Metoda paleomagnetica

Metoda paleomagnetica

Principial metoda este similara cu cea a arheomagnetismului termoremanent. Ea se bazeaza pe proprietatea anumitor roci vulcanice sau sedimentare de a se comporta ca busole fosile, adica de a fixa in structura lor directia si sensul campului magnetic terestru al momentului formarii lor. In trecutul geologic s-au produs numeroase schimbari ale sensului campului magnetic precum si ale directiei acestuia. In functie de aceste schimbari ale pozitiei polilor magnetici, s-au pus in evidenta perioade normale (identice cu actualul) si perioade de invers (cand polul nord magnetic devenea polul sud etc.).

Metoda a fost descoperita si perfectionata de C. Brunhes, care in 1905 sesiza faptul ca o serie de argile din diferite regiuni ale Frantei (Cantal, Pontfarein), posedau un magnetism remanent care parea sa fie invers sensului campului magnetic terestru actual. Un numar redus de minerale ce constituie rocile poseda calitatea de a "inregistra" magnetismul remanent si de a conserva o "memorie" a istoriei magnetice a momentului depunerii lor sau inglobarii intr-o roca vulcanica printr-o orientare specifica in functie de campul magnetic al timpului respectiv. Acestea sunt Hematitul, magnetitul, goethitul si pyrrhotitul.

Exista zone in care depunerile geologice pastreaza succesiuni de polaritati normale si inverse: zona inversa Gilbert (mai mult de 5 milioane de ani pana la cca. 3,3 mil. Ani), zona normala Gauss (intre 3,3 mil. Ani si 2,5 mil ani), zona inversa Matuyama (intre 2,5 mil. Ani si 730.000 ani) si zona normala Brunhes (intre 730.000 si actual). Evenimentele apar ca date normale in cadrul zonelor de polaritate, ele putand cuprinde uneori etape scurte de cca. 20.000-30.000 de ani. In zona de polaritate Gilbert se cunosc evenimentele Nunivak, Cochti etc.; in zona Gauss s-au relevat evenimentele Mammoth si Kaena; in zona de polaritate Matuyama sunt mentionate evenimentele Reunion I si II, Oldvay si Jaramillo iar in zona Brunhes evenimentele Levantin, Jamaica, Blake, Mungo si Laschamp. In stratigrafia Cuaternarului si in evolutia omului, foarte des invocat apare evenimentul sau episodul Olduvai, dintre 1,8 si 1,6 mil ani.

Paleomagnetismul este o metoda de datare directa. Nu este posibil a se didtinge, nimai pe baza paleomagnetismului, un esantion pozitiv sau normal din perioada Brunhes de un altul din zona de polaritate Gauss. Prin urmare, este necesara coroborarea metodei paleomegnetismului cu altele: potasiu-argon sau urmele de fisiune. Unitatile magnetostratigrafice care sunt zone si subzone (evenimente) de polaritate pot fi transpuse intr-o schema cronostratigrafica in cronozone si subcronozone (sau subcronoevenimente).

Daca la inceputurile aplicatiilor prin metoda paleomagnetismului se determina doar varsta rocilor vulcanice, eruptive, la ora actuala acest lucru este posibil si in cazul rocilor sedimentare (argile sedimentare din mediile lacustre, loess-ul etc.) Aplicatii ale metodei paleomagnetice s-au realizat asupra sedimentului de la Vrica, unde limita Pliocen-Pleistocen a fost situata cu cca. 3 m deasupra unui subcron de polaritate normala atribuit evenimentului Oldvay, datat la cca. 1,65 mil ani. Limita Brunhes-Matuyama, datata la 0,73 mil ani, este considerata ca marcheaza limita dintre Pleistocenul inferior si cel mediu. In concluzie, chiar daca metoda paleomagnetica nu permite datari directe, ofera largi sanse pentru analogii cronologice dintre secventele sedimentare Cuaternare.