Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


VIOLENTA IN MEDIUL PENITENCIAR

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
GRUPURILE SOCIALE SI ORGANIZATIILE. ORGANIZATIILE FORMALE SI BIROCRATIA
FUNDAMENTALISM
TEORII PRIVIND ROLUL MASS-MEDIA IN SOCIETATE
POZITIVISM SOCIOLOGIC
IMAGINATIE SOCIOLOGICA
ORIENTARI MODERNE IN SOCIOLOGIE
Sistemul indicatorilor sociali
PANEL
ETNOLOGIE
DIMINUAREA ROLULUI FAMILIEI SI CRESTEREA ROLULUI SCOLII IN CREAREA FIINTEI SOCIALE


VIOLENTA IN MEDIUL PENITENCIAR

Introducere. Consideratii generale despre violenta.




Violenta nu este un fenomen nou, ea a aparut si s-a dezvoltat in stransa legatura cu evolutia fiintelor vii, a indivizilor umani, a grupurilor, a organizatiilor si a societatilor umane. Ea a fost definita diferit in functie de modificarile pe care le-a suportat in timp toleranta societatii fata de anumite forme de violenta si chiar in functie de modelul cultural al societatii respective, forme de violenta care nu sunt acceptate in anumite zone ale lumii sunt normale si tolerate in altele (mutilarea unor tineri in anumite culturi sud-africane, facuta chiar in numele frumusetii sau educarea brutala in spiritul curajului si al vitejiei in cazul copiilor spartani).

In societatile contemporane, violenta este tot mai des intalnita si se manifesta in forme din ce in ce mai variate. In acceptiunea Organizatiei Mondiale a Sanatatii , violenta reprezinta amenintarea sau folosirea intentionata a fortei fizice sau a puterii contra propriei persoane, altuia sau contra unui grup ori comunitati, antrenand sau riscand sa antreneze un traumatism, un deces, efecte de ordin psihologic, privatiuni sau imbolnavire. Includerea termenului de „putere”, precum si a sintagmei „utilizarea fortei fizice”, largesc natura actului violent si definirea conventionala a violentei la acte rezultand dintr-o relatie de putere, incluzand amenintarile si intimidarea. De asemenea folosirea expresiei „utilizarea puterii” permite si includerea neglijarii si a actelor de omisiune intre actele violente. Asadar, „utilizarea fortei fizice si a puterii” trebuie inteleasa ca incluzand toate tipurile de violenta fizica, sexuala si psihologica, precum si sinuciderea sau alte agresiuni autoprovocate.

Aceasta definitie acopera o arie mai mare, incluzand efectele psihologice pe care violenta le poate avea asupra victimelor, privatiunile pe care acestea le pot suferi. De fapt, avem de-a face cu necesitatea, acceptata din ce in ce mai mult de catre cercetatori si factorii chemati sa intervina, de a include si violenta care nu are in mod necesar drept consecinta un traumatism sau moartea victimei. Astfel ca, in prezent, se vorbeste frecvent de violenta psihologica, cea care vizeaza emotiile unei persoane, in special ranile emotionale care nu sunt vindecate, si anume: excluderea dintr-un anumit grup, respingerea, izolarea, criticarea, amenintarile, insulta, ridiculizarea, denigrarea, coruperea, umilirea, ironia, ignorarea, gelozia etc.

In rezolutia sa din 1996, Adunarea Mondiala a Sanatatii a declarat ca violenta este o problema de sanatate publica importanta, cerandu-se Organizatiei Mondiale a Sanatatii definirea unei tipologii a violentei, care sa ia in calcul diferitele tipuri ale fenomenului si sa stabileasca in acelasi timp legaturi intre ele.

Tipologia propusa de organizatia mai sus mentionata imparte violenta in trei mari categorii, corespunzand caracteristicilor celor care comit actul violent:

a) violenta autoprovocata, care se subimparte si ea in comportament suicidar si acte violente autoprovocate (in prima categorie avem gandurile suicidare, tentativele de sinucidere numite si parasuicidere, sinucidererile reusite; in a doua categorie sunt cuprinse acte precum automutilarea);

b) violenta interpersonala, impartita in violenta familiala (rele tratamente aplicate copiilor, violenta contra partenerului de viata, maltratarea persoanelor in varsta) si violenta comunitara (violenta tinerilor, acte de violenta comise la intamplare, violurile si agresiunile sexuale comise de straini, violenta in mediul institutional, in scoala de exemplu, in penitenciare sau azile);

c) violenta colectiva, care la randul ei se subdivide in violenta economica (atacuri ale unor grupuri care au drept motivatie castigul economice, perturbarea activitatii economice, refuzul accesului la servicii esentiale), sociala (crime comise de grupuri organizate, actele teroriste, violenta unor multimi) si politica (razboaiele, conflicte violente conexe).

