ASPECTE ALE ORGANIZARII POLITICE IN REGATUL UNIT AL MARII BRITANII SI AL IRLANDEI DE NORD

ISTORIE SI CULTURA BRITANICA

ASPECTE ALE ORGANIZARII POLITICE IN

REGATUL UNIT AL MARII BRITANII

SI AL IRLANDEI DE NORD

Regatul Marii Britanii

Regatul Marii Britanii a aparut in anul 1707, dupa unirea politica si teritoriala a Regatelor Angliei si Scotiei, prin trecerea actelor uniunii in parlamentele celor doua. Astfel, pentru prima oara, un stat independent guverna intreaga insula britanica. Cele doua, aveau acelasi monarh din anul 1603, cand a avut loc o Unire a Coroanelor dupa moartea reginei Elizabeta a Angliei. Regatul avea un singur parlament si un singur govern in Westminster cu capital la Londra, iar in 1801 s-a unit cu Regatul Irlandei, dupa inabusirea revoltei irlandeze din 1798.

Regatul Marii Britanii(bleu) in frontierele moderne ale

Regatului Unit.

In secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a infiintat primul imperiu, care isi avea centrul in emisfera vestica, adica in insulele Caraibiene si America de Nord. A inceput cu infiintarea unor plantatii de tutun in Indiile de Vest si a coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii de Nord.

Anglia si-a asigurat prezenta in India in secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale. Desi aceasta prezenta a devenit mai intinsa si consolidata de-a lungul secolelor XVII-XVIII, India a ajuns sub directa dominatie engleza, abia in 1858.

Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrina economica bazata pe protejarea monopolurilor din comert si controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest sistem, coloniile nou infiintate trebuiau sa creasca bogatia metropolei. Ele reprezentau o sursa de materii prime si o piata de desfacere pentru produsele metropolei. Intentia urmarita era ca exporturile metropolei sa fie mai ridicate decat importurile din colonii, rezulta ca metropola vinde mai mult decat cumpara, deci capitalul ramas in metropola va creste.

Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernamantului, Anglia a inceput sa reglementeze mai strict relatiile cu coloniile sale. In 1651, parlamentul englez a adoptat Actul de navigatie care prevedea ca toate importurile in porturile engleze si colonii urmau sa fie facute doar cu ajutorul navelor engleze.

Prima colonie stabila engleza in America de Nord a fost stabilita in 1607, la Jamestown, Virginia.

In 1620, pelerinii englezi au debarcat in golful Massachusetts si au fondat colonia Plymouth, prima asezare engleza permanenta in Noua Anglie. Colonistii apartineau comunitatii puritane, alcatuind Compania Golfului Massachusetts, in 1628.

Alte colonii religioase au fost infiintate in Rhode Island (1636), colonia fiind bazata pe principiul tolerantei religioase; Connecticut (1639), bazata pe credintele religioase congregationaliste; si Maryland (1634), dominata de romano-catolici.

Aceste colonii erau apropiate de tarm, niciodata penetrand tinuturile din interiorul continentului si, in fapt, erau puternic atasate de Anglia, mai mult decat alte colonii. Totusi, deoarece distantele faceau imposibila guvernarea directa a Angliei, guvernatorii coloniilor erau insarcinati sa alcatuiasca adunarile alese dintre colonisti.

Prezenta engleza a fost extinsa treptat, de-a lungul coastei de est. In 1664, New Amsterdam a fost preluat de la olandezi si redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost fortati sa se supuna conducerii engleze.In 1681, William Penn, sub patenta regala, a fondat colonia Pennsylvania.

Dupa 1688, razboaiele cu Franta au dus mai departe expansiunea engleza. Coloniile din Noua Anglie s-au marit, si Compania Raului Hudson s-a stabilit langa raul Hudson, pentru a participa la comertul cu blanuri.

Cresterea prezentei engleze a intensificat frictiunile, in anii 1690, cu Noua Franta, aflata in apropierea vaii St. Lawrence. In consecinta, razboiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), in care Anglia (incepand de acum se va numi Marea Britanie) si aliatii sai, au luptat impotriva Frantei si Spaniei. Armatele britanice au capturat posesiunile franceze din America (Acadia si Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar si Minorca, au fost obtinute in urma aceluiasi conflict, dand Marii Britanii pentru prima data prezenta teritoriala in Marea Mediterana.

Pacea de la Utrecht (1713) a incheiat razboiul, si cedarea oficiala a teritoriilor cucerite de britanici. De asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionarii cu sclavi si a altor marfuri comerciale destinate coloniilor spaniole din cele doua Americi, si,ca rezultat stabilea statutul Marii Britanii ca putere maritima aproximativ egala cu puternicii competitori europeni.

Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai tarziu Saint Kitts), achizitionata in 1623. Plantatiile engleze infiintate in Indiile de Vest au fost lucrate initial de ucenici albi adusi din Anglia. Plantatiile de tutun sunt inlocuite cu cele de trestie de zahar lucrate insa de sclavi adusi din Africa.

In 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania - prima colonie engleza obtinuta prin forta. In 1670, Anglia si Spania au semnat Tratatul de la Madrid, in urma caruia Spania recunostea posesiunile engleze caraibiene. Comertul cu zahar s-a extins, si Compania Regala a Africii, fondata in 1672, a adus un numar mare de sclavi africani in Caraibe. Marii plantatorii ai insulelor engleze obtineau forta de munca necesara, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor negri care le puteau periclitau siguranta proprie. La sfarsitul anilor 1670, sclavii negrii constituiau marea majoritate a populatiei insulelor engleze.

La inceputul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mari a scazut. In timpul lungii guvernari prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politica laissez-faire, in care guvernarea sa nu intervina in problemele economice.

In 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americana. Zaharul reprezenta principala marfa importata din colonii si, odata cu ea, a sporit si comertul cu sclavi care traversau Atlanticul (70.000 de sclavi adusi anual din Africa catre America).

In timpul Razboiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obtinut castiguri teritoriale in defavoarea Frantei.

Prin Tratatul de la Paris (1763), Franta recunostea oficial stapanirea britanica asupra Canadei, insa britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe si Martinique. Prin acest tratat se asigura securitatea coloniilor nord-americane.

Dupa pierderea coloniilor americane, comertul britanic si-a intors fata, de la cele doua Americi, catre est. Revolutia industriala a transformat economia britanica dintr-una agricola, intr-una bazata pe manufactura mecanizata, si au crescut astfel produsele britanice destinate exportului. Comertul liber, increderea bazata pe comertul mondial care nu trebuie ingradit de nici o natiune, inlocuieste vechiul sistem colonial, care avea la baza ideile mercantiliste de protejare a comertului.

Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia si Africa, continuand sa se extinda in secolul XIX si la inceputul secolul XX, atingand apogeul la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Totusi, cresterea nationalismului in coloniile britanice a slabit treptat puterea imperiului, si Marea Britanie a fost fortata sa acorde independenta multora din fostele sale colonii.

Desi primul imperiu isi avea centrul in cele doua Americi, englezii activau in India inca din secolul XVII. Compania Indiilor Orientale a infiintat puncte comerciale la Surat (1612) si Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile Imperiului Mogul.

A urmat o rapida extindere a afacerilor sale si, in 1690, compania a a stabilit o noua factorie pe raul Hugli, pe locul viitorului oras Calcutta. Dar, in 1700, compania si-a extins activitatile comerciale in Bengal si a stabilit, pentru sine, rolul de jucator principal in politica indiana.

Dupa moartea imparatului mogul Aurangzeb, in 1707, Imperiul Mogul din India intra intr-o perioada de instabilitate. In acest timp, Compania Indiilor Orientale - principala organizatie comerciala - a intrat mai direct in politica, pentru a-si conserva pozitia economica dominanta.

Apoi, intre 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceza a Indiilor pentru suprematie in India. O serie de lupte au culminat cu batalia de la Plassey din iunie 1757, in urma careia britanicii au infrant pe rivalii francezi si indieni. Astfel, Compania Indiilor Orientale a obtinut pozitia dominanta in regiunea Bengal.

Regatul Angliei

Regatul Angliei a existat ca entitate politica, stat suveran si independent din anul 927 pana in 1707, momentul unirii politice cu Regatul Scotiei, care a incetat existent sa ca entitate politica independenta, si care, impreuna cu Regatul Scotiei a format Regatul Marii Britanii. Cea mai mare intindere a sa, a fost de doua treimi a insulei Britaniei(incluzand Tara Galilor).

