SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (S.M.E)

1. CONSTITUIREA SI MODUL DE FUNCTIONARE A S.M.E.

2. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA SI UNIUNEA MONETARA EUROPEANA

3. MONEDA UNICA EURO

1. CONSTITUIREA SI MODUL DE FUNCTIONARE A S.M.E.

In anul 1957, se semneaza, la Roma, Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene (CEE).

Tratatul de la Roma a creat un mecanism de cooperare economica, care ulterior a necesitat o coordonare a activitatii monetare.

Obiectivele CEE, catre care a fost orientata intreaga politica comunitara au vizat:

realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protectii comune tarifare fata de terti;

libera circulatie a capitalurilor, a fortei de munca si a serviciilor;

crearea unei politici comunitare in domeniul agriculturii.

Integrarea monetara este initiata prin mecanismul "sarpelui monetar", (anul 1972), continuata cu infiintarea SME (in 1979) si urmata de procesul realizarii monedei unice Euro, cu incepere din anul 1993.

Sarpele monetar

La data de 21 martie 1972 Consiliul de Ministri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuatie ale monedelor europene. Aceasta rezolutie, a fost urmata de un acord intre Bancile Centrale Europene, semnat la Basel, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se infiinteaza "sarpele monetar". Denumirea este data de imaginea evolutiei cursului monedelor europene.

Acestea formeaza, in evolutia lor, o linie ondulata ("un sarpe") care se incadreaza intr-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international. Tunelul dispare cu incepere din martie 1973, cand marjele de fluctuatie comparativ cu dolarul inceteaza sa existe, odata cu trecerea la fluctuatia libera a monedelor.

Acest sistem de fluctuatie a monedelor a prezentat doua forme:

# sarpele in tunel pana in 1973;

# sarpele fara tunel pana in 1979.

Sarpele in tunel se caracterizeaza printr-o fluctuare a monedelor europene fata de $ SUA si intre ele, in anumite limite, respectiv: 2 % fata de $ si 4,5% intre ele. Astfel, exista doua tipuri de marje fata de $: inferioara si superioara, care formeaza un tunel, iar in interiorul acestuia exista o banda de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

Atunci cand cursul de piata al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesara interventia Bancii Centrale prin vanzarea sau cumpararea de devize cerute sau oferite excedentar.

Sarpele fara tunel functioneaza din 12 martie 1973, cand tarile europene au eliminat obligatia mentinerii unei limite de fluctuatie fata de $ SUA, dar mentin acelasi nivel de fluctuatie intre monedele europene ( 4,5%).

Sarpele monetar nu a asigurat insa stabilitatea dorita pentru monedele sistemului, astfel ca din anul 1979, tarile europene incearca o alta modalitate de mentinere a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

Crearea SME: principii si functionare

Punerea in aplicare a fost decisa la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg si apoi Anglia.

Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU si pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, fata de ECU, precum si pe un mecanism de interventii pe piata valutara.

Moneda ECU era construita pornind de la un cos de monede al tarilor participante la sistem, iar ponderea fiecareia in definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecarei tari si de volumul schimburilor comerciale.

Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit "pivot", intre fiecare moneda si ECU. Marja de fluctuare, intre monede pe de o parte si intre acestea si ECU, era de 2 %.

In 1973 s-a constituit Fondul european de cooperare monetara (FECOM), un organism de compensare multilaterala intre bancile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contributia bancilor centrale la fond era reprezentata de 20% din rezervele in aur si $ ale tarilor respective.

Interventia bancilor centrale in cadrul SME se declansa in momentul in care o moneda atingea 75% din ecartul maxim autorizat, in raport cu definirea oficiala. Acest nivel de interventie a fost cunoscut ca de prag de divergenta, sau semnal de alarma.

Sistemul monetar european a fost considerat superior, comparativ cu mecanismul "sarpelui monetar", prin posibilitatea de realiniere a cursului de schimb si prin interventia fondului FECOM, in sustinerea cursurilor.

Reconsiderarea raportului dintre ECU si $ s-a facut, de fiecare data cand necesitatile au impus asemenea redefiniri.

Inca de la infiintare, ECU a fost unitate de cont si a reflectat media puterilor de cumparare ale monedelor utilizate.

Fiecare tara membra stabilea, in raport de puterea de cumparare a monedei sale, un curs fata de ECU, denumita curs central.

Din compararea a doua cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind in acelasi timp cursuri oficiale in sistem. Cursurile efective, de piata, puteau fluctua fata de cursul pivot, in limita a 2,25%. Valoarea exacta a ECU se determina zilnic de catre o comisie special desemnata in acest sens.

