Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

DIMENSIUNEA SISTEMICA A INVELISULUI GEOGRAFIC

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
GEOGRAFIA ACTIVITATILOR INDUSTRIALE : INDUSTRIA DE ECHIPAMENT SI INDUSTRIA USOARA
RESURSELE NATURALE DE BAZA
Turismul | Resurse turistice si forme de turism |Marile zone turistice ale Terrei
Orezul
Autohtonul danubian
Statele Unite Ale Americii - Industria in regiunile economico - geografice
Romania-prezentare monografica
Padurea de conifere-taiga
BUCOVINA
CRITERII DE DELIMITARE A REGIUNILOR GEOGRAFICE

DIMENSIUNEA SISTEMICA A INVELISULUI GEOGRAFIC




1. Obiectivele unitatii de invatare nr.

Dupa studierea acestui capitol veti fi capabil sa intelegeti mai bine urmatoarele aspecte:

ü  Faptul    ca    invelisul     geografic    poseda    toate    atributele sistemice esentiale: complexitate, integralitate, autoreglare, functionalitate, adaptabilitate;

ü  procesele   si   fenomenele    geografice    care   structureaza invelisul geografic pot fi studiate in calitate de sisteme;

ü  bazele conceptuale si metodologice ale teoriei sistemice si implicatiile sale asupra cunoasterii stiintifice;

ü aplicatiile  specifice  ale  teoriei  sistemice  in  geografie  si avantajele acestui mod de abordare a realitatii geografice;

2. Sistemul-forma universala de structurare a materiei


“Intregul” sau “partile”?


Pentru explicarea ordinii universale, stiinta a pus accentul, succesiv si alternativ,     cand    pe                      descrierea     “intreg-urilor”  -holismul-(sau organicismul),  cand  pe  cercetarea  “partilor”  -reductionismul-(sau structuralismul), pe considerentul ca raspunsul la intrebari se afla fie intr-o latura, fie in cealalta.  Dar, intotdeauna, ceva a “scapat” acestor optiuni si, in primul rand, necesitatea de a explica, verosimil, evolutia, devenirea concomitenta, innoitoare si  vizibil relationata a partilor si intreg-urilor.



Teoria interactiunii dintre “parte” si “intreg”

Sistemul- fenomen, concept si metoda


La jumatatea secolului XX, vechea notiune de “sistem”, supusa unei innoiri radicale, a fost pusa la baza unei teorii cuprinzatoare menita sa explice  structurarea,  ordinea si devenirii lumii pe baza relatiilor de interactiune dintre intreg si parte. Aceasta s-a impus sub denumirea de  Teoria  generala         a  sistemelor  (TGS,  abreviat).  Esenta  TGS consta in faptul ca orice fenomen

structurat trebuie studiat, deopotriva, ca intreg” si parte” si numai cunoasterea  relatiilor  de  interactiune  ale  acestor  laturi  permite intelegerea  dimensionarii reale a categoriilor de fapte, a legaturilor dintre ele, a modului in care devin, unele prin altele si toate impreuna. La baza intelegerii ample si profunde a dualismului “parte-intreg”, stau conceptul de “sistem” si proprietatile sale.

Sistemul este o forma universala de manifestare a materiei  si implicit, un  ansamblu  teoretic  menit  sa  faciliteze  cunoasterea  legitatilor  ce guverneaza structurarea si devenirea. Prin urmare, sistemul geografic reprezinta un “intreg”, de sine statator, o parte” a sistemului cosmic si solar,  interactioneaza                      cu             alte       tipuri       de     sisteme        (fizico-chimice, geologice,              biologice,       sociale,             economice,   politice   etc.)  si         este, concomitent,     un  ansamblu            complex,                     structurat     din   nenumarate (sub)sisteme supuse aceleiasi dialectici parte-intreg. De la o unitate de baza, oarecare (geotop) si pana la unitatea de integrare planetara (invelisul       geografic),     totul                 se    structureaza,       se      organizeaza      si evolueaza ca “sistem”. Prin urmare, ele trebuie cercetate ca atare si pot fi denumite, in consecinta, geosisteme.


3.TGS si implicatiile sale in cunoasterea stiintifica


Izomorfia sistemica

Sistemul in definitii de referinta


TGS a fost fundamentata la inceputul deceniul sase al sec. XX de catre biologul american L. Von Bertalanffy. El a intuit, pornind de la cercetarea  modului  de organizare al lumii vegetale, ca intre diverse lucruri (obiecte, procese  si fenomene), la prima vedere substantial diferite,          exista  asemanari                  concrete                        si/sau          formale,  numite izomorfisme. Existenta lor duce la presupunerea ca trebuie sa existe o serie de principii si legi universale de organizare si  functionare, valabile pentru toate nivelele de organizare ale lumii. Prin urmare, cunoasterea lor ar permite intelegerea realitatii pe baze unitare.

La baza TGS sta conceptul de sistem” si proprietatile sale. Notiunea de  sistem  este  veche  in  stiinta;  se  utilizeaza  inca  din  antichitate (sistem ceresc,  circulator, politic etc.) dar, in contextul noii teorii, a dobandit multiple semnificatii.  Amintim cateva, incluse in definitii de referinta ale sistemului:

ü  complex de elemente aflate in interactiune” (L. von Bertalanffy,

1950);

ü  multimea obiectelor impreuna cu relatiile dintre obiecte si dintre atributele lor” (Hall si Fagen, 1956);

ü  o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni intr-un intreg” (Amosov, 1965);


ü  “orice sectiune a realitatii in care se identifica un ansamblu de obiecte,                  procese,     fenomene,    concepte,     fiinte    sau    grupuri interconectate printr-o multime de relatii reciproce, precum si cu mediul   inconjurator  si  care  actioneaza  in  comun  in  vederea realizarii unor obiective bine definite” (M., Botez, Mariana, Celac,

1980);

ü  un obiect complex ale carui parti sau componente sunt relationate astfel incat sa se comporte in anumite privinte ca o unitate si nu ca un simplu ansamblu de elemente. Iar un sistem concret este un sistem ale carui componente sunt obiecte concrete sau lucruri” (M. Bunge, 1984).


Retine  si noteaza!

Orice sistem este simultan “intreg” si “parte”


Definitiile  de  mai  sus  (si  altele)  au  in  comun  faptul  ca  subliniaza urmatoarele  aspecte: orice sistem consta dintr-o multime variabila de componenti; intre componenti si intre proprietatile lor exista relatii (de interactiune); relationarea are  loc in cadrul unui intreg relativ stabil;  sistemul  exista  in  diferite  ipostaze,  concrete  si  abstracte, deopotriva (fig. 1).

Fig. 1. Elementele definitorii ale sistemului

(Botez, Celac,1980)

Intregul  Univers  reprezinta  un  esafodaj  piramidal  structurat  din sisteme            ordonate       ierarhic                  pe                 baza          principiului    complicatiei structurale, a dimensiunii spatio-temporale si a gradului de entropie. In cadrul acestei ierarhii universale (numita si „holarhie”) sistemele sunt grupate  pe  nivele   diferite  de  complexitate  (intre  care  si  nivelul geografic) guvernate atat de legi  universale, cat si de legi specifice. Din acest mod de organizare rezulta o trasatura esentiala a oricarui sistem  (holon”):  caracterul  dual,  adica faptul ca  poate fi  studiat, concomitent, atat ca intreg” in sine, cat si ca “parte” a unui  sistem supraordonat ierarhic.



