii culturale si rata delincventei.

Teoria lui Sellin a dat nastere la interpretari tendentioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea imigrantilor si a populatiei de culoare din S.U.A.

Un continuator al lui Thorsten Sellin a fost sociologul american Walter Miller care a studiat criminalitatea paturilor sociale defavorizate, dar prin conceptele utilizate el se apropie mai mult de curentul functionalist.

8.3.2.3. Teoria 'subculturilor delincvente'

O alta varianta a curentului culturalist este reprezentata de teoria lui Albert Cohen referi­toare la 'subculturile delincvente' . Ideea centrala a acestei teorii este aceea ca infractionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie, de fapt, un protest impotriva normelor culturale domi­nante in S.U.A.. Intrucat conditiile sociale nu le permit sa obtina un succes social legitim, acesti tineri resimt o puternica stare de frustrare. Delincventa, afirma autorul, nu este un rezultat inerent inferioritatii sociale. Ea este mai degraba o functie a barierelor sociale si economice impuse grupurilor sociale sarace.

Acceptand ruptura definitiva cu valorile traditionale existente in societate si alegand calea delincventei, grupul defavorizat isi reconstituie un sistem propriu de modele si norme care poarta denumirea de 'subcultura delincventa'. Aceasta se caracterizeaza prin non-utilitate (infractiunile sunt comise nu pentru scopuri materiale, ci pentru faima), malitiozitate (faptele vizeaza necazul celorlalti) si negativism.

Incercand sa clarifice problema aparitiei 'subculturilor delincvente' in anumite sectoare ale vietii sociale, Cohen a neglijat factorii individuali implicasi in geneza crimei, ca si alte aspecte ale procesului de socializare a tinerilor. El nu a putut lamuri mecanismele prin care unii tineri aleg calea 'conformista', altii 'subcultura delincventa', iar altii 'delincventa solitara' . De asemenea, el a restrans nejustificat sfera infractiunilor comise de bandele de adolescenti la cele non-utilitare, irationale, sfidatoare . Alte studii au dovedit ca, dimpotriva, unele 'subculturi delincvente' se caracterizeaza prin comiterea de infractiuni profitabile.

Problema subculturilor delincvente a fost analizata si de alti cercetatori. Astfel, Marvin Wolfgang si Frank Ferracuti , care au introdus ipoteza subculturilor delincvente in analiza infractiunilor savarsite cu violenta, au relevat ca exista o relatie directa intre rata omorurilor si modul in care grupul percepe violenta. Cu cat un individ este mai integrat intr-o 'subcultura violenta', cu atat creste riscul ca el sa comita infractiuni grave, cu violenta.

8.3.3. Curentul 'functionalist'

Sociologia 'functionalista', denumita astfel intrucat plaseaza indivizii si grupurile in struc­turi, roluri si relatii sociale, analizand functiile si disfunctiile existente intr-o societate data, a inspi­rat unele teorii criminologice de mare interes teoretic.

Ca idee comuna, aceste teorii considera criminalitatea ca un rezultat al starii de frustrare a indivizilor si grupurilor defavorizate social si economic, incapabile sa atinga, prin mijloace licite, scopurile (obiectivele) valorizate de societate. Autorii considera ca acesti oameni impartasesc aceleasi dorinte si idealuri de realizare sociala ca si componentii claselor favorizate, dar ei nu le pot atinge pe cai licite. De aici ar rezulta o tensiune sociala, o stare de frustrare individuala si colectiva care conduce la savarsirea faptelor penale.

De altfel, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub numele de 'teorii ale tensiunii sociale' (strain theories)

8.3.3.1. Robert K. Merton. Teoria anomiei sociale

Cea mai cunoscuta dintre 'teoriile tensiunilor sociale' apartine lui R.K.Merton si este intitulata teoria anomiei sociale .

