Junimea si influenta germana in cercetarea istorica din Romania

Junimea si influenta germana in cercetarea istorica din Romania

In a doua jumatate a secolului XIX fenomenului cultural romanesc nu i-a lipsit diversitatea. Societatea romaneasca se afla in toiul unor febrile cautari pentru definirea unui profil cultural propriu. Unirea de la 1859 si consolidarea institutiilor statului au creat cadrul propice dezvoltarii culturii romanesti. Asemanator majoritatii tarilor Europei occidentale, si in cazul romanilor, cultura reprezenta un factor important pentru afirmarea identitatii nationale, dar evolutiile in plan cultural, dincolo de vocatia lor semnificativa in definirea noului ideal national, nu reprezentau un fenomen izolat de curentele si tendintele de pe continent. Ele s-au manifestat sub influenta benefica a culturii apusene, desi noile achizitii in plan spiritual pareau, cel putin spre sfarsitul veacului, mai greu de asimilat intr-o societate cu trairi exprimate preponderent inca in parametrii traditiei. "Dialogul" cu valorile civilizatiei occidentale, sesizabil la nivelul unei noi elite intelectuale, mai preocupata decat in trecut sa inteleaga prefacerile europene in acord cu specificul natiunii, oferea perspective reale nu doar asimilarii innoirilor, ci si consacrarii definitive a spiritului romanesc in circuitul culturii europene. Elita intelectuala era, pretutindeni, chemata sa se implice in adoptarea deciziilor politice. Membrii societatii culturale Junimea s-au incadrat in aceasta paradigma si mai bine de jumatate de secol au contribuit la definirea coordonatelor culturii romanesti.

Infiintata intr-o perioada cand inca mai puteau fi percepute ecourile romantismului tarziu, Junimea a reprezentat un inalt for de cultura sau, mai bine zis, un etalon la care s-a raportat majoritatea contemporanilor. Inceputurile societatii culturale, despre care membrii fondatori afirmau ca se pierd in "negura timpurilor", pot fi plasate in anul 1864, cand, un grup de tineri recent intorsi de la studii se gandeau ca infiintarea unei asemenea societati era imperios necesara . Ideea nu putea fi straina de modelul saloanelor literare, de care amintea si Kogalniceanu in scrierile sale , ca fiind in mare voga in perioada in care el studia in strainatate. In prima jumatate a secolului XIX exista o adevarata moda a saloanelor literare, din care nu lipseau discutiile cu conotatii politice, patronate de personalitati ale vietii culturale. Frecventarea unor asemenea intruniri confirma un anume statut in societate. De exemplu, la Berlin, existau saloanele literare patronate Rahel Varnahagen, la mare concurenta cu cele organizate de Bettina von Arnim sau Friedrich Karl von Savigny . La asemenea modele se vor fi raportat Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Theodor Rosetti si Vasile Pogor, cei cinci membri fondatori ai Junimii, buni cunoscatori vietii culturale germane inca din perioada studiilor.

Titu Maiorescu a studiat mai intai la celebrul Theresianum vienez , apoi a urmat cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin. Doctoratul l-a sustinut la Giessen, una dintre universitatile germane foarte apreciate pentru studiile filosofice din acel moment . Un parcurs aproape identic a avut si Theodor Rosettti. Iacob Negruzzi a studiat la Berlin, iar teza de doctorat a prezentat-o la Heidelberg . P. P. Carp a studiat la Universitatea din Bonn si Vasile Pogor, la Paris, intr-un pension german. Intrucat nu au dispus de o universitate romaneasca proprie, in sensul modern al cuvantului, multi dintre corifeii Junimii au fost nevoiti sa studieze in afara tarii , