Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


ARMATA DACICA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



ARMATA DACICA

         Armata a fost unul din domeniile in care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o forta armata care trebuia luata in calcul de toti vecini inclusiv de Imperiul Roman, asa cum recunoaste Lucanus in Pharsalia: 'Feriti-ne, zei ceresti, ca printr-un dezastru care i-ar pune in miscare pe daci si pe geti, Roma sa cada, iar eu sa mai raman teafar'.
         Principalul avantaj al soldatilor geto-daci era credinta care-i facea sa lupte fara frica de moarte, ei murind cu zambetul si numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea militara nu putea exista doar prin credinta, dacii aveau tactici de lupta care destabilizau echilibrul luptei si reuseau sa imparta fortele armatei adverse astfel incat sa-i poata face fata, armele nu erau deosebite dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armata romana, numarul soldatilor nu putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane, dar destul de mare sa formeze un centru de putere armata in lumea antica.
         Politica regilor daci impunea in general o atitudine defensiva, dar sunt numeroase exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice in teritorii straine cu scopul de a slabi puncte de frontiera in principiu cu Imperiul Roman. In lupta procedeul tactic de baza este ordinea de bataie in unghi ascutit, pentru a strapunge mai usor liniile inamice, precum si atacul dintr-o pozitie care expune flancurile armatei adverse. In luptele defensive, dacii preferau lupta de gherila care obosea armata adversa pana la batalia decisiva, in plus obiceiul pastrat pana tarziu in Tarile Romane de a parjoli lanurile din fata dusmanului si a otravi fantanile, pentru a reduce resursele alimentare ale inamicului. De asemenea se foloseau tactici de intimidare a dusmanului (scrisori de amenintare) precum si de inducere in eroare (se spune ca Decebal a taiat la liziera unei paduri arborii de statul unui om si imbracandu-i in haine 'a creat' o armata numeroasa). Nici de tentativele de asasinat nu sunt straini regii daci. In ultima instanta cetatile, refugiile supreme, erau astfel construite incat 'getii erau invulnerabili' (Sidonius Appolinaris).
         Armamentul care predomina in armata dacica era:




STINDARD DACIC

o fiinta cu cap de lup (realizat din metal) si corp de balaur (realizat din solzi metalici sau franjuri tricolore) care era astfel construit incat in bataia vantului sau in goana cailor producea un suierat care afecta psihologic soldatii inamici si imbarbata ostenii care luptau sub el. In plus acest suierat si efectul de miscare care il producea, induceau o stare de nervozitate cailor cavaleriei adverse.

FALX

sabie curba de dimensiuni mari care au determinat comandantii armatei romane sa schimbe coifurile soldatilor. Aceasta sabie printr-o lovitura data in plin trecea prin coif si ranea mortal soldatul. Pentru a contracara acest efect, romanii au fabricat casti cu doua benzi metalice rigide, dispuse in cruce cu intersectia in varful coifului, locul unde era aplicata de obicei lovitura. Numai s-a putut diminua efectul devastator al acestor arme.

SICA

sabia scurta caracteristica dacilor. Aceasta arma de dimensiuni cuprinse intre marimea unui pumnal si a unei sabii mici, incovoiata ascutita pe exterior, se pare ca era foarte eficienta in lupta.

SABIE DE TIP CELTIC

sabia dreapta de marime medie cu garda dreptunghiulara se afla cu preponderenta in dotarea nobilimii.

TOPORUL

arma eficienta, folosita putin insa din cauza gabaritului mare

MACIUCA

ca si in cazul toporului maciuca era folosita in incaierarile accidentale, si nu pe campurile de lupta, ramanand insa arme foarte eficiente.

COASA

uneori soldatii care nu faceau parte din armata permanenta, agricultori fiind, schimbau pozitia lamei coasei astfel incat aceasta facea un unghi de 180 de grade cu coada. Aceasta arma nu avea forta mare de lovire ca si falxul, dar fiind foarte ascutita intrau adanc in corp si retezau usor membre, coasa era foarte periculoasa deoarece nu omora dar producea grave rani care scotea definitiv adversarul din lupta. Acest rol al coasei s-a pastrat pana in evul mediu la taranii romani.

LANCEA

arma aflata in dotarea cavaleriei, folosita in bataliile statice deoarece era greu de folosit dar in aceste cazuri era foarte eficienta. Ea era alcatuita din varf si coada. Varful era lucrat dintr-o singura bucata de fier si sunt de doua feluri: cu corpul in forma de frunza de salcie strabatut de o nervura mediana dubla sau cu lama ingusta si plata, fara nervura.

SULITA

similara cu lancea ca si constructie, era insa de dimensiuni mai mici pentru a fi folosita de pedestrime, ca arma de aruncat cu mana sau cu balista.

ARCUL

arma care a ajuns in armata dacica la performante deosebite, fiind manuita cu multa maiestrie de arcasi. Tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l incovoia) erau foarte dezvoltate, sagetile avea trei tipuri de varfuri: majoritatea cu trei muchii, altele conice si cu doua muchii. Uneori inmuiate in otrava erau pastrate in tolba frumos ornamentata. Arcul cu o bataie in jurul a o suta de metri era folosit ca arma ofensiva atat in atacuri statice de catre pedest rime cat si in atacuri rapide de catre cavalerie, calaretii daci tragand foarte bine din goana calului.

PRASTIA

arma banuita ca foarte mult folosita in armata dacica dar neatesta, era alcatuita din saculetul pentru incarcatura si doua sfori din care una se lega de aratator iar cealalta se tinea intre degete eliberandu-se la momentul oportun pentru a elibera piatra. Aceasta arma de distanta avea avantajul munitiei care se afla din belsug.

SCUTUL

arma defensiva a dacilor era in marea majoritate a cazurilor de marime medie, de forma ovala, realizat din lemn si acoperit cu piele tare, rareori cu metal. S-au descoperit scuturi placate cu aur si frumos ornamentate, cel mai probabil, scuturi de parada. In partea centrala cu rezistenta minima era aplicata o semisfera de metal numita 'umbo'. Scuturile erau ornamentate cu diferite modele.

COIFUL

purtat mai mult de nobilime, era realizat din metal cu forma cilindrica pentru ricosarea sagetilor, si cel mai adesea cu ochi incrustati in dreptul fruntii si gauri pentru urechi, uneori cu protuberante pe partea superioara.

CAMASA DE ZALE

asemanatoare cu modelul sarmatic, era purtata mai mult de cavalerie si mai putin de pedestrime.

Arme

         Numarul armatei cu excpetia perioadei in care a domnit Burebista a fost in jurul cifrei de 50.000 de soldati. Inainte de Burebista stim de la Arrian ca imediat dupa sosirea lui Alexandru Macedon la Dunare, pe malul nordic al fluviului si-a facut aparitia in scurt timp o armata (probabil cea permanenta a tribului care domina in acele regiuni) alcatuita din circa 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. In aceasta perioada cand nu exista o uniune de triburi, o armata e 15.000 de soldati a unui singur trib, era un lucru de remarcat. Odata cu faurirea marelui regat, Burebista putea sa ridice in caz de razboi o armata de 200.000 de soldati asa cum ne spune Strabon. Pe vremea lui Decebal numarul soldatilor din armata a scazut la 100.000 si in primul razboi din 101-102 en, o armata romana de 150.000 de soldati, specializata in cuceriri nu a reusit sa infranga armata dacica. In al doilea razboi cu forte sporite, chiar ajunsa la Sarmizegetusa, capitala Daciei nu a reusit sa f ie invinsa decat prin tradare, fiind lasata fara conductele de alimentare cu apa.

         Dacii traind la granita cu cel mai mare Imperiu al antichitatii, intr-un spatiu geografic aflat la intersectia traseelor triburilor migratoare, si dupa un mod de viata mereu in contact cu animalele salbatice ii indreptateau pe Dio Chrysostomul sa spuna 'acolo la ei [geti] puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati' si pe Lucian 'de cate ori am privit tara getilor, i-am vazut razboindu-se'.

SOCIETATEA DACICA

         Cine au fost dacii? Parte a vastei populatii indoeuropene, mai tarziu tracii care au ramas in spatiul carpato-danubiano-pontic si-au luat numele de daci ori de la presupusul dar neatestatul cuvant 'daca' (pumnalul dacic) ori dintr-un cuvant asemanator cu frigianul 'doas' (lup), in antichitate obisnuindu-se ca triburile sa-si ia numele armei specifice sau al animalului totemic (stindardul dacic fiind capul de lup cu trup de blaur). Parerile sunt impartite. Cert este ca desi erau un popor unitar lingvistic si din punct de vedere al obiceiurilor, asa cum ne transmit autorii antici, triburile din Campia Munteniei isi spuneau 'geti' iar cei din interiorul arcului carpatic isi spuneau 'daci'. Teoria care se vehiculeaza in cercurile de istorici, spune ca denumirile celor doua grupari de triburi au ramas de la cele mai puternice triburi din fiecare zona mai sus mentionate.
         Geto-dacii dupa cum se poate urmari din izvoarele antice, erau asemanati cu popoarele nordice. Ei erau tipul clasic arian-blond: parul blond-roscat, 'pielea rece si umeda si din aceasta pricina moale, alba si fara par' (Galenus), ochii albastri-verzi. Barbatii (toti care apar in basoreliefuri, picturi sau statui) aveau parul pana aproape de umeri cu breton, barba deseori frumos aranjata cu foarfecele, inalti si puternici. Femeile dace daca nu sunt prezentate intr-o forma idealizata pe monumente, erau foarte frumoase, inalte, zvelte, cu fete expresive, cu parul pieptanat pe frunte, prins in coc si carare pe mijloc.
         Imbracamintea ca si infatisarea, era aceeasi la marea majoritate a populatiei, indiferent de clasa sociala sau regiunea teritoriala. Barbatii aveau itari de camasa pana la genunchi, crapata pe margini in dreptul coapselor, prinse la mijloc cel mai adesea cu un brau subtire, rareori cu brau lat de piele sau stofa groasa. Itarii erau de doua tipuri: cei largi din material mai subtire strinsi in jurul gleznelor, si cei stransi pe picior din lana mai groasa. Multi daci mai ales nobili purtau o manta prinsa cu o fibula pe umar,avand pentru vreme rea o gluga. Arar purtau o haina cu maneci si creturi. Iarna sumanele nu prea lungi, de lana mitoasa de oaie, cum poarta ciobanii din ziua de azi, ii aparau de frig. Incaltarile erau alcatuite exclusiv din opinci majoritatea din piele, putine din pasla, iarna cu cioareci grosi de lana. Pentru inaintarea usoara pe gheata, li se adaugau 'ghearele de pisica' iar la calareti pinteni de fier. Dar vara, mai ales la campie cei mai multi daci se poate sa fi umblat desculti. Exclusiv pentru nobili erau caciulitele care le indica rangul, cele pentru vara erau facute din panza de in iar cele pentru iarna din lana, uneori din blana de oaie intoarsa cu parul in interior. Femeile, aveau purtau o camasa incretita la gat, cu maneci scurte, si o fusta, uneori o catrinta. Unele femei purtau si basma.
         Statul dac nu corespundea tiparului vremii. In acea vreme era in vigoare oranduirea sclavagista. Dacii nu erau organizati in acest mod dar nici nu ramasesera la oranduirea gentilica fiind mult mai dezvoltati, ei fiind organizati dupa acelasi model ca si cel cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea 'mod de productie asiatic'. Formatiunea sociala existenta in Dacia nu este comuna primitiva deoarece legaturile dintre membrii obstii nu se bazeaza pe legaturi de rudenie ci nemijlocit pe cerintele economice de vecinatate. Nu erau organizati dupa modelul statului sclavagist desi se cunosc cazuri de sclavagism dar nu acestea nu formeaza un fenomen social. Un exemplu celebru este sclavul lui Decebal, Bicilis, care a tradat conducerea daca, dezvaluind romanilor locul unde isi ascunsese regalitatea bogatiile si care au restaurat situatia financiara precara a Imperiului Roman. Nu se poate vorbi de feudalism deoarece in Dacia forma de proprietate este obstea sateasca care nu exclude insa forma de proprietate privata, pamanturile in speta (dacii fiind un popor agricultor) nu erau propritatea exclusiva a regelui sau a nobililor. In regimul de stat dacic intalnim impozitele (in natura), muncile obstesti (in oaste, la constructia cetatilor sau pentru asigurarea continuitatii productiei) si razboaiele (jafurile externe cu exclusivul scop de a destabiliza puterea romana la sudul Dunarii sau cuceriri in teritoriile locuite de daci dar sub stapanirea altor popoare pentru intarirea puterii interne).