Definitiile si sensurile notiunii de violenta date de-a lungul timpului de specialisti din diverse domenii au constituit prilejul de a aduce in discutie o serie de particularitati ale evolutiei acestui concept si de a surprinde modificarile pe care le-a suportat de-a lungul timpului violenta la nivelul societatii umane. Dar, indiferent de definitiile date, toti specialistii interesati de problematica violentei sunt de acord asupra faptului ca violenta reprezinta un fenomen prezent in toate societatile umane indiferent de gradul lor de dezvoltare, iar termenul de violenta a fost utilizat de-a lungul timpului pentru a desemna o serie de manifestari individuale sau colective orientate catre obtinerea unor beneficii/avantaje/bunuri prin utilizarea fortei. Extrema diversitate a ceea ce ar putea fi calificat drept violenta, ne poate conduce in final la ideea unei revarsari, a unui exces sau a unei lipse de masura care distrug sau, cel putin, suspenda formele de actiune si interactiunile reglate si normate. Violenta inseamna dereglarea lucrurilor si a relatiilor, revarsarea imprevizibilului, inseamna haos

Particularitatile violentei in penitenciar

Notiunea de penitenciar induce de multe ori in constiinta oamenilor ideea de violenta, fie ca este vorba de violenta ca si cauza sau efect al infractiunii, fie ca este vorba despre violenta ca mod de adaptare la viata din mediul carceral.

Din exterior, puscariile se prezinta oamenilor ca locuri ale interzisului, in care ochiul neavizatului nu are cum sa patrunda, caci intrarea se face pe baza unor aprobari si decizii luate de undeva „de sus”. Portile uriase si zidurile inalte, groase, aparate de sarma ghimpata si pazite de politisti inarmati semnifica oricui separarea clara de lumea exterioara. Ele ingradesc un spatiu care se ordoneaza dupa alte reguli, bazate pe disciplina stricta, conjugata cu o serie de sanctiuni specifice. Zidurile legitimeaza deci ruptura intre doua lumi, justifica existenta unui nou univers, a carui intelegere se realizeaza treptat prin descifrarea simbolurilor.



Impactul detentiei asupra individului uman se resimte in mod dramatic prin limitarea drastica a spatiului de miscare si prin schimbarea majora a modului de organizare a timpului. La intrarea in inchisoare, condamnatii isi pierd parametrii identitatii civile si sociale: profesia, familia etc. De aici inainte sunt niste necunoscuti unii pentru altii. Singura lor identitate sociala este aceea de detinut, dar, de vreme ce aceasta identitate o au toti, ea nu ar trebui sa fie un element de distinctie si deci de recunoastere.

Pentru a comunica si a trai in acest nou univers, pentru a-si gasi aici un loc, ei trebuie sa stie cine este celalalt si deci sa-i confere o noua identitate sociala, atribuindu-si-o singuri. Detinutul trebuie sa se diferentieze de celalalt. Aceasta presupune existenta unei identitati personale. De fapt, detinutul este obligat sa traiasca intr-o promiscuitate fizica si morala cu indivizi de varste, origini etnice, culturale si sociale multiple (care impartasesc deci valori necesar diferite), dar mai ales cu condamnati pentru crime si delicte diverse, cu trecuturi carcerale diverse, fara o alta posibilitate de a-i cunoaste decat prin intermediul crimelor si condamnarilor.

