Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie


Protectia calitatii surselor de apa - Apa potabila

Ecologie mediu

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Poluarea apei - Clasificarea poluantilor, Consecintele poluarii
ALIMENTAREA CU APA POTABILA A POPULATIEI DIN MUNICIPIUL BUCURESTI - Situatia retelelor edilitare
1
Poluarea - Efectele pe scara larga
Protectia calitatii surselor de apa - Apa potabila
Presiuni asupra mediului natural din Delta Dunarii
Mediul padurilor mixte
Schimbari si modificari in biocenoze. Evolutia biocenozei
PROBLEME/ASPECTE DE MEDIU PRIORITARE DIN MUNICIPIUL BUCURESTI
Refacerea ecosistemului lacului Babadag

Protectia calitatii surselor de apa

Apa reprezinta una din resursele naturale cele mai folosite de ca­tre om. Deoarece in procesul de folosire numai o parte relativ redusa se re­gaseste in produse (inclusiv in componentele biologice), restul se intoarce sub variate forme in circuitul apei in natura. Aceasta parte, avand grade variate de poluare, creeaza dificultati in utilizarea ulterioara, impune cheltuieli de epurare, iar in cazul organismelor vii, reprezinta un insemnat potential toxic sau infectios, afectand intre altele si productia si sanata­tea animalelor. Pe de alta parte, nevoile crescande de apa, impune recircu­larea frecventa a apei folosite. Aceste motive impun protectia apei atat la sursa, cat si pe traseul instalatiilor de alimentare cu apa sau de folosire a acesteia. Protectia apelor reprezinta o parte a masurilor generale de pro­tectie a mediului ambiant, constituind o problema de stat reglementata prin norme legale.




Protectia surselor de apa pentru fermele si complexele zootehnice impune:

- alegerea judicioasa a locului de amplasare a amenajarilor si instalatiilor pentru captare, stocare si distributie;

- realizarea zonei de protectie sanitara a surselor conform norme­lor;

- respectarea cu strictete a normelor igienice in perimetrul de protectie al instalatiilor;

- amplasarea surselor de poluare (adaposturi, platforme de gunoi, gropi pentru purin, statii de epurare a dejectiilor), la distantele normate fata de sursele de apa;

evitarea infiltrarilor de suprafata in sursele subterane;

etansarea conductelor de apa pe tot traseul acestora;

igienizarea periodica prin curatenie si dezinfectie a rezervoare­lor de inmagazinare a apei;

- folosirea de instalatii pentru adapare, care sa evite stagnarea apei sau poluarea acesteia.

Apele uzate din unitatile zootehnice vor fi utilizate sau elimina­te in ape de suprafata fara a polua receptorul sau poluarea sa nu depaseas­ca normele admise, impunandu-se:

- colectarea in totalitate in sistemul de canalizare si de stocare, care trebuiesc realizate din elementele de constructie etanse;

- interdictia utilizarii apelor reziduale si a dejectiilor semili­chide brute, pentru irigarea sau fertilizarea terenurilor agricole;

- respectarea normei de irigare pentru a nu se depasi capacitatea de autoepurare a solului si poluarea apelor subterane;

- evacuarea apelor reziduale si a fractiei lichide a dejectiilor in emisar (apa receptoare), numai dupa epurarea printr-o metoda eficienta, la un grad de poluare admis de norme si intr-un volum corespunzator asigu­rarii unei dilutii care sa nu polueze intens receptorul;

- dezinfectia eficienta a apelor uzate inainte de eliminare in emi­sar, fara a se depasi nivelul admis al substantelor dezinfectante, pentru protectia florei si faunei acvatice.

Apa potabila

Se numeste apa potabila sau buna de baut, apa care indeplineste anumite norme de calitate, care dupa consum nu afecteaza starea de sanatate a consumatorilor. Conditiile de potabilitate au fost stabilite pe baza exa­menelor de laborator privind oomponentele apei si a observatiilor indelunga­te privind influenta lor asupra oonsumatorilor

Daca pentru om, exigentele privind calitatea apei potabile sunt mai vechi si se refera la conservarea sanatatii consumatorilor, pentru animale preocuparile sunt mai recente si vizeaza atat mentinerea sanatatii cat si asigurarea unui inalt nivel productiv al acestora. Pana in prezent nu exis­ta standarde de calitate ale apei destinate animalelor, dar este unanim ac­oeptat ca trebuie sa aiba aceeasi calitate cu cea consumata de oameni, apre­ciere valabila si pentru tara noastra. Aceasta apreciere este motivata de faptul ca animalele sunt la fel de sensibile la consumul de apa cu insusiri modificate, apa folosita in ferme serveste si pentru prelucrarea primara a produselor animale care intra in hrana omului, precum si pentru consumul si igiena personalului angajat.

Exista situatii cand sursele de apa disponibile nu se incadreaza in cerintele standardului apei potabile. Pe baza cercetarilor I.C.V.B. 'Pas­teur' asupra unui mare numar de surse de apa care nu se incadrau in stan­dard, consumata de animale din toate speciile, s-a ajuns la concluzia ca se pot admite abateri de la stadard. Derogarile sunt acordate de Inspectia Sanitar-Veterinara din Ministerul Agriculturii, cu avizul I.C.V.B. 'Pasteur' si se refera la insusirile fizico-chimice ale apei, in functie de incadrarea componentelor intr-un anumit echilibru, constituind limite admise exceptio­nal pentru animale (Ordin 76/1979). Sunt admise exceptional numai substantele care modifica insusirile organoleptice ale apei si nu au actiune toxica asupra animalelor. Daca apa nu corespunde bacteriologic se ad­mite in consum numai dupa dezinfectie prin clorinare. Pentru apele care nu se incadreaza nici in limitele exceptionale pentru animale, in cazul ca in zona nu exista alte surse de apa potabila, se admit numai dupa proba biolo­gica pe loturi de animale de laborator si pe animale de productie, folosin­du-se cel putin 10 animale, timp de 21 zile. Derogarile se acorda pe baza de documentare severa, se acorda numai unitatilor zootehnice mici, iar sur­sele trebuie marcate obligatoriu prin indicatoare cu specificarea 'numai pentru consumul animalelor'.

In marile unitati zootehnice se foloseste numai apa potabila cores­punzatoare standardului de calitate, fie ca apa nativa fie dupa epurare.

Conditiile de potabilitate ale apei

Conditiile de calitate ale apei potabile folosite in tara noastra sunt cuprinse in standard de stat - STAS 1342 - 91, dupa care normele tehni­ce de calitate pentru apa furnizata de sistemele centrale si locale de ali­mentare cu apa, se refera la urmatoarele proprietati: organoleptice, fizice, radioactive, chimice, bacteriologice si biologice. Fiecare categorie de nor­me cuprinde concentratii admisibile si concentratiiadmise exceptional.

Norme organoleptice

Normele organoleptice se refera la mirosul si gustul apei, insusiri care se apreciaza subiectiv cu ajutorul simturilor respective, de catre per­soane avizate. Datorita modificarii usoare a acestor insusiri se determina la sursa.

Mirosul apei este dat de substantele naturale sau poluante dizol­vate in exces in apa. Apa potabila nu trebuie sa prezinte miros (inodora), iar cand mirosul este prezent sa fie de slaba intensitate, neperceput de con­sumatori, ci numai de persoane experimentate. Prezenta unor mirosuri natura­le (produsi elaborati de alge, actinomicete, etc.), sau provenite in urma po­luarii cu substante volatile, confera apei mirosuri particulare. Poluarea cu substante organice (ape reziduale, dejectii), imprima apei miros caracteristic stadiului lor de descompunere: de fecale si urina la poluari recente, de putrefactie sau de produsi de descompunere: CH4, NH3, H2S, etc. Substan­tele chimice imprima mirosuri caracteristice (petrol, fenoli, clor, pesti­cide, etc.), iar in urma dezvoltarii biocenozelor, miros de mucegai, de pes­te, aromat de plante. Standardul admite un miros al apei a carui intensita­te nu depaseste gradul 2.

Gustul apei rezulta prin dizolvarea in apa a substantelor minerale si a oxigenului. Proportii potrivite ale acestora, confera apei prospetime (datorata mai ales oxigenului) si gust placut, apa satisfacand senzatia de sete. Deficitul acestora confera apei gust fad (apele meteorice), pentru ca apele nemineralizate, deci pure (apa distilata), sa fie lipsite de gust (insipide).

Clorurile confera apei gust sarat, sarurile de magneziu un gust amar, cele de calciu un gust salciu, cele de fier, gust metalic-as­tringent. Dioxidul de carbon imprima apei gust acrisor - intepator, iar cel de H2S, respingator - gretos. Acizii humici si substantele organice in des­compunere, imprima apei gust de mlastina, de mucegai sau de peste, purinul un gust usor sarat, iar fecalele un gust dulceag - neplacut.

Standardul admite un gust al apei, care nu depaseste gradul 2.

Norme fizice si radioactive

Se adreseaza unor insusiri ale apei care pot fi evidentiate in cea mai mare parte prin organele de simt, ca si normele organoleptice. Pentru a avea un caracter obiectiv, se determina cu diferite aparate. Au valoare psi­hica datorita aspectului neplacut al apei, conducand la limitarea folosirii acesteia, dar indica in acelasi timp poluare.

Culoarea apei. Este conferita de substantele dizolvate in apa. Apele tulburi pot prezenta o culoare falsa prin culoarea particulelor in sus­pensie, care dispare dupa separarea particulelor (filtrare, sedimentare). Culoarea galbuie este data de substante humice, de dejectii si de diferite substante poluante, compusii fierului dau culoare galben-portocalie, saruri­le de cupru o culoare albastruie, plantele clorofiliane (alge, plante acva­tice), o culoare verzuie. Oricare ar fi culoarea are valoare psihica, indi­cand totodata poluare.

Apa potabila trebuie sa fie incolora in strat subtire, usor albas­truie in strat gros.

