Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Statistica

TEHNICI DE CREDITARE BANCARA A FIRMELOR - OBIECTIVUL FINANTELOR FIRMELOR

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TESTE DE CONTROL - FINANTE
BURSA DE VALORI BUCURESTI
Referat la analiza financiara - Analiza starii financiare la S.C. Medicamentul S. A.
Formele controlului financiar
TEHNICI DE ACORDARE SI VERIFICARE A CREDITULUI BANCAR
EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTITII
Creditul public
AUDIT
OPERATIUNI DE PLATI SI COMPENSARI – TEST GRILA
Ipoteze si teorii cu privire la investitiile straine directe


TEHNICI DE CREDITARE BANCARA A FIRMELOR

1. OBIECTIVUL FINANTELOR FIRMELOR




La orice firma, obiectivul principal al managementului financiar este acela de a maximiza averea actionarilor, deci maximizarea valorii.

Avand in vedere acest lucru, directorul financiar trebuie sa se concentreze asupra obiectivului financiar al companiei, inainte de a examina planul de afaceri.

Din aceasta cauza, este de dorit sa se cunoasca semnificatia practica pentru companie daca isi alege ca obiectiv urmatoarele:

1. maximizarea profiturilor;

2. maximizarea randamentelor pe actiune (RPS);

3. maximizarea valorii nominale a actiunilor;

4. maximizarea valorii companiei.

• Ponderea primului obiectiv (maximizarea profiturilor) este legata de alocarea eficienta a resurselor economice si financiare. Totusi, semnificatia sa practica este redusa datorita unor limitari, ca de exemplu: a) diferitele definitii ale profitului; b) absenta luarii in considerare a riscurilor; c) caracterul static al modelului (inadecvat pentru a compara profiturile pe termen lung cu cele pe termen scurt).

• Maximizarea RPS are si ea limitele ei: a) nu precizeaza cand se vor incasa castigurile asteptate; este un obiectiv static; este un criteriu de decizie pe termen scurt; b) nu se ia in considerare riscul castigurilor viitoare, nici riscul tipului de afacere si nici cel financiar; c)sunt excluse din calculul castigurilor, investitiile in fondul de rulment si in activele fixe; d) exista un conflict intre castiguri si valoarea economica a firmei in sfera politicii dividendelor; e) nu se iau in considerare metodele contabile alternative si la fel de acceptabile pe care le utilizeaza firmele in a calcula deprecierea, costul vanzarilor etc. De aceea, cresterea castigurilor nu duce in mod necesar la crearea de valoare pentru actionari.

• Cresterea pretului valorii nominale a actiunilor este paradigma centrala a teoriei finantarii firmelor. Rolul conventional al unei intreprinderi este acela de a genera cresterea averii companiei, pentru generatii succesive de actionari. Orice pas care nu duce la cresterea pretului actiunii este socotit nedorit. Abordarea traditionala considera deci piata in primul rand ca reactiva si nu anticipatoare.

Totusi, luand in consideratie ipoteza pietei eficiente, o piata rationala incearca intotdeauna sa anticipeze procesul crearii avutiei. Mal mult chiar, miscarile preturilor actiunilor trebuie privite ca revizuiri ale unor estimari anterioare ale pietei referitoare la capacitatea viitoare a companiei de a genera profit si nu ca raspunsuri la artele companiei de a genera profit. In cazul unor estimari obiective ale pietei, revizuirile legate de miscarile preturilor actiunilor nu urmeaza o directie ascendenta, chiar si in cazul companiilor conduse cu deosebit succes pe piata. De fapt, cresterea pretului unei actiuni apare doar o data, ca o unica ajustare, o materializare a unei conduceri eficiente. Orice ajustare viitoare va fi intamplatoare si neasteptata. Rezulta ca, pretul actiunii este o masura exceptionala si tratarea ei ca un scop are repercusiuni negative in deciziile strategice de a investi.

• Maximizarea valorii companiei (influentata de constrangerea cursului actiunii, adica de mentinerea sau cresterea cotatiei bursiere a actiunii) este considerat obiectivul optim pentru o companie.

Acest obiectiv se caracterizeaza prin urmatoarele:

a) scoate in evidenta rolul fundamental al unei afaceri, de creare de avutie productiva (cresterea firmei);

b) recunoaste importanta de a cauta noi oportunitati, fara conceptia gresita ca sperantele legate de venituri in exces trebuie sa fie o conditie prealabila a investitiei;

c) recunoaste rolul important nu doar al actionarilor companiei ci si al celorlalti actionari in procesul general de creare a avutiei.

Pentru a rezuma, obiectivul companiei are o importanta majora si el reflecta atitudinea companiei la nivel micro si macro economic.

• La nivel microeconomic, acceptarea politicii de maximizare a valorii nominale a actiunilor companiilor conduce la o serie de consecinte negative ca:

orientarea pe termen scurt; managerii au un comportament orientat pe termen scurt, explicand cursul stabil al actiunii ca o inabilitate a pietei de a reactiona la investitii pe termen lung;

manipularea; managerii cauta sa manipuleze situatiile financiare pentru a stimula piata, publicand profituri mari;

subinvestirea, convingerea ca, cursul actiunilor creste daca se iau in considerare doar proiecte pozitive duce la prea putine investitii, caci este dificil de a gasi doar investitii bune.

• La nivel macroeconomic, tarile inclinate spre conceptia maximizarii cursului actiunilor, ca de exemplu S.U.A. si Anglia, tind sa priveasca lucrurile din perspectiva termenului scurt, in comparatie cu tari ca Japonia si Germania, mai concentrate asupra sistemului bancar.

Bancile au un mare rol in realizarea obiectivelor de mai sus si de aceea, in acest capitol se prezinta legaturile stranse intre firme si banci. Fara banci, nu exista finantarea firmelor.

2. PLANUL DE AFACERI AL FIRMEI

Planificarea financiara stabileste liniile directoare ale schimbarilor din cadrul unei societati comerciale si include:

o identificare a obiectivelor financiare ale firmei;

o analiza a diferentelor intre aceste obiective si situatia financiara curenta a companiei;

un plan al actiunilor necesare companiei pentru a-si atinge obiectivele financiare;

relatiile cu banca.

Planificarea financiara este necesara deoarece:

include stabilirea obiectivelor firmei pentru a-i motiva structura organizatorica si ofera evaluari ale performantelor companiilor din aceeasi ramura de activitate cu firma in cauza;

deciziile financiare si investitionale ale companiei nu sunt independente si interactiunea lor trebuie identificata;

intr-o lume nesigura, compania trebuie sa poata anticipa conditiile in schimbare si evenimentele neasteptate.

Cea mai mare parte a activitatii de planificare din lumea de astazi a afacerilor este de natura tactica; adica este pe termen scurt si se adreseaza in timp real problemelor zilnice cu care se confrunta operatiunile firmei.