Regatul Angliei(verde inchis) in frontierele moderne ale

Regatului Unit.

Nu exista o data specifica a fondarii Regatului Angliei, insa originile sale se regasesc in vechile regate anglo-saxone aparute in cadrul in provinciei romane Britannia, cele mai faimoase fiind: Anglia de est,Mercia, Nortumbria, Kent, Essex, Sussex si Wessex. Intregul teritoriu al regatului a fost unificat in 927, de catre regale Athelstan, prin cuceriri succesive ale tuturor regatelor.

2

Razboiul Rozelor

In 1461, in timpul Razboiului Rozelor din Anglia, Regele Henric al VI-lea, din casa Lancaster este detronat de varul sau apartinand casei York, care devine regele Edward al IV-lea.
Razboiul Rozelor (1455-1487) este numele dat in general razboiului civil purtat, cu intermitente, pentru tronul Angliei intre sustinatorii Casei Lancaster si ai Casei York. Ambele case reprezentau ramuri ale familiei regale Plantagenet, descendenti ai regelui Edward al III-lea. Denumirea de razboi al rozelor nu a fost utilizata la vremea respectiva, dar isi are originile in blazonul ales de cele doua case regale, trandafirul rosu al Casei Lancaster si trandafirul alb al Casei York.
Razboiul a fost purtat mai ales de armate de cavaleri calare si mercenarii lor feudali. Casa Lancaster avea parte de sustinere mai ales in nordul si vestul tarii, in timp ce sustinerea Casei York provenea mai ales din sud si est. Razboiul Rozelor, cu numarul sau mare de victime printre nobilime, a reprezentat un factor major al slabirii puterii feudale a nobililor, conducand la dezvoltarea unei monarhii puternice si centralizate, sub conducerea casei Tudor.

Dinastia Tudorilor

Problema politica majora in momentul inscaunarii lui Henric      al VII-lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Razboiului celor doua Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth (1485) nu scosese definitiv din lupta partida de York. Aceasta a continuat sa intretina intrigile politice si sa provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. In doua randuri, in anii 1487 si 1491, Henric al VII-lea a fost amenintat sa-si piarda coroana. Centrul comploturilor se afla in Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV-lea. Cele doua incercari ale partidei de York de a veni cu o armata numeroasa din Irlanda si de a impune la tron niste impostori, mai intai pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au esuat, infrangerea rasculatilor dovedind forta de care dispunea Henric al VII-lea.

Printre masurile energice luate de rege pentru a pune capat tulburarilor interne se numara noua organizare data armatei. Suitele si trupele seniorale au fost desfiintate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu ajutorul careia ostirile feudale, inarmate cu arcuri, platose, sabii si spade, erau usor scoase din lupta.

Pentru ca regalitatea sa dispuna de o oaste numeroasa, inzestrata cu un armament modern, costisitor, si pentru a avea la dispozitie slujbasi credinciosi, pe care sa se bizuie in guvernare, era nevoie de mijloace financiare suficiente. De aceea, printre masurile adoptate de Henric al VII-lea figureaza si sistemul de impunere numit ,,Furcile lui Morton'', de la numele initiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui. El s-a adaugat practicii mai vechi a subsidiilor - incasate acum cu regularitate - si s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atat pe bogati cat si pe cei saraci. Eficienta sistemului se vede din faptul ca la moartea sa, Henric al VII-lea lasa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din ultimii 15 ani.

In guvernare, Henric al VII-lea s-a folosit de Parlament. Specificul monarhiei absolute engleze consta in faptul ca ea nu a abandonat, in totalitatea lor, formele de guvernamant aparute cu secole inainte, ci a cautat sa le adapteze noilor situatii. Astfel, in vremea Tudorilor si dupa aceea, Parlamentul englez nu si-a incetat activitatea, iar ideea unui ,,privilegiu regal care nu se pune in cumpana'' a fost mereu combatuta.

Curtile de judecata, aparute in secolele XII si XIII, s-au dezvoltat neincetat, marind autoritatea regelui asupra supusilor. Henric al VII-lea a adaugat o noua instanta, Camera Instelata de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzati de nesupunere fata de rege. Prin ea, regele si-a asigurat controlul asupra lorzilor; acestia puteau fi oricand acuzati de tradare, citati sa apara in fata tribunalului de la Westminster, amenintati cu confiscarea averii si pierderea vietii. In vremea Elisabetei I, Camerei Instelate i s-a adaugat un alt tribunal, Curtea Inaltei Comisiuni (High Commision Court), in fata careia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteala de faptele sale.