Turbiditatea apei. Este produsa de substante insolubile, aflate in sus­pensie in apa. Pot avea natura minerala sau orga­nica, putand fi naturala (din sol) sau poluante (reziduuri). Apele de su­prafata prezinta diferi­te grade de turbiditate, cele subterane sunt de obicei limpezi. Tulburarea apelor subterane denota filtrare insuficienta sau infiltrarea poluantilor in sursa. Prin stationare, apele tulburi formeaza sediment, care permite adesea aprecierea naturii poluantului. Turbiditatea are valoare psihica, apa fiind neplacuta ca aspect si suspecta calitativ, iar particulele pot constitui suport pentru germenii din apa. Apa potabila trebuie sa fie limpede.

Temperatura apei. Este dependenta de natura sursei. Apele de suprafata au temperatura foarte variabila (0o C pana la 25 – 26o C sau mai mare), dupa sezon. Sursele subterane au temperatura scoartei in care se formeaza stratul acvifer, fiind in general constanta, cuprinsa intre 6 – 12o C. Temperatura apei are dubla valoare igienica: ca inten­sitate de actiune asupra animalelor prin consum si prin influenta asupra ca­litatilor gustative. Apa prea calda, peste 170C, are un gust neplacut si nu satisface senzatia de sete. Standardul admite o temperatura de maximum 22o C, exceptional temperatura naturala a sursei, pentru a acoperi nevoile de consum in orice situatie.

Conductivitatea electrica se datoreste substantelor minerale di­zolvate in apa, crescand paralel cu gradul de mineralizare a acesteia. Deoa­rece mineralizarea modifica insusirile organoleptice, fizice si chimice ale apei, nivelul acesteia masurat indirect prin conductivitate, nu trebuie sa depaseasca 600 S/cm, exceptional 6000 S/cm (S = siemens).

Radioactivitatea apei se apreciaza ca suma a radioactivitatii na­turale si artificiale prezente in apa. Daca radioactivitatea naturala este redusa, neatingand niveluri periculoase pentru animale, cea artificiala dato­rata poluarii poate atinge niveluri ridicate. Apele radioactive nu au carac­tere organoleptice modificate, neputand fi depistate, iar pe de alta parte, nu se autoepureaza, nivelul radioactivitatii putand fi numai redus prin dilu­tie. Sunt normati numai emitatorii de radiatii alfa si beta, la maximum 3 pCi/l emitatori alfa si maximum 30 pCi/l emitatori beta.

Norme chimice

Normele chimice se refera la continutul apei in diverse substante chimice. Sursele de apa pot contine numeroase substante chimice provenite din straturile scoartei (ape subterane, izvoare), cand prezenta lor este permanenta si in general la nivel constant, precum si ca urmare a poluarii, cu o mare diversitate a substantelor, la concentratii dependente de nivelul poluarii.

Toate substantele chimice sunt apreciate in mg/l apa, fixate in standard sub forma de concentratii admisibile si concentratii admise excep­tional. Pentru satisfacerea necesarului de apa al fermelor, MA admite dero­gari sub forma de concentratii admise exceptional pentru consumul animalelor, dar numai la substante fara actiune toxica asupra acestora.

Semnificatia igienica a substantelor prezente este diferita, motiv pentru care O.M.S. le    imparte in mai multe grupe:

a. Substante cu actiune toxica

Sunt normate substante cu actiune toxica directa asupra organismu­lui uman si animal, provenita din poluare. Datorita toxicitatii recunoacute, concentratiile admisibile sunt reduse, obisnuit fara concentratii admise ex­ceptional. Numarul substantelor cu actiune toxica normate, variaza de la o tara la alta. In tara noastra sunt normate 11 asemenea substante (arsen, azotati, cianuri, cadmiu, crom, detergenti, difenil-policlorati, fluor, mer­cur, pesticide). Majoritatea provin din poluarea industriala cu substante toxice sau poluarea agricola prin chimizarea proceselor de productie (ingra­saminte azotate, insecticide, fungicide, raticide), care ajung in apele de suprafata prin spalarea culturilor agricole tratate si a solului de catre precipitatii, sau prin infiltrarea in apele subterane. Toxicitatea este de­pendenta de concentratie, solubilitate, stabilitate, prezenta concomitenta a mai multor substante in apa, precum si de prezenta in alte medii (furaje dupa absorbtia din sol).

b. Substante indezirabile

Nu au actiune toxica directa asupra consumatorilor, dar modifica insusirile organoleptice si fizice ale apei, limitand consumul ca si folosin­tele acesteia. Substantele care modifica intens insusirile apei sau provin din degradarea celor poluante sunt normate in concentratii mici (cupru, de­tergenti, fier, fosfati, fenoli, hidrogen sulfurat, sulfuri, zinc), altele cu actiune mai redusa (calciu, magneziu, sulfati), in concentratii relativ mari. Toate substantele indezirabile sunt normate si la concentratii excep­tionale, iar unele dintre acestea si la concentratii admise exceptional pen­tru animale.

Sunt frecvent intalnite in sursele de apa avand origine in sol, dar si ca urmare a poluarii. Astfel, calciul si magneziul confera apei duritate, care poate fi temporara cand este datorata bicarbonatilor elementelor de mai sus, care duritate dispare dupa fierberea apei, sau duritate permanenta, data de celelalte saruri si care nu dispare la fierbere. Suma celor doua duritati da duritatea totala. Duritatea se apreciaza in grade germane (1 grad german = 10 mg oxid de calciu/l apa). Dupa duritatea totala, apele se impart in: ape moi (0 - 8 grade), semidure (8 - 12 grade), dure (12 - 30 grade), foarte dure (peste 30 grade). Duritatea modifica gustul apei (salciu - ­amar), reduce capacitatea de spalare si creaza dificultati in centralele termice ale unitatilor zootehnice prin depunerea sarurilor pe peretii caza­nelor.

Fierul si manganul modifica gustul (metalic - astringent) si culoa­rea apei (galben-portocalie), se depun pe conducte obstruand orificiile su­papelor adapatorilor, pateaza produsele animale (branzeturi).

Cuprul si zincul, modifica gustul apei (amarui - astringent), culoarea (albastruie), determina turbiditate.

Clorurile si sulfatii imprima apei gust sarat - amar, indicand adesea poluare cu dejectii.

Fenolii si crezolii imprima apei dezinfectate cu clor un miros si gust neplacut, chiar la concentratii foarte mici.

c) Substante indicatoare ale poluarii

Aceste substante nu au efecte nocive si nu afecteaza calitatile or­ganoleptice si fizice ale apei, prezenta lor indicand poluarea apei cu alte substante chimice si cu microorganisme.

Substantele organice, provin din descompunerea resturilor vegetale si animale din sursele de suprafata, dar mai ales prin poluarea cu ape rezi­duale industriale si agricole sau cu dejectii. Concomitent, creste si numa­rul de microorganisme. Pe langa rolul indicator al poluarii, substantele or­ganice consuma oxigenul dizolvat, modificand gustul si perturband procesele de autoepurare. Amoniacul provine din descompunerea substantelor organice si din ingrasamintele chimice azotate, prezenta lui indicand o poluare re­centa cu dejectii, cand creste si concentratia substantelor organice si a clorurilor. Nitritii indica o poluare mai veche, dar alaturi de concentratii ridicate de amoniac arata ca poluarea continua. In afara de rolul indicator, nitritii au importanta si pentru actiunea toxica asupra animalelor, mai ales cand provin din reducerea nitratilor, atingand concentratii ridicate.

O apreciere globala a normelor chimice rezulta din reactia apei, care este cu atat mai deviata de la neutralitate (pH = 7), cu cat apa conti­ne cantitati mai mari de substante chimice cu reactie acida sau alcalina, determinand modificari ale gustului apei si influentand procesele de autoe­purare. Mineralizarea totala a apei este indicata de reziduul fix la 105o C, reprezinta totalitatea substantelor neorganice si organice dizolvate in apa, imprimand modificari ale insusirilor organoleptice si fizico-chimice ale apei.

Norme bacteriologice

Aprecierea calitatii apei potabile dupa normele organoleptice, fi­zice si chimice, nu este sufieienta, caci adesea o apa care corespunde nor­melor respective, contine microorganisme capabile sa provoace imbolnaviri consumatorilor. Cea mai importanta conditie bacteriologica de potabilitate a apei este absenta totala a germenilor patogeni. Datorita evidentierii di­ficile si inconstante a germenilor patogeni in apa folosesc metode indi­recte de apreciere, cu ajutorul germenilor indicatori.

a) Germeni mezofili

Apa contine un numar variat de germeni, majoritatea avand habita­tul in acest mediu, se dezvolta la 20o C, iar in raport cu consumatorii sunt saprofiti. Alaturi de acestia se intalnesc in proportie mai redusa (circa 1/3) si germeni proprii omului si animalelor cu sange cald, care se dezvol­ta la 37o C - germeni mezofili. Alegerea acestora ca indicatori se bazeaza pe presupunerea ca cu cat numarul germenilor mezotili este mai mare, cu atat numarul germenilor patogeni proveniti de la oameni si animale poate fi mai mare, crescand riscurile de contaminare, incat determinarea lor numerica poate servi drept criteriu de apreciere calitativa a apei si a gradului de poluare bacteriana globala. Germenii mezofili se apreciaza in ansamblu, ca numar total de germeni care se dezvolta la 37o C (N.T.G.), raportati la 1 cm3 de apa . Se poate constata ca cu cat instalatia deserveste mai multi consumatori se reduce numarul de germeni admisi, deoarece in cazul iz­bucnirii unei boli hidrice: riscul extinderii creste proportional cu numa­rul consumatorilor.

b) Germeni coliformi

Aprecierea calitatii apei prin NTG este buna, dar nu suficienta, deoarece exista situatii cand NTG este in limitele acceptate, dar izbucnesc epidemii hidrice. Cum majoritatea bolilor transmise prin apa au ca agenti etiologici germeni eliminati prin tubul digestiv, s-au ales ca indicatori ai poluarii bacteriene fecale, germenii coliformi. Alegerea acestui grup este justificata de: prezenta constanta a coliformilor in tubul digestiv al omului si animalelor homeoterme; numaul mare (pana la sute de milioane/g fecale), de unde posibilitatea decelarii chiar la dilutii mari ale dejectii­lor poluante; rezistenta in mediu un timp apropiat de cel al germenilor a caror prezenta o indica; faptul ca pot fi decelati in apa prin tehnici bac­teriologice relativ simple si rapide. Raportarea numarului de coliformi se face la 1 litru apa si poarta numele de index coli. Un index coli ridicat, denota o poluare intensa cu dejectii, deci existenta posibila a unui mare numar de germeni patogeni. Existenta paralela a imbolnavirilor la animale, cu un index coli ridicat, indica sursa hidrica de infectie, iar dupa infec­tia provocata animalelor se poate deduce specia microbiana vehiculata de apa. Limitele germenilor colitormi in apa sunt cuprinse in tabelul 3.4., cu aceleasi consideratii ca la N.T.G.