Planificarea devine strategica atunci cand este folosita ca baza a deciziilor pe termen lung; adica proiectele sunt integrate si resursele sunt alocate de asa maniera incat sa raspunda obiectivelor companiei si solicitarile facute bancilor.

3. PLANIFICAREA FINANCIARA STRATEGICA

Scopul planificarii este de a se axa sistematic pe optiunile politicii companiei, de a-si concentra atentia asupra alternativelor cele mai probabile, chiar de a da forma unor actiuni viitoare. Planificarea trebuie sa poata raspunde intrebarilor de genul: ce ? cum ? cu ce pret ? la ce rata a cresterii ?

Planificarea strategica este procesul prin care deciziile sunt analizate rational, facute sistematic si urmarite permanent.

Planificarea este de obicei reactiva si nu proactiva.

Planificarea reactiva este o metoda de a identifica alternativele aflate la dispozitia unei companii daca apar anumite evenimente, evenimente aflate dincolo de puterea de control a conducerii companiei Exemple ar fi:

(1) cum reactioneaza la o inflatie de doua cifre si la ratele dobanzii care cresc mereu, (2) implicarile recesiunii economice si a scaderii nivelului veniturilor consumatorilor si (3) efectele fluctuatiilor cursului de schimb ale unor valute asupra concurentei din strainatate.

Planificarea proactiva este incercarea de a initia o politica care sa modeleze evenimente viitoare. Exemple sunt: (1) examinarea metodelor de a mari segmentul de piata pe care actioneaza, (2) analizarea oportunitatii unei fuziuni verticale pentru a reduce costul materiilor prime si (3) explorarea implicatiilor aplicarii unei politici mai agresive fata de debitori referitor la colectarea creantelor, cu efecte asupra cash flow-ului operational.

Procesul de planificare nu ii ofera managerului probleme clar definite si clasificate. Situatia cea mai obisnuita este de obicei un semnal de avertisment sau simptomul unei probleme. Un studiu al firmelor care au dat faliment ofera bancilor o serie de lectii folositoare managerilor si planificatorilor. Pe de o parte, cei care lucreaza efectiv in lumea afacerilor stiu ca (1) societatile comerciale nu dau faliment peste noapte, chiar si unei firme mici ii trebuie poate ani ca sa dea faliment si (2) un management defectuos este de obicei responsabil de falimentul unei societati. Pe de alta parte, cercetarile cu caracter academic au subliniat urmatoarele defecte ale managerilor:

- directorul general isi domina de obicei colegii;

- directorii nu se implica prea mult;

- directorul general este de obicei presedintele consiliului de administratie;

- abilitatile si cunostintele celor din consiliul de administratie nu sunt prea mari;

- partea financiara a companiei nu este prea bine reprezentata in consiliul de administratie;

- exista o lipsa a calitatilor de a conduce a cadrelor situate sub nivelul consiliului de administratie. In plus, s-au identificat urmatoarele defecte in sistemele contabile ale firmelor care au dat faliment:

- un control inadecvat al bugetului;

- planificarea defectuoasa a lichiditatilor;

- un sistem defectuos al costurilor.

In sfarsit, un raspuns neadecvat la conditiile schimbatoare - de exemplu concurenta, tehnologia, relatiile proaste intre angajati sunt caracteristicile finale a unei companii care da faliment.

Toate aceste defecte tipice apar cu ani inainte ca firmele sa dea faliment. Ele duc la greseli de operare: un grad mare de indatorare, activitate comerciala prea mare (vanzarile care cresc prea mult fata de activele fixe) si proiectele prea ambitioase facute pentru a incerca salvarea firmei. Simptomele sesizate de analisti includ deteriorarea valorilor indicatorilor financiari, calitatea tot mai proasta a produselor si o intretinere de slaba calitate.

Abordarea generala referitoare la formalizarea procesului planificarii strategice presupune:

1) generarea unei prognoze a vanzarilor;

2) dezvoltarea unui plan financiar pentru determinarea nivelului activelor;

3) stabilirea capacitatilor de productie astfel incat sa raspunda scopurilor si obiectivelor operationale.

In cadrul planului financiar strategic, pasii cei mai importanti sunt:

Determinarea scopurilor si obiectivelor. In ultima instanta, orice scop financiar ar trebui sa fie cuantificabil. Scopurile financiare sunt adesea exprimate in rate ale cresterii, randamentul pe capitalul utilizat, randamentul pe active, pe actiune, etc.

Pregatirea unei analize globale. Planul ar trebui sa includa o descriere completa a mediului operational, financiar si economic care are impact asupra companiei. Cadrul general al planului include:

a) o evaluare detaliata a resurselor care examineaza punctele forte si cele slabe ale companiei si situatia financiara a sa la momentul respectiv;

b) o analiza a tuturor variabilelor necontrolabile (factori externi care afecteaza economia, industria si compania) incluzand inflatia, PIB, somajul, descoperirile tehnologice de ultima ora, migrarile populatiei;

c) o discutie a tendintelor viitoare relevante ale pietei (concurenta si gusturile consumatorilor).

Identificarea si evaluarea strategiilor. Acest aspect al procesului de planificare include formularea strategiei, colectarea datelor si analiza lor. Trebuie identificate si strategiile de marketing si de implementare care sa conduca la realizarea scopurilor companiei.

Obtinerea si prelucrarea datelor este utila caci consta din o privire in trecut pentru a nu repeta greselile trecutului si a folosi doar strategiile de succes. Scopul analizei datelor este triplu. Mai intai, analistul trebuie sa cunoasca trecutul companiei pentru a cunoaste si a intelege evenimentele care au aparut si implicatiile lor asupra operatiunilor prezente si viitoare.

In al doilea rand, analistul trebuie sa plaseze corect pozitia prezenta a companiei pentru a identifica capacitatile relative de operare. Acest pas include:

a) restrictiile companiei referitoare la nivelul si costul resurselor;

b) actiunile pe care trebuie sa le faca firma pentru a putea opera si in viitor;

c) oportunitatile oferite companiei. In sfarsit, pozitia financiara a companiei va trebui proiectata in viitor pentru a estima impactul deciziilor prezente si al evenimentelor viitoare asupra capacitatii ei de operare.

Alegerea si implementarea unui plan de actiune. Bazandu-se pe analiza care a precedat decizia, analistul trebuie sa aleaga o strategie care sa duca la indeplinirea obiectivelor specifice.

Adaptarea planului la schimbare. Realitatea planificarii a dovedit faptul ca majoritatea planurilor devin depasite cand sunt puse pe hartie, deci planul trebuie sa includa si flexibilitate pentru a se adapta schimbarilor. Daca trebuie sa alegeti intre flexibilitate si detaliu, alegeti flexibilitatea.