Pe terenul pregatit de tatal sau, Henric al VIII-lea (1509-1546) s-a ridicat ca un adevarat monarh absolut. Primul act al guvernarii sale a fost de a inlatura abuzul fiscal instituit in timpul domniei precedente si care starnise vii nemultumiri, fara a renunta insa la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, inceputa promitator, a alunecat repede spre despotism. In anul 1523 au fost cerute iarasi contributii fortate, ceea ce a provocat miscari de protest in Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a facut din justitie o arma in sprijinul propriei autoritati. Prin reforma din anul 1517, Camera Instelata s-a transformat intr-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea rascoalei lucratorilor din Londra (1517), denumita ,,zilele negre din mai'', la care s-a adaugat legislatia sangeroasa impotriva vagabontajului, au facuzt din Henric al VIII-lea un rege nepopular.

In cadrul domniei lui Henric al VIII-lea se disting 3 perioade. Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizata prin efortul de a tempera actiunile regelui si prin staruinta de a tine Anglia departe de razboaiele de pe continent. Diplomatia sa abila a adus tarii un prestigiu pe plan international, regele aparand, de multe ori, in postura de arbitru al Europei apusene. In timpul lui Cromwell (1530-1540), principala preocupare a regalitatii a fost de a reforma biserica si de a-si asigura suprematia politica in stat. Este vremea cand nevoi de ordin administrativ si financiar au facut ca Parlamentul sa aiba un rol mai activ, desi el se reducea, de obicei, la sanctionarea actelor regelui. A fost o perioada de adevarata teroare, cand oamenii politici si de cultura si-au pierdut viata. Insusi Cromwell a sfarsit pe esafod, in anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care si-o capatase in stat. Ultimii 7 ani de domnie ai lui Henric al VIII-lea au fost marcati de o criza economica, cu urmari grele pentru masele populare.

Absolutismul englez a atins apogeul sub Elisabeta I (1558-1603). Domniile lui Eduard al VI-lea (1547-1553) si a Mariei Tudor (1553-1558) adusesera Anglia in pragul unui razboi civil intre catolici si protestanti. Prima masura ce se impunea era impacarea taberelor ce se aflau in conflict. Anglicanismul, oprimat in vremea Mariei, a fost repus in drepturile sale de religie de stat, dar, pentru a dovedi catolicilor intentiile sale conciliatoare, Elisabeta a renuntat la titlul de sef al bisericii, detinut de regii Angliei de la Reforma. Dealtfel, Actul de Suprematie ii dadea reginei deplina putere asupra bisericii. Legea contra ereticilor a fost desfiintata, doar catolicii recalcitranti erau inchisi, cei ce au inteles sa nu-si manifeste public nemultumirea nu au avut de suferit, cu atat mai mult cu cat in nord multi pastori simpatizau cu catolicii. Regina aceea, de multe ori, nu-si ascundea intelegerea si chiar preferinta petru unele forme de cult catolic, iar prudenta i-a impus sa supuna pe catolici direct jurisdictiei consiliului privat.