Implicatiile TGS in cunoasterea stiintifica

Retine  si noteaza!


Un alt aspect fundamental al teoriei este faptul ca orice sistem poate fi studiat           pe        baza    acelorasi                proprietati    universale   (integralitate, functionalitate, adaptabilitate, echilibru dinamic, istoricitate, ierarhizare etc) si pe baza unei metodologii unitare: analiza de sistem. Aceste premise au implicatii majore in procesul cunoasterii stiintifice, precum:

-    permit    abordarea    corelata    a    laturilor     multiple    ce    definesc procesele  si  fenomenele:  geneza,  structura,  relatiile,  functiile, dinamica, finalitatea etc.;

-    inlesnesc edificarea unui limbaj stiintific reciproc inteligibil, menit sa  intinda  “punti”  de  comunicare,  intre  disciplinele  cu  limbaje puternic personalizate”,  ca urmare a specializarii si, pe aceasta cale, faciliteaza schimbul reciproc de  informatii, permeabilizarea granitelor dintre stiinte s.a.;

-    favorizeaza transferul facil al conceptelor si teoriilor de varf” dintr- un domeniu  intr-altul, asimilarea rapida a acestora si revizuirea critica a teoretizarilor preexistente.

In  virtutea  aspectelor  de  mai  sus,  TGS  a  avut  un  rol  major  in remodelarea   cunoasterii  stiintifice  si,  in  scurt  timp,  a  devenit  o veritabila paradigma stiintifica, fiind adoptata in numeroase domenii: matematica, fizica, biologie,  sociologie, economie, stiintele educatiei s.a., inclusiv in geografie.


4. Sistemica geografica si conceptul de geosistem


Afirmarea TGS in Geografie


Spiritul  sistemic  este  definitoriu  pentru  gandirea   geografica,  in general.  Rationamente  sistemice  implicite  se  regasesc  in  lucrarile geografiei  clasice   moderne,  la  Humboldt,  Ritter,  de  la  Blache, Richthofen, Barrows, Mehedinti  s.a., desigur in absenta unei teorii structurate. Teoria generala a sistemelor a  patruns in geografie la inceputul  deceniului  sase,  pe  cale  derivativa,   indeosebi   dinspre filosofie, fizica si biologie. Promotori, unanim recunoscuti, la  inceput mai ales in disciplinele geografiei fizice, au fost A. Strahler, (1950), R. J.  Chorley (1962), V. B. Soceava (1963), A. D. Howard (1965), G. Bertrand  (1968),  R.  J.  Chorley  si  Barbara  Kennedy  (1971),  S.  A. Schumm (1965, 1977), R.J. Hugget (1980) si altii. La scurt timp, dupa deschiderile lui Strahler si Chorley, se impun contributii semnificative si in geografia umana si regionala ale unor autori  precum B. Berry (1964), P. Haggett (1965), D. Harvey (1967), A. G. Wilson (1970), B. Floyd si D. O’Brien (1976), R. Bennet (1981), R. Brunet (1968, 1990) s.a.

In geografia  romaneasca  notiunile  de  sistemica  au  inceput  sa  fie abordate din anul 1970 de catre V. Mihailescu si H. Grumazescu, dar contributiile cele mai substantiale si valoroase au fost aduse de catre I. Donisa (1977), A. Rosu (1977, 1983, 1986, 1987), Irina Ungureanu (1977, 1994, 2002), I. Ujvari (1979), I. Mac (1981, 1986, 1994, 2000), I. Ianos (1987, 1992, 1994, 2000), I. Ichim (1989), Maria Radoane si N. Radoane (1988, 1989, 1994, 2000), N. Josan (2002) s.a.



Geosistemul in definitii de referinta

Incertitudini si clarificari

Ipostaze geosistemice definitorii


In ceea ce priveste definirea geosistemului, formularile existente sunt apropiate de  definitiile clasice existente in TGS. Dintre definitiile de referinta subliniem:

ü  ansamblu   unic  si  nedisociabil,   intr-o   perpetua   evolutie,  un ansamblu dinamic format din structuri spatiale mobile in timp” (G. Bertrand, 1968):

ü  un sistem este o multime structurata de obiecte si/sau atributele lor. Aceste obiecte si atribute consta in componente sau variabile care etaleaza inter-relatii unele cu altele, si opereaza impreuna ca un intreg in acord cu structura” (R. J. Chorley si Barbara Kennedy,

1971);

ü  un sistem deschis, un intreg alcatuit din elemente corelate ale naturii,  supus  legilor naturii, actionand in invelisul geografic. El sufera din partea societatii omenesti influentele cele mai diverse, care transforma considerabil  elementele sale si intregul sistem. Aceste influente afecteaza structura  proceselor naturale si astfel confera sistemelor o calitate noua” (V. B. Soceava, 1975).

Remarcam, la fel ca si in definitiile generale, aceleasi elemente de referinta: componenti (si atributele lor), relatii (interactiuni), ideea de “intreg, nedisociabil.

Notiunea de geosistem a fost promovata, mai ales in perioada de afirmare,  intr-o  maniera  inconsecventa,  generatoare  de  confuzii  si ambiguitati.  Astfel,  conceptul  a  fost  utilizat  cu  sensuri  restrictive precum: invelis fizico-geografic,  complex teritorial natural, subunitate taxonomica de peisaj s.a. Aceste semnificatii particulare sunt depasite intrucat, termenul de geosistem, nu se refera la cazuri  particulare din realitatea geografica ci, semnifica, „un fel de a fi” al tuturor structurilor  geografice  ce  fuzioneaza,  prin  mijlocirea  relatiilor, intr-un intreg”.

Prin  urmare,  conceptul  poate  desemna  o  imensa  diversitate  de ipostaze  ale   realitatii  geografice:  de  la  geosisteme  “partiale” (“centrate pe studiul unui geocomponent, reprezentativ si determinant pentru  starea  sistemului,  sau  a  aspectelor  relationale,  energetice, informationale          etc.)     precum                                hidrosisteme,           climatosisteme, geomorfosisteme, biosisteme, pedosisteme, sisteme geodemografice, sisteme industriale, de transport, sistemele de “flux si bilant energetic” etc., la geosisteme integrate si inalt integrate, cum sunt  sistemele teritoriale  de  diferite  ranguri:  geotopuri,  peisaje,  regiuni,  domenii, unitati de planificare si amenajare, sisteme rurale, sisteme urbane, sisteme  socio-economice  (industriale,servicii,  transporturi),  sisteme environmentale, geopolitice etc. pana la unitatea maxima de referinta, invelisul geografic, toate sunt geosisteme.



Retine  si noteaza!

“Triada” sistemica: structura, relatii, functii


Desigur ca substituirea denumirilor clasice cu cea de “geosistem” nu inseamna   ca   unitatile  desemnate  si-au  schimbat  continutul  ori semnificatia,            ci      doar    sublinierea     faptului            ca                       studiul        vizeaza, preponderent,     intelegerea         legaturilor     dintre                                  componenti,     a aspectelor  de  dinamica       si          sinergie       sistemica      rezultate                       prin interactiunile lor in cadrul sistemului.