Merton a adaptat conceptul de anomie al lui Durkheim la conditiile societatii americane, conferindu-i sensuri noi. Conceptul lui Durkheim, asa cum am aratat, se referea la o anumita lipsa a normativitatii sociale determinata de conflicte majore (razboaie, revolutii, crize economice) ori de catastrofe naturale. In aceste conditii, structura sociala devine anomica, tinde spre dezintegrare, pentru a se restructura pe baze noi. In acest sens, anomia este o proprietate a structurii sociale si nu a individului.

Conform teoriei lui Merton, anomia este transferata individului sub forma frustrarii sociale. Ordinea sociala este stabila atunci cand exista un echilibru intre scopurile ce urmeaza a fi atinse si mijloacele disponibile pentru a le atinge. Cand echilibrul se rupe, isi face aparitia dezorganizarea sociala. Deci, anomia se naste ca rezultat al tensiunii dintre scopuri si mijloace.

Criminalitatea reprezinta reactia individului fata de neconcordanta dintre scopurile vehiculate si valorizate la nivelul societatii si mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri, individul recurge adesea la mijloace ilicite. Merton arata ca, in societatea nord-americana se ignora, in majoritatea cazurilor, daca anumite obiective pot fi atinse pe cai legitime. Cu atat mai mult, tinerii apartinand grupurilor defavorizate sunt supusi drumului spre delincventa

Insistand asupra faptului ca infractionalitatea este determinata de conditiile sociale si nu de trasaturile psihice ori biologice ale individului, Merton, alaturi de Shaw, McKay, Sellin si Miller, a influentat considerabil strategiile americane de prevenire a criminalitatii in a doua jumatate a secolului XX.

Desi este credibila, teoria lui Merton nu reuseste sa explice de ce, totusi, numai unii dintre indivizii aflasi in stare anomica se angajeaza in savarsirea de fapte antisociale in timp ce altii se conformeaza normelor in vigoare.

8.3.3.2. Teoria 'oportunitatii diferentiate'. Esecul social

Aceasta teorie apartine criminologilor americani Richard Cloward si Lloyd Ohlin care, in lucrarea 'Delinquency and Opportunity' (Delincventa si oportunitate), au analizat domeniul 'subculturilor delincvente'. Autorii sustin ca in societate exista numeroase subculturi delincvente independente. 'O subcultura delincventa este aceea in care anumite forme ale activitatii infractionale sunt cerinte esentiale pentru performanta si castigarea rolului dominant in cadrul grupului' . Nu toate actele ilicite sunt comise de tineri care fac parte din aceste subculturi, dar cele mai multe sunt, afirma cercetatorii.

Ideea centrala a acestei teorii este inclusa in conceptul de oportunitate (ocazie) diferen­tiata. Cloward si Ohlin sunt de acord cu Merton ca indivizii care au esuat sa obtina succesul in societatea conventionala vor cauta (inova) noi cai pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se vad lipsiti de sansa reusitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventa. Participarea in aceste grupuri orientate antisocial le ofera prilejul (oportunitatea) sa obtina succesul personal si satisfactie ca urmare a aprobarii si gratitudinii acordate de ceilalti membri ai grupului subcultural.

Odata intrati in grupul delincvent li se ofera, de asemenea, si prilejul (oportunitatea diferentiata) de a obtine si succesul economic pe care si l-au dorit, prin implicarea in activitatile antisociale ale crimei organizate. Astfel, in functie de mijloacele utilizate, oportunitatile de a obtine succesul economic si social pot fi diferentiate (licite si ilicite). Cloward si Ohlin nu se limiteaza insa la aceste oportunitati traditionale. Ei analizeaza procesele de diferentiere inclusiv in cadrul grupurilor subculturale, in care indivizii se stratifica in functie de calitatile personale (forta, inteligenta, abilitate) astfel incat oportunitatile ilicite se modifica in functie de 'statutul' fiecarui individ.

Structurile care opteaza pentru 'reusita' prin mijloace ilegitime sunt diferentiate de autor in trei 'modele' de subculturi delincvente : modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.