Comat    Taraboste

         Formatiunea sociala dacica nu constituie o treapta intermediara intre comuna primitiva si sclavagism ori feudalism. Ea este o formatiune de sine statatoare ce se caracterizeaza prin existenta claselor sociale, a contradictiilor dintre ele.
         Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preotimea si oamenii de rand. Nobilimea clasa care se afla la conducere este cunoscuta sub denumirea de tarabostesi (cuvant dacic) iar mai tarziu sub denumirea pilleati (cei care purtau pilleum la autorii latini) si recunoscuta dupa celebrul pilleum. Societatea dacica era organizata pe clanuri, familia avand continuitate in cele mai diverse domenii, inclusiv in succesiunea la conducere. Aceasta succesiune insa la daci ra una de tip agnatic, adica tatalui nu ii urma pe tron fiul ci fratele sau sau un nepot de unchi (de exemplu la conducerea Daciei sau succedat Scorilo, Duras (fratele lui Scorilo) si Decebal (fiul lui Scorilo) in ipoteza necuceririi de catre romani a Daciei la conducerea tarii nu ar fi urmat fiul lui Decebal ci fratele acestuia, Diegis. Preotii erau o clasa aparte. Si din aceasta clasa erau oameni instariti care se aflau in functii de conducere, unii ocupand chiar postul de vicerege (de exemplu Deceneu pe vremea lui Burebista si Vezina pe vremea lui Decebal). Dar existau si preoti care nu aveau proprietati (cum sunt medicii care umblau prin strainatate sau ascetii). Oricare ar fi fost averea lor, acesti oameni erau mai mult decat respectati ajungeau sa fie venerati (asa cu s-a intmplat cu insusi Zamolxe sau la o scara mai mica preotul Deceneu). A treia clasa sociala, oamenii de rand cunoscuti sub denumirea de comati (pletosi in latina) deoarece acestia nu purtau caciulita pe cap astfel vazandu-li-se parul b ogat.
         Izvoarele istorice sunt in numar mic, destule pentru a face un tablou destul de complet al vietii in Dacia, destul de putine pentru a lasa loc la multe intrebari fara raspuns, dar pentru a caracteriza poporul dac este de ajuns citatul lui Herodot, dacii sunt 'cei mai viteji si mai drepti dintre traci'.

RELIGIA DACICA

       Daca pentru studiul arhitecturii arheologia a descoperit numeroase cetati si alte tipuri de locuinte, daca pentru studiul societatii exista arheologia si izvoarele vechi, daca pentru studiul evenimentelor istorice exista nenumarate izvoare istorice, pentru studiul religiei desi exista numeroase izvoare scrise, acestea suprind foarte putin din acest vast domeniu in plus foarte putini autori au fost in contact direct cu civilizatia geto-daca si inca mai putini au reus it sa inteleaga credintele stramosilor nostri. Cu toate acestea se poate face un tablou al religiei geto-dacilor. Cele mai importante aspecte ale acestui domeniu sunt zeitatile. Cele care se cunosc pana acum si cele mai importante sunt:

BENDIS

Zeita din mitotlogia dacica adorata de stramosii nostri ca zeita a Lunii, a padurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeita magiciana. Unele reprezentari plastica (precum bustul de bronz de la Piatra Rosie) o arata cu sani proeminenti ceea ce conduce la presupunerea ca era o zeita adorata in primul rand de femei de aceea este probabil sa fi fost patroana dragostei si maternitatii. Herodot mentioneaza zeita Bendis ca finnd imprumutata de traci de la daci.



Bendis

CAVALERUL TRAC

Tanar zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat calare, adesea in scene de vanatoare. Atributele si originea zeului sunt deocamdata obscure. Numit 'Theos Heros'-stapan capetenie,mai apoi semizeu de origine muritoare iar in varinata romana, 'Deus sanctus Heron', unele imagini ale calaretului trac sunt insotite de inscriptii unde numelui 'Heron','Heros' ii urmeaza adesea diverse epitete: 'Invictus'-Nebiruitul, 'Aeternus'-Vesnicul, 'Katahtonios'-Stapanul mortilor, 'Ktistes'-intemeiet orul de neamuri. mai des 'Vetespios'. Iconografia romaneasca l-a pastrat in chipul Sf.Gheorghe.