Enterococii, germenii sulfito-reductori si bacteriofagii enterici sunt folositi de asemenea ca indicatori, dar numai la luarea in exploatare a unor surse noi.

Norme biologice

Constituind un mediu favorabil vietii pentru numeroase organisme, varietatea speciilor si numarul indivizilor sunt dependente de calitatile apei. Organismele acvatice constituind biocenoze, pot fi folosite ca indica­tori de calitate, sistemul saprobiilor reprezentand un mijloc de apreciere a calitatii apei.

Desi impune interpretarea de catre persoane specializate, O.M.S., atrage atentia asupra valorii analizei biologice, prin rapiditatea de execu­tie si de caracterizare a calitatii apei, ca si valabilitatea acestei apre­cieri pentru o mai lunga perioada de timp, datorita marii stabilitati a or­ganismelor acvatice, comparativ cu existenta limitata a germenilor microbi­eni.

In afara continutului in organisme, apa are si un continut abiotic, format din detritus organic si/sau mineral, resturi vegetale, fragmente de organisme acvatice, constituind in totalitate triptonul. Triptonul si planc­tonul (organismele libere din apa), formeaza sestonul.



Alimentarea cu apa a fermelor si complexelor zootehnice

In productia zootehnica, apa are importanta cel putin egala cu a furajelor, motiv pentru care, asigurarea necesarului tuturor folosintelor, determina locul amplasaii unitatilor si maimea acestora. Alimentarea cu apa necesita instalatii adecvate pentru captare, prelucrare, stocare si uti­lizare a apei.

Necesarul de apa al fermelor si complexelor zootehnice

In unitatile zootehnice se consuma cantitati mari de apa, care in afara cerintelor de calitate descrise, trebuie sa acopere intregul necesar al fermelor. Cantitatile de apa folosite trebuie sa acopere:

nevoile de productie, insumand apa pentru consumul biologic (apa de baut si pentru prepararea hranei animalelor) si consumul tehnologic (apa pentru igienizarea corpului animalelor, pentru igienizarea adaposturilor, a anexelor, pentru prelucrarea produselor animale, pentru dezinfectii, etc.;

nevoile igienico-sanitare ale personalului din ferme (apa pentru baut, igiena~ corporala, grupuri sanitare, cantine);

nevoile social-gospodaresti ale unitatii (alimentarea cladirilor administrative si sociale, curatirea perimetrului fermei, stropit, etc.);

nevoile pentru stingerea incendiilor, ca rezerva intangibila.

Toate aceste consumuri cresc proportional cu maimea unitatilor zootehnice, dar independent de aceasta, dupa specia si categoria de animale exploatate, precum si dupa tehnologia de crestere folosita. Daca in trecut, consumul biologic constituia cea mai mare parte din consumul total, prin folosirea tehnologiilor intensive cu evacuare hidraulica a dejectiilor, muls mecanic, prelucrare primara a produselor animale in unitatile de productie, consumul tehnologic intrece ca pondere consumul biologic. La aceste nevoi de consum, care constituie consumul util, se adauga pierderile din instalatiile de distributie si de adapare ale animalelor, cu atat mai mari cu cat calita­tea instalatii lor este mai deficitara.

Sursa de apa folosita trebuie sa asigure integral necesarul zilnic al fermei (util + pierderi), cat si pentru perspectivele de dezvoltare ale unitatii in urmatorii 15 ani.

Neasigurarea intregului necesar de apa sub raport calitativ si can­titativ, conduce la pierderi economice insemnate, afectand pretul de cost al productiei zootehnice. Neacoperirea necesarului de consum biologic, atrage scaderea productiilor animale si aparitia de tulburari organice, iar neaco­perirea necesarului tehnologic se reflecta negativ asupra mediului adapostu­rilor (microclimat), asupra igienei animalelor si a utilajelor, conducand la obtinerea de produse de calitatea igienica inferioara.

Pe baza observatiilor practice, se cunoaste necesarul de apa pentru toate categoriile de consum din ferme. Intregul necesar de apa din ferme se apreciaza in l/cap de animal/zi, care este normat, fiind cuprins in normati­ve ale M.A.

Alimentarea cu apa a gospodariilor, a fermelor si complexelor zootehnice

Pentru nevoile zootehnice se utilizeaza toate sursele de apa din natura: meteorice, de suprafata si mai ales subterane, care devin folosibile prin realizarea de amenajari si instalatii, diferentiate dupa felul sursei si debitele necesare unitatilor sau efectivelor pe care le alimenteaza cu apa. Functie de acesti factori se deosebesc:

- Amenajari locale, care deservesc gospodariile populatiei si ferme zootehnice cu efective mici de animale;

- Instalatii locale, cu o dotare complexa, care alimenteaza ferme mari si complexe zootehnice sau localitati rurale;

- Instalatii centrale, de mare complexitate, care alimenteaza cu apa centre urbane sau economice, avand consumatori menajeri sau industriali, la care sunt racordate fermele si complexele zootehnice din apropiere.

Amenajari locale de alimentare cu apa

Amenajarile locale se folosesc in gospodariile populatiei si in ferme zootehnice mici, cu o dotare modesta sau pentru animalele aflate pe pasune. Desi apa furnizata nu indeplineste totdeauna cerintele de calitate si de debit, amenajarile sunt ieftine si usor de realizat cu mijloace locale. Folosesc toate sursele de apa disponibile.

1) Alimentarea cu ape meteorice. Desi apele meteorice nu corespund calitativ, se folosesc in zone sarace in ape de suprafata (rauri, lacuri) si cand apa subterana se gaseste la mare adancime sau nu indeplineste cerintele de potabilitate. Apele meteorice sunt colectate pe suprafete impermeabile (terase pavate, acoperisuri), in depresiuni naturale ale terenului sau in gropi sapate.

Apa de pe acoperisuri este colectata in jgheaburi, de unde este condusa in bazine subterane printr-un tub metalic. Un dispozitiv de dirijare permite indepartarea primelor cantitati care spala acoperisul. Calitate mai buna au apele colectate de pe acoperisuri din tigla, ardezie si azbociment. Colectarea de pe acoperisuri din tabla, carton asfaltat, lemn sau paie nu eate indicata. Pentru epurare se foloseste un filtru din pietris si nisip peste care trece apa condusa in bazinul de stocare, de unde este scoasa cu galeti sau pompe. Bazinul are deschidere pentru curatenie pe­riodica.

Apa din depresiuni (gropi, santuri), este folosita ca atare, fiind total necorespunzatoare calitativ. O epurare partiala se poate realiza prin benturi formate dintr-un dren, in care se pun bolovani si pietris, protejate superior cu pamant, care conduce apa intr-un put.

Folosirea indelun­gata a apelor meteorice, desi duce la obisnuirea animalelor, determina productii scazute, ente­rite rebele la tratament, sabloze si boli hidrice.

2. Alimentarea cu ape de suprafata. Unele rauri si lacuri sunt fo­losite pentru alimentare temporara a fermelor cand debitul altor surse este deficitar si mai ales pentru adaparea animale­lor direct la sursa. Pen­tru alimentarea fermelor apa este tran­sportata cu cisterne sau prin conducte cu ajutorul pompelor, pana la bazinul de stocare sau la dispozitivele de ada­pare.

Adaparea direct la sursa este ur­mata de poluarea suplimentara a apei. Pentru reducerea poluarii, locul ales pentru adapare trebuie sa fie usor ac­cesibil animalelor, cu inclinarea malului spre exterior pentru ca dejectiile sa nu ajunga in apa. Pentru evitarea patrunderii animalelor in apa, se insta­leaza la marginea acesteia un gratar. Dejectiile se indeparteaza regulat, iar imbaierea animalelor este interzisa.

­Apele meteorice si apele de suprafata neepurate nu ar tre­bui folosite, fiind poluate cum s-a vazut anterior, devenind surse de contaminare hidrica sau de intoxicatii la animale.

3. Alimentarea cu ape sub­terane. Apele subterane sunt cel mai mult folosite prin amenajari locale, deoarece indeplinesc o­bisnuit conditiile de calitate, iar exploatarea lor este economica. Se folo­sesc in acest scop izvoarele si puturile.

Izvoarele, reprezinta locul in care apa subterana apare la supra­fata solului. Sunt folosite pentru adaparea animalelor pe pasune sau pentru alimentarea fermelor.

Calitatea apei din izvoare este cu atat mai buna, cu cat provine din structuri acvifere mai profunde. Daca apa isi mentine insusirile (tem­peratura, claritate) si debitul pe tot parcursul anului, rezulta ca provine din strat acvifer profund. Inainte de folosirea apei din izvor se controlea­za calitatea prin examen de laborator complet, ca si debitul, care trebuie sa asigure necesarul si sa justifice investitiile de amenajare.

Debitul, in litri/sec. se masoara timp de un an, la intervale de 7 - 10 zile, pentru a surprinde variatiile, in special nivelul minim, care trebuie sa acopere necesarul de apa.

Cand apa este folosita pentru adaparea animalelor pe pasune, cap­tarea se face la punctul de iesire a apei, in care se instaleaza o teava sau un uluc, care conduce apa in unul sau mai multe jgheaburi legate in se­rie, din care se adapa animalele.

Izvoarele care alimenteaza ferme se capteaza prin amenajari execu­tate de intreprinderi de specialitate. Se capteaza la locul real de iesire a apei din stratul acvifer, pentru a se prinde intreaga cantitate de apa a izvorului.