Cunoasterea (geo)sistemului presupune abordarea sa prin prisma a trei  laturi   esentiale  aflate  in  interdependenta:  structura,  relatii, functionalitate.   Interactiunea  structura-relatii  genereaza  stari  noi care, insumate spatio-temporal, edifica functii (autoreglare, crestere, selectie  etc.).  Manifestarea   functionalitatii  echivaleaza  (si  ea)  cu aparitia de noi componenti (implicit proprietati) integrati in configuratia structurala  a  sistemului,  concomitent  cu   instalarea  de  noi  relatii survenite pe fondul complicarii structurii. Efectul asimilarii lor in sistem este  amplificarea  circuitelor  si  proceselor  functionale.  Deci,  intre structura si relatiile sistemului, pe de o parte si functionalitatea sa, pe de  alta,  se   instituie   un   mecanism  proces-raspuns   (feed-back). Interactiunile       structura-relatii                          genereaza            procese         functionale                       iar acestea, odata instalate, multiplica si amplifica suporturile structural- relationale. Astfel, cele trei laturi se reunesc intr-un ansamblu dinamic si complex de interactiune, generator  de sinergii,  care redefineste permanent caracteristicile sistemului.


 Structura geosistemelor


Sensul sistemic de “structura”

Tipologie structurala Geocomponentala


Sensul traditional al termenului “structura” (de lat. struere-a construi) este  sumativ (cantitativ) si presupune ca structura incorporeaza tot ceea  ce  se  afla  in  interiorul  unui  spatiu  delimitat  (obiect,  proces, fenomen).       Sensul       sistemic       este,             prin           excelenta,       (in)formativ (calitativ) si presupune ca structura include doar componentii reuniti prin relatii de ordine definitorii pentru existenta sistemului. Acceptia sistemica ia in considerare implicatiile

complexitatii: in orice sistem, potrivit nivelului propriu de complexitate, numarul componentilor este atat de mare incat, neputand fi cunoscuti in totalitate, se impune un proces de selectie asupra lor.

Geosistemele, in  calitatea  lor  de  sisteme  macroscopice  deschise, includ un numar imens de componenti cu proprietati si stari variate si variabile in spatiu si timp. Analiza structurii presupune, in primul rand, diferentierea      tipologica                      a        componentilor.        Se       poate  opera sistematizarea in categorii, precum:

-    componenti  fizici  (materiali)  abiotici  naturali  (suport  geologic, forme de  relief, apa, aer etc.) si artificiali (cladiri, elemente de infrastructura, stocuri  de masa sau energie, bunuri, valori etc.), biotici              (plante,     animale,    sisteme    biotice)    antropici    (structuri geodemografice, comunitati umane), implicit numeroasele tipuri de miscari  asociate;  prin  analogie  cu   terminologia   cibernetica  ei constituie  componenta  “hardware”  a  sistemului  (cu  functii  de sustinere, inmagazinare, transfer, conversie, diversificare etc.);


-    componenti   non-materiali   (formali,   subiectivi)   constituiti  din “informatie”    divers     agregata,     cu     functie de         “programare structurala, ce instituie noi relatii de ordine intre componentii fizici: de          ex.        reglementari             administrative,    comerciale,    politice   etc, legislatie, regulamente de ordine  interioara, coduri si norme de conduita morala s.a., sunt echivalenti  componentei “software” dintr-un  sistem  informatic.  Intr-un  geosistem   superior  integrat (antropizat)  actioneaza  numerosi  factori  subiectivi:  creativitate, imaginatie,    atitudini,       dorinte,        aspiratii,                traditii,                     mentalitati, sentimente  si  alte  valente  ce  tin  de  gandirea  si  afectivitatea umana; aceste valori “discrete”, ce pot avea implicatii insemnate in functionarea sistemului, ar putea fi numite, prin fortarea aceleiasi analogii componente “heartware” (heart-engl.-inima).


Elementele structurale de referinta

Structura implica si relatiile structurale: “intrari” si “iesiri”

Componentii au statut de“variabile”


Analiza structurii implica studiul componentilor si in functie de rolul si importanta detinute in sistem In acest sens, se impune precizarea conditiilor de limita  (intrari, iesiri, caracteristicile demarcatiei”), a canalelor  principale  de   interactiune  intre  geocomponenti  (cai, fluxuri,            relatii),            a                rezervoarelor”                          (cu    functie     de    stocare    si redistribuirea   materiei  in  concordanta  cu  cerintele  sistemului),  a “operatorilor” (factorii activi ce pot interveni in sistem, constient sau instinctual,  motivati  de  anumite   necesitati  sau  obiective-de  ex., schimbarile  de  faza,  consumul,  productia,   preferinta,  schimbarea deciziei etc.) s.a.

Limitele care  precizeaza  sistemul  pot  fi  extrem  de  diverse  (nete, transante,  alteori, vagi, de tranzitie). Trebuie subliniat faptul ca, in acceptie   sistemica,                       este  esentiala        nu        atat                  precizarea   spatiala riguroasa a limitelor cat, mai ales, determinarea relatiilor structurale pe care le  poseda acestea, adica, intrarile si iesirile. Intrarile sunt relatiile structurale cu surse externe si efecte in interiorul sistemului; Iesirile sunt relatiile  structurale cu sursele in sistem ale caror efecte se propaga in exteriorul sau. Geosistemele poseda numeroase intrari si  iesiri;  aportul  fiecareia  in  parte,  relatiile  dintre  ele,  corelate  cu functiile rezervoarelor si ale operatorilor, au un rol determinant asupra starii sistemului.

Un alt aspect esential in analiza structurii sistemice este luarea in considerare a faptului ca, inevitabil, proprietatile componentilor se schimba in spatiu si  timp. De aceea, in limbaj sistemic, oricare component

sau proprietate aferenta poarta denumirea de variabila de stare.

Variabilele se pot diferentia dupa diferite criterii:

-    dupa origine: variabile externe (extrinseci) si variabile interne

(intrinseci);

-    dupa  functia  cauzala:  variabile  independente  (ce  isi  asuma singure propria marime si detin rol de “cauza”), respectiv variabile dependente (a caror valoare este determinata de primele si apar ca efecte ale lor);



Tipuri de structuri geografice


Gama structurilor geografice este extrem de diversa. Se disting (I. Mac, 2000) urmatoarele tipuri definitorii:

-    structuri genetice, rezultate in urma unui proces genetic complex si unitar  (cratere, conuri vulcanice, vaile fluviale, glaciare, deltele etc.);

-    structuri  asociative,  formate  prin  imbinarea  unor  elemente distincte (lacuri, mari, asezari omenesti, biocenoze);

-    structuri de stocaj, cu rol de depozitare si regularizare a intrarilor de masa si  energie (oceanele, depozitele de combustibili fosili, ghetarii s.a.);

-    structuri    dinamice,    ce   definesc    manifestarea    preponderent energetica a fenomenelor (rauri, curenti oceanici, eolieni, maree etc.);

-    structuri     spatiale,     caracterizate     prin     extensiune      spatiala considerabila ce se reflecta in manifestari functionale si efecte derivate (oceanele, ghetarii).


6. Relatiile geosistemice


Geosistem

= “univers”

relational

Criterii de clasificare a relatiilor

Tipologia relatiilor geosistemice


Relatiile    consta    in    legaturile    existente    intre    obiecte,    procese, fenomene  si  exprima  potentialul  de  interactiune  dintre  componenti precum  si  conditiile  integrarii  ierarhice  a  sistemului.  Geosistemele reprezinta veritabile         “universuri”      relationale     datorita     legaturilor multiple si  diverse dintre geocomponenti.