Elisabeta a inteles ca prin teroare nu se poate guverna. De aici politica fiscala mai blanda a regalitatii. In toata aceasta perioada s-a evitat cresterea impozitelor, cheltuielile aparatului de guvernare fiind acoperite, in general, de veniturile obisnuite ale coroanei. A fost desfiintat definitiv sistemul imprumuturilor fortate si al contributiei populatiei prin asa-numitele ,,daruri benevole''. Aceste masuri s-au datorat nu grijii reginei fata de popor, ci dorintei de a evita convocarea Parlamentului, care intre timp isi racapatase forta. Cele doua camere, atat de suple in mainile lui Henric al VIII-lea si ale ministrului sau, Cromwell, devenisera din zi in zi mai greu de manevrat. In Camera Lorzilor noua nobilime, imbogatita in ultima vreme, ajunsese puternica, iar Camera Comunelor manifesta tendinte de independenta de care regalitatea nu putea sa nu tina seama. In anul 1565, Elisabeta a fost nevoita sa-i acorde ,,dreptul de a discuta liber'', iar in fata hotararilor ei, regina de multe ori a trebuit sa cedeze. Asa se explica de ce Parlamentul nu a mai fost convocat regulat, ci la intervale de 3-5 ani.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea monarhia engleza a avut de rezolvat o problema politica importanta de care depindea desavarsirea statului national englez, anume lichidarea rezistentei de mai multe veacuri a Scotiei fata de politica de unificare intreprinsa de statul englez, ceea ce o facuse sa devina in vremea Tudorilor focarul tuturor manifestarilor indreptate impotriva monarhiei absolute engleze, adapostind pe revoltati, uneltind pe continent cu Spania si Franta. Conflictul dintre Elisabeta I siMaria Stuart, regina Scotiei, s-a prelungit mai bine de 20 de ani, sfarsindu-se in anul 1587, cand Maria Stuart, dupa o lunga captivitate, a fost judecata si decapitata. Urmasul ei, Iacob I, ajuns rege al Angliei (1603-1625), a unit Scotia cu Anglia, punand capat unor lupte de secole.

Desavarsirea unificarii statului englez in secolul al XVI-lea depindea de inca doua probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit de dificile: supunerea Tarii Galilor si a Irlandei, tari mai mult teoretic anexate Angliei.

In Tara Galilor, datorita simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII-lea, originar din Wales, opozitia a stagnat o vreme, dar sub urmasul sau a reinviat. Opera de integrare intreprinsa de Henric al VIII-lea a dus in final la unirea Tarii Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu denumit Council of Wales and the Marches. Cele 12 comitate ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui si Parlamentului englez, iar justitia senioriala inlocuita cu cea regala.

Cea de a doua problema, anexarea Irlandei, a fost si a ramas si in veacurile urmatoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populatia localnica isi pastrase limba, obiceiurile, juristictia proprie. Din randurile ei se ridicau mereu conducatori care indemnau poporul la lupa pentru independenta. Pentru a pune capat acestor stari, Henric al VIII-lea s-a proclamat, in anul 1541 la Dublin, rege al Irlandei, iar insula a devenit o posesiune a coroanei; i se permitea, totusi, sa-si pastreze Parlamentul. Sub Maria Tudor a inceput o colonizare masiva a tarii, insotita de spoliatiuni si violente. Toate acestea au facut ca irlandezii, ramasi fara pamanturi, sa se rascoale de mai multe ori. Domnia Elisabetei a insemnat, sub acest aspect, o continua incercare de infrangere a rezistentei Irlandei si de aducere a ei la supunere. Actiunile militare au fost insotite de o politica religioasa anglicana, de aceea miscarile populare din 1567 si 1593 au capatat forma unor manifestari filocatolice. Insula s-a impartit in catolici si protestanti (protestanti fiind in marea majoritate colonistii), dezmembrare mentinuta pana astazi. Dupa lupte crancene, in anul 1603, rezistenta inversunata a poporului irlandez a fost inabusita pentru o vreme mai indelungata.

In cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI-lea, Anglia a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumatate a acestui veac au inclinat catre o alianta cu Spania, incercand astfel sa contracareze puterea Frantei, deoacere Anglia nu renuntase la ideea stapanirii unor teritorii pe continent. Cat timp a detinut portul Calais, oricand o debarcare era posibila. Calais constituia pentru englezi o poarta catre Franta, iar pentru francezi un punct nevralgic care mentinea relatiile incordate intre cele doua state. Bazele aliantei cu Spania au fost puse de Henric al VII-lea si intarite printr-o legatura matrimoniala. Tratatul de la Medina del Campo (1489) prevedea casatoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon si a Isabelei, cu Artur, fiul mai mare al lui Henric al VII-lea si mostenitorul tronului (casatoria s-a oficiat in 1501). In schimbul dotei in numerar pe care Caterina o aducea in Anglia si a unor avantaje comerciale, Henric al VII-lea se angaja sa porneasca o campanie impotriva Frantei. Tezaurul secatuit al tarii nu permitea redeschiderea unor razboaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul, impins fiid de nevoia ca dinastia Tudorilor sa fie recunoscuta de una din marile puteri europene. Conflictul cu Franta a fost amanat pana in anul 1492, cand in fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a inaintat pana la Boulogne si a inceput asediul orasului. Era mai mult o demonstratie de forta, practic nici Henric al VII-sea, nici Carol al VIII-lea nu doreau sa continue lupta. In consecinta, ambii regi au semnat un tratat la Etaples, prin care regele Frantei, dornic sa deschida razboiul cu Italia, cumpara retragerea trupelor engleze, clauza avantajoasa pentru Henric al VII-lea, care s-a grabit sa revina in tara, unde incepusera tulburari interne.