Numita si 'teoria esecului social', lucrarea celor doi criminologi americani este conside­rata drept una dintre cele mai complexe teorii criminologice de inspiratie sociologica. Limitele sale constau, totusi, in analiza oarecum superficiala pe care autorii o fac cauzelor generale ale criminalitatii si modului de interactiune intre subculturile delincvente si societatea globala

8.3.4. Teoriile controlului (autocontrolului) social

Teoriile cuprinse in aceasta grupare muta centrul de interes al cercetarii criminologice din domeniul cauzalitatii fenomenului infractional in zona respectarii normelor sociale. Considerand ca toti oamenii sunt potentiali infractori, autorii nu se mai intreaba 'care sunt cauzele criminalitatii', ci dimpotriva, 'care sunt motivele pentru care oamenii respecta normele sociale'. Raspunsul clasic - 'teama de pedeapsa' - este considerat totalmente nesatisfacator. Motivele identificate de teoreticieni sunt diverse. Oricum, teama de pedeapsa este una din ratiunile indepartate pentru care oamenii responsabili, onesti, nu comit infractiuni. Din aceasta grupare prezentam teoria apartenentei sociale si teoria autostapanirii (autocontrolului, rezistentei la frustrare).

8.3.4.1. Teoria apartenentei sociale (legaturii sociale)

Aceasta teorie apartine criminologului american Travis Hirschi , autorul lucrarii 'Causes of Delinquency', aparuta in anul 1969.

Hirschi considera ca toti oamenii sunt pretabili sa incalce legea penala, dar cei mai multi dintre ei se tem ca un comportament ilicit ar putea conduce la o afectare ireparabila a relatiilor cu grupul si institutiile sociale de care apartin (prieteni, parinti, vecini, colegi, scoala, loc de munca etc.). Exista deci o legatura sociala (social bound), un sentiment al apartenentei la o anumita comunitate umana, care il impiedica pe individ sa comita fapte reprobabile. Conform opiniei autorului, legatura sociala include urmatoarele aspecte :

a) Atasamentul. Acceptarea normelor sociale si dezvoltarea constiintei sociale individuale depinde de atasamentul si grija fata de alte fiinte umane. Atasamentul fata de parinti este cel mai important. In lipsa lui este foarte putin probabil ca un individ sa-si dezvolte sentimentul de respect fata de vreo alta autoritate

b) Respectul si acceptarea scopurilor (obiectivelor) conventionale ale societatii globale.

c) Implicarea. Ca urmare a participarii hotarate la activitatile sociale pozitive ramane prea putin timp pentru comiterea faptelor antisociale.

d) Credinta in validitatea regulilor morale si sociale.

Teoria lui Hirschi a rezistat la numeroase cercetari experimentale (empirice). Cel mai important studiu in aceasta directie a fost intreprins de Michael Hindelang in anul 1973. Cercetarile sale, efectuate in scolile din New York, au identificat o singura abatere de la teoria lui Hirschi in materia atasamentului fata de parinti, care ar determina o tendinta spre infractionalitate si nu spre respectarea legii penale.

8.3.4.2.Teoria rezistentei la frustrare (autostapanirii)

Este o teorie care incearca o imbinare a explicatiei psihologice a delincventei cu cea so­ciologica. Ea a fost elaborata de W.C.Reckless si analizeaza 'structura interioara' a individului care actioneaza ca un mecanism psihologic de blocare a comportamentului delincvent. In opinia autorului exista o structura sociala externa si o structura psihica interioara care actioneaza ca un mecanism de protectie in calea frustrarii si a agresivitatii tanarului.

Structura exterioara este reprezentata de grupul de socializare (familia, prietenii, colegii) care ofera posibilitatea dobandirii unui status, asigurarea mijloacelor legitime de realizare a scopurilor etc. Structura interioara dobandeste o semnificatie deosebita, reprezentand o suma de elemente care asigura tanarului un control adecvat al comportamentului :

- imaginea favorabila despre sine;

- practici morale si comportamente etice puternic interiorizate;

- grad inalt de toleranta la frustrare etc.

Spre deosebire de teoriile de orientare strict psihologica, Reckless nu accepta ideea unei corelatii directe intre frustrare si delincventa.

Cu toate acestea, capacitatea redusa de toleranta la frustrare reprezinta un factor criminogen important in delincventa juvenila.

Desi teoriile controlului social constituie preocupari actuale in criminologie (obiectiv al unei teme ulterioare), ele au fost tratate, totusi, in cadrul modelului consensual deoarece completeaza eficient acest model teoretic, adaugandu-i partea care lipsea, si anume raspunsul la intrebarea 'de ce majoritatea indivizilor nu comit fapte antisociale, desi ar putea sa o faca ?'

Pe de alta parte, ca si celelalte teorii ale criminologiei sociologice, ele restrang cauzali­ta­tea fenomenului infractional absolutizand procesul de socializare a omului, exagerand importanta factorilor sociali, in dauna celor individuali.

PERSONALITATI ALE CRIMINOLOGIEI:

* EMILE DURKHEIM (1858-1917) s-a nascut la Epinal, Franta si a fost profesor universitar mai intai la Universitatea din Bordeaux si apoi la Sorbona. Animat de sentimente profund patriotice, el a vazut in sociologie un instrument teoretic utilizabil in reconstructia Frantei dupa razboiul din 1870. Sociolog si filosof, Durkheim s-a preocupat de criminologie in subsidiar.

** A.LACASSAGNE s-a nascut la Cahors, Franta, la 17 aug. 1843, a facut studii de medicina militara la Strasbourg si in 1880 a devenit profesor de medicina legala la Lyon, unde a predat timp de 33 de ani. A grupat in jurul sau un mare numar de discipoli, fondand o adevarata scoala criminologica. A publicat numeroase studii criminologice si de medicina legala. In anul 1886 a fondat revista 'Archives d'anthropologie criminelle'. S-a retras in anul 1913 cand avea, deja, un renume mondial. A murit la 18 septembrie 1924, in urma unui accident de automobil.

*** ENRICO FERRI (1856-1929) a fost, pe drept cuvant, numit de Thorsten Sellin 'una din cele mai influente si mai pline de culoare figuri din istoria criminologieilider necontestat al asa-numitei scoli pozitiviste a stiintelor penale, avocat plin de succes, membru al Parlamentului italian, editor al ziarului socialist 'Avanti', orator desavarsit, profesor universitar, autor apreciat de cursuri universitare, fondatorul unui mare jurnal juridic, polemist activ in apararea ideilor sale'.

Nascut in provincia Mantua, din parinti saraci, el a studiat dreptul la Universitatea din Bologna. La sfarsitul studiilor a prezentat teza in care formula una din ideile sale de baza, aceea ca dreptul penal nu trebuie sa se bazeze pe liberul arbitru si pe responsabilitatea morala a individului, pe care le considera simple fictiuni. Atras de lucrarea lui Lombroso 'L'uomo delinquente', in anul 1879 s-a deplasat la Torino pentru a studia cu maestrul sau. Ulterior, si-a completat studiile in Franta. A demonstrat ca scoala italiana de criminologie nu era legata exclusiv de antropologie, fiind adeptul teoriei cauzalitatii multifactoriale a criminalitatii. A activat multi ani ca profesor la Universitatile din Bologna, Roma si Pisa.



R.M.Stanoiu, Introducere in criminologie, Ed.Academiei, Bucuresti, 1989, p.47.

Idem, p.48.

C.Lombroso, Discurs la deschiderea celui de-al VI-lea Congres de Antropologie Criminologica, in 'Archives d'anthropologie criminelle', 1906, p.665-671, citat de J.Pinatel, in P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Tome III, Criminologie, p.173.

J.Pinatel, op.cit.,p.173-179.

H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Routledge and Paul Kegan, p.212-225.

Studiul craniilor.

Ch.Morel, Traité des dégènerescences de l'espece humaine, Paris, 1857.

Conf. J.Pinatel, op.cit., p.176.