Relatiile  se  pot  diferentia  dupa  criterii  precum:  sursa  relationala (relatii  interne, relatii cu exteriorul); forma de interactiune (actiuni, reactiuni,         interactiuni,     corelatii,          determinari,   conexiuni);                    durata (permanente, temporare, intermitente); tipul de manifestare (statice, dinamice);  motivatii      (necesare,  optionale,  intamplatoare);  efecte (structurale, de      coordonare,   autoreglare,                    integrare);    modul    de transmitere    (in           serie,     in         paralel,           mixte,                      retroagente     binare        si complexe; D. Harvey, 1969).

Relatiile se pot clasifica si dupa natura componentilor interconectati (I. Mac, 2000):

-    relatii intracomponentale-stabilite intre componentii aceluiasi set componental;  se diferentiaza in: relatii intre componentii abiotici (scoarta-relief, relief-apa, apa-scoarta, apa-apa, aer-apa, scoarta- scoarta   etc.,    de    ex.    meteorizatia,    neotectonica,    abraziunea, exaratia etc.); relatii intre componentii biotici (sol-vegetatie, sol- fauna,  sol-sol,  vegetatie-fauna,  vegetatie-vegetatie  etc.,  de  ex. bioacumularea,   simbioza,  parazitismul,  fitofagia,  pradatoriamul etc.);  relatii  intre   componentii   antropici  (relatii  interpersonale, sociale, economice etc.);

-    relatii intercomponentale, stabilite intre componenti apartinand unor  seturi   componentale  diferite:  relatii  intre   componentele abiotice si cele biotice  (heliofilia, hidrofilia, xerofitismul, alterarea chimica a rocilor s.a); relatii intre componentele biotice si antropice

(exploatare, cultivare,


-      valorificare,    selectie,    protectie,    conservare    etc);    relatii    intre componentele  abiotice  si  cele  antropice  (adaptare,  valorificare, amenajare etc.);

-    relatiile geosistemului cu sistemele supraordonate (prin relatii directe sau prin conexiuni).


Relatiile de autoreglare

-relatii “cheie” in geosistem


O categorie aparte de relatii, esentiale pentru mentinerea stabilitatii si functionalitatii   sistemelor,  sunt  relatiile  de  autoreglare.  Ele  se diferentiaza in urmatoarele tipuri (fig. 2):

-    conexiuni directe-relatii care se transmit dinspre intrari spre iesiri;

influenteaza starea interna a sistemului si marimea iesirilor;

-    conexiuni  inverse-feed-back  sau  retroactiuni,  relatii  care  se transmit  dinspre iesiri spre intrari; ele modifica marimea intrarilor prin  modularea  iesirilor  astfel  incat,  intre intrari  si  iesiri,  sa  se pastreze un echilibru  susceptibil sa ajusteze starea sistemului in vederea mentinerii sale la un  nivel  cat mai apropiat de o stare medie de referinta (asimilabila cu “obiectivele sistemului”).


-

Fig.2. Schema conexiunillor in geosistem


Diferentieri

feed-back


Dupa efectele generate, relatiile de feed-back sunt de doua tipuri:

-    feed-back  negativ,  daca  modificarea  operata  asupra  marimii intrarilor este benefica pentru mentinerea stabilitatii sistemului; in sistemele antropizate o forma valoroasa de feed-back negativ este relatia de feed-back prospectiv (feed-before).

-    feed-back pozitiv, daca semnificatiile iesirilor sunt de natura sa amplifice  sau  sa  diminueze  marimea  intrarilor  in  sens  contrar necesitatilor de echilibru intern al sistemului, relatie ce conduce la schimbari ireversibile.


7. Functionalitatea geosistemelor.


Premisele functionalitatii sistemice

Functionalitatea

blocul” reglator al sistemului

Retine  si noteaza!


Functionalitatea     geosistemului,     decurge     din    integrarea    spatio- temporala a starilor rezultate in urma interactiunilor dintre structura si relatiile  sistemului. Functionalitatea geosistemului are drept premise fundamentale  existenta eterogenitatilor structurale, a iregularitatilor sau contrastelor (diferente  de potential energetic), disparitatea sau afinitatea  relatiilor  dintre   geocomponentii   ce  alcatuiesc  structura. Astfel, antagonisme precum

cald-rece,  umed-uscat,  solubil-insolubil,  exces-deficit,  inalt-coborat, cerere-oferta,                                  dezvoltare-subdezvoltare     etc.,    definesc    stari contradictorii ce        vor       conduce,        in                      mod    necesar,              la    instalarea fenomenelor de transfer energetic in vederea nivelarii contrastelor (in conformitate  cu principiile termodinamicii  de echilibru).  Acestea se realizeaza prin fluxuri de materie (curenti hidrici, atmosferici, fluxuri de sedimente, materii prime, forta de  munca, produse finite destinate pietei, informatii si simboluri mediatice etc.), interne si interconectate (circuitul apei, tectonica placilor litosferice, fenomenele de globalizare s.a.) materializate prin diverse forme de dinamica specifica (valuri, maree, scurgere, denudatie, migratii, schimburi comerciale, schimbari economice        si   geopolitice   etc.)  ce  modifica   necontenit   (datorita conversiilor energetice)  parametrii informationali cu privire la starea sistemului.  Astfel,  se  genereaza  noi  contraste  si  potentializari  ce prefigureaza evolutiile viitoare.

Relativa stabilizare  spatio-temporala  a  circuitelor  materiale  de transfer/conversie/schimb, antreneaza efecte, specifice si de durata, cu statut de functie reglatoare in geosistem (de ex. functia hidrica, functia            climatica,                  functia     edafica,           functia        economica,    functia administrativa  etc.).  Integrarea  unui  set  de  functii  specifice  si complementare  in  spatiul  referential  al  unui  sistem  determina aparitia functionalitatii ca proprietate intrinseca esentiala.

Functionalitatea implica pastrarea unui echilibru relativ in gestionarea fluxurilor materiale astfel incat sa fie mentinuta viabilitatea suporturilor structurale        si              relationale   necesare      functionarii                 geosistemului          o perioada cat mai indelungata. Un rol esential in acest proces revine relatiilor    de    autoreglare.   Functionalitatea     este   o    caracteristica definitorie  a  geosistemului  si  prin  prisma  faptului  ca  sta  la  baza manifestarii altor proprietati (unitatea, identitatea, integralitatea s.a.).


8. Proprietatile generale ale geosistemelor


Geosistemul poseda “intrari” si “iesiri”

Schimbarea este… pretutindeni (!)

2+2=5 (!)