Intr-o lume in care existenta fiecarui individ se desfasoara sub supravegherea celorlalti colegi „de suferinta“ si a supraveghetorilor, apare firesc dorinta identificarii unui spatiu personal, in care el sa se simta protejat. Pentru detinuti acest spatiu il reprezinta patul din celula , sau chiar coltul de pat, in cazul impartirii acestuia cu alti arestati. Fiecare individ tinde sa doteze acest spatiu cu obiecte care sa-i aduca oarecare confort, placere si control: postere, ibricul de cafea, instrumentele de barbierit, radio sau alte obiecte personale. Datorita limitarii acestui spatiu personal, ei tind sa-l extinda in zonele imediat invecinate cu lucruri care il duc cu gandul „acasa”, situatie care creeaza deseori conflicte intre colocatarii acelui spatiu. Luarea in posesie a spatiilor personale ale altor indivizi ii depriveaza pe cei mai slabi si mai lipsiti de autoritate, care sunt nevoiti sa isi gaseasca astfel de spatii in wc-uri, pe culoare sau in diverse unghere intunecoase. VIP-urile sau sefii abuzeaza deseori de spatiile celorlalti colegi. Se intalnesc in puscarii detinuti celebri si bogati care-si luau in stapanire locurile cele mai bune din celula, impunand chiar si eliberarea paturilor apropiate, ceilalti arestati dormind pe jos sau inghesuindu-se mai multi intr-un pat, in pofida supraaglomerarii deja existente.

Lupta pentru spatiu se petrece nu doar in locurile in care indivizii isi petrec cea mai mare parte a timpului, ci si in alte spatii de acces. In cluburi, pe terenurile de sport sau in zonele de plimbare, locurile sunt de asemenea impartite atat dupa principiul „primul sosit, primul servit”, cat si dupa      „cel puternic ia ce doreste”. Cele mai sugestive exemple sunt cele ale arestatilor celebri: Miron Cozma, Gabriel Bivolaru si Fane Pavalache din penitenciarul Rahova, care au beneficiat de cele mai bune celule, fara prea multi colocatari, utilizand la discretie (si nu limitat la cateva minute zilnic – cum e cazul detinutilor de rand) terenul de sport sau curtea de plimbare, avand acces nelimitat la vorbitor, la vizite si la pachete („favoruri” atribuite in cel mai fericit caz de doua ori pe luna unui detinut „cuminte” si retrase celor recalcitranti in mod frecvent). La fel, in penitenciarul din Iasi celebrul pedofil Kurt Treptow are parte de plimbari separate, insotit doar de anumiti colegi si beneficiaza de un regim de detentie special („pentru a nu afecta imaginea Romaniei in strainatate” – dupa cum justifica personalul care autorizeaza acest regim).

Frustrarea este resimtita cu deosebita tarie si in ceea ce priveste timpul. Organizarea impusa si, in general monotona, a timpului, programa zilnica sever reglementata, provoaca sentimentul de frustrare continua si, in consecinta, mareste agresivitatea detinutului. De altfel, „violenta este functie de nivelul de frustrare, de riscul de represalii si de sprijinul colectiv. Ea nu se produce cand nivelul frustrarii este redus, cand riscul represaliilor este ridicat si cand sprijinul grupului este slab“[4].

In cazul manifestarii violente a unui detinut, acest lucru se petrece, intotdeauna, in fata celorlalti (violenta de unul singur tradeaza afectiuni psihice sau simularea unor asemenea afectiuni), cadrul va interveni aratandu-i, pe un ton calm dar ferm, ca este singur si ca nici unul din grup nu se solidarizeaza cu el si se va argumenta faptul ca prin aceasta atitudine se izoleaza, ramane fara aparare, apoi va fi nevoit sa dea dovada de intelepciune si sa opteze pentru o atitudine calma, avantajoasa pentru el. In timpul discutiei se va pastra distanta initiala, nu se va incerca o apropiere de detinut. La primele semne de calmare supraveghetorul va deveni mai conciliant, aratandu-i detinutului ca este dispus, daca acesta adopta o atitudine regulamentara, sa-i asculte doleantele si, daca este indreptatit, va lua masurile necesare sau va raporta factorilor de decizie. Pe durata interventiei verbale, agentul isi va crea „aliati“ dand exemplu de detinuti din jurul celui violent, care au o comportare buna.