Moartea prematura a lui Artur (la cateva luni dupa casatorie) ameninta ruperea aliantei cu Spania. Caterina de Aragon si anturajul ei reprezentand puntea de legatura dintre Spania si Anglia, fapt ce ar fi avut urmari economice neplacute pentru Anglia. Gratie diplomatiei engleze raporturile au ramas aceleasi. Vaduva lui Artur nu a parasit patria adoptiva, iar in 1509 a fost casatorita cu Henric al VIII-lea, fratele lui Artur. Henric al VIII-lea s-a lasat atras de Ferdinand Catolicul in Liga Sfanta, indreptata impotriva lui Ludovic al XII-lea, regele Frantei. Si in timp ce trupe elvetiene in slujba imparatului Maximilian, intrau in Burgundia, Henric al VII-lea a debarcat la Calais, a inaintat in Picardia si a obtinut o victorie rasunatoare la Guinegatte (1513). Incoltit din mai multe parti, Ludovic al XII-lea a incheiat pace (1514) cu Anglia, pecetluita prin casatoria regelui Frantei cu sora lui Henric al VIII-lea, Maria.

Dupa incoronarea ca imparat a lui Carol Quintul, politica prospaniola s-a transformat intr-o politica prohabsburgica si, cu toate insistentele lui Wolsey pentru o politica de pace, in urma intrevederii dintre Henric al VIII-lea si Carol Quintul de la Southampton (1522), regele Angliei s-a mai lasat antrenat in doua campanii pe continent, dar amandoua s-au soldat cu esec. Intre timp, in Anglia se constituie o partida pro-franceza condusa de ducele de Norfolk, care va triumfa dupa anul 1525.

Politica externa in ultima perioada a domniei lui Henric al VIII-lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii protestanti din Germania, ca urmare fireasca a actiunii reformatoare intreprinsa de rege. Orientarea politica si-a regasit exprimarea intr-o legatura matrimoniala, prin casatoria regelui cu Ana de Cleves (1540), cumnata electorului de Saxa.

Alianta cu Spania a atins punctul culminant in vremea Mariei Tudor, care, in anul 1554, s-a casatorit cu Filip al II-lea, regele Spaniei, realizandu-se astfel o uniune dinastica. Bizuindu-se pe aceasta colaborare politica, ale carei urmari se si vedeau in Anglia prin intarirea reactiei catolice, regina a redeschis razboiul cu Franta (1557), o incercare nereusita de redobandire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu pierderea portului Calais (1558), ultima baza de debarcare a englezilor in Franta.

Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze si ale formarii imperiului maritim engle, Anglia dandu-si seama ca interesele ei sunt pe mare si nu pe continent. Navigatori de seama, ca Hawkins, Drake, Cavendish, Raleigh, Davis au cautat noi cai de acces spre teritoriile de peste ocean. S-au stabilit relatii comerciale cu America de Sud, carora le-au urmat asezarea primilor colonisti in Terra-Nova, Virginia, Guyana.