E.Kretschmer, Physique and Character, New York, Ed.Harper, 1925.

W.Sheldon, The Varieties of Human Physique, New York, Ed.Harper, 1940; idem, Varieties of Delin­quent Youth, New York, Ed.Harper, 1949.

E.H.Sutherland and D.Cressey, Principles of Criminology, Philadelphia and New York, Editura J.B.Lippincott Co., seventh edition, 1966, p.130-131.

Fenotip - rezultatul vizibil si constatabil din organism, raspuns al genomului fata de incitatiile si tensiunile mediului (cf.Dictionar de psihologie).

O.Kinberg, Quelques aspects criminologiques récentes, in Revue de science criminelle, nr.4, 1957, p.798.

B.di Tulio, Manuel d'anthropologie criminelle, Paris, Ed.Payot, 1951; idem Le problème de la constitution délinquantielle par rapport à à l'état dangereux, Conference du 2e Cours international de criminologie, Melun, 1954 p.73-94; idem, Principles de criminologie clinique, Paris, PUF, 1967;

A.A.Sandberg, G.F.Koepf, T.S.Hauschka, An XYY Human Male, Ed.Lancet, 1961, p.488-489; Patri­cia Jakobs, W.H.Price, S.Richmond, R.A.W.Ratcliff, Chromosome Surveys in Penal Institutions and Approuved Schools, in Journal of Medical Genetics, nr.8, 1971, p.49-58; etc.

Saleem A.Shah and Loren H.Roth, Biological and Psychophysiological Factors in Criminality, in Handbook of Criminology, Chicago, Rand McNally Colledge Publishing Co., 1974, p.101-175.

R.M.Stanoiu, Introducere in criminologie, Bucuresti, Ed.Academiei, 1989, p.60.

S.Freud, Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vietii cotidiene (traducere), Bucuresti, Ed.Didactica si Pedagogica, 1980; A.Aichorn, Wayward Youth, New York, Ed.Wiking, 1925; F.Alexander and H.Staub, The Criminal, the Judge and the Public, New York, Ed.Macmillan, 1931; F.Alexander and S.Healy, Roots of Crime. Psychoanalitic Studies, New York, Ed.Patterson Smith, Montclair, 1935; Genil-Perrin, Psychanalyse et Criminologie, Paris, Ed.Alcan, 1934; Kate Friedlander, The Psycho-analytical Approach to Juvenile Delinquency, London, 1947; J.Pinatel, Criminologie et psychanalyse, Revue francaise de psychanalyse, 1953; etc.

J.Pinatel, in P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.188.

H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge and Kegan Paul, 1965, p.312.

Idem.

R.M.Stanoiu, op.cit, p.61.

D.Abrahamsen, Crime and the Human Mind, New York, 1944, citat de R.M.Stanoiu, op.cit., p.62.

A.Adler, What Life Should Mean to You, London, 1932.

E.From, The Fear of Freedom, citat de H.Mannheim, op.cit., p.331.

F.Alexander and H.Staub, op.cit.

A.Aichorn, op.cit.

K.Friedlander, Latent Delinquency and Ego Development, in Searchlights on Delinquency, New York, International Universities Press, 1956, p.207.

H.J.Eysenck, Crime and Personality, London, Routledge and Kegan Paul, 1964.

E.de Greef, Introduction à la criminologie, Bruxelles, Ed.Van den Plank, 1946.

Gradul este nivelul de la care impulsurile endogene si excitatiile exogene il determina pe individ sa comita fapta antisociala.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.67.

J.Pinatel, op.cit., p.477-478.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.68.

Idem.

Raymond Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-a, 1990, p.159.

L.A.J.Quetelet, Sur l'homme et le développment de ses facultés ou Essai de physique sociale, 1835 (Ed. a II-a, din anul 1869, s-a intitulat Phisique sociale ou Essai sur le développment des facultés de l'homme - conf. R.Gassin, op.cit. p.159); Du systéme social et des lois qui le régissent, 1848; Anthropometrie ou mesure des differentes facultes de l'homme, 1870.

A.M.Guerry, Essai sur la statistique morale de la France comparée a celle d'Angleterre, 1883.

J.Pinatel, in P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p.63.

G.Tarde, La criminalité comparée, Paris, Alcan, 1886, conf. Lygia Negrier-Dormont, Criminologie, Paris, Litec, p.67.

Conf. L.Siegel, Criminology, Univ. of Nebraska, Omaha, West Publishing Co., 1983, p.166.

Principalele opere ale lui Durkheim care au legatura cu criminologia sunt: De la division du travail social, Paris, 1893; Les règles de la methode sociologique, Paris, 1895; Le suicide, Paris, 1897; Deux lois de l'évolution pénale, Paris, 1890.

E.Durkheim, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucuresti, Ed. stiintifica, 1974, p.116.

J.Pinatel, op.cit., p.65.; R.Gassin, op.cit., p.163;

L.Siegel, op.cit., p.167.

Conceptul a fost prezentat de Durkheim in anul 1897, in lucrarea Le suicide.

H.Mannheim, Comparative criminology, London, Ed.Routledge and Kegan Paul, 1965, p.422.

J.Pinatel, op.cit., p.67.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.72.

Conf.J.Leaute, Criminologie et science pénitentiaire, Paris, P.U.F., 1972, p.14, citat de R.M.Stanoiu, op. cit., p.72.

J.Pinatel, op.cit., p.69.

R.Gassin, op.cit., p.165.

D.Szabo, Le point de vue socio-cultural dans l'étiologie de la conduite delinquante, in vol. Travaux du XVI Cours International de Criminologie, Paris, 1968, p.100, citat de R.M.Stanoiu, op.cit.,p.73.

L.Siegel, op.cit., p.164 si urm.

R.Gassin, op.cit., p.168 si urm.

D.Szabo, Criminologie et politique criminelle, Bruxelles - Montreal, Vrin -P.U.M., 1978, p.40 si urm.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.74.

C.R.Shaw, Delinquency Areas, Chicago, U.P., 1929; C.R.Shaw, H.D.McKay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago, U.P.,1942.

L.Siegel, op.cit., p.170-174; R.M.Stanoiu, op.cit., p.74.

Utilizam sintagma 'asociatii diferentiate' in locul celei consacrate - 'asociatii diferentiale' - apreciind ca este in concordanta cu sensul conceptului folosit de Sutherland. De altfel, in limba romana, termenul 'diferential(a)' are un sens mai ales matematic ori tehnic.

E.Sutherland, Principles of Criminology, Philadelphia, 1924. In realizarea cursului am dispus de Editia a VII-a a lucrarii lui Sutherland, Ed.J.B.Lippincott, Philadelphia, 1966.

H.Mannheim, op.cit., p.559.

Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, bulletin no.41, 1938.

Idem, op.cit., p.68.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.79.

W.Miller, Lower-Class Culture as a Generating Milieu of Gang Delinquency, in Journal of Social Issues, no.14/1958, p.5-19.

A.K.Cohen, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, Glencoe, Free Press, 1955.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.80.

H.Mannheim, op.cit., p.512.

M.E.Wolfgang, F.Ferracuti, The Subculture of Violence: Towards an Integrated Theory in Crimino­logy, London, Ed. Tavistock, 1967.

L.Siegel, op.cit., p.177 si urm.

L.Siegel, op.cit., p.178-179; R.Gassin, op.cit., p.182-184; R.M.Stanoiu, op.cit., p.82.

R.A.Cloward, L.E.Ohlin, Delinquency and Opportunity, New York, 1960.

Idem, p.7.

R.M.Stanoiu, op.cit., p.84.

T.Hirschi, Causes of Delinquency, Univ. of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1969.

Idem, p.231.

M.Hindelang, Causes of Delinquency: A Partial Replication and Extention, in Social Problems, nr.21, 1973, p.471-487.

W.Reckless, Containment Theory, New York, Ed.John Wiley, 1970, p.402.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3323
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site