Geosistemul,

unicat”,

…complex, probabilistic

Geo- sistemele sunt



(in buna parte) sisteme cibernetice


Literatura sistemica precizeaza un numar considerabil de proprietati generale ale sistemelor care, in marea lor majoritate sunt definitorii si in studiul  geosistemelor. Se disting, printre cele mai semnificative, urmatoarele:

-    caracterul deschis-geosistemele sunt in cvasitotalitate sisteme deschise care prin intermediul relatiilor structurale (intrari si iesiri) realizeaza  schimburi   de  substanta,  energie  si  informatie  cu exteriorul.  Ele  stau  la  baza   agregarii  structurale,  amplificarii relationale si a tuturor transformarilor  functionale si evolutive ale sistemului;

-    unitatea-elementele  ce  interactioneaza  in  cadrul  unei  structuri sistemice se afla intr-o stransa interdependenta. Orice modificare in  ritmul  sau  intensitatea  unuia  se  transmite  celorlalti  si  chiar intregului sistem;

-    integralitatea (emergenta), semnifica faptul ca (geo)sistemul este un  sistem   integrat  si  integrator,  un  „intreg”  care  reprezinta intotdeauna  mai  mult   decat  suma  partilor  sale  componente. Explicatia sta in procesul emergent de aparitie a noi componenti si proprietati ca urmare a efectelor sinergetice (vezi subcap.2.2.2.);

-    identitatea-semnifica  faptul  ca  fiecare  sistem  are  propria  sa

personalitate”, este nerepetabil si nu poate fi confundat cu alt sistem;

-    complexitatea-geosistemele sunt, in general, sisteme complexe ce includ un numar mare de variabile ce intretin relatii extrem de diverse, acest fapt amplifica dificultatile de analiza;

-    incertitudinea, este o proprietate a sistemelor mari, derivata din complexitate. Aceasta face ca starea unui sistem si relatiile sale cu celelalte                subsisteme   ale     sistemului       complex          sa                   poata              fi determinate, simultan doar pana la un grad limitat de certitudine (Fl. Stanciulescu, 1989);

-    autoreglarea este prezentata frecvent ca o proprietate distincta a geosistemului desi, in mod evident, autoreglarea este cea care da sens si durata functionalitatii. Disocierea lor este arbitrara intrucat, in absenta autoreglarii, circuitele de materie s-ar reduce la simple fenomene         de   acumulare   cantitativa,  sortite   extinctiei  rapide. Autoreglarea  reprezinta   capacitatea  sistemului  de  a-si  ajusta starea  interna  in  raport  cu  fluctuatiile  survenite  la  conditiile  de limita ce exercita presiuni asupra intrarilor sale. Ajustarea starii se realizeaza  fie  prin  procese  adaptative  induse  de   conexiunile directe,  fie  prin  procese  generate  prin  intermediul  buclelor  de conexiune inversa (feed-back) care, prin ajustarea marimii iesirilor, determina    reducerea sau     amplificarea   marimii                     intrarilor,       in


concordanta cu posibilitatile de gestionare interna a energiei (vezi si  subcap.  ).  Geo(sistemele)  susceptibile  sa  sintetizeze  un raspuns   adaptativ  intre  iesiri  si  intrari  poarta  denumirea  de sisteme cibernetice.

-


Geosistemul este relativ stabil dar,

sensibil” “adaptabil” si ...


-    sensibilitatea-proprietatea sistemului de a inregistra variatii ale marimii iesirilor ca efect al unor mici variatii in marimea intrarilor;

-    stabilitatea-este proprietatea specifica sistemelor cu autoreglare de  a  reveni  la  starea  de  echilibru  dinamic  existenta  anterior perturbarilor  generate   de   fluctuatiile  survenite  in  regimul  de functionare al sistemului;

-    adaptabilitatea-este expresia dobandirii unui nou tip de echilibru dinamic,  ca  urmare  a  gestionarii  (asimilarii)  de  catre  sistem  a fluctuatiilor periculoase care il traverseaza;


trecator”, fara exceptii…

Nimic nu “scapa” Ierarhizarii (universale)

Contrastul realitate- model


-

-    caracterul  istoric-deriva  din  faptul  ca  orice  (geo)sistem  este determinat prin durata si mod de evolutie si de catre factorul timp. Drept  urmare,  analiza  de  sistem  presupune  evaluarea  starilor definitorii,  atat  din  punct  de   vedere  sincronic  (determinarea diferentierilor structurale si functionale dintr-un sistem complex in aceeasi secventa temporala), cat si diacronic  (prin  raportare la secvente temporale succesive). Ultimul tip de analiza are implicatii majore in determinarea statutului variabilelor in sistem, data fiind schimbarea  raporturilor  de  cauzalitate  dintre  componentii  unei structuri  in  functie  de  intervalul  de  timp  la  care  se  raporteaza dinamica sistemului.

-    ierarhizarea-semnifica faptul ca orice (geo)sistem este alcatuit din subsisteme            si,        la                   randul   sau,  se         integreaza in sisteme supraordonate. Prin urmare, geosistemul este integrat intr-o vasta ierarhie  in  cadrul  careia  „fiinteaza”  atat  in  calitate  de  „intreg” (sistem),           cat                   si      in    calitate           de    parte    a    respectivei    ierarhii (subsistem). A. Koestler (1967) a numit sistemul definit prin acest comportament dual-holon, iar esafodajul

piramidal    al    Universului     observabil,    constituit     prin    ierarhizarea holonilor-holarhie.  Modelul ierarhizarii este foarte util in intelegerea organizarii  geosistemelor  si  a  legaturilor  organice  ce  exista  intre sisteme si subsisteme. Nu intamplator, in geografie au fost elaborate numeroase modele holarhice  (holarhia fluviala, a solului, a unitatilor de versant, holarhia urbana, a unitatilor teritoriale etc.);

-    relativitatea-subliniaza     faptul     ca    viziunea     sistemica    asupra realitatii contine, inevitabil, aspecte subiective rezultate din modul in  care  cercetatorul  percepe  si  interpreteaza  faptele  concrete studiate.


9. Evolutia geosistemelor


“Cliseele”

clasice

ale evolutiei

Noua perspectiva evolutionista

Timp „lung”

si timp

scurt

De la absolut la relativ: noua metrica “spatiu-

timp


In     viziunea     evolutionista      clasica,     schimbarea     se     realizeaza dependent de timp, cu o rata constanta a proceselor de adaptare, selectie naturala si transmitere ereditara a transformarilor individuale, corelata cu modificarile graduale ale mediului extern. Evolutia decurge in conformitate cu principiile termodinamicii (clasice) de echilibru.

Acest model  evolutiv,  obtinut  prin  “hibridizarea”  conceptelor  fizicii clasice, filosofiei mecaniciste si biologiei (lamarckiste si darwiniste), a fost extrem de popular si in geografie. De exemplu, peneplena, profilul longitudinal si transversal al raului, profilul de echilibru al versantului, extinctia paleopeisajelor, declinul civilizatiilor si al imperiilor s.a. toate, erau explicate conform “scenariului” organicist, invariabil, inevitabil si implacabil: tinerete-maturitate-moarte (declin).

Conceptia  sistemica  propune  o  noua  optica  asupra  schimbarii, fundamentata pe acceptia relativista asupra referentialului spatiu- timp (I) si pe noile descoperiri ale termodinamicii neliniare (II).

In    ceea    ce    priveste    primul    aspect,    remarcam    emanciparea metodologiei geografice de sub tutela scarii timpului geologic (absolut) si adoptarea categoriilor relative de spatiu si timp. Timpul geologic este timpul cercetatorului care studiaza realitatea din afara ei; este un timp exclusiv “lung”, cu durata  invariabila si divizari absolute (ere, perioade, etc.), ce nu poate fi modulat pentru a surprinde salturile si; cu atat mai putin; nuantarile inregistrate de procesele  geografice in devenirea lor.