Puturile (fanta­nile) , constituie ame­najari pentru captarea apei din straturile acvifere. Accesul la stratul acvifer se fa­ce prin puturi, care dupa dia­metrul si modul de re­alizare pot fi: sapate (cu diametrul de 0,80­-3 m); forate (diame­trul sub 0,80) si infipte (diametrul 2,5-6 cm). Oricare ar fi calea de acces la stratul acvi­fer, calitatea apei depin­de de locul amplasarii pu­turilor, de adancimea lor, de felul constructiei si de modul de exploatare, trebuind respectate urma­toarele cerinte:

a) Amplasarea putu­rilor se va face pe un loc mai inalt, cu solul curat, suficient de imper­meabil, situat in amonte de sursele de poluare.

Distanta minima fata de a­daposturi, de platforme de gunoi si de gropile de purin este de 50 m, fata de malul raurilor 100-200 m, iar fata de cimitire pentru oameni sau animale, 300 m.

b) Adancimea stratului acvifer sa fie de minimum 4 m, deoarece cu cat stratul este mai profund apa este de mai buna calitate, debitul mai mare si insusirile apei sunt mai putin variabile cu sezonul.

c) Peretii puturilor trebuie sa fie impermeabili, pentru a impiedica infiltrarile laterale. La puturile sapate se realizeaza din tuburi din beton sau din piatra cu mortar de ciment, la cele forate se folosesc coloane meta­lice tubulare, iar la cele infipte, tevi metalice. In dreptul stratului acvi­fer, peretii vor fi permeabili, pentru accesul apei in put.

d) Ghizdurile, avand rolul de a proteja puturile de scurgerile de la suprafata, se construiesc din materiale impermeabile, depasesc nivelul solului cu 0,70 - 1 m, bine imbinate cu peretii. Ghizdurile pot lipsi la unele puturi sapate si sunt inlocuite cu o placa din beton la cele infipte.

e) Acoperisul puturilor sub forma de capac, protejeaza apa de pa­trunderea corpurilor straine. Pentru protectia de precipitatii, puturile cu ghizduri vor avea acoperis in doua ape, depasind suprafata ghizdurilor.

f) Scoaterea apei, trebuie sa asigure mentinerea calitatilor aces­teia. Se poate face cu galeata ridicata cu cumpana, cu scripeti sau cu roa­ta. Pe langa scoaterea greoaie a apei, aceste mijloace permit poluarea apei prin atingerea galetilor cu mainile, prin punerea galetilor pe sol sau prin consumarea apei din galeata de catre oameni si animale. Se pot evita aceste situatii prin amenajarea unut sistem de basculare a galetii, sau prin folosirea pompelor. Folosirea pompelor manuale sau mecanice este mult mai igienica, mai ales cand putul este acoperit cu placa din be­ton, iar pompa este ampla­sata lateral de deschide­rea putului. Apa scoasa cu mijloace manuale este fo­losita de obicei pe loc, prin varsare in jgheaburi, cea scoasa cu pompe meca­nice poate fi folosita si la distanta de put.

g) Protectia calita­tii apei din puturi se re­alizeaza prin amenajarea in jurul putului a perimetrului de protectie, cu o raza de 2 m in jurul putului, terenul fiind pavat sau betonat, cu inclinatie spre exterior, pentru a impermeabiliza solul si a evita infiltrarea in put a apelor meteorice sau a celor varsate. Perimetrul de protectie al puturilor de utilitate publica se imprejmuieste cu gard, pentru a evita apropierea a­nimalelor. Cercetarile au dovedit ca exploatarea corecta a puturilor poate asigura apa de calitate chiar la utilizare intensa. Murdarirea solului din jurul putului duce intotdeauna la contaminarea apei cu coliformi, ca si in cazul asezarii galetilor pe sol.

Instalatii locale de alimentare cu apa (microcentrale)

Instalatiile locale sunt cele mai adecvate pentru alimentarea cu apa a fermelor si complexelor zootehnice, ele furnizand obisnuit apa de ca­litate, cu debit constant. Construite de intreprinderi specializate, sunt realizate la infiintarea de ferme si complexe noi, precum si la modernizarea fermelor in functiune.

O microcentrala cuprinde mai multe sectoare: captarea apei, pompa­rea, corectarea (tratarea) apei, aductiunea, stocarea si distributia la con­sumatori.

Sursa de apa o constituie in principal apele subterane de adancime, dar cand debitul este insuficient sunt folosite si apele freatice, mai rar cele de suprafata. Oricare ar fi sursa folosita, inainte de rea­lizarea instalatiei se face studiul hidrologic prin foraje al zonei de captare, pentru stabilirea vitezei de filtrare a apei in sol, se stabileste debitul apei, iar prin examene de laborator se apreciaza calitatea apei.

Captarea apei se face diferit dupa sursa. Din sursele subterane de adancime, date fiind debitele mari necesitate de marimea fermelor, captarea se face prin mai multe puturi. Cand se folosesc ape de infiltratie din ra­uri, puturile se dispun in linie paralela cu malul raului, la distanta de 100 - 200 m de mal. Distanta dintre puturi este de 10 - 25 m. Apele freatice se capteaza prin drenuri si galerii amplasate la diferite adancimi, care conduc curentul de apa subteran intr-o camera de colectare. Amplasarea puturi­lor si drenurilor se face in apropierea fermei pentru exploatare facila, in amonte de sursele de poluare prin infilrare (adaposturi, canale pentru ape reziduale, puturi absorbante, statie de epurare a dejectiilor, etc.). Terenul tre­buie sa aiba sol salubru, cu nivel mai ridicat, pentru a nu colecta ape pluviale sau scurgerile din locali­tati sau ferme. Desi mai rar, sursele de suprafata sunt folosite pentru alimentarea unor unitati zooteh­nice mari, datorita debitelor corespunzatoare. Capta­rea apei se face in amonte de sursele de poluare (localitati, unitati zootehnice sau de alt profil, etc.). Amplasarea prizei de apa se face intr-o portiune sta­bila a albiei, in coturi concave ale raurilor, cel putin la 0,5 m deasupra albiei si la ace­easi adancime sub nivelul minim asigurat al apei. Cand adancimea raului nu satisface aceste cerinte se construieste un baraj.

Priza de apa sub forma unei camere din beton armat, are doua compartimente pentru functionare con­tinua. La intrarea in camera sunt prevazute gratare si site pentru retinerea corpurilor plutitoare grosi­ere. Din camera de priza, apa este pompata in secto­rul de tratare, obligatoriu pentru aceste surse, dar care nu este necesar cand apa provine din surse subterane.

Statia de pompere este amplasata langa captare, cu rolul de a tran­sporta apa de la sursa la sectorul de stocare sau la cel de tratare.

Stocarea apei permite regularizarea debitului si asigurarea presi­unii hidrostatice in reteaua de distributie a apei. Se stocheaza apa prove­nita direct de la sursele subterane sau cea tratata in sectorul corespunzator, in rezervoare din beton, amplasate in puncte mai inalte decat perime­trul fermei, pentru asigurarea caderii libere spre consumatori. Rezervoare­le pot fi amplasate la nivelul solului sau subteran, ultimele fiind recoman­date deoarece asigura mentinerea temperaturii apei din sursa. Cand terenul este orizontal, se construiesc rezervoare aeriene (castele de apa), la inal­time calculata de constructori. Rezervoarele au mai multe compartimente, per­mitand golirea, curatenia si dezinfectia periodica, in care scop au o conduc­ta pentru golire la baza. In partea superioara au conducta pentru prea-plin si cosuri pentru aerisire. Cuva castelelor de apa este izolata termic.

Unele instalatii dispun de un rezervor de presiune (hidrofor), am plasat langa sursa sau sectorul de tratare, din care apa este pompata in re­teaua de distributie pe masura consumului.

Reteaua de distributie, din tevi metalice, ingropate in sol sub adancimea de inghet, conduce apa spre consumatori prin cadere libera sau prin instalatii cu hidrofor.

Protectia apei impotriva poluarii pe parcursul sectoarelor instalatiei se realizeaza prin cresterea zonei de protectie sanitara, care cuprinde 3 perimetre (subzone):

- perimetrul de regim sever, include sectoarele de captare, tratare, pompare si uneori de stocare a apei. Nu este permisa depozitarea de materiale, folosirea ingrasamin­telor si pesticidelor, irigarea perimetrului, pasunatul animalelor, sau am­plasarea altor constructii;

- perimetrul de restrictie, situat exterior celui de regim sever, cuprinde bazinul de alimentare a sursei Accesul persoanelor este limitat, se mentine o salubritate permanenta, nu se admite irigarea cu ape uzate chiar epurate, tratarea cu insectofungicide, fertilizarea cu ingrasaminte naturale, depozitarea de dejectii animale, amplasarea de constructii;

- perimetrul de observatie se instituie numai pentru sursele de suprafata. Este permisa existenta locuintelor, terenurile agricole se explo­ateaza normal, urmarindu-se insa aparitia bolilor hidrice la animale si oa­meni sau a unor surse de poluare a apei.

Instalatii centrale de alimentare cu apa

Instalatiile centrale sunt folosite pentru alimentarea cu apa a centrelor urbane, la care sunt racordate unitatile economice, social­ culturale, precum si fermele si complexele zootehnice din apropiere sau de pe traseul conductelor de distributie a apei la consumatori. Prezinta avan­taje de ordin economic si igienic, apa fiind de cea mai buna calitate si ieftina prin suprimarea cheltuielilor de investitii si de exploatare a in­stalatiilor proprii ale fermelor.

Prin dotarea tehnica si supravegherea permanenta de catre persona­lul specializat, instalatiile centrale furnizeaza apa la cerintele standar­dului de calitate, asigurand cantitativ in mod permanent nevoile consumato­rilor, fara necesitatea operatiilor de obtinere si de asigurare a calitatii de catre consumatori.

Volumele mari de apa care trebuie furnizate nu pot fi acoperite obisnuit de sursele subterane, de aceea se apeleaza la apa freatica imboga­tita, dar mai ales la apa raurilor si a lacurilor de acumulare. Sectoarele instalatiilor sunt aceleasi ca la instalatiile locale, cu diferentieri dupa sursa de apa folosita. Cand sursa este subterana, iar apa corespunde exigen­telor standardului, nu este necesar sectorul de tratare a apei. Cand sursa este de suprafata, sectorul de tratare este obligatoriu, pentru aducerea cali­tatilor apei la exigentele standardului. Indirerent de felul sursei, in ferme nu este obligatoriu sectorul de stocare, apa fiind livrata continuu in re­teaua de distributie a unitatii zootehnice.