Orientarea politica in comertul transoceanic a dus la ruperea aliantei traditionale cu Spania si la inceperea ostilitatilor, care deseoriimbracau forma unor acte de piraterie. In anul 1585, Drake a distrus in portul Vigo flota spaniola sosita din Indiile Occidentale si a luat prada marfurile aduse. Doi ani mai tarziu, Drake obtinea o victorie in portul Cadix. Ca raspuns, regele Spaniei, Filip al II-lea, a faurit un plan de debarcare in Anglia. O flota puternica, formata din 131 corabii cu o capacitate de 58 000 tone, avea sa transporte ,,Invicibila Armada'' de 30 493 soldati si 1300 ofiteri. In luna iunie a anului 1588, flota spaniola, sub conducerea ducelui Medina Sidonia, a iesit din portul Lisabona cu intentia de a debarca la Plymouth. Flota engleza numara 190 vase usoare si rapide, prevazute cu piese de artilerie, in plus erau conduse de marinari incercati, ca lordul Howard de Effingham, Hawkins, Drake s.a. Ciocnirea a avut loc in Canalul Manecii in apropiere de Calais. O furtuna a impiedicat flota spaniola sa intre in port, unde trebuia sa primeasca ajutoare, si a impins-o spre Gravelingen, imprejurare de care au stiut sa profite englezii. La inceputul lunii august, ,,Invicibila Armada'' a fost distrusa. Spania a primit o lovitura grea, slabirea dominatiei maritime lasand camp liber imperiilor coloniale englez si olandez ce se infiripau. Monarhia absoluta a Tudorilor, incheiata cu domnia Elisabetei I, a contribuit la ascensiunea burgheziei si la dezvoltarea relatiilor capitaliste, pregatind astfel terenul pentru revolutia engleza.

Republica si Protectoratul lui Cromwell

Anglia a fost monarhie pe aproape intreaga durata a existentei sale politice. Regimul regelui Carol I, executat, a fost inlocuit de un regim republican cunoscat ca si Commonwealth-ul Angliei (1649-1653). Cel mai

8

proeminent general al republicii, Oliver Cromwell, a reusit sa-i mareasca conducerea si asupra Irlandei so Scotiei. Acesta, mai tarziu, a dizolvat republica, si a introdus o noua forma de guvernamant, Protectoratul, cu el ca Lord Protector pana la moartea sa la 3 Septembrie 1658. A fost urmat de fiul sau, Richard Cromwell, care nu a reusit sa-si mentina domnia, iar tara a intrat in anarhie. Commonwealth-ul a fost restabilit, insa s-a dovedit instabil si ineficient, asa ca exilatul Carol al II-lea, a fost chemat inapoi la tron de catre parlament in 1660.

Regatul Irlandei

Regatul Irlandei este numele dat statului irlandez din 1541, prin Actul Coroanei Irlandeze al Parlamentului Irlandei. Noua monarhie a inlocuit regimul precedent creat in 1171. Regele Henric al VIII-lea a a devenit primul rege al Irlandei. Regatul, ca entitate politica independenta, a incetat sa existe in 1801, momentul unificarii acestuia cu Regatul Marii Britanii, formand astfel Regatul Unit al Marii Britanii is Irlandei.

Regatul Irlandei(verde inchis) in frontierele moderne ale

Regatului Unit.

Regatul Scotiei a fost unificat in 843, de catre regale Cinaed I. In urmatorii 850 de ani, si-a dezvoltat propriile sisteme legale si educationale, care exista chiar si astazi, precum si sisteme monetare si de masuratoare diferite. La inceput, regatul se afla in zona Nordica a raurilor Forth si Clyde. Celelalte parti apropiate au ramas independente de regat, cum ar fi Regatul Strathclyde condus de de catre britoni. Drapelul Scotiei infatiseaza Crucea Alba, reprezentandu martirul crestin Sfantul Andrei, sfantul ce patroneaza Scotia.

Regatul Scotiei

Regatul Scotiei a existat ca entitate politica in nord-vestul Europei din anul 843 pana in 1707, momentul unirii poltice cu Regatul Angliei. A ocupat treimea Nordica a insulei britanice, si a avut granite terestre cu Regatul Angliei. Din 1482, urmand obtinerea de catre Anglia a orasului de coasta Berwick, teritoriul vechiului regat a coincis cu teritoriul Scotiei modern. Regatul a avut, pe rand, capitele la Scone, Dunfermline, Stirling si Edinburgh.

Regatul Scotiei(verde inchis) in frontierele moderne ale

Regatului Unit.

Regatul Scotiei a fost unificat in 843, de catre regale Cinaed I. In urmatorii 850 de ani, si-a dezvoltat propriile sisteme legale si educationale, care exista chiar si astazi, precum si sisteme monetare si de masuratoare diferite. La inceput, regatul se afla in zona Nordica a raurilor Forth si Clyde. Celelalte parti apropiate au ramas independente de regat, cum ar fi Regatul Strathclyde condus de de catre britoni. Drapelul Scotiei infatiseaza Crucea Alba, reprezentandu martirul crestin Sfantul Andrei, sfantul ce patroneaza Scotia.