Moneda ECU a fost utilizata ca unitate de cont, de catre institutiile comunitare pentru:

stabilirea bugetului;

exprimarea tarifelor vamale;

determinarea prelevarilor si a altor varsaminte intracomunitare.

In operatiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice.

In cadrul SME, ECU a indeplinit 4 functii:

moneda efectiva in mecanismul de schimb al SME;

baza de calcul a paritatilor celorlalte monede;

baza de referinta in mecanismul de interventie si de credit;

instrument de reglare a soldurilor creditoare si debitoare, intre autoritatile monetare.

2. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA SI UNIUNEA MONETARA EUROPEANA

Evenimentele monetare din Europa au evidentiat o continua aspiratie de aderare la o singura moneda, intrucat beneficiile unei monede unice erau considerate mai mari decat costurile.

Cu Raportul Dellors din 1988, s-a inceput drumul spre o Uniune Monetara in Europa. Acesta a fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat in 1992, care a stabilit programul de orientare spre o moneda unica incepand cu 1 ianuarie 1999.

Din raportul Dellors rezulta ca aparitia monedei unice trebuia sa se realizeze in 3 etape:

prima etapa isi propune ca obiectiv "sporirea performantelor economice si monetare in cadrul institutional existent". In ceea ce priveste domeniul monetar, obiectivul consta in realizarea unificarii pietelor financiare si accentuarea coordonarii politicilor monetare;

a doua etapa viza realizarea coordonarii politicilor economice si infiintarea unor noi institutii europene, dintre care, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC);

pentru cea de a treia etapa, s-a prevazut trecerea la paritati fixe, transferarea competentelor bancilor centrale catre SEBC si infiintarea monedei unice.

Acordul de la Maastricht (tratat), a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 si a introdus un nou concept, cel de "Uniune Europeana" (UE), care reuneste:

a)      Comunitatea Europeana;

b)      Cooperarea in materie de politica externa si securitate;

c)      Cooperarea in domeniul politicii interne si de justitie;

Tratatul cuprinde doua parti:

O parte consacrata realizarii uniunii economice si monetare;

O parte consacrata realizarii uniunii politice.

Principalele obiective economice pentru infiintarea uniunii monetare sunt:

sporirea stabilitatii internationale - euro si dolarul intra in competitie, iar cea mai stabila dintre ele va fi preferata in tranzactiile internationale;

diminuarea variabilitatii si incertitudinii ratelor de schimb;

reducerea costurilor de tranzactionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de schimb);

imbunatatirea competitivitatii;

sporirea stabilitatii interne - exemplu: va exista doar o singura rata a inflatiei comparativ cu 15, cat reprezinta numarul tarilor membre ale SME;

scaderea anticipata a ratelor dobanzii si inflatiei.

Pentru indeplinirea obiectivelor s-a prevazut realizarea Uniunii Economice si Monetare in 3 etape:

prima etapa 1990-1993, a presupus adoptarea de masuri pentru liberalizarea miscarii capitalurilor si punerea bazelor unei politici de convergenta in materie de stabilitate a preturilor si gestiune eficienta a finantelor publice;

etapa a II-a, 1994-1998, a fost caracterizata prin infiintarea unor institutii premergatoare Bancii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a intari cooperarea intre bancile centrale si de a asigura coordonarea politicilor monetare. In cadrul IME a fost infiintat un Comitet Monetar, care a supravegheat situatia monetara si financiara a tarilor membre;

a III-a etapa a inceput la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desfiintat si transformat in Banca Centrala Europeana. S-a constituit si Sistemul European al Bancilor Centrale.

Admiterea statelor la cea de a 3-a etapa a fost conditionata de indeplinirea criteriilor de convergenta. Statele care au indeplinit cerintele impuse au fost: Germania, Franta, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.

Banca Centrala Europeana (BCE), infiintata cu incepere de la 1 ianuarie 1999, are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunitatii europene, prin actiuni in urmatoarele directii:

implementeaza politica monetara a Uniunii Europene;

detine si administreaza rezervele oficiale ale statelor membre;

promoveaza un sistem de plati eficiente;

contribuie la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit din tarile membre;

autorizeaza emiterea de bancnote in cadrul Uniunii Europene, astfel incat numai bancnotele emise de BCE si bancile centrale nationale sa aiba caracter oficial.

Crearea Bancii Centrale Europene, ca institutie, internationala, cu statut unic, este considerata un moment semnificativ in evolutia organizarii monetare internationale, fiind integrata in grupele institutiilor financiare internationale puternice, precum FMI, BM, BRI, Sistemul Federal de Rezerve al SUA.

Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale ale statelor membre.

Principalele sarcini si atributiuni ale SEBC constau in urmatoarele:

definirea si implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;

conducerea operatiunilor de schimb valutar;

detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tarilor membre;

realizarea operatiunilor din sistemele de plati.

In ceea ce priveste autoritatea institutionala a BCE, aceasta nu poate fi acordata sau oferita, ci se constituie in cadrul relatiilor din interiorul Uniunii Europene. In acest sens, prezinta importanta institutiile si comunitatile cu care BCE intra in relatii reciproce si care pot fi grupate in doua categorii:

→ institutii publice, precum guvernele statelor membre, participantii la Sistemul European al Bancilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, institutii internationale;

→ comunitatile de afaceri si financiare din Europa, precum si grupuri ale societatii civile.

Colaborarea dintre BCE si sistemul financiar-bancar al tarilor membre este necesara in vederea dobandirii autoritatii, datorita urmatoarelor corelatii:

instrumentele politicii monetare devin operabile prin activitatea sistemului financiar si bancar;

in anumite situatii, bancile centrale nationale trebuie sa-si fundamenteze deciziile pe informatii complete, corecte si in interesul sistemului financiar.

Indeplinirea obiectivului major al Bancii Centrale Europene, cel de stabilizare a preturilor se realizeaza prin actiuni concrete in domeniile politicii valutare, agregatelor monetare si mentinerii inflatiei in parametrii normali.

In vederea indeplinirii acestui obiectiv, unele tari au creat premisele legale pentru cresterea independentei bancii centrale. Studiile econometrice au evidentiat ca rata medie a inflatiei si fluctuatiile acesteia inregistreaza niveluri scazute in cazul asigurarii independentei bancii centrale.

BCE si SEBC isi mentin astfel independenta actiunilor desfasurate in raport cu factorul politic, iar in aplicarea politicii monetare urmaresc respectarea  principiilor:

descentralizarii, care considera rolul fiecarei banci centrale nationale in infaptuirea politicii monetare unice;

accesului egal al solicitantilor la moneda bancii centrale, fapt care determina  eliminarea limitelor in operatiunile de refinantare bilaterala in conditii avantajoase ale ratei dobanzii si realizarea operatiunilor de open market, prin actiunea unui numar mare de parteneri;

utilizarii unor rate ale dobanzii pe termen scurt, unice si unificarea pietei monetare in ceea ce priveste conducerea operatiunilor.

3. MONEDA UNICA EURO

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995, a adoptat denumirea monedei unice "Euro" care inlocuieste vechea moneda comuna ECU.

Calendarul tehnic de lansare a monedei Euro a prevazut urmatorii pasi:

faza I: la inceputul anului 1998 au fost selectionate din cele 15 tari membre UE, acelea care au indeplinit criteriile de convergenta, pentru anul '97;

faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999 , odata cu inceperea activitatii Bancii Centrale Europene, s-au stabilit ratele de schimb intre Euro si devizele tarilor care au aderat. Moneda Euro este introdusa in paralel cu monedele nationale; initial, Euro este admisa doar ca moneda scripturala; platile cash continua sa se realizeze in monede nationale. Euro se utilizeaza si in cadrul imprumuturilor publice;

faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 si se manifesta prin punerea in circulatie a biletelor si a monedelor Euro, care circula paralel cu monedele nationale timp de 6 luni;

faza a IV-a: dupa 1 iulie 2002, cand Euro a devenit singurul mijloc de plata.

Introducerea monedei Euro de la 1 ianuarie 1999 a fost precedata de stabilirea rapoartelor fixe de schimb, pentru cele 11 monede participante, si anume: DM, FF, Fr belg, Fr lux, Pesetas spaniol, Escudo portughez, Lire irlandeze, Lire italiene, Guldeni olandezi, Silingi austrieci si Marci finlandeze.

Cursul de schimb fata de $ s-a stabilit la 1 Euro = 1,170$.

O data cu introducerea monedei Euro, o noua dobanda de referinta pentru piata interbancara europeana EUROLIBOR (Euro London Interbank Offered Rate) a fost stabilita de catre principalii operatori ai pietei financiare din Londra, adica un grup de 16 banci, selectionate conform importantei si experientei pe piata valutara si a produselor derivate. Din grupul celor 16 institutii fac parte banci americane, japoneze si europene.

Pentru transformarea unei monede nationale intr-o alta moneda nationala, cea dintai este transformata in Euro, dupa care in cealalta moneda nationala. In Euro suma poate fi rotunjita, dar nu la mai putin de trei zecimale.