Faptul ca, in unitatile de detentie apar, deseori, acte de violenta - mai ales intre detinuti - nu surprinde pe nimeni: tensiunile inerente vietii carcerale, reglarile de conturi, lupta pentru putere, neintelegerile cu personalul, abandonarea de catre familie, neachitarea unor datorii etc., sunt printre cele mai frecvente motive care incita anumiti detinuti sa-i agreseze pe altii. La acestea, mai trebuie sa adaugam pe cele care deriva din suprapopularea spatiilor, inactivitatea prelungita, greutatile de a contacta persoanele de decizie, teama sau dorinta de a fi transferat in alta unitate, contestarea unor sanctiuni considerate arbitrare

Viata obisnuita, cu solicitari de intensitate medie nu poate permite evaluarea capacitatii de rezistenta a omului, in cazul aparitiei unei situatii traumatizante, aceasta si pentru ca semnificatia acordata imprejurarilor de viata si, cu atat mai mult, celor de exceptie, este intotdeauna strict personala: ceea ce impresioneaza, pe un individ, pe altul il poate soca, sau lasa indiferent.

In situatia concreta a mediului penitenciar, detentia capata, pentru unii detinuti, sens catastrofic, fapt ce-i sensibilizeaza la toate evenimentele ce se produc in jurul lor, modificandu-le substantial capacitatea de reactie, chiar la stimuli aparent fara importanta si determinand o hiperexcitabilitate permanenta. Din cauza frustrarilor masive, a umilintelor frecvente si a sentimentului de neputinta pe care le resimt majoritatea detinutilor, situatiile in care ei se considera victimele unor agresiuni venite din partea colegilor de detentie sau a personalului, sunt numeroase. Astfel, capata semnificatie negativa situatii, vorbe sau gesturi care pentru omul liber sunt considerate firesti, cum ar fi: o scrisoare care se lasa asteptata, disparitia unui bun personal fara valoare deosebita, obligatia de a astepta programare la medic, intarzierea clarificarii situatiei juridice, greutatea in a se adresa personalului de conducere pentru rezolvarea unei probleme etc.



Este adevarat ca nu poate fi ignorata existenta unor detinuti care urmaresc,in mod constant, sa-i intimideze pe ceilalti, care percep oamenii din jurul lor ca instrumente de manipulat si care trebuie sa le aduca beneficii, al caror stil relational a fost intotdeauna centrat pe impunerea vointei cu forta si tendinta de a domina prin orice mijloace. Individul cu asemenea particularitati va gasi in jurul sau doar surse de ostilitate si, ca urmare, va dezvolta argumente care sa justifice comportamentul („un om care este suparat isi aude doar propria-i voce“ – Mahatma Ghandi)

Violenta in penitenciar este conditionata, intotdeauna, de acumularea tensiunilor in interiorul unui grup de detinuti: aptitudini neconformiste, prezenta unora cu tulburari psihice sau inadaptari marcate la mediul penitenciar. Luand in consideratie specificul vietii de detentie (frustrarile care privesc independenta si nevoia generala umana de afectiune), deseori actele violente au rolul de descarcare afectiva, de usurare, de catarsis (prin sentimentul de implinire si satisfactie ce-l urmeaza). Micile acte agresive, de obicei trecute cu vederea, trebuie considerate ca semnale pentru ceea ce este valorizat de detinuti si incalcat de cineva: forta, prestigiul, varsta, loialitatea, linistea, sentimentul de siguranta etc.

Oricum, la om, violenta ramane un mijloc de comunicare regresiv: neputand sa (mai) comunice verbal, cel ofensat incearca sa restabileasca echilibrul cu mijloace comportamentale neadecvate omului adult. De regula, indivizii agresivi provin din familii in care tatal a fost agresiv; agresivitatea urmasilor este cauzata de transferul sau de insusirea modului agresiv de rezolvare a problemelor.

Cercetarile arata ca exista persoane agresive care considera ca ceilalti oameni sunt periculosi, nesinceri; de aici apare o senzatie de neajutorare, de neincredere, de pesimism, tendinta de izolare. In fata unui mediu considerat ostil - si, in special, in mediul penitenciar - individul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face fata unor dificultati, chiar daca, obiectiv, are posibilitatea de a le preintampina. Din aceste cauze la detinuti iesirile agresive sunt mult mai frecvente.