DERZELAS

DERZELAS Zeu apartinand mitologiei daco-getice, avand un cult de origine autohtona. E considerat fie zeu al sanatatii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpamanteana (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria in sec al III-lea ien.

GEBELEIZIS

Zeu geto-dacic al cerului innourat si pluvial, diriguitor al furtunii si al fulgerelor, in onoarea sau impotriva caruia dacii trageau cu arcurile (dupa unii spre a purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, dupa altii spre a-i reprosa norii excesivi, aducatori de grindina si de trasnete primejdioase pentru paduri, gospodarii, grane si pentru vita de vie). Aceasta practica e inregistrata si in alte zone geografice, tirul aglomerat de sageti si strigatele masive puteau creea curenti de aeri c e risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care il citeaza imediat dupa Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri ca cei doi s-ar confunda. In iconografia romaneasca s-a pastrat ca Sf.Ilie.

KOGAIONON

Mitologicul munte dacic in care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul, fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon crie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: 'Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numesc si getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al raului ce curgea alaturi.'(Geografia,VII,3,5). Acest citat lanseaza o interesanta ipoteza: numele mai important al fi al raului dupa care a fost numit si muntele deci muntele este langa un rau insemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Deasemenea, se stie ca lui Zamolxe dacii i-au construit o locuinta mare in pestera, de ci trebuie sa se mai gaseasca ruinele acestei locuinte in pestera. Autorii mentioneaza ca dacii isi numeau preotii 'calatori prin nori' ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii ceea ce ar explica disparitia lui.

PREOTII DACI

Sunt intalniti sub trei denumiri: kapnobatai, polistai si ktistai. Termenul de kapnobatai inseamna 'cei care umbla prin nori'. Aceasta denumire corespunde faptului ca preotii asceti traiau pe varfurile inalte mereu acoperite de nori si ceata. Polistai se traduce prin 'intemeietorii de orase' ceea ce ar putea insemna ca aceasta casta preoteasca ar putea fi invatatori. In favoarea acestei ipoteze mai vine si faptul ca tribul din care provenea Isus 'invatatorul', esenienii erau comparati cu pol istaii daci. Ktistaii, 'intemeietorii de neam', ar putea fi casta preoteasca care practica medicina. Se mai cunoaste existenta unei caste preotesti carora li se predica curajul de mici si care participau activ la lupte, Vezina fiind un exemplu celebru de preot prezent pe campul de lupta.

ZAMOLXE

Controversele asupra personalitatii lui Zamolxe au inceput sa apara odata cu mentionarea lui de catre Herodot si continua pana azi. Se presupune ca in jurul anului 1400ien, acest dac pe nume Zamolxe a calatorit prin lume ajungand pana in Egipt ajungand sclav al lui Pitagora, desi Herodt este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. In peregrinarile sale, Zamolxe a acumulat multe invataturi in domeniul astronomiei, prevestirii, medicinii. Intors inapoi pe meleagurile natale, el a juns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaion. El s-a retras aici in solitudine, arar primind pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de patru ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse de seama de pierderea suferita, l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa mo arte, si cu numele caruia soldatii plecau la lupta.

Religia dacica mai cuprindea cateva ritualuri care ajuta la definirea ei si care merita mentionate:

Herodot a descris poporul dac ca 'cei mai viteji si mai drepti' traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze.

Un ritual tot pentru a stimula curajul soldatilor era sfintirea cu apa din Dunare. Se pare ca inainte de inceperea luptei fiecare soldat gusta apa din fluviu care era considerat sacru. Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare dar merita a fi studiat.