Conceptul de spatiu-timp relativ nu ignora perspectiva       pe timp lung (istorica) asupra evolutiei, dar permite cercetatorului sa “moduleze” intervalul studiat astfel incat sa obtina si perspectiva functionala a unui  “cliseu”  de   spatiu-timp  care  sa  contina  numeroase  indicii suplimentare, relevante chiar si prin prisma experientei umane. Timpul geografic  poseda  structura  holarhica  si  prin  urmare,  cercetatorul poate  separa,  in  functie  de  scopul  investigatiei,  un  anumit  holon temporal care permite o rezolutie superioara necesara descrierii unui stadiu reprezentativ din existenta sistemului. El poate studia sistemul la   scara   timpului  ciclic  (geologic),  a  timpul  modern  si  a  celui contemporan;  simultan,  prin  raportare  la  spatiu,  analiza  poate  fi efectuata la macroscara, mezoscara si microscara.

“Descoperirea”  caracterului  operational  al  spatiu-timpului  relativ  a deschis  calea  analizei  functionale,  care  pune  accentul  pe  timpul contemporan, iar sub aspect spatial, pe nivelul microscalar.

Acestea sunt circumstantele in care se desfasoara existenta reala a sistemelor (implicit din perspectiva conditiei umane) si de aceea, aici trebuie cautate explicatiile tuturor comportamentelor ce se manifesta la    mezoscara     si    macroscara,    respectandu-se     astfel     principiul holografic intregul se reflecta in parte”. Nivelul de microscara permite efectuarea  unor  analize  minutioase,  care  sa  aduca  in  prim-plan


elementele de baza ale configuratiei structurale, relatiile de ordine etalate de aceasta,

procesele de (auto)organizare etc., este “locul unde se intampla totul” (Ianos.      I.,                Claudia          Popescu,    1997).    In    acest    context,    analiza functionala  primeaza  in  raport  cu  analiza  istorica  iar  evolutia sistemului poate fi abordata si ca proces independent de timp.


Noua termo- dinamica

si evolutia sistemelor complexe

Teoria sistemelor dinamice disipative

“Aproape” de echilibru

“Departe” de echilibru


Cu privire la cel de-al doilea aspect, faptul ca geosistemele opun rezistenta  la  procesul  de  crestere  entropica  si  destructurare  prin intermediul (auto)organizarii, cel mai viguros raspuns, formulat de pe pozitiile termodinamicii nelineare, il ofera teoria sistemelor dinamice disipative (fundamentata de I. Prigogine si colaboratorii sai incepand cu anul 1977).

Sistemele disipative sunt acelea in care energia este disipata in scopul  mentinerii  ordinii  in  stari  care  nu  se  afla  la  echilibru. Conform teoriei,  marea majoritate a sistemelor naturale, insufletite sau nu, sunt de tip disipativ si  se afla in diferite forme de echilibru termodinamic.        Astfel, unele   se                             afla         in           starea        de   echilibru termodinamic, definita printr-un nivel entropic maxim (de ex. scuturile, platformele, sisteme socio-economice si politice centralizate, totalitare s.a). Aceste stari sunt rare, atingerea lor se realizeaza lent  si dificil. Majoritatea  sistemelor  se  afla  fie  aproape”  de  echilibru,  fie “departe” de echilibru.

Cele situate aproape de echilibru se caracterizeaza printr-un nivel entropic  mai   redus  si  disponibilitati  energetice  suficiente  pentru mentinerea relativei         stabilitati         in         eventualitatea                                          unor            fluctuatii semnificative  (ale  intrarilor  sau  regimului  intern)     pe  care  le  pot gestiona prin transfer, conversii, schimb, adica prin autoreglare (de ex.  versanti,  sisteme  fluviale,  sisteme  urbane,  sisteme  teritoriale regionale nationale, suprastatale etc. aflate in echilibru relativ). Tipul definitoriu  de  echilibru  al  acestor  sisteme  este  cel  dinamic  stabil. Echilibrul  dinamic  stabil  este  marcat  de  numeroase  fluctuatii  in regimul de functionare al sistemului dar, acestea  fiind  liniare, pot fi asimilate (absorbite) de catre sistem prin autoreglare. Rezulta  astfel un  echilibru  general  de  miscare  in  care  detaliile  se  schimba,  dar ansamblul (sistemul) “ramane”. Fiind relativ stabila si dinamica, in acelasi timp,  starea aproape de echilibru are si functie de “atractor” evolutiv pentru sistemele aflate departe de echilibru.

Sistemele departe de echilibru apar intrucat, pe masura ce sistemul se      structureaza,  el        se        indeparteaza   de    starea      de              echilibru. Indepartarea de echilibru se inregistreaza (de obicei) in conditiile in care marimea intrarilor creste exponential (nelinear) si depaseste capacitatea        de            autoreglare     a      sistemului.         Alteori,   schimbari imperceptibile, dar  cumulative, ale conditiilor de limita pot duce la schimbari  profunde  si  la   instalarea  unor  regimuri  nelineare  in functionarea  sistemului.  In  aceste  conditii  se  instaleaza  echilibrul dinamic metastabil. El se caracterizeaza prin faptul ca perioadele de


relativa    stabilitate    (echilibru    stationar)    alterneaza     cu    episoade metastabile,  in care, sistemul este traversat  de fluctuatii neliniare, periculoase  pentru starea sa, fluctuatii ce tind sa il indeparteze de echilibrul dinamic stabil.


Materia neinsufletita nu este

« oarba »

“Pragurile”

schimbarii

Natura si rolul pragurilor

Retine  si noteaza!


Departe  de  echilibru,  materia  capata  proprietati  noi.  Dintre acestea,  esentiala este capacitatea de a se percepe mai eficient pe sine                 insasi             prin        raportare        la         variatiile           campurilor       energetice (gravitational,   electromagnetic,  termic  si  “derivatele”  lor,  de  ex. polarizarea  urbana,  concentrarea  resurselor  naturale,  a  capitalului financiar, “controlul” geopolitic etc.). Materia nu este oarba” si cu cat se afla mai departe de echilibru, cu atat tinde sa se reorganizeze mai rapid  si  mai  eficient  in  raport cu necesitatile  restabilirii  echilibrului dinamic stabil. Departe de echilibru, fiecare parte a sistemului devine capabila  sa  receptioneze  semnalele  schimbarii  celorlalte  parti  ale sistemului  si  astfel  evenimente  locale  pot  avea  repercusiuni  la nivelul intregului sistem.

Reorganizarea presupune, in mod frecvent, descarcari energetice de amploare  si  de  aceea,  sistemele  aflate  departe  de  echilibru,  pot manifesta  comportamente foarte diferite si neasteptate. Atunci cand fluctuatiile care traverseaza sistemul depasesc (intr-un sens sau altul) o marime critica, in raport  cu stabilitatea de ansamblu a sistemului sau a unui anumit component, fenomenul respectiv poarta denumirea de              prag.              Pragul              marcheaza schimbarea     regimului        linear   de manifestare  a  proceselor  sau  fenomenelor  intr-unul  nelinear,  sau invers, ceea obliga sistemul  la o schimbare abrupta, de la o stare la alta: Astfel, perioadele de relativa stabilitate alterneaza  cu cele de instabilitate.

Pragurile sunt discontinuitati spatio-temporale, statice sau dinamice, in distributia masei si energiei in sistem care marcheaza aparitia sau stingerea unor  fenomene extreme (nelineare). Ele reprezinta esenta schimbarii pentru ca, odata traversate, sistemul, fie se destructureaza, fie  se  autoorganizeaza  in  directia   edificarii  unor  noi  conditii  de echilibru, apropiate de cele existente anterior traversarii pragului sau sensibil  diferite.  Rezulta  ca  pragurile  sunt  veritabile   mecanisme antientropice care, prin intermediul fluxurilor energetice utile sau prin disiparea  entropiei  in  mediul  exterior,  pot  indeparta  sistemele  de echilibru; astfel, ele se pot incarca energetic, pot inregistra fenomene de autoorganizare  spontana, rupturi de simetrie, salturi evolutive si implicit transformari sinergetice.