Violenta autoprovocata

In anumite conditii de mediu si situationale, unii detinuti recurg la acte de violenta autoprovocata (automutilare) care, de cele mai multe, ori au ca motivare: impresionarea personalului pentru a obtine un anumit beneficiu, intimidarea altui detinut, impunerea in ierarhia grupului, evitarea unor agresiuni din partea altor detinuti, evitarea unei pedepse disciplinare, sustragerea de la anumite obligatii etc. Metodele de autoranire utilizate sunt: taieturi pe suprafata corpului, sectionarea venelor, inghitirea unor obiecte taioase sau intepatoare, ingerarea unor substante toxice, fracturi, suturarea gurii si a pleoapelor si chiar perforarea craniului cu un obiect ascutit. In anul 2001, psihologul Cristina Pripp din Directia Generala a Penitenciarelor (actualmente A.N.P) a realizat un studiu privind cauzele si caracteriticile detinutilor care se autoranesc precum si obiectivele urmarite de acestia, iar concluziile acestui studiu au fost:

tinerii detinuti recurg mai frecvent la autoraniri datorita, in general, tolerantei mai scazute la frustrari;

cu cat nivelul de inteligenta si educatie al detinutului creste, cu atat frecventa autoranirilor este mai scazuta;

femeile recurg mai rar la acest comportament din cauza valorizarii aspectului lor estetic;

lipsa tigarilor si a imposibilitatii de a se imprumuta constituie motivarea frecventa a autoranirii;

cand autorul a cautat singuratatea, ranile produse sunt mai serioase;

personalul cedeaza mai usor in fata cererilor detinutilor care s-au automutilat cand acestia au fost condamnati pentru infractiuni usoare;

pare sa existe o legatura cauzala intre stilul de conducere al personalului si numarul detinutilor cu autoraniri de pe o sectie in sensul ca stilul rigid si restrictiv precum si implicarea minima in viata grupului furnizeaza mai multi detinuti care se autoranesc decat stilul participativ si vizibil suportiv pentru condamnati.



Forma cea mai grava de violenta indreptata impotriva propriei persoane este, desigur, suicidul. Fiind „o tulburare a instinctului de conservare“ , suicidul are ca si cauze directe frecvente: abandonul, doliul, separarea, esecul sentimental, schimbari in situatia sociala si, in general,

situatiile in care individul pierde valori de inalta semnificatie pentru el. Reactia catastrofica a individului exprima neputinta de a se adapta la situtia data: ultimul esec al existentei sale se transforma in esecul vietii, fapt ce poate constitui un moment de ruptura, o criza de sens, gestul suicidar nefiind o optiune, ci      mai degraba negarea totala a posibilitatilor de alegere. Oricum, solutia nu este rationala deoarece nu exista practic situatie fara iesire, limitele omului sanatos psihic fiind infinite

Un factor important de reducere a acestor manifestari ale violentei in mediul penitenciar o reprezinta Serviciul de Asistenta Psihosociala, infiintat in fiecare penitenciar, serviciu care, prin programele specifice, sa confere utilitate timpului petrecut in detentie si sa reduca vulnerabilitatea psihologica si sociala a celor incarcerati. Includerea de activitati intense in plan educativ, terapeutic si social si antrenarea unui numar cat mai mare de detinuti in activitati de: consiliere psihologica, asistenta sociala si religioasa, educative si recreative, instruire scolara si formare profesionala in baza unui plan individual de evaluare si interventie educativa, va duce, in timp, la formarea unui climat care sa creeze premisele pentru reintegrarea detinutilor in societate si la reducerea formelor de violenta din mediul penitenciar.



Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la santé, Genève, 2002, p.5.

Michaud, Y. Changements dans la violence, essai sur la bienveillance universelle et la peur, Editions

Odile Jacob, paris, 2002.

Pozitia patului unui detinut intr-o celula spune lucruri semnificative despre pozitia sociala a individului in colectivitate. Paturile de la „parter” sunt mult mai apreciate, fiind mai greu observate de catre supraveghetori, detinutul nefiind deranjat de lumina becului care functioneaza toata noaptea si avand mai usor acces in el si la sacosele depozitate sub el. Paturile de la etaj – in special cele de la nivelul 3 – sunt rezervate „nepotilor”, „fraierilor” sau „sifoanelor”. „Smecherul” sta intotdeauna la „parter”. Cand nu exista suficiente paturi la „parter” pentru toti „smecherii”, acestia prefera sa stea cate doi sau trei in doua paturi alaturate de la „parter”, decat sa urce la etaj.

Knud Larsen, citat de Ioan Mihailescu in Sociologie generala, Ed. Universitatii Bucuresti, 2000.

Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciara, Ed. Oscar Print, 2003, p. 112.

G. Deshaies, Psihologie du suicide, P.U.F., Paris, 1947.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1910
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site