Dupa disparitia fizica a lui Zamolxe, contactul cu acesta se mentinea printr-un ritual de sacrificiu care decurgea astfel: la fiecare patru ani un ales din cei mai viteji, mai frumosi si mai inteligenti daci era aruncat in sus, el caznd in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Acestuia inaninte de a muri primea rugamintile poporului pentru zeul lor. Daca solul murea, insemna ca zeul a primit doleantele. Daca insa mesagerul supravetuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nu era d emn de sarcina cu care fusese insarcinat. Acest ritual nu trebuie vazut ca unul barbar daca se are in vedere in primul rand ororile la care erau martori dacii in numeroasele razboaie pe care erau nevoiti sa le poarte, in aldoilea rand ca era un ritual care se petrecea la intervale mari de timp si al treilea rand ca acest ritual a fost mentionat o singura data, deci nu trebuie luat ca o certitudine.

O alta caracteristica a religiei stramosilor nostri, la fel de enigmatica ca si religia in sine sunt locurile in care era practicata: sanctuarele. Acestea erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe tease artificial amenajate, cel mai adesea langa cetati si ce este interesant nu in interiorul fortificatiei ci in afara acestora, ele fiind aparate mai mult de relief decat artificial. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau poate tudiului, existand ipoteza ca aceste sanctuare erau folosite si ca scoala. Ele erau alcatuite din tamburi de andezit sau calcar, rar din alte tipuri de roci cand cele mentionate nu existau in imprejurimi. Acesti tamburi erau asezati de cele mai multe ori pe patru randuri de cate 13 tamburi. In marea majoritate a cetatilor mai existau si alte sanctuare cu aranjamente diferite ale tamburilor. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa in care au existat in timpul lui Decebal un numar de 8 sanctuare din care doua erau de forma circulara si care prin aranjamentul blocurilor se parea ca indeplineau functia de calendar.



ARTA DACICA

         Arta in acceptia ei cea mai larga, este un subiect despre care se poate vorbi foarte putin daca ne referim la poporul geto-dac. Aminitirea mitologiei dacice a luat forme pe care azi nu le mai recunoastem, legendele lor istorice ne sunt practic necunoscute, fara urma au disparut poezia lor populara si literatura religioasa, nu se stie nimic despre muzica si dansurile lor.
         Ce a ramas atunci? Foarte putin. Nu indeajuns pentru a zugravi un tablou complet al artei dacice, dar indeajuns pentru a se putea trasa cateva caracteristici ale ei. Iar pentru aceasta trebuie multumit arheologilor.
         Relativ complete sunt informatiile despre materialul folosit la olarit, forma si ornamentatia vaselor de lut, material care abunda pe tot teritoriul tarii. Ceramica geto-dacica poseda o frumusete si o eleganta remarcabila cu atat mai mult cu cat este de o originalitate absoluta. Se poate vorbi cu temei despre o geometrie specifica ceramicii daco-getice mai cu seama cu referire la piesele de lux. Lucrata cu mana sau la roata, produsele ceramice pastreaza intotdeauna proportiile potrivite care dau vasului un aspect deosebit de placut si elegant. Ceramica lucrata cu mana, fabricata in general din lut negru mai rar de culoare bruna este lustruita in exterior si se caracterizeaza prin urmatoarele forme:

Vasul-borcan: vas larg raspandit cu profil usor bombat, sprijinit pe un picior abia schitat, buza bine conturata se rasfrange in afar rotunjindu-se. Pentru manuire are aplicate alveole mari combinate cu siruri de alveole mici si butoni. Ornamentele constau din incizii cele mai multe vase fiind ornamentate prin incizii cu piaptanul. Marimile cuprind o gama variata de la cele mari la cele in miniatura.

Opaitul: forma caracteristica a culturii materiale geto-dace, este descoperita in orice asezare geto-daca, deseori forme diferit cu gauri pentru fitil, alteori o cana cu diametrul bazei mai mic decat diametrul buzei, cu maner si arar cu piciorul schitat. In general forma simpla fara ornamente.