5. BUGETUL DE VENITURI SI CHELTUIELI AL FIRMEI

Bugetul de venituri si cheltuieli (cash budget) este un instrument fundamental in planificarea financiara pe termen lung. Acest buget ii permite managerului financiar sa identifice necesitatile si oportunitatile financiare pe termen scurt; ii permite sa identifice nivelul optim al datoriei pe termen lung si al celei pe termen scurt. Ideea bugetului cash este relativ simpla: el inregistreaza estimarile privind intrarile si iesirile cash-ului.

In cazul in care compania nu poate face fata iesirilor prognozate de cash din surse interne, ea are la dispozitie o serie de posibilitati de a atrage fonduri pentru a iesi din situatia de lipsa de disponibil, incluzand:

un imprumut negarantat de la banca, metoda cea mai obisnuita de a finanta un deficit temporar;

un imprumut garantat, garantia fiind de obicei debitorii si stocurile;

alte surse ca efectele de comert si finantarea prin garantii bancare.

Iata deci ce inseamna banca pentru finantarea firmei.

O banca trebuie sa obtina informatii corecte despre un potential imprumutat. Aceste informatii trebuie sa includa informatii referitoare la planificarea (pe termen scurt si lung) a posibilului client al bancii. Nu doar datele trecutului ci si cele previzionale sunt folosite de banca in luarea deciziilor de creditare.

6. ANALIZA FINANCIARA A FIRMEI

Aceasta sectiune este structurata in conformitate cu activitatile specifice ale unei companii. Sectiunea ofera cadrul analitic pentru stabilirea bonitatii unei firme. Mai sunt prezentate si actiuni separate de analiza a activitatilor operationale, de investitii si de finantare ale companiei. Sectiunea se incheie cu o discutie referitoare la analiza nivelului de lichiditate.



Analiza financiara trebuie abordata sistematic. Aceasta abordare reduce riscul de a trece peste puncte importante, oferind o mai buna intelegere a operatiunilor caracteristice ale companiei analizate.

Cadrul general de analiza cere ca, formatul situatiilor financiare sa fie clar si detaliat, cu informatii despre perioadele trecute de operare.

Situatiile financiare standard sunt un instrument de analiza foarte bun. Ele sunt standardizate iar datele din bilant sunt prezentate procentual, datele referitoare la activele totale si venituri sunt prezentate tot ca procente din vanzarile nete.

Organizarea informatiilor cu caracter financiar astfel inseamna un dublu beneficiu. Mai intai, ne faciliteaza intelegerea modului de operare al companiei structurand datele in termeni relativi. In plus, aceasta aranjare ii permite analistului sa compare mai multe companii, standardizand datele referitoare la nivelul activelor si al vanzarilor. Se mai faciliteaza utilizarea datelor publicate in cadrul unei intregi industrii.

In fiecare tara, astfel de date sunt gasibile in diferite surse. Exista publicatii cu caracter statistic pentru diferitele industrii, ca de exemplu clasificarea codificata, standard, in 4 cifre a industriilor (C.S.I.) din S.U.A. Problema majora a analistilor unei industrii este dimensiunea companiilor respective Desi nu se neaga total utilitatea comparatiilor din cadrul aceleiasi industrii, aceasta analiza subliniaza importanta aprofundarii problemei studiate in cadrul industriei in care functioneaza compania analizata.

Un alt aspect important al unei analize financiare exhaustive, mal ales atunci cand datele din comparatii nu sunt prea relevante, este examinarea datelor din perspectiva istorica. Aceasta analiza a tendintei este importanta, mai ales atunci cand performantele firmei scad sau cresc semnificativ intr-o anumita perioada. Adesea, nivelul vanzarilor anuale va fi bun intr-un an, comparat cu alte companii din aceeasi industrie, dar analiza tendintei va identifica probleme viitoare care trebuie corectate.

Indicatorii financiari au in vedere ca exista trei aspecte ale performantelor in afaceri care cer o abordare analitica, profitabilitatea, lichiditatea si flexibilitatea financiara.

Analiza profitabilitatii este o masurare simpla a eficientei managementului in transformarea vanzarilor, a activelor si a capitalului in profit. Marja profitului, vanzarile si finantarea joaca aici un rol crucial.

Lichiditatea este o masura a costului convertirii activelor in numerar.

Flexibilitatea financiara este un concept mai larg decat lichiditatea. Ea este o cuantificare a capacitatii firmei de a reusi sa-si mareasca viitoarele cash flow-uri pentru a-si acoperi necesitatile neprevazute sau pentru a putea sa foloseasca oportunitati, neasteptate. Acest punct de vedere ia in considerare lucruri de genul stabilitatii veniturilor sau pozitiei relative datorie-capital si posibilitatii de a primi linii de credit.

Analiza se imparte in trei zone functionale in functie de cele trei tipuri de activitati: operare, investitii, finantare. Exista mai multe modalitati de a aborda aceste sarcini, dar noi utilizam o combinatie a analizei prin indicatori financiari cu bazele in contabilitatea patrimoniala si in analiza cash flow-ului, pentru a examina cele trei aspecte ale performantei in afaceri.

Metodele traditionale care utilizeaza indicatori financiari sunt o parte integranta a operatiunilor unei companii, dar numai o parte. Un cadru analitic complet va integra diferite masuratori ale cash flow-ului in analiza; daca multe din masuratori nu au date comparative din industria respectiva, comparatii ale tendintei pot fi foarte utile.

• Calitatea veniturilor

In acelasi mod in care profitul este un indicator global important de masurare a performantei, cash flow-ul din operare (CFDO) este indicatorul de baza al abilitatii firmei de a-si mentine lichiditatea. Comparand cele doua cuantificari principale ale profitabilitatii -venitul din operare si venitul net - cu cash flow-ul operational, obtinem o serie de indicatii privind abilitatea modului de operare al companiei de a transforma venitul in numerar.

• Marja indicatorilor

Doi indicatori ai profitabilitatii care ofera date despre corectitudinea structurii cheltuielilor unei operatii sunt marja profitului brut si cea a profitului net. Ambii compara respectiva cuantificare a profitului cu nivelul activitatii economice.

Profitul brut

Marja profitului brut =

Vanzari nete

Profitul net

Marja profitului net =

Vanzari nete

• Fluxul de numerar

S-a propus o noua abordare analitica a lichiditatii utilizand perioada de conversie a cash-ului. Ea se calculeaza pe baza a trei indicatori sintetici ai ciclului de rotatie: numarul de zile al ciclului de vanzare, ciclul de rotatie al stocurilor si ciclul creditorilor. Ciclul de vanzare si viteza de rotatie a stocurilor se numesc ciclul de operare. Scazand din aceasta valoare ciclul creditorilor in zile obtinem perioada de conversie a cash-ului. Conceptul pune in evidenta lungimea ciclului numerarului in zile, adica numarul de zile dintre ziua de plata a companiei pentru stocuri si ziua de plata a clientilor pentru marfurile achizitionate de la compania respectiva.