Tratarea apei nu revine unitatilor zootehnice. Metodele si instala­tiile de tratare utilizate se deosebesc de cele din instalatiile locale cele apeleaza la sursele de apa de suprafata, numai prin dimensiunile mai mari. Cum dirijarea proceselor de tratare in instalatiile din ferme revine medici­lor veterinari, cunoasterea lor devine o necesitate.



Tratarea apei destinate consumului

Tratarea se impune cand calitatile apelor captate din diferite surse, nu indeplinesc cerintele standardului de calitate al apei potabile. Functie de sursa, unele ape trebuie purificate, altele corectate sub raportul compo­nentelor dizolvate sau a continutului in germeni microbieni.

Purificarea apei

Purificarea este obligatorie cand apa contine particule in suspen­sie care-i confera aspect tulbure, situatie obisnuita pentru apele din sursele de suprafata. Indepartarea particulelor in suspensie (limpezirea apei) se obtine prin sedimentare si filtrare.

a) Sedimentarea se bazeaza pe actiunea gravitatiei asupra particu­lelor in suspensie in apa. Este favorizata de starea de repaus sau de cir­culatie cu viteza mica a apei si se realizeaza in bazine de sedimentare, in care apa circula cu 5 - 8 mm/s. Trecerea apei limpezite peste peretele bazi­nului opus intrarii, poarta numele de decantare, motiv pentru care bazinele de sedimentare se numesc decantoere, care pot fi orizontale sau verticale, in care apa de tratat intra la baza. Sedimentul depus se indepar­teaza continuu sau intermitent.

Sedimentarea simpla se bazeaza numai pe actiu­nea gravitatiei, prin care se depun mai ales particu­lele mari in suspensie.

Eficienta este de 40-­6o%, din masa particulelor aflate in suspensie, care sunt indepartate periodic de la baza decantorului. De­oarece germenii microbieni sunt obisnuit atasati de particule se reduce si numa­rul acestora, corespunzator proportiei particulelor se­dimentate.

Sedimentarea dupa coagulare, se impune deoarece apele de suprafata contin particule coloidale si suspensii fine, care sedimenteaza lent, incat decantarea simpla nu poate realiza o buna limpezire. Sedimentarea este perfectata si accelerata prin ada­ugare de substante coagulante, care introduse in apa formeaza flocoane, la suprafata carora sunt adsorbite o mare parte a particulelor in suspensie. Particulele coloidale si fine, au sarcini electrice negative, care prin res­pingere reciproca se mentin in suspensie. Prin adaugarea de substante coagu­lante, se formeaza flocoane cu sarcini electropozitive, care adsorb particu­lele in suspensie, incat prin cresterea masei flocoanelor, acestea sedimen­teaza rapid prin gravitatie. Ca substante coagulante se folosesc sarurile trivalente de aluminiu sau fier (sulfat de aluminiu, sulfat feros sau feric, clorura ferica), care cu bicarbonatii de calciu si de magneziu din apa, dau hidroxid de aluminiu sau hidroxid feros si feriec sub forma de flocoane. Cel mai folosit este sulfatul de aluminiu, care se adauga in doze determinate de calitatea apei supusa tratarii, osciland obisnuit intre 15 - 100 g/m3 apa. Flocoanele se formeaza in 20 - 40 minute intr-un bazin de reactie, in care apa este agitata pentru amestec cu coagulantul si evitarea sedimentarii ra­pide, dupa care apa trece in decantoare. Eficienta sedimentaii dupa coagu­lare atinge 60 – 80%, iar germenii microbieni se reduc de 10 - 30 ori.

b) Filtrarea apei se impune deoarece prin sedimentare, chiar cu a­daos de coagulanti, apa nu are gradul de limpezire cerut de standard, iar numaul de germeni este inca mare. Ca material filtrant se foloseste curent nisipul cu o anumita granulatie. Procesul filtraii se bazeaza pe mecanisme ca: strecurarea, datorata porilor cu diametrul redus dintre granulele de ni­sip, fixarea particulelor in suspensie pe suprafata granulelor de nisip, da­torata fortelor de atractie electrostatica, purificarea prin oxidare chimi­ca si oxidare biochimica (microbiologica), a particulelor retinute.

Retinerea la suprafata sau in masa materialului filtrant a particu­lelor in suspensie si a flocoanelor de coagulant, a microorganismelor si a organismelor acvatice, determina formarea unei mase zoogleice denumita me­brana biologica, in care se petrec procese asemanatoare celor din autoepu­rarea apelor de suprafata. Substantele neorganice servesc pentru nutritia bacteriilor autotrofe, cele organice degradabile sunt scindate si asimilate de bacteriile heterotrofe. Produsii finali de descompunere in general ino­fensivi (C02, apa, nitriti, sulfati, fosfati), sunt antrenati in apa fil­trata.

Eficienta purificarii se reduce cand apele au putin oxigen dizol­vat necesar proceselor oxidative si cand temperatura apei este scazuta. Con­comitent cu substantele straine din apa, prin filtrare se reduce NTG, numa­rul de germeni coliformi si mai accentuat a celor patogeni, prin temperatura scazuta a apei si substrat nutritiv sarac, ca si prin actiunea predatoa­re a organismelor bacterivore din zooeglee.

Corectarea in­susirilor apei

Unele ape brute sau tratate in vederea epura­rii, mai pastreaza insusiri care abat de la cerintele standardului, fiind necesara corectarea insusirilor deviate.

Corectarea mirosului si gustului datorate substantelor in suspen­sie se realizeaza prin indepartarea substantelor respective dupa sedimentare si filtrare. Daca mirosul si gustul se datoresc substantelor dizolvate, nu dispar prin operatiile de epurare, trebuind utilizate alte mijloace. Mirosul datorat biocenozelor se combate cu sulfat de cupru 2 - 3 g/m3 apa, prin tra­tarea cu clor sau carbune activ, simultan cu operatiunea de coagulare. Miro­sul de H2S se elimina prin aerarea apei. Toate sunt operatii costisitoare, de aceea se vor folosi numai surse de apa fara miros sau gust.

Deferizarea si demanganizarea apei se practica pentru indepartarea excesului sarurilor respective, care imprima modificari organoleptice, fi­zice si chimice si creeaza dificultati in utilizarea apei. Se poate realiza prin aerarea apei in urma barbotarii sau pulverizarii, proces in care compusii solubili ai fierului si manganului sunt oxidati in compusi insolubili, care se separa prin filtrare. Se obtine de asemenea prin tratarea apei cu oxidanti (var, clor, permanganat).

Dedurizarea apei, se impune cand duritatea este excesiva in spe­cial pentru folosintele din ferme (poluarea produselor animale, utilizarea in centrale termice). Se folosesc var sau carbonat de sodiu, care transfor­ma sarurile de calciu si de magneziu in compusi insolubili, separati prin filtrare, sau rasini sintetice schimbatoare de ioni, care schimba ionii din compozitia lor cu ioni de Ca si Mg, dedurizand apa.

Corectarea temperaturii se impune pentru apa din sursele de su­prafata. Temperatura prea ridicata se corecteaza prin amplasarea conductelor si rezervoarelor instalatiei la adancime mai mare in sol. Apele prea reci se corecteaza prin stocarea in rezervoare bine izolate termic, sau stocarea in adaposturi sau anexe ale acestora, operatiune dificila si pretabila pen­tru volume reduse de apa.

Dezinfectia apei

Dezinfectia, reprezinta tot o operatie de corectare, fiind necesara pentru apele care nu se inscriu in prevederile standardului sub raportul nu­marului de germeni. Prin rolul sau, reprezinta cea mai importanta si practic singura operatie de corectare a calitatilor apei folosite in ferme.

Se supun dezinfectiei ape netratate in vederea epurarii sau ape, care desi au fost tratate, contin germeni microbieni peste prevederile stan­dardului. Prin dezinfectie se urmareste distrugerea germenilor patogeni si reducerea celor saprofiti in limitele admise de standard. Dezinfectia se poate realiza prin mijloace fizice si chimice.

a) Metodele fizice de dezinfectie, folosesc diferite forme de ener­gie pentru distrugerea microorganismelor. Au calitatea ca nu adauga nimic apei, dar instalatiile sunt costisitoare, pretabile pentru volume mici de apa.

Fierberea este un mijloc simplu si eficient de dezinfectie, apli­cabil in ferme pentru apa folosita in adaparea tineretului (vitei, purcei, manji), in primele saptamani de viata. Se poate folosi la temperatura apropiata de cea a corpului sau la temperatura mediului.

Radiatiile ultraviolete, au efect germicid mai ales cele cu l 254 - 257 nm, emise de lampi de cuart. Metoda este costisitoare, efectul dezinfectant fiind prezent numai in ape limpezi si incolore, in strat subtire de 2 cm.

b) Metodele chimice de dezinfectie, folosesc diferite substante cu actiune germicida. Oricare ar fi substanta folosita, trebuie sa aiba efect dezinfectant puternic, pentru a fi folosita in concentratie redusa, sa acti­oneze rapid, sa nu modifice insusirile organoleptice ale apei, sa nu ramana in apa substante nocive pentru consumatori, sa fie usor de aplicat.

Clorul raspunde in cea mai mare masura cerintelor de mai sus, fiind folosit aproape exclusiv pe intregul glob.

Clorinarea (clorizarea) apei, este metoda de dezinfectie a apei folosind clor sau subetante clorigene (eliberatofe de clor). In instalati­ile centrale de alimentare cu apa fi in cele locale dotate cu sector de tra­tare a apei se foloseste clorul gazos. In instalatiile locale fara sector de tratare si in amenajarile locale, substante clorigene: cloramine, clorura de var, hipoclorit de calciu, etc.