Cana bitronconica: o forma larg raspandita, cu pantecele ascutit, gatul inalt si zvelt, continuat printr-o buza rotunjita, rasfranta in afara. Toarta simpla, torsadat sau acoperita cu caneluri, era modelata in continuarea buzei, fata de care se suprainalta usor, coboara apoi in curba accentuata, pentru a se pierde deasupra liniei de maxima largire a recipientului;

Strachina: are diametrul gurii larg, buza evazata in afara si umarul marcat printr-un fel de prag;

Vasul bitronconic cu doua torti laterale: are profilul caracterizat de o simetrie perfecta a celor doua parti ale corpului. Recipientul se termina printr-o buza usor albiata la mijloc; de la aceasta pornesc doua torti prinse deasupra diametrului sau maxim;

Vasul tronconic: de dimensiuni mici are buza oblica cu marginea ingrosata. In exterior are proeminente pentru siguranta in manuire;

         Ceramica lucrata la roata incepe sa foloseasca cu preponderenta lutul brun si se caract prin urmatoarele forme:

Cana: forma cea mai raspandita, intalnita in orice asezare geto-daca, are sectiunea verticala in forma de romb, cu buza iesita in afara si toarta cu latura superioara orizontala si cea laterala cu aceeasi inclinare cu cea a partii inferioare a canii care se spijina pe un continuare inelara;

Fructiera: vas cu raspnadire larga este format din doua parti. Corpul vasului are pereti de inaltime mica, aproape orizontali, cel mai adesea de forma circulara, rareori patrata, are buza lata rasfranta spre exterior. A doua parte este piciorul de forma aproape cilidrica cu baza usor latita pentru stabilitate;

Chiupul: vas de forma ovoidala cu baza puternic reliefata si buza tesita, rasfranta drept in afara, multe dintre exemplarele descoperite au ca decoratie un val incizat sau diferite forma imprimate;

Amfora: utilizata frecvent de daci au suferit consistente influente grecesti cu a caror forma se identifica sunt confectionate dintr-o pasta galbena, au manusi stampilate care confirma realizarea locala;


Ceramica este deseori frumos pictata, cea din zona Sarmizegetusei prezentand caracteristici care o deosebesc net de cea din restul tarii. Daca de arta statuara in piatra nu se poate vorbi, s-au descoperit fragmente de statuete din lut ars. O categorie aparte de produse din lut incizate artistic sunt vetrele (cum este cea de la Popesti). Din acelasi, material, ceramica s-au mai gasit diverse medalioane, imprimate cu figuri umane sau diferite simboluri, un astfel de exemplar, gasit la Sarmizegetus a, are imprimat chipul zeitei Bendis.

Ocnita

         O parte importanta a artei dacice o reprezinta obiectele din metale pretioase, produsele de argint fiind fara indoiala, produsele cele mai inalte si reprezentative ale artei geto-dace. Nu numai ca sunt realizate din argint de calitate, dar maiestria la care au ajuns mesterii daci pot starni invidia celor din zilele noastre. Un splendid exemplu de arta autohtona il constituie vasele de argint din tezaurul de la Sancrieni.

Sancraieni

Ornamentate cu impunsaturi , palmete, lujeri, frunze, motive impletite si valuri alergatoare, ele sunt o marturie a maiestriei autorului si gustului proprietarului. Lanturile ornamentale faurite din zale de argint sunt atat de fine incat par impletite. Bratarile in forma de spirala cat si cele din trei sau patru semisfere, prezinta o originalitate plina de eleganta. Fibulele ocupa un loc important in vestimentatia geto-daca. Acestea au diferite forme de la cercuri si patrate la simbolul solar si cel al fr nzei. Adeseori sunt decorate cu figuri umane. Cerceii se realizau dintr-o sarma subtire rasucita in spirale fine. Inelele, poate cele mai expresive si frumoase podoabe, au diferite forme:verigi cu noduri si protuberante, spiralate, simple, dintr-o bucata sau cu capete neunite, unele sunt prevazute cu boabe de sticla colorata. La toate acestea se adauga catarame, nasturi, paftale. Deasemeni sau gasit parti de harnasamente bogat decorate, scuturi de parada (exemplu edificator este scutul aurit de la Piatra Rosie), coifuri (cum ar fi acel frumos coif de aur de la Poiana-Cotofenesti), oglinzi. Desi nu din materiale pretioase dar fara sa-si piarda eleganta trebuie mentionate candelabrul de la Poiana.

Candelabru

Aceste obiecte din metale pretioase nu sunt caracterizate numai prin calitatea lor superioara ci si prin numarul mare, tezaurul luat de Traian fiind indeajuns de mare pentru a restabili economia intregului imperiu.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1477
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site