Cei trei indicatori in cadrul acestui concept se calculeaza astfel:

Ciclul de vanzare =

Vanzari/Debitori

365

Viteza de rotatie a stocurilor =

Cost al vanzarilor/Stocuri

365

Ciclul creditorilor =

Costul vanzarilor / Creditori

Perioada de conversie a cash-ului ofera o cuantificare in rezumat utila managerului in a identifica necesitatile de cash pe termen scurt. O perioada mai scurta de conversie a cash-ului indica o mai mica absorbtie a activelor cash in ciclul de operare al firmei si o necesitate mai putin critica de finantare externa a ciclului de operare.

• Crestere sustenabila

Cresterea sustenabila este o cuantificare a ratei de crestere a vanzarilor, compatibila cu politica financiara a firmei.

Ea ofera companiei un punct de referinta asupra cresterii ei reale.

Cresterea creeaza o cerere continua de capital pentru finantarea cererii mai mari de active. Un volum mai mare de vanzari creste profitabilitatea dar mareste si nivelul capitalului blocat in debitori, stocuri si alte active necesare sustinerii unui nivel mai ridicat al vanzarilor.

Cresterea sustenabila (Cs) se defineste dupa cum urmeaza:

m (1-d) (1 + D/C)

Cs =

A/V -

unde: m = marja de profit brut;

(l-d) = rata retinerii veniturilor;

D/C = indicatorul datorie – capital;

A/V = indicatorul total active-vanzari.

Depasirea ratei cresterii sustenabile intr-un an nu indica o problema de lichiditate. Dar o crestere continua dincolo de aceasta rata este posibila numai daca se schimba politica financiara a societatii. Adesea aceasta crestere inseamna de fapt o crestere a finantarii externe si probabil o schimbare a structurii capitalului.

Activitatile de investitii sunt importante din perspectiva planificarii, fiind in mare masura critice pentru determinarea restrictiilor de capacitate cu care se va confrunta societatea comerciala in viitor. Structura activelor firmei ofera o privire asupra eficientei actuale in utilizarea activelor si probabilitatea sau nu ca sa apara in viitor probleme de capacitate.

• Adaosuri nete la active

Este imperativ ca firmele sa-si planifice cresterea. Cat de corect anticipeaza managerii nevoia de active va determina capacitatea pe termen lung a companiei de a sustine un volum in crestere al vanzarilor. Este de dorit extinderea bazei de active a unei companii pentru a mentine capacitatea ei de a face fata unui volum in crestere al vanzarilor. Acest lucru se poate urmari procentual in ani.

• Utilizarea activelor fixe

Aceasta zona de analiza accentueaza gradul de utilizare al activelor fixe si al activelor totale. Urmatorii indicatori examineaza eficienta companiei in a transforma activele in vanzari.

Viteza de rotatie a activelor fixe = Vanzari / Active fixe nete

Viteza de rotatie a activelor = Vanzari / Total active.

• Indicatorii referitori la profitabilitatea activelor

Abilitatea de a transforma activele in profit este masurata prin randamentul pe active (ROA). El se calculeaza impartind venitul net la total active (adica pentru fiecare unitate monetara investita, cati bani obtine firma).

Activitatile financiare ale unei firme reflecta in general flexibilitatea sa financiara. Ele arata masura in care o companie utilizeaza finantare externa pentru a se mentine operationala.

• Fondurile de finantare

Capacitatea de a finanta cresterea din exterior este esentiala daca o operatiune nu poate furniza fondurile necesare din interior. Succesul pe piata actiunilor si pe cea a creditului este reflectat in tranzactiile companiei pe aceste piete. Trebuie calculati indicatorii referitori la datoria pe termen scurt si la cea pe termen lung.

• Capacitatea de a face fata serviciului datoriei

Capacitatea unei companii de a-si plati datoriile este o problema critica in stabilirea capacitatii ei pe termen lung de a avea acces pe pietele externe de capital. Capacitatea companiei de a face fata serviciului datoriei se poate cuantifica utilizand doua categorii de indicatori: acoperirea si levierul financiar.

1. Indicatorii de acoperire

Sunt doi astfel de indicatori utilizati de obicei pentru a masura capacitatea firmei de serviciu a datoriei. Primul se refera la plata in timp a dobanzii (castigul inainte de plata dobanzii si a impozitelor sau CIDI/Cheltuiala cu dobanda) si masoara modul in care compania poate plati dobanda datorata din profitul din operare.

Al doilea indicator de acoperire cuantifica de cate ori se acopera in timp plata transelor creditului pe termen lung prin cash flow (Cash flow / Scadente curente ale datoriei pe termen lung).

2. Indicatorii de levier financiar (leverage)

O grupa de indicatori strans legati de cei mentionati mal sus sunt cei utilizati in a indica in ce masura se bazeaza compania pe capitalizarea datoriilor sale. Valori mari ale acestor indicatori sunt de obicei asociate cu firmele care au o mai mare vulnerabilitate in conditii de recesiune a afacerilor si deci sunt companii ce prezinta un grad mai mare de risc. Indicatorii acestia includ:

Indicatorul datoriei = Total pasive / Total active

active fixe / valoare = Active fixe nete / Valoare active tangibile nete

Valoarea activelor tangibile nete se calculeaza scazand din valoarea neta prezenta,

valoarea activelor intangibile.

Vanzari / Valoare = Vanzari nete / Valoare neta active tangibile

Datorie / Valoare = Total pasive / Valoare neta active tangibile.

In plus, este util sa se calculeze de structura capitalului de operare (SCO) si cea a capitalului financiar (SCF).

SCO masoara senzitivitatea profitului din operare la o modificare a nivelului vanzarilor.

SCF masoara senzitivitatea profitului net la modificari ale profitului din operare.

Acesti indicatori se pot calcula utilizand urmatoarele expresii matematice:

Profit brut

SCO =

Profit din operare

Profit inaintea impozitarii

SCF =

Profit din operare



Aceste relatii dau si indicii referitoare la gradul de risc.

• Profitabilitatea levierului financiar (leverage)

Pe actionari ii intereseaza in ultima instanta capacitatea managerilor de a face investitia lor profitabila. Randamentul pe capital (ROE) masoara randamentul pentru actionari si se calculeaza.

Profit net

Rc =

Capital social

Lichiditatea este un concept care ia in considerare situarea in timp a intrarilor si a iesirilor cash flow-ului; cu alte cuvinte, cat timp trebuie pentru a converti activele in disponibil si cand trebuie platita o datorie. Exista doua moduri de a aborda conceptul. Metoda traditionala, abordarea lichidarii valorilor, ia in considerare gradul de solvabilitate al operatiei. In acest caz lichiditatea masoara marja de siguranta la plata obligatiilor pe termen scurt daca valoarea activelor curente scade. Metodele traditionale care folosesc aceasta abordare sunt indicatorul curent si cel rapid. Acesti indicatori folosesc o definitie a fondurilor prin fondul de rulment cu ideea implicita ca, activele curente se vor transforma in numerar suficient de rapid pentru a se putea onora plata la scadenta datoriei pe termen scurt.