Prin urmare, pragurile sustin evolutia, iar aceasta din urma trebuie apreciata,  din  perspectiva sistemica, ca un proces de insumare si schimbare      continua.        Evolutia         este    un       proces                      care           necesita deopotriva interactiuni liniare si neliniare intr-un flux de energie fluctuant. Ea este un proces modular care implica schimbari lente, in perioadele de stabilitate, si faze  scurte de instabilitate revolutionara (T. Kuhn, 196



Tipuri de praguri

De la abstract la concret: fenomenul extrem

Hazardul- fenomen extrem, imprevizibil

Tipologia hazardelor


In cadrul geosistemelor opereaza o mare diversitate de praguri. Dupa semnificatia transformarii generate in sistem, ele se pot diferentia in praguri de manifestare, de extinctie, de divergenta, de rasturnare si de saturatie; dupa criteriul mecanismelor implicate se diferentiaza pragurile de forfecare, de schimbare de  stare si de schimbare in releu;  dupa  consecinte  se  pot  diferentia  praguri   tranziente  si netranziente  (ireversibile)  s.a.  (R.  Brunet,  1968,  S:  A.  Schumm

1973).

Desi fiecare prag poate fi asociat cu marimea critica a unui parametru sau cu o combinatie critica de parametri, din perspectiva perceperii si mai ales, a experientei umane, ele raman notiuni relativ abstracte. De aceea,  pentru  a  conferi  manifestarilor  de  tip  prag  o  incarcatura concreta, sub aspectul semnificatiilor si implicatiilor in practica umana, fost  elaborata  o  baza  conceptuala  care  sa   defineasca  adecvat fenomenele extreme corespunzatoare unor efecte de prag. In  acest scop  s-au  impus  notiunile  de  hazard,  risc,  accident,  dezastru, catastrofa  si  o  serie  de  termeni  asociativi  (sensibilitate,  fragilitate, senzitivitate, vulnerabilitate, rezilienta s.a.).

Hazardul, reprezinta un fenomen extrem cu descarcare energetica masiva  intr-un moment si cu o amploare greu de prevazut. Dupa origine se diferentiaza hazardele naturale, cvasinaturale si antropice.

I.    Hazardele naturale se clasifica dupa fenomenului natural care sta la baza sa.  Astfel, se disting hazardele atmosferice (meteorologice), climatice, hidrologice,  geologice, geomorfologice, biologice/ecologice (florale, faunale). Ele pot fi clasificate in doua categorii mari:

a. hazarde geofizice:

meteorologice-cicloni tropicali, tornade, grindina, valuri de frig sau

caldura, seceta;

climatice-modificari ale sistemului climatic global;

geomorfologice-eroziunea solului, alunecarile de teren, curgerile de noroi, abraziunea marina s.a.;

geologice-cutremure, vulcanism, tsunami);

hidrologice-eroziunea si acumularea fluviatila, colmatarea lacurilor, meandrarea rapida etc..

b. hazardele biologice-epidemii, invazii de daunatori etc.;

II.  Hazardele  cvasi-naturale  sunt  cele  care  se  manifesta  prin componenti  fizico-geografici, dar cauza este vadit antropica (de ex. smogul, unele alunecari de teren etc.);

III. Hazardele antropice-originea lor se datoreaza actiunilor umane sau cauzelor  tehnologice. Hazardele datorate unor actiuni umane cuprind: incendii  provocate,  atacuri teroriste, manifestatii violente de strada,  razboaie,  sabotaj       etc.  Hazardele  cu  origine  tehnologica includ  explozii  industriale,  incendii,  prabusiri  de  poduri,  accidente nucleare, naufragii, accidente aferente transportului terestru, aerian si aerospatial etc.



Notiunea de

risc

Evenimentele “extreme”: accidente, dezastre, catastrofe


Riscul este  un  concept  care  exprima  probabilitatea  aparitiei  unor consecinte nocive sau pierderi (vieti omenesti, raniri, mijloace de trai si           economice  perturbate,         afectarea        componentelor        mediului inconjurator),  care  rezulta  in  urma  interactiunilor  dintre  hazardele naturale sau antropice si vulnerabilitatea teritoriului (Risc = hazard x vulnerabilitate).   Riscurile      implica            asumare        (constienta     sau inconstienta)  si,  prin  urmare,  nu  pot  exista  in  afara  unor  sisteme sociale”.

Materializarea  conjuncturilor  de  risc  prin  manifestarea  hazardelor conduce la  “stari-efecte”: accidente, dezastre, catastrofe (I Ianos.

1994, 2000, fig. 9).

Accidentul reprezinta materializarea actiunilor unui hazard care au impact  minor asupra unei portiuni a geosistemului (geocomponent, subunitate teritoriala) si nu determina dezechilibrarea sistemului astfel incat capacitatea sa de a  absorbi  rapid fluctuatiile se mentine,  in general, nealterata;

Dezastrul (sinistru sau ruptura functionala)-implica un impact sporit al fenomenului   extrem  asupra  geosistemului,  concretizat  in  victime umane  si   pagube  materiale  importante,  ce  pot  genera  mutatii structurale  si  disfunctionalitati  a  caror  surmontare  implica  un  timp indelungat intrucat mecanismele de autoreglare au fost grav alterate; Catastrofa presupune generalizarea efectelor produse de hazarde pe arii         foarte    extinse astfel           incat         structura,            relatiile            si         functiile geosistemului sunt, ireversibil, compromise, ceea ce implica disparitia sa si integrarea elementelor remanente in alte sisteme. Adeseori, in scopuri  mediatice,  accidentele  sunt  etichetate  drept   “catastrofe”. Problematica  fenomenelor  extreme  este  foarte  vasta  complexa  si importanta, motiv pentru care in ultimii ani au luat o mare amploare studiile  de  prevenire,  monitorizare  si  evaluare  a  dezechilibrelor  si pagubelor generate de acestea.


Test de autoevaluare

1. Studiul acestui capitol  v-a oferit posibilitatea intelegerii multiplelor valente sistemice ale invelisului geografic.

a. Puteti intui si alte implicatii ale TGS in cunoasterea stiintifica?

 
b. Puteti de exemple de variabile extrinseci, intrinseci, independente si dependente ?

c. Dati exemple de sisteme geomorfice, hidrice si edafice.

Raspunsuri  si  comentarii  la  aceste  probleme  veti  gasi  la  sfarsitul acestei unitati de invatare.

d. Specificati natura “intrarilor” si “iesirilor” si indicatorilor de stare in sistemul fluvial.

e. Dati exemple de feed-back pozitiv si negativ.      f. Toate geosistemele sunt cibernetice?

Raspunsuri  si  comentarii  la  aceste  probleme  veti  gasi  la  sfarsitul acestei unitati de invatare.