Abrevierea oficiala pentru Euro este EUR. Aceasta a fost stabilita de Organizatia Internationala de Standardizare (International Standard Organisation - ISO), si este folosita in toate scopurile: financiar, comercial, contabil.

Simblolul grafic pentru Euro arata ca un E rond marcat cu doua linii paralele orizontale.

Bancnotele, in total, sunt 7 Euro bancnote, in diferite marimi si culori, cu valori de 500, 200, 100, 50, 20, 10, si 5 Euro.

Monedele - sunt in numar de 8 cu valori de 2 si 1 Euro, apoi 50, 20, 10, 5, 2, si 1 centi. Fiecare moneda are o fata identica, reprezentand harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt atasate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealalta fata a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre.

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul Euro inca de la 1 ianuarie 1999. Tot de la aceasta data tranzactiile intre sectorul bancar si bancile centrale se realizeaza in Euro. Toate pietele de capital ale statelor participante opereaza in noua moneda. Guvernele utilizeaza Euro pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea acestuia inca de la inceputul procesului, datorita beneficiilor multiple:

diminuarea costurilor si a riscului in schimburile internationale;

transparenta preturilor, care duce la o mai buna concurenta cu privire la vanzari si servicii;

standardizarea contabilitatii si a altor sisteme.

In perioada tranzitiei (1999 - 2001) agentii economici au avut posibilitatea alegerii modului de efectuare a platilor in moneda unica sau in moneda nationala. Dupa 1 ianuarie 2002, toate platile si incasarile sunt efectuate in Euro.

Prin moneda unica, politica monetara este transferata de la nivel national la nivel european, fiind de competenta Bancii Centrale Europene.

Efectele pe plan international ale introducerii monedei unice sunt puternice:

utilizarea crescanda a acesteia in cadrul tranzactiilor comerciale, permite reducerea instabilitatii generate de fluctuatiile cursului de schimb;

posibilitatea emitentilor de moneda de a beneficia de venituri de pe urma sumelor detinute in strainatate (in afara UE). Va continua procesul de realocare mai puternica a portofoliilor de active financiare in favoarea titlurilor emise in Euro;

disparitia necesarului de rezerve in cadrul bancilor centrale nationale pe plan intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari.

Pentru tarile din centrul Europei, Euro va deveni o alta moneda straina.

Pe termen mediu, aceasta va deveni moneda Cehiei, Ungariei, Poloniei, Estoniei, Sloveniei. Pentru a adera la UE, aceste tari vor trebui sa-si convearga economiile la cele din zona Euro, cu privire la inflatie, dobanzi, datorie publica si deficit bugetar.

Tarile din Europa Centrala si de Est sunt preocupate de efectul introducerii monedei unice europene asupra mediilor economice proprii.

Cel mai important efect este cel de ajustare a politicii valutare pentru unele din tarile estice. In unele cazuri, rolul jucat de marca germana va fi inlocuit cu cel al Euro.

De exemplu, Ungaria, care isi lega moneda de un cos valutar cuprinzand 70% DM si 30% $, inlocuieste marca cu Euro, in cadrul cosului valutar de la 1 ianuarie 1999 si are in vedere o raportare numai la Euro incepand din 2002.

Polonia, care isi lega moneda de un cos format din dolari (45%) si patru monede europene (marca germana - 35%, lira sterlina - 10%, francul francez - 5% si francul elvetian - 5%), a inlocuit monedele europene cu Euro de la 1 ianuarie 1999, cu o proportie mai mare decat a dolarului (55%).

Chiar daca Euro va cauza dificultati pe termen scurt sau mediu pentru unele din aceste state, se asteapta ca pe termen lung sa apara beneficii precum: favorizarea exportului acestor state pe piata interna unica, reducerea costurilor tranzactiilor cu firme din Uniunea Europeana, castiguri ca urmare a dezvoltarii unei piete de capital vest europene unice.

In Romania BNR foloseste Euro ca moneda de rezerva valutara, aceasta masura fiind in concordanta cu ponderea Uniunii Europene in comertul exterior al Romaniei:

62,7% din exporturile romanesti se realizeaza in UE;

% din importuri provin din tarile UE.

De asemenea, BNR s-a preocupat de asigurarea compatibilitatii legislative, institutionale si procedurale cu entitatile bancare centrale din UE, inclusiv cu cele ale Bancii Centrale Europene.

S-a avut in vedere realizarea compatibilitatii sistemului de plati si decontari in Euro, in timp real.

Incepand cu martie 2003, in Romania, Euro este moneda de referinta, componenta a cosului valutar (60%) alaturi de Dolarul american.