In contrast cu aceasta abordare, abordarea necesitatilor imediate examineaza capacitatea pe termen scurt a companiei de a face fata nevoilor de numerar si capacitatea ei pe termen lung de a genera disponibil din surse externe.

Primei i se spune lichiditate, celei de-a doua, flexibilitate financiara.

• Indicatori traditionali

Indicatorii privind lichiditatea, indicatorul curent si cel rapid masoara de fapt solvabilitatea pe termen scurt. Ei se calculeaza dupa cum urmeaza:

Active curente

Indicatorul curent =

Pasive curente

Active rapide

Indicatorul rapid =

Pasive curente

unde activele rapide sunt activele curente cele mai lichide; cash-ul si pozitiile sale si debitorii.

• Indicatorul lichiditatii curente

Lichiditatea compara disponibilul intr-o perioada de operare, fata de obligatiile curente din acea perioada. Indicatorul lichiditatii curente (ILC) se calculeaza astfel:

CFDOt + ACt-1

ILC =

PCNt-1

unde CFDOt = cash flow-ul din operare in perioada t;

ACt-1 = active cash (numerar si alte pozitii) disponibil la inceputul

perioadei t-1;

PCNt-1 = pasive curente neoperationale la inceputul perioadei t-1.

Un indicator al lichiditatii curente crescator in timp semnaleaza un nivel crescut de lichiditate.

*

Studii din ultimele decenii au cautat diferentele valorilor indicatorilor la firme performante si la companiile care au dat faliment. Studiile au aratat ca anumiti indicatori financiari aveau diferente semnificative la cele doua categorii de companii.

Cea mai obisnuita tehnica statistica utilizata in studiile referitoare la faliment este analiza discriminantului. Este o metoda statistica de a gasi anumite variabile previzionale carora li se acorda anumite ponderi astfel incat suma lor sa dea un indicator global care este scorul Z (the Z score).

Firmele care dau faliment au un ROA mic si tind sa se inghesuie in partea inferioara a graficului. Din contra, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse: indicatori al datoriei mici si ROA mari.

Functia discriminatorie estimata este linia dreapta care imparte cel mai corect companiile care dau faliment pe o parte si pe cele care nu dau faliment pe partea cealalta. Atat timp cat mal multe companii cad in partea gresita a liniei, tehnica se poate modifica pentru a estima prin doua linii, minimizand astfel clasificarea incorecta. Orice companie aflata intre cele doua linii, in zona de ignoranta, nu poate fi clasificata corect.

Modelul cel mai cunoscut, modelul lui Altman, foloseste cinci indicatori pentru a estima o valoare a scorului Z care sa maximizeze abilitatea de a prevedea falimentul. Modelul original considera valoare lui Z ca fiind:

Z = l,2x1 + 1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 +1,Ox5

unde: xl = Fond de rulment / Total active;

x2 = Profit retinut / Total active;

x3 = Profit inainte de impozitare si plata dobanzii / Total active;

x4 = Valoare de piata a capitalului social / Valoarea contabila total pasive

(pentru firmele private, folositi valoarea contabila a capitalului social);

x5 = Vanzari / Total active.

Acest model a estimat ca 2,675 este valoarea scorului Z critica care diferentiaza optim companiile care dau faliment de cele care nu dau faliment. Daca valorile indicatorilor unei companii se insereaza in functie si se estimeaza un scor Z mal mic de 2,657, atunci compania va da faliment intr-un an. Pentru valori mal mari de 2,675 companiile sunt considerate sigure.

Pentru a imbunatati puterea de previziune a modelului, s-a incorporat estimarea unei zone de ignoranta daca scorul Z al unei companii este intre 1,81 si 2,99, caz in care nu se face nici o clasificare. Cu acest model, sansa de a clasifica o firma care este solida ca va da totusi faliment este de 6% (eroare de tip I). Invers, sansa de a clasifica o firma ce va da faliment ca fiind totusi solida, sigura, este de 3% (eroare de tip II).

Clasificarea in functie de probabilitatea falimentului nu se poate substitui unei analize financiare minutioase. Metodologia ofera totusi unui analist un instrument aditional destul de corect in a prevedea caderea financiara intr-un an sau doi.

Cu sute de indicatori care se utilizeaza si se calculeaza, multi analisti au dificultati in a-i alege pe cei mai performanti. Cercetarile au impartit indicatorii in doua mari categorii care contin cam aceleasi informatii.

Scopul a fost de a gasi o submultime reprezentativa de indicatori care sa ofere in mare aceleasi informatii oferite de intreaga multime de indicatori. Rezultatul a fost materializat in sapte categorii. Indicatorii din fiecare categorie erau strans corelati folosind de multe ori aceleasi date in calcule. Tabelul urmator prezinta indicatorii cu cel mai mare grad de corelatie din fiecare categorie.

Tabelul nr. 2

CATEGORII DE INDICATORI FINANCIARI NECESARI

EVALUARII BONITATII UNEI FIRME

Rentabilitatea investitiei

Rentabilitatea capitalului social

Rentabilitatea activelor

Profit de operare/Total active

Profit de operare/Vanzari

Structura financiara

Raportul datoriei

Datorie/Valoare

Valoare neta/Total active

Datoria pe termen lung/Total active

Nivelul capitalului

Active curente/Total active

Vanzari/Total active

Vanzari/Valoare

Nivelul creantelor

Creante/Stocuri

Vanzari/Creante

Nivelul stocului

Vanzari/Fond de rulment

Active curente/Vanzari

Vanzari /Stoc

Lichiditate pe termen scurt

Raport curent

Raport rapid

Pozitia cash

Cash/Vanzari

Cash/Total active

Cash/Active curente

7. EVALUAREA CREDITELOR

Analiza indicatorilor este un instrument foarte util in analiza de credit. In plus, estimarea cash flow-rilor viitoare este o parte critica a analizei de credit si a evaluarii de risc. Aceste intrari (indicatori si cash flow) furnizeaza bazele analizei de credit si variabilele pentru clasificarea modelelor menite sa identifice imprumutatii cu riscuri.

Un model simplu de previziune financiara estimeaza fondurile externe necesare pentru o anumita crestere prevazuta a vanzarilor.

O supozitie de baza consta in aceea ca activele curente si eventual activele fixe, ca si pasivele curente, fluctueaza proportional cu vanzarile.

De exemplu, daca activele totale reprezinta acum 45% din vanzari si se poate presupune ca aceasta relatie va ramane aproximativ aceeasi in urmatorii 1-2 ani, atunci pentru fiecare 1 milion lei vanzari peste nivelul de vanzari actual activele totale trebuie sa creasca cu 450 mii lei. Aceasta majorare a activelor trebuie sa fie finantata dintr-o sursa de fonduri, cum ar fi o majorare a pasivelor sau o majorare a capitalului social.