10. Raspunsuri si comentarii la intrebarile din testele de autoevaluare

Intrebarea 1

 
a. abordarea corelata a realitatii pe baza acelorasi suporturi conceptuale si metodologice,  favorizeaza refacerea unitatii stiintei, puternic fragmentata prin specializare excesiva. In  plus, solutionarea gravelor probleme actuale (criza  energetica,  dezechilibre  demografice,  modificarile  globale  etc.)  cu implicatii                     profunde      asupra      conditiei     umane,      reclama      integrarea multidisciplinara si transdisciplinara a cunostintelor. TGS este  una dintre caile cele mai permisive si promitatoare in acest scop;

b. de ex. in sistemul fluvial, pe timp lung, tectonica, relieful preexistent, climatul  s.a.   sunt  variabile  independente  si  exogene;  panta  profilului longitudinal, debitul raului si viteza de curgere a apei sunt variabile interne, dependente de primele, iar geometria hidraulica a albiei este nedeterminata. Statutul variabilelor nu este absolut: in functie de scara de timp si spatiu, la care  sunt  analizate,  el  se  modifica,  de  la  independent,  la  dependent, nerelevant si invers, inclusiv rolul lor in relatiile de cauzalitate; pe timp scurt, debitul si viteza sunt variabile independente, iar geometria hidraulica a albiei si   micromorfologia  albiei  capata,  in  raport  cu  ele,  statut  de  variabile dependente;

c. Geomorfosisteme fluviale, glaciare, carstice, de versant, morfoclimatice etc.;  hidrosisteme  lacustre,  marine,  freatice;  edafosistemele  agregatelor structurale,                           orizonturilor       pedogenetice,       pedonului,        polipedonului, pedoasociatiei etc


d. Precipitatiile, caldura solara, aportul de sedimente de pe versanti, debitele  suplimentate prin derivatii antropice sunt “intrari”; evaporatia, infiltratia,  debitul   lichid  si  solid,  la  varsare,  pierderile  prin  pompari artificiale, irigatii, consum biotic,  industrial, casnic etc., sunt “iesiri” din sistem.  Nivelul,  debitul,  viteza,  turbiditatea,  chimismul  apei  etc,  sunt indicatori           de             stare            si                   depind        de  intrari,     iesiri,             stocaje,                regulatori “operatori” s.a.

 
e. Daca reactia de feed-back surmonteaza sau compenseaza presiunile de “intrare” acesta este catalogat drept negativ (de ex. in sistemul fluvial, infiltratia apei, provenite din precipitatii, in fisurile scoartei de alterare si in capilarele solului de pe versanti, este feed-back negativ, intrucat intarzie declansarea eroziunii areolare si torentiale,  diminueaza scurgerea de versant si previne producerea viiturii in canalul de drenaj etc. Saturarea porilor,  capilarelor  si  fisurilor,  inseamna  depasirea  pragului  infiltratiei, implicit feed-back pozitiv, intrucat, intrarile nu mai pot fi gestionate prin drenaj si se produc viituri, alunecari de teren etc. Elocvent este feed- back-ul  negativ  al geosistemelor cu grad inalt de integrare, ce includ componenti avand capacitate de percepere, decizie, interventie si control (cazul  sistemelor  teritoriale).  Aici  actioneaza  conexiuni  inverse  de  tip feed-before, izvorate din experienta si  cunoastere, de mare valoare in adoptarea unor masuri preventive inainte de producerea unui feed-back pozitiv (de ex. regularizarea raurilor, stabilizarea  versantilor,  prevenirea poluarii si alte interventii de planificare si amenajare teritoriala etc.);

f.  cibernetice  sunt  mai  ales  sistemele  vii  (organismele)  sistemele informatice;            nu        toate  geosistemele  sunt      cibernetice-capabile                sa sintetizeze raspunsuri  adaptative. Proprietati cibernetice au, in general, geosistemele  integrate  precum:  sistemele  fluviale,  glaciare,  versantii, unitatile  teritoriale  (peisaje,  regiuni)  si  indeosebi,  sistemele  teritoriale unde    actioneaza             componente  avand                            capacitate      de    percepere    a evenimentelor si de decizie.


11. Lucrare de verificare 5

INSTRUCTIUNI

Lucrarea    de    verificare     solicitata    implica    activitati     care    necesita cunoasterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Raspunsurile  la  intrebari  vor  fi  transmise  prin  posta  tutorelui  pentru comentarii, corectare si evaluare.

Pe prima pagina a lucrarii se vor scrie urmatoarele:

-    Titulatura acestui curs (Geografie generala);

-    Numarul lucrarii de verificare;

-    Numele si prenumele cursantului (acestea se vor mentiona pe fiecare pagina);

-    Adresa cursantului.

 
Fiecare raspuns va trebui sa fie clar exprimat si sa nu depaseasca o jumatate de pagina. Pentru usurinta corectarii lasati o margine de circa 5 cm, precum si o distanta similara intre raspunsuri.

Mentionati, totodata, specializarea universitara absolvita, anul absolvirii, scoala unde activati si pozitia in cadrul corpului profesoral.

Care erau asteptarile Dvs. De la acest curs?

Aspectele la care trebuie sa raspundeti sunt urmatoarele:

1.  Care  sunt  elementele  vizate  cu  prioritate  de  catre  abordarea sistemica a realitatii (1 punct)?

2.  Precizati care sunt cerintele esentiale pentru ca un obiect, proces sau fenomen sa poata fi considerat “sistem” (1 punct).

3.  Incercati o definitie “personala” a geosistemului (1 punct)?

4.  Care sunt laturile esentiale care edifica orice sistem si de ce (1 punct)?

  Formulati  si  alte  exemple  de  structuri  geografice  genetice  si dinamice (1 punct);

6.  Puteti  sa  detaliati  exemple  concrete  de  relatii  abiotice,  biotice antropice (sociale si economice-1 punct)?


7.  De ce studiul dinamicii geosistemelor trebuie fundamentat pe analiza spatio-temporala de microscara (1 punct)?

 
8.  Identificati si denumiti (la alegere) un geosistem concret (fluvial, lacustru,  edafic, rural, urban, regional, geopolitic etc.) pe care incercati sa il  analizati din perspectiva urmatoarelor elemente: intrari/iesiri/stare, tipologia  variabilelor, tipuri definitorii de relatii (inclusiv  de  feed-back),  trasaturile  functionale  si  argumentati proprietatile de integralitate, unitate, stabilitate,  sensibilitate si adaptabilitate (1 punct).

9.  Exemplificati,  prin  evenimente  extreme  recente  (petrecute  pe plan           national    sau   international)     notiunile    de   hazard,    risc, accident,           dezastru,            catastrofa.         Evaluati     obiectivitatea     si corectitudinea utilizarii acestor termeni in sursele mass-media (1 punct).

In final, va rog sa comentati continutul testelor de autoevaluare si sa subliniati ce  credeti ca ar trebui sa cuprinda acestea pentru a creste eficienta si fixarea cunostintelor acumulate.

12. Bibliografie minimala

Donisa I., Bazele teoretice si metodologice ale Geografiei, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1977.

Ianos, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnica, Bucuresti, 2000.

Ielenicz M., Geografie generala. Geografie fizica, Editura Fundatiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2000.

Josan N., Sisteme globale de mediu, Editura Universitatii din Oradea, 2002. Mac I., Geografie generala, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.

Petrea    D.,     Pragurile   de    substanta,    energie    si    informatie    in    sistemele geomorfologice, Editura Universitatii din Oradea,,1998

Rosu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului inconjurator, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1977.

Rosu, Al., Terra-Geosistemul vietii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

1987.

Ungureanu  Irina,  Geografia  mediului  inconjurator,  Editura  Universitatii  “Al.  I. Cuza”, Iasi, 200



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1072
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site