Oxidand substantele organice din apa, cantitatea de clor necesara dezinfectiei este depandenta de bogatia apei in astfel de substante si se determina prin clorinare experimentala. In general sunt necesare doze de 0,5 -1 mg clor/litru, care trebuie sa oxideze toate substantele organice (inclu­siv germenii), iar dupa 30 minute de contact cu apa sa ramana o cantitate de clor liber (rezidual), cuprinsa intre 0,1 - 0,25 mg/l. Prezenta clorului rezidual, indica folosirea cantitatii de clor necesara dezinfectiei si pro­tejeaza apa de eventuale contaminari pana in momentul consumului.

Adaosul clorului gazos (din butelie sub presiune) se face dupa preamestecul cu apa in aparate numite cloratoare, dupa care este trimis in ba­zinul de reactie sau direct in conducta de livrare a apei. Cand se folosesc substante clorigene se obtine initial o solutie cu 1-1,5% clor activ, care se introduce apoi in apa de dezinfectat si se omogenizeaza. La apele puter­nic poluate se poate face o preclorinare inainte de decantare, clorinare du­bla, inainte si dupa tratarea apei, sau hiperclorinarea, ca in cazul polua­rii rezervoarelor de stocare sau a retelelor de distributie. In acest caz, apa nu se da in consum sau se declorineaza.

Desi dupa clorinare apa poate prezenta miros si gust caracteristic (peste 0,3 mg clor rezidual/litru) apa nu este nociva, iar consumatorii se obisnuiesc cu aceste insusiri. Dezinfectia cu ozon, cu azotat de argint (metoda ologodinamica) , cu permanganat de potasiu, nu au intrat in practica curenta a dezinfectiei apei.

Adaparea animalelor

Acoperirea necesarului de apa al animalelor se realizeaza prin in­gestie (baut), declansata la aparitia senzatiei de sete. Oferirea apei pentru acoperirea nevoilor organismelor animale, poarta numele de adapare. Prin im­portanta sa pentru productie si sanatatea animalelor, adaparea are o pondere egala cu furajarea, incat devine un factor tehnologic de prima importanta in cresterea animalelor.

Importanta apei pentru organismul animal

Pe langa rolul de factor al mediului natural, prin care este influ­entata atmosfera, determinand fenomenele meteorologice si tipul de clima, ca si activitatea biologica din sol, care contribuie la realizarea circuitului materiei si asigurarea hranei animalelor, apa influenteaza direct organisme­le animale prin rolul determinant in asigurarea vietii acestora. Apa consti­tuie un element indispensabil oricarei fiinte vii. Are rol plastic, fiind componentul principal al majoritatii tesuturilor si lichidelor organice. Toate reactiile biochimice din organismul animalelor, care le asigura meta­bolismul (descompuneri, reactii oxido-reducatoare, sinteze), se desfasoara intr-un mediu hidratat. Intrand in componenta lichidelor organice (sange, limfa, lichid interstitial), apa constituie vehiculul substantelor plastice si energetice si mijlocul de eliminare a produselor metabolice, pe care le transporta la organele excretoare. Are un rol esential in termoreglare, in­cat homeotermele regleaza cu prioritate temperatura interna, oricare ar fi pierderile de apa din organism. Produsele animale (lapte, carne, oua), con­tin preponderent apa, incat nivelul productiilor este conditionat de canti­tatea si calitatea apei consumate de animale.

In ansambu, animalele de ferma contin apa in proportie de 72% din masa corporala, iar rumegatoarele pana la 85%. Majoritatea apei din organism este intracelulara cca 60%, reprezentand 40 - 50% din masa corporala, iar cca 40% extracelulara (20-30% din masa corporala). Ontogenetic, continutul in apa este maxim la fetusi, pentru a se reduce treptat cu varsta, animalele adulte si batrane, contin apa in cele mai reduse proportii. Proportia apei se reduce de asemenea, cu cat animalele sunt mai grase. Distributia apei in organism este foarte inegala. Tesutul adipos contine cca 6 - 20% apa, osul fara maduva 23%, muschii si organele 75 - 83%, sangele cca 80%, iar umorile si secretiile peste 95% apa.

Reglarea apei in organism

Organismul animal este traversat de un curent de apa, miscarea lui aparenta fiind limitata intre aport si eliminare, care in conditii fiziolo­gice se gasesc intr-o balanta exacta, determinand un bilant hidric. Excep­tand starea de gestatie, in conditii fiziologice, aportul si eliminarea sunt egale, caracterizand un echilibru hidric. Reglarea echilibrului hidric se face prin mecanisme fizico-chimice, hormonale si nervoase. Retinerea apei in organism este datorata electrolitilor in special K fi Na. Cand aportul de apa scade, se reduce volumul plasmatic, creste concentratia electrolotilor, crescand consecutiv presiunea osmotica a plasmei sangvine. In aceste condi­tii sunt excitati volo-receptorii din sistemul circulator si osmoreceptorii din hipotalamus, cu secretia de vasopresina si mineral-corticoizi, care ac­tionand asupra rinichiului, reduc volumul de urina eliminata, dar maresc e­liminarea electrolitilor pentru a diminua actiunea nociva a presiunii osmo­tice asupra celulelor. Concomitent se reduc secretiile, cea a salivei deter­minand uscarea mucoasei bucale si faringiene, cu aparitia senzatiei de sete. Senzatia de sete apare la pierderi de 0,5 - 2% din totalul apei in organism, pe cand la mamiferele din desert adaptate, la 2 - 5% pierderi.

Concret, bilantul hidric se realizeaza prin aport si eliminare de apa din organism.

Aportul de apa se realizeaza prin ingestie ca apa de baut, apa de constitutie si de preparare a furajelor si apa metabolica (apa endogena), rezultata in urma metabolizarii principiilor nutritive (40 - 107 g/100 g substante metabolizate, dupa natura lor). Dintre sursele de aport, numai apa de baut este reglabila, ea completand necesarul organismului peste cantita­tea continuta de furaje si cea rezultata din metabolism.

Eliminarea apei din organism in conditii fiziologice se face prin urina, prin materii fecale, prin produse animale (lapte, oua), prin evaporare (pulmonara si cutanata). In cazuri patologice se elimina in cantitati ma­rite prin diarei, vomismente, afectiuni metabolice sau renale, hemoragii, etc. Intre aport si eliminare, functie de marimea acestora se stabilesc raporturi care conduc la:

Bilant hidric echilibrat, caracteristic animalelor sanatoase, care au la dispozitie apa la discretie, de buna calitate.

Bilant hidric negativ, urmare eliminarii apei din organism in can­titati care depasesc aportul. Apare la animalele care nu-si pot acoperi nevo­ile de consum, fie prin insuficienta apei, fie prin folosirea de instalatii de adapare care nu permit accesul facil la apa al tuturor animalelor. Apare de asemenea in ambiante calde, cand pierderile prin evaporare nu sunt compensate prin aport marit, ca si in cazul diareilor prin incapacitate de menti­nere a apei in organism, ca urmare a reducerii concentratiei electrolitilor. Bilantul hidric negativ se asociaza cu diferite grade de deshidratare, pentru ca la suprimarea totala a aportului sa apara moartea animalelor.

Bilantul hidric pozitiv, apare cand aportul intrece eliminarea din organism. Fiziologic, se intalneste in stari de gestatie, patologic afectiuni renale si cardiace, prin retentia apei din organism.

Consumul zilnic de apa al animalelor

Consumul biologic de apa de catre animale sub forma de apa de baut este foarte variabil, determinat de factori dependenti de animal si de factori dependenti de mediul ambiant.

Dintre factorii depen­denti de animal, importanta deosebita au: specia, categoria de varsta, masa corporala, directia de exploatare si nivelul productiv al ani­malelor.

Dintre factorii mediu­lui ambiant mai importanti sunt: structura si compozi­tia ratiilor, modul de fura­jare, sistemul de adapare, factorii meteorologiei si de microclimat, calitatile apei.

Estimarea consumului se face prin administrarea apei ad libitum, in conditii de mediu si de furajare contro­late si masurarea cantitatii consumate. Cantitatea de apa consumata se apreciaza prin inregistrare cu contoare (a­pometre), montate pe conduc­tele de alimentare a adapa­torilor, care deservesc un singur animal, o perioada lunga de timp.

Apreciat pe specii, consumul de apa variaza cu factorii citati, din care pondere majora au continutul in substanta uscata a ratiei, varsta, nivelul productiei si temperatura mediului.

Cantitatile absolute de apa consumata de animale sunt deosebit de variabile dupa specie si categorie. Sub forma de apa pentru consum biologic sunt cuprinse in normative

Tehnica adaparii animalelor

Adaparea animalelor cunoaste o varietate de tehnici, care pot fi clasificate dupa: disponibilitatea apei (in tainuri sau la discretie), numa­rul animalelor care consuma apa dintr-un dispozitiv de adapare (adapare in­dividuala sau colectiva), nivelul tehnic al adaparii (anuala sau mecaniza­ta).

Functie de aceste tehnici, animalele pot consuma apa in cantitati variabile, in momente diferite si cu calitati diferite ale apei consumate.

a) Frecventa adaparilor este determinata de categoria de animale, de dotarea tehnica a unitatilor zootehnice, de situatia in care se pot gasi animalele (transporturi, etc.).

Adaparea in tainuri se practica in unitatile care nu dispun de instalatii mecanice de adapare, pe pasunat in timpul transporturilor, al mun­cilor. Numarul tainurilor de apa/zi este de 3 - 4 la vaci de lapte si la ca­baline, 2 - 3 la boii de munca, 2 la ovine, pentru restul speciilor apa tre­buind oferita continuu.

Adaparea la discretie se realizeaza cand animalele dispun conti­nuu de apa oferita de instalatiile mecanizate. Este superioara deoarece ofe­ra apa cand animalele au senzatia de sete, conducand la o mai buna ingestie de furaje si eficienta a furajarii, crescand productiile.



b) Numarul de animale care consuma apa dintr-un dispozitiv de apa­ pare variaza larg, de unde rezulta:

Adaparea individuala, fie manuala, fie mecanizata, deserveste un singur animal. Adaparea manuala (la galeata) este practicata la tineretul bovin, in timpul transportului animalelor mari, in perioadele de izolare a animalelor, in unele gospodarii familiale. Este corespunzatoare igienic, cand fiecare animal dispune de galeata proprie (vitei), curata si dezinfec­tata, iar adaparea se face la timp. Cum aceste conditii se pot realiza difi­cil, iar operatiunea este neeconomica, se practica numai in situatiunile de mai sus, dar la efective restranse si temporar. Adaparea individuala meca­nizata se practica pentru animalele exploatate in boxe, custi, cu un singur animal. Este cea mai igienica.