O sursa de finantare este reprezentata de pasivele curente. Datoriile si salariile acumulate (=scadente in perioada curenta) variaza odata cu volumul vanzarilor. Daca pasivele curente reprezinta in mod obisnuit circa 25% din vanzari, atunci pentru fiecare 1.000 LEI vanzari peste nivelul actual, la nivelul actual, pasivele curente (o sursa de fonduri) vor creste cu LEI 1.000 0,25 = LEI 250. Avem inca un exces de utilizari de fonduri (o majorare a activelor) fata de sursele de fonduri (o majorare a pasivelor) in valoare de LEI 200= LEI 450 -LEI 250. Sursa finala a fondurilor luate in considerare o reprezinta castigurile nerepartizate. Sursa interna poate fi calculata prin inmultirea marjei de profit net a firmei (M) cu nivelul previzional al vanzarilor (V) pe perioada planificata, inmultita cu fractia 1 minus rata dividendului platit (D). Cifra finala reprezinta fondurile din operatiuni care vor fi retinute pentru investitii interne. Trebuie notat ca amortizarea nu este adaugata, intrucat cifra activelor nu include amortizarea. In acest punct, daca utilizarile de fonduri inca mai depasesc sursele de fonduri, va fi necesara o noua finantare externa pentru perioada planificata. Aceasta tehnica de previziune pentru fonduri externe necesare (FEN) poate fi prezentata in formula urmatoare:

Total active Modificarea vanzarilor 

FEN = Pasive curente



Vanzari

TA PC

sau FEN = AS AS – (V-M (1-D))

V V

in ecuatia de mai sus, AS reprezinta modificarea previzionata a vanzarilor in perioada planificata.

Managerul firmei stie ca, daca vanzarile cresc asa cum s-a prevazut, este nevoie de o finantare externa. Aceasta noua finantare poate fi obtinuta fie printr-o datorie noua, la banci, fie prin noi surse de capital social, dar aceasta suma in LEI trebuie sa fie obtinuta pentru a finanta majorarea prevazuta a activelor.

Un model de previziune mai sofisticat, bazat pe procente din vanzari, poate fi urmatorul. Variabila de baza este aceea a vanzarilor, intrucat modelul poate lega elementele de bilant care nu sunt controlate de utilizator cu evolutia vanzarilor. Variabilele politicii companiei asupra carora utilizatorul are control, pot fi:

- perioada de baza;

- rata de crestere a vanzarilor;

- costul produselor vandute raportat la vanzari;

- majorarea cheltuielilor de operare;

- nivelul creantelor;

- volumul stocurilor;

- nivelul datoriilor;

- majorarea activelor fixe;

- datoria pe termen lung;

- structura viitoare a ratelor dobanzii;

- rascumpararea actiunilor proprii emise pe piata;

- plata de dividende.

In acest fel poate fi prevazut fiecare element din contul de profit si pierderi si din bilantul proiectat.

Intrucat majoritatea activelor bancii iau forma imprumuturilor, decizia de creditare reprezinta o functie bancara critica. In ceea ce priveste finantarea firmei, analiza primara de risc se concentreaza asupra riscului de credit.

8. RISCUL DE NERAMBURSARE A CREDITULUI

Creditul bancar a fost multa vreme considerat ca fiind periculos sau caracterizat prin lipsa de siguranta sau stabilitate care ameninta sa devina periculoasa. Pericolul principal in acordarea creditului consta in posibilitatea ca imprumutatul sa nu restituie imprumutul. Aceasta nesiguranta este cunoscuta ca risc de credit sau de nerambursare.

Imprumutatorii isi asuma de asemenea riscuri legate de rata dobanzii sau de lichiditate atunci cand acorda imprumuturi. Cand bancile intampina dificultati financiare serioase, problema de baza este o criza de lichiditate sau o insolvabilitate potentiala de cash flow. Totusi, aceste crize nu sunt intamplatoare. Cauza esentiala care este la baza lor poate fi gasita de obicei in riscul excesiv al creditarii, exprimat prin pierderi serioase din imprumut.

Desi gama afacerilor bancilor comerciale s-a extins considerabil, esenta afacerilor lor - primirea de depozite si acordarea de credite - reprezinta inca activitatea de baza in sectorul bancar. Atunci cand bancile se confrunta cu dificultati financiare, acestea includ in mod obisnuit probleme legate de esenta activitatii lor. In cea mai mare parte, esecurile bancilor din anii '80, cat si la bancile romanesti din ultimii ani se regaseste in probleme asociate cu riscul de credit si in mod frecvent cu riscul de credit legat de abuzuri din interiorul bancii. Studiile oficiale privind esecurile bancare din S.U.A. arata ca motivul major al declinului bancilor cu probleme continua sa fie slaba calitate a activelor, care in cele din urma distruge capitalul unei banci.

De cealalta parte a medaliei, bancile de succes au avut capacitatea de a evita probleme serioase privind riscul de credit.

Analiza clientului (solicitantului de credite)

Procesul de imprumut trebuie sa accentueze prevenirea, identificarea si rezolvarea problemelor potentiale ale imprumutatului. Prevenirea se refera la decizia de a acorda sau nu imprumutul. Prevenirea implica un echilibru intre risc si recuperare. Daca standardele de creditare ale bancii sunt prea stricte, atunci volumul imprumutului, numarul clientilor, oportunitatile de vanzari de servicii (cross selling) si veniturile din dobanzi si comisioane vor fi reduse. Pe de alta parte, daca standardele de creditare ale bancii sunt prea permisive, atunci avantajele unui volum mal mare de imprumuturi, ale unui numar mai mare de clienti si al unor oportunitati mai numeroase de vanzari de servicii (cross sell) vor fi diminuate de veniturile pierdute si pierderile din imprumuturi. Prin urmare, standardele de creditare optime ale bancii vor fi acelea care maximizeaza valoarea capitalului social al bancii. Pornind de la standardele de creditare ale bancii, etapa prevenirii se concentreaza asupra strangerii, prelucrarii si analizarii informatiilor de calitate, prin calitate intelegandu-se fluxuri de informatii clare, primite la timp.

Identificarea se refera la monitorizarea semnelor de slabiciune ale imprumutatilor existenti. Aceasta include supervizarea imprumutului, care implica strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor de calitate. Acest proces de monitorizare are in general trei rezultate. In primul rand clasificarea imprumutului ca unul fara probleme. In al doilea rand clasificarea imprumutului ca unul cu probleme. In al treilea rand necesitatea unui plus de informatii inainte de luarea unei decizii. Rezolvarea se refera la tratarea unor imprumuturi cu probleme. Odata ce imprumuturile cu probleme sunt identificate, acestea trebuie sa fie analizate pentru posibile solutii, ceea ce implica de asemenea strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor de calitate. In general apar trei rezultate posibile. Acestea sunt elaborarea, lichidarea garantiilor (daca exista) si actiunea legala. Scopul unei banci ar trebui sa fie urmarea directiei care asigura cea mal ridicata valoare neta prezenta. In timp, un imprumut problema care a fost considerat un potential de credit rezolvabil se poate deteriora pana la a se ajunge la lichidare sau actiune legala. Strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor de calitate (adica la timp si exacte) asambleaza acest proces. Problemele legate de strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor duc in cele din urma la o calitate scazuta a portofoliului de imprumuturi al bancii. Legaturile dintre strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor si orice model de risc al neindeplinirii obligatiilor sunt urmatoarele:

1. Culegerea informatiilor si capacitatea de a extrage informatii de calitate si componentele oricarui model de risc de neplata. Trebuie notat ca intrucat cetatenii sunt gata sa furnizeze informatii de incredere si la timp asa cum cer conditiile explicite ale contractului de imprumut si conditiile implicite ale relatiei lor cu imprumutatorul, acuratetea si promptitudinea unor astfel de fluxuri variaza direct cu taria de caracter a imprumutatului si cu soliditatea relatiei banca-client.

2. Prelucrarea informatiilor este un pas intermediar care duce la analiza datelor.

3. Analiza informatiilor duce la aprecieri ale imprumutatorului in legatura cu capacitatea financiara a imprumutatului, in termeni de valori nete ale activelor si nivelul si stabilitate ale cash flow-lui.

Relatia dintre cele doua parti ale procesului de mal sus (imprumutatorii si imprumutatii) poate fi modelata in termenii teoriei mandatului. Imprumutatii actioneaza ca mandatari pentru imprumutatori care sunt mandantii. Imprumutatorii ca mandanti actioneaza pentru a-si proteja propriile interese si avutia actionarilor bancii.

Aceasta se realizeaza prin urmarirea activitatilor imprumutatilor ca mandatari. De asemenea, imprumutatorii au responsabilitatea fata de deponentii lor de a conduce afacerea intr-o maniera sigura si sanatoasa.

Pentru imprumutatori, problemele de mandat apar din actiunile ascunse sau din informatiile ascunse sau din ambele. Concret, imprumutatii au mai multe informatii despre propria situatie financiara decat imprumutatorii. Imprumutatorilor le lipsesc aceste informatii interne si nu pot tine sub control in mod continuu actiunile imprumutatilor. Acesta este considerat un dezavantaj pentru imprumutatori. Acest dezavantaj este determinat de incorectitudinea, lipsa de efort sau omisiunea imprumutatorilor de a furniza informatii prompte si exacte. De exemplu, imprumutatii pot distorsiona sau ascunde fata de imprumutatori informatii relevante. Chiar si in cazul unor imprumutati de incredere, imprumutatorii pot avea o problema de mandat din cauza lipsei de efort (managerial) din partea imprumutatului (actiunea ascunsa) sau lipsa unor informatii de calitate furnizate de imprumutat (informatii ascunse) sau a ambelor.

Mai mult, intrucat astfel de imprumutatori cauta informatii de la furnizori, agentii de rating si alte surse de incredere, problema timpului poate fi complicata de lipsa de acuratete cauzata de erori de raportare sau de apreciere din partea tertilor sau chiar a imprumutatilor.

De aceea asimetriile informationale, adica faptul ca imprumutatii ofera informatii mai multe sau mai bune, afecteaza imprumutatorii in calitate de institutii care genereaza imprumuturi. In calitate de initiatori, bancile iau adesea decizii de acordare a imprumuturilor si de a se angaja la imprumuturi fara a avea informatii complete. In contextul teoriei mandatului, costurile asociate cu informatiile complete, exacte si prompte asupra imprumutatilor sunt cunoscute ca fiind costuri de mandat. Costurile apar in toate etapele procesului de imprumut.

Cele doua mari tipuri de probleme privind informatiile sunt: in primul rand, exista o problema a informatiilor imperfecte in care imprumutatorii nu pot sa evalueze exact perspectivele unui imprumutat, mai ales cand unii imprumutati sunt interesati sa furnizeze un tablou exagerat de optimist privind viitorul. Astfel poate avea loc o alegere necorespunzatoare cand exista o asimetrie in costurile informatiilor din cauza incapacitatii imprumutatorului de a constata caracteristicile imprumutatului si constrangerile sub care opereaza acesta. In al doilea rand problema urmaririi actiunilor imprumutatilor pentru concordanta cu termenii contractuali pentru a fi siguri ca orice neindeplinire a obligatiilor contractuale este cauzata de motive reale. Astfel, riscul moral se refera la probleme care pot fi cauzate de incapacitatea imprumutatorilor de a evalua si exercita un control asupra comportamentului imprumutatilor.

In sfarsit, daca imprumutatul nu poate sa-si indeplineasca obligatiile asa cum a promis, atunci trebuie gasita o solutie intre imprumutat si imprumutator. Aceasta necesita multe informatii, intrucat o solutie va avea succes daca este elaborata in mod realist pe masura perspectivelor de afaceri ale imprumutatului si a capacitatii acestuia de rambursare.

Analiza de credit tipica efectuata de o banca se concentreaza asupra determinarii relatiei dintre caracteristicile unui imprumutat (atat financiare, cat si nefinanciare) si probabilitatea asteptata de neindeplinire a obligatiei de rambursare.

Aceasta relatie arata astfel:

d = d(I(C), CF, VN, G)

in care d este probabilitatea de nerambursare, I reprezinta calitatea informatiei (adica promptitudinea si acuratetea fluxului informational), C este caracterul (increderea), CF este nivelul si stabilitatea cash flow-ului, VN valoarea neta, iar G garantiile. In masura in care fiecare dintre acesti factori se deterioreaza probabilitatea ca un imprumutat sa nu-si indeplineasca obligatiile creste si viceversa.

Ignorand rolul variabilelor CF, VN si G, primul termen I(C) din ecuatia de mai sus arata ca o probabilitate de neindeplinire a obligatiei este functie de calitatea informatiei, care la randul ei depinde de caracterul imprumutatului. Desi rau platnicii pot fi imprumutati onesti, dar care intampina dificultati de cash flow, cei care raporteaza incet si inexact informatiile prezinta defecte de caracter, care trebuie evaluate sub forma unei prime mai ridicate de risc de nerambursare. Aceasta este o prima care il compenseaza pe imprumutator pentru pierderile estimate din imprumut si este egala cu diferenta dintre venitul rezultat dintr-un imprumut riscant si cel rezultat dintr-un imprumut fara risc. Vazut in acest context, caracterul devine potential mai cuantificabil. Totusi, teoria bancara se afla in urma altor stiinte sociale in dezvoltarea, testarea si evaluarea comportamentului social de tipul caracterului imprumutatului. De exemplu, evaluarea caracterului de catre imprumutatori ar putea fi legata de selectarea resurselor umane. Aplicatiile unor astfel de metode la comportamentul (social) al imprumutatului ar putea sa ajute la cuantificarea aspectului caracterului in analiza de credit. Bancherii opereaza sub conceptia gresita ca evaluarea caracterului nu poate fi un proces stiintific. Intr-un mod similar, imprumutatorii ar putea sa se gandeasca la aplicabilitatea sistemelor expert sau a inteligentei artificiale ca la modalitati de imbunatatire a procesului decizional de creditare.