Adaparea colectiva, se considera cand apa este consumata din ace­lasi dispozitiv de mai mult de un animal. Se poate practica fara riscuri nu­mai in efective indemne de boli transmisibile pe cale hidrica. Nemecanizat se poate face direct la sursa, dar cu toate masurile luate, sis­temul este contraindicat, deoarece permite poluarea sursei, iar animalele consuma de cele mai multe ori apa necorespunzatoare calitativ.

Adaparea in jgheaburi colective, amplasate langa sursele de apa (puturi, izvoare) sau in adaposturi, poate fi folosita pentru adaparea unei specii sau categorii sau pentru mai multe specii (pe pasuni, in ferme langa sursa de apa). Jgheaburile se construiesc din beton, din lemn scobit, din tabla zincata sau din scandura, fiind contraindicate anvelopele vechi de la tractoare. Trebuie sa aiba suprafata interioara neteda, dimensiuni corespunzatoare si posibilitate de golire pentru curatenie usoara. Lungimea jgheaburilor si numarul acestora se calculeaza dupa numarul de animale adapate concomi­tent, astfel incat sa se asigure un front de adapare/animal de 0,75, m pentru animale mari, 0,35 m pentru tineret bovin si ovine. Se preteaza pentru ada­parea animalelor pe pasune. In ferme, chiar daca apa corespunde calitativ, nu este recomandata deoarece cand jgheaburile sunt amplasate in exterior, apa sufera modificari calitative (iarna scade temperatura, sufera poluare biologica, favorizand difuzarea bolilor infecto-contagioase in efectiv), a­nimalele sunt expuse iarna unui intens stress de frig, consuma mai putina apa, noroiul nu poate fi evitat si nici accidentele prin alunecare (luxatii, fracturi). Jgheaburile amplasate in adaposturi, contribuie la cresterea umidiitatii aerului prin apa varsata, iar apa se polueaza cu germeni din aer. Economic, este o operatiune costisitoare consumand din timpul de munca pen­tru dezlegarea animalelor, conducerea la adapat, legarea in adapost.

c) Nivelul tehnic al adaparii a evoluat mult in ultimul timp.

Adaparea manuala este astazi depasita, fiind practicata in marile unitati zootehnice numai in situatii deosebite.

Adaparea mecanizata ofera apa animalelor fara interventia directa a omului, apa nu mai sufera modificarile din adaparea manuala, animalele o consuma cand au nevoie (ziua si noaptea), nu sunt supuse restrictiilor din adaparea manuala, conducand la cresterea productiilor.

Adaparea mecanizata este astazi practicata in toate fermele zooteh­nice modernizate in complexele zootehnice, in care pe langa mecanizarea captarii, tratarii si transportului apei, s-a mecanizat si distributia, in­cat animalele primesc apa la discretie prin autoservire.

Instalatiile pentru adaparea animalelor

Pentru adaparea mecanizata a animalelor, adaposturile sunt echipate cu instalatii de complexitati diferite dupa specia si categoria carora le sunt destinate. In principiu, instalatiile se compun din rezervoare pentru regularizarea debitului si presiunii hidrostatice, rezervoare pentru stabi­lirea nivelului apei in instalatie, conducte de distributie si dispozitive de adapare - adapatori automate.

In raport cu animalele si cu calitatea apei oferite spre consum sunt importante adapatorile, care au constructie speciala dupa specia si ca­tegoria carora le sunt destinate, urmarind accesul usor la apa, evitarea po­luarii apei in adapatori si evitarea pierderilor de apa, care pe langa con­sumuri marite pe unitate, viciaza microclimatul si calitatile suprafetei de cazare. Adapatorile se racordeaza la reteaua de distributie a apei, putand fi individuale sau colective, accesul apei fiind realizat prin supape sau prin nivel constant.

Adapatorile frebuie sa asigure in permanenta apa proaspata in can­titatile necesare, de aceea accesul apei este corelat cu capacitatea de in­gestie a animalelor, fluxul apei sa fie reglabil, indiferent de presiunea hidrostatica din conducta, mecanismul de admisie a apei sa fie simplu si cu fiabilitate mare, inaltimea de amplasare sa fie adaptata unui consum fara dificultati si reglabila la categoriile in crestere, sa se poata curata si dezinfecta cu usurinta.

a) Adapatorile pentru bovine si cabaline prezinta o cupa de adapare, accesul apei facandu-se prin supapa sau prin nivel constant.

Adapatoarea cu cupa si supapa, are cupa de adapare din fonta, accesul apei facandu-se prin supapa deschisa de clapeta pe care apasa animalul cu botul. Se foloseste in adaposturi amplasata in fata ieslei, pen­tru 1 - 2 animale legate, in boxe pentru un lot de animale (tineret), sau pe pasune, in care caz, 12 adapatori sunt montate pe un cadru din teava situat in jurul unei autocisterne, cu care este transportata apa. Desi ofera apa mai buna prin stationarea unei cantitati reduse de apa in cupa, mecanismul de ad­misie se defecteaza usor, fiind tot mai putin folosita.

Adapatorile cu nivel constant, pot fi sub forma de cupa alungita cu doua locuri de adapare, intre care se gaseste dispozitivul de stabilire a nivelului apei, cu cupe avand nivel constant colectiv, alimen­tate dintr-un rezervor cu dispozitiv de nivel pentru un rand de adapatori sau jgheaburi cu nivel constant. Nivelul apei se stabileste cu ajutorul unui flotor (plutitor), care inchide sau deschide supapa de acces a apei dupa po­zitia nivelului stabilit al apei in adapatori. Desi sunt foarte simple si fiabile, calitatea apei oferite este inferioara celei din adapatorile cu clapeta, deoarece apa stagneaza permanent in cupe sau jgheaburi, suferind poluare, ca si posibilitatea transmiterii prin conducta de alimentare a ger­menilor patogeni la intregul rand de adapatori, dezavantaj prezent si la alte specii, prin adapatori de acest tip.

b) Adapatorile pentru ovine si caprine sunt principal asemanatoare cu cele pentru bovine, folosindu-se adapatori cu supapa si cupa din material plastic, adapatori cu nivel constant cu jgheab de adapare liniar sau cir­cular, ca si autocisterne cu 25 adapatori cu cupa si supapa, pentru adapa­rea pe pasune.

c) Adapatorile pentru porcine sunt de variate tipuri constructive dupa categorie.

Adapatoarea cu cupa si supapa are cupa de adapare inferioara, mai sus aflandu-se supapa, deschisa printr-un oblon batant impins de capul ani­malului. Cupa poate fi deschisa sau inchisa, prin revenirea o­blonului in pozitie verticala. Sunt folosite ca adapatori individuale in bo­xele pentru scroafe si vieri sau colective la tineret si porcine in boxe,cu mai multe animale. Prezinta dezavantajul uzurii precoce, ca si neconcordan­ta dintre ritmul de baut si debitul de alimentare, care conduce la pierderi de apa, cum se intampla si in ambiante calde, cand animalele apasa oblonul fara a consuma apa, care curge pe pardoseala.

Adapatoarea cu nivel constant principal asemanatoare cu cea pen­tru alte specii, poate fi cu cupe de adapare din fonta, incastrate in betonul pardoselii din boxele pentru purcei in maternitate, cu doua locuri de adapare pentru tineret si adulti in grup, sau jgheaburi de adapare cu nivel constant.

Pentru ca ofera o mare suprafata de apa stagnanta, care se polueaza usor, sunt tot mai mult inlocuite cu alte tipuri de adapatori.

Adapatoarea tip suzeta nu dispune de cupe de adapare, accesul apei facandu-se direct in cavitatea bucala. Poate functiona pe principiul nivelului constant sau cu supapa. Se folosesc 2 variante:

Varianta cu nivel constant si pipa este for­mata dintr-o suzeta (o teava incurbata la 30°), montata in pozitie inclinata pe conducta de ali­mentare orizontala. Nivelul apei este stabilit prin flotor, amplasat la capatul conductei, astfel incat apa sa atinga nivelul curburii suzetei, fara a curge liber, dar sa fie usor aspirata de catre animale. Se preteaza pen­tru toate categoriile de porcine, este ieftina si deosebit de fiabila. Creeaza dificultati in realizarea orizontalitatii conductei de alimen­tare, din care cauza din unele suzete apa poate curge liber, din altele este aspirata cu difi­cultate.

Varianta tip suzeta cu stut esfe superioa­ra, deoarece inlatura deficientele precedente. Stutul este prevazut cu supapa integrata sau cu clapeta exterioara, la ambele tipuri accesul apei facandu-se in urma apasarii cu maxilarele animalelor. Purceii nou nascuti des­copera apa in medie in 24 ore cand adapatorile sunt deschise (bol sau cupa); dar numai gupa 72 ore in cazul adapatorilor suzeta sau pipa.

d) Adapatorile pentru pasari in variate tipuri constructive sunt adaptate categoriilor de pasari si tehnologiei de crestere folosite.

Adapatoarea vacuumatica cu sifon folosita pentru pui in primele doua saptamani de viata, este formata dintr-un recipient in care se pune apa, rasturnat cu deschiderea in jos intr-o tava cu diametrul mai mare, realizand un jgheab circular. Apa din jgheab se completeaza din recipi­ent pe masura consumului.

Adapatoarea cu nivel constant si jgheab cir­cular, mult folosita, se compune dintr-un recipient tronconic, din material plastic viu colorat (rosu), pentru a atrage pasarile si un jgheab circular la baza. Alimentarea se face printr-un furtun, iar nivelul apei din jgheab se stabileste prin greuta­tea proprie a adapatorii, care actioneaza supapa de acces a apei. Are avantajul ca nu pune pasarile fata in fata, evitand antagonismele, cantitatea de apa din jgheab este mica, iar curatenia se face cu usurinta. Inaltimea este reglabila prin sfoara de sustinere.

Adapatorile cu supapa se prezinta in numeroase variante.

Varianta cu picatura formata dintr-o piesa mon­tata pe conducta de alimentare cu apa in care se ga­seste supapa prelungita cu o tija metalica, care in­chide accesul apei prin greutate proprie, lasand o picatura suspendata. Dupa culegerea picaturii cu cio­cul, apare o alta picatura. Este folosita in baterii, dar si in cresterea pe pardoseala, furnizand permanent apa proaspata. Deoarece prin uzura supapei se pierde apa prin scurgere care mareste cantitatea de dejectii si umezeste asternutul, s-au imaginat adapa­tori cu picatura avand cupe (godeuri) care retin scurgerile. Cupa poate fi situata in jurul supapei sau suspendata sub supapa.

Varianta cu cupa si supapa este ase­manatoare adapatorii respective de la bovine. Cupa si clapeta sunt confectionate din material plastic. Acce­sul apei se face prin apasarea clapetei usoare cu ciocul pasarilor.

e) Adapatorile pentru iepuri si animale de blana

Sunt principial asemanatoare cu cele folosite la alte specii. In cresterea gospodareasca a iepurilor se folosesc adapatori semiautomate, formate dintr-o sticla in care se pune apa, rasturnata intr-un vas din tabla galvanizata la o disfanta a deschiderii sticlei de 2 cm, realizand un strat corespunzator de apa.

In unitatile mari de iepuri si animale de blana se folosesc adapa­tori automate cu nivel constant, cu cupe de adapare in fiecare cusca, iar in cresterea intensiva a iepurilor, adapatoarea cu picatura, asemanatoare cu cea de la pasari.

Adaparea animalelor pe pasune si in tabere de vara, nu trebuie sa difere de cea din ferme. Amenajarile si insfalatiile folosite pentru adapare au fost descrise. Pe langa respectarea numarului de tainuri, functie de spe­cie si de starea vremii se are in vedere distanta pe care animalele trebuie sa o parcurga pana la apa. In cazul pasunilor intinse este necesar a se ame­naja mai multe locuri de adapare, pentru ca distanta parcursa de animale - ­raza de adapare, sa nu depaseasca 3 - 3,5 km pentru bovinele adulte; 2 - 2,5 km pentru tineretul bovin; 2,5 - 3 km pentru ovine si caprine. Cand pasunea este pe dealuri sau munte, distantele se reduc cu 25 - 40%. Pentru a evita deplasarile, care se fac cu consum de energie in dauna productiilor, acolo unde terenul permite, cel mai bun mijloc de adapare sunt autocisternele echi­pate cu adapatori automate, amplasate aproape de animale, pentru adapare la discretie.

Consecintele adapatului neigienic

Animalele sunt adapate igienic cand isi acopera integral nevoile biologice, iar apa consumata nu dauneaza organismului lor. Orice abatere de la aceste cerinte, are consecinte asupra nivelului productiilor si starii de sanatafe. Deficientele fata de cerintele unei adapari igienice pot fi de or­din cantitativ si calitativ.

a) Deficiente de ordin cantitativ rezulta cand animalele sunt pri­vate total sau partial de apa, ca si in cazul consumului peste nevoile fiziologice.­

Privarea totala de apa, are consecinte de cea mai mare gravitate, mai importante decat privarea de furaje. Se produce in mod accidental sau experimental, conducand la tulburari grave sau la moartea animalelor dupa o durata variabila de timp. Durata supravietuirii este influentata de continu­tul in apa al furajelor si de temperatura mediului, fiind in medie de 10 zi­le la cabaline, 10 - 14 zile la bovine, 7 zile la ovine, 10 - 15 zile la ie­puri, 6 - 10 zile la pasari, moartea survenind cand animalele pierd 20 - 30% din masa corporala.

In mod accidental, privarea totala de apa se poate produce in peri­oade de seceta prelungita, izolarea animalelor pe pasuni fara surse de apa, in timpul transporturilor de lunga durata (pe apa), extrem de rar in adapos­turi la pasari in baterii, in urma defecarii adapatorilor.

Consumul insuficient de apa, sub necesarul biologic zilnic este frecvent intalnit, determinat de cauze multiple: insuficienta sursei de ali­mentare a unitatii, front de adapare redus la adapatorile colective, ampla­sarea nejudicioasa a adapatorilor, adapare restrictiva in putine tainuri pe zi, defectiuni ale adapatorilor, apa cu abateri de la standardul de calitate, care determina consum redus (miros si gust modificat, apa tulbure, apa prea rece sau prea calda), precum si in conditii experimentale. In toate cazurile scad productiile proportional cu deficitul de aport, iar la deficit mare si prelungit, apar tulburari organice adesea manifestate clinic.

Consumul excesiv de apa, nu se intalneste la animalele in echili­bru fiziologic, care au apa la discretie. Se poate observa dupa privarea de apa a animalelor, la animale febrile si la temperaturi ridicate ale mediu­lui. Ingestie rapida a unei mari cantitati de apa, poate determina o schim­bare dramatica a indicilor sangvini modificati prin dieta de apa, dar mani­festarile clinice pot lipsi sau se reduc la salivatie, agitatie, contractii musculare, balonare, care se amendeaza in timp scurt, fara urmari asupra sa­natatii. Cand animalele insetate consuma cantitati mari, care depasesc 10% din masa corporala, pot prezenta semne de intoxicatie hidrica, sau hemoglo­binurie paroxistica, cum s-a reprodus la manzati prin administrarea unei cantitati de apa reprezentand 11% din masa corporala.

b) Deficiente de ordin calitativ

Deficientele de ordin calitativ sunt consecinta consumului de apa cu insusiri care nu se incadreaza in prevederile standardului apei potabile, fie datorit calitatii deficitare a apei din sursele folosite, fie prin de­precierea calitatii in instalatiile de alimentare si de adapare. In toate cazurile, folosirea la adapat a apelor cu deficiente calitative: organolep­tice, fizice, chimice, bacteriologice si biologice, duce la scaderea productiilor si la posibilitatea aparitiei imbolnavirilor la animale.

Consumul de apa cu insusiri organoleptice modificate

Desi nu atat de exigente ca oamenii, animalele sesizeaza apele care prezinta mirosuri si gusturi particulare. In ansamblu, apele care prezinta mirosuri si gusturi particulare sunt refuzate de catre cabaline, consumate cu dificultate si in cantitati mai reduse de catre bovine, ovine, caprine, dar in general sunt mai bine consumate de catre carnasiere si pasari.

Consumul de apa cu insusiri fizice modificate

Apa prezentand diferite culori este in general consumata de animale daca nuantele nu sunt intense, date de concentratii ridicate ale substante­lor colorate.

Apa tulbure, este refuzata de cabaline si bovine, cand turbidita­tea este accentuata si este consumata in cantitate redusa la turbiditate slaba; porcinele o consuma in cantitati reduse, iar ovinele si pasarile o consuma fara rezerve, chiar la grad mare de turbiditate. Animalele adapate direct la sursele de suprafata cu ape tulburi consuma apa in cantitati redu­se, cu scaderea productiilor. Bovinele care consuma timp indelungat apa din asemenea surse prezinta enterite rebele, sabloze, productii scazute.

Apa cu temperatura scazuta, este consumata in cantitati mai reduse, cu consecintele descrise asupra productiei si sanatatii animalelor. Mecanis­mul acestor consecinte rezida in consumul de energie calorica pentru aduce­rea apei la temperatura corpului si prin reducerea rezistentei locale a or­ganelor de pasaj (cavitatea bucala, faringe, esofag, sfomac, prestomace), cu aparitia de faringite, laringite, gastrite, bronchopneumonii.

Cabalinele acuza consumul de apa rece, care se face in cantitati reduse, poate produce inflamatii locale, avort la femele si favorizeaza a­paritia gurmei. Efectele sunt mai intense la animalele obosite, transpirate sau febrile.

Bovinele consuma apa rece de asemenea in cantitati mai mici si isi reduc productiile. Cercetari mai recente indica totusi posibilitatea utilizarii apei reci sau chiar a zapezii, cu corectarea temperaturii coborate prin cresterea consumului de furaje.

La ovine comportamentul este similar.

Preferinta porcilor fata de ape cu temperaturi diferite tine de temperatura mediului.

Apa cu temperatura ridicata, are gust fad, nu satisface senzatia de sete, fiind consumata in cantitati reduse in ambiante reci, dar in ambiante calde animalele sunt obligate la consumuri mari.

La tineretul animal, apa avand temperatura de 200C, chiar mai ridi­cata, este indicata in timpul iernii, iar la femele dupa parturitie si la a­nimalele in convalescenta in tot timpul anului.

Consumul de apa cu insusiri chimice modificate

Consumul de apa cu insusiri chimice modificate conduce la consecinte extrem de variate, dependente de concentratia substantelor in apa si de toxicitatea lor.

Substantele cu actiune toxica specifica (As, Cr, Cu, F, Pb, Hg, cia­nuri, pesticide) au cele mai intense influente chiar la concentratii care nu modifica insusirile organoleptice si fizice ale apei incat este consumata in cantitati normale de catre animale.

Substantele cu toxicitate redusa sau lipsite de toxicitate in concentratiile intalnite obisnuit in apa, actioneaza prin modificarea insusirilor organoleptice si fizice, cu consecintele descrise.

Mineralizarea totala ridicata, exprimata prin reziduu fix in can­titate mare, determina cresterea duritatii apei, care este consumata in can­titati mai mici din cauza gustului neplacut, uneori prezentand si aspect tulbure. Consecintele asupra animalelor sunt dependente atat de nivelul mi­neralizarii, cat mai ales de substantele care o determina.

Consumul de apa cu insusiri bacteriologice si biologice modificate

Importanta apei pentru transmiterea bolilo la animale variaza mult dupa agentul patogen: rol deosebit de mare in bolile parazitare, important pentru bolile bacteriene, cert, dar greu de confirmat in bolile virale si practic pentru bolile toxice.

Apa cu insusiri bacteriologice neconforme standardului prin numarul mare de bacterii si virusuri, devine sursa de infectii hidrice. Contaminarea prin apa este posibila pentru oricare specie microbiana, cu rol mai important pentru leptospire, germeni hidro-telurici, apoi pentru speciile strict parazite.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2658
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site