Cand bancile comerciale sunt descrise ea imprumutatori de cash flow, aceasta inseamna pur si simplu ca s-au bazat in mod traditional pe cash flow ca sursa primara de rambursare a imprumutului. Imprumutatii cu un cash flow stabil sunt preferati celor cu cash flow-uri mai putin stabile, presupunand ca tocmai cash flow-ul poate asigura plata datoriei. Atat nivelul, cat si variabilitatea cash flow-ului sunt importante si fiecare din cele doua elemente trebuie inclusa in variabila de cash flow CF.

Valoarea neta economica reala (sau valoarea neta a activelor) unei afaceri este diferenta dintre valoarea de piata a activelor sale si valoarea de piata a pasivelor. Valoarea relativa a capitalului social real (spre deosebire de cel contabil) pe care un imprumutat il expune riscului reprezinta un semnal pentru imprumutator.

Pe masura ce acestea cresc, sa spunem ca procent din datoria totala sau din activele totale, probabilitatea de nerambursare scade, deoarece imprumutatul are mai mult de pierdut daca nu-si indeplineste obligatia. Mai mult, pe masura ce pozitia capitalului social al imprumutatului creste, imprumutatorii pot accepta o calitate mai scazuta in legatura cu celelalte elemente ale profilului imprumutatului (de exemplu, imprumutul bazat pe active depinde mai mult de capacitatea imprumutatilor de a vinde active decat de considerente bazate numai pe cash flow). Pe de alta parte, imprumutatii cu pozitii de capital social mai puternice (adica cu valori ale activelor relative nete mai ridicate) sunt considerati mai credibili. In mod similar cu imprumutul bazat pe active, care se concentreaza pe active cum sunt creantele, stocuri si/sau active fixe, determinarea valorii economice nete reale depinde in principal de valoarea de piata a colateralului. In plus, totusi, valoarea neta a activelor ia in considerare efectele activelor neinregistrate contabil, cum ar fi relatiile cu clientii. Pe aceasta baza mai larga, valoarea neta a activelor se concentreaza pe afacerea in evolutie spre deosebire de valoarea ei de lichidare.

In teorie, rolul unei garantii externe de 100% inseamna ca imprumutatorul acorda un imprumut fara risc. Intrucat imprumutatorul mandant nu intampina nici un risc de nerambursare, cea mai mare parte din beneficiul garantiei ar trebui sa revina imprumutatului, care primeste garantia/subventia. Generarea unor taxe de initiere si potentialul de stabilire a unor noi relatii cu clientii (cu oportunitati de vanzari incrucisate de servicii) ii stimuleaza pe imprumutatori sa incheie astfel de contracte. Daca imprumutatorul nu efectueaza analiza de credit (de exemplu din motive de abuzuri interne), atunci cel care garanteaza are o problema de mandat.

Cand garantiile sunt pentru mai putin de 100%, atunci atat liderul mandant, cat si cel care garanteaza impart riscul de neindeplinire a obligatiei corespunzator marimii garantiei. In acest caz, banca ar trebui sa adauge o prima de risc de nerambursare proportional cu expunerea la risc, asa cum este determinata de variabilele I(C), CF si VN, si cu marimea si forta garantiei externe. Pe masura ce G creste, celelalte lucruri fiind egale, imprumutatorul poate accepta o calitate mai scazuta a fluxurilor informationale si a puterii financiare a imprumutatului.

Fiecare dintre elementele modelului de risc de neplata este o functie de starea economiei. Starea economiei include tehnologia, concurenta si alti factori externi in plus fata de variabilele economice standard ca recesiunea, inflatia etc.

Imprumutatorii ar putea sa constate ca disponibilitatea imprumutatilor de a rambursa variaza in functie de starea economiei. Dimpotriva, „bunii cetateni” sunt gata sa-si plateasca datoriile independent de starea economiei. Mai mult, ei vor sa-i informeze pe imprumutatori in legatura cu efectele economice adverse asupra capacitatii lor de a plati.

Relatii ferme cu clientii sunt construite pe incredere si pe un flux liber de informatii intre imprumutati si imprumutatori.

In astfel de relatii, cand conditiile economice afecteaza in mod negativ imprumutatii, imprumutatorii sunt inclinati sa treaca intr-o stare de expectativa (adica reinnoiri sau solutii de rezolvare a unor credite neperformante). Daca imprumutatorii stau prea mult in expectativa, atunci actionarii bancii au o problema de mandat, intrucat avutia lor este transferata catre imprumutati. In privinta efectelor economiei asupra cash flow-ului si valorii nete reale a imprumutatului, ambele variaza direct cu starea economiei pentru imprumutati prociclici (adica imprumutati a caror probabilitate de rambursare evolueaza direct proportional cu ciclul economic intrucat cash flow-urile lor evolueaza direct proportional cu ciclul economic). In contrast cu aceasta situatie, imprumutatii al caror cash flow si putere financiara variaza contraciclic (adica in directia opus ciclului economic) ofera imprumutatorilor oportunitati de diversificare, intrucat majoritatea imprumutatilor vor fi prociclici.

Decizia de creditare

Analiza de credit stereotipa are un „cadru C'. Cel mal frecvent numar al variabilei C pare sa fie cinci: caracter, capacitate, capital, colateralul si conditii. Caracterul se refera la vointa imprumutatului de a rambursa.

Capacitatea se refera la cash flow si la posibilitatea ca acesta sa asigure plata datoriei. Capitalul se refera la forta bilantului imprumutatului. Colateralul se refera la valorile care sustin imprumutul (ca in imprumutul bazat pe active). Conditiile se refera la sensibilitatea imprumutatului fata de fortele externe cum ar fi rata dobanzii, ciclul economic si presiunile concurentei. Factorul conditii se concentreaza asupra vulnerabilitatii imprumutatului. In mod concret, ce set de conditii externe vor afecta negativ capacitatea imprumutatului de a plati datoria?

Cu exceptia rolului colateralului, cei cinci C pot fi inclusi cu usurinta in modelul riscului de nerambursare pe care 1-am descris anterior. Ca o modalitate de analiza de credit, implementarea celor cinci C incearca sa cuantifice fiecare C in ideea de a dezvolta un profil al credibilitatii (bonitatii) imprumutatului. Cuantificarea implica strangerea, prelucrarea si analiza informatiilor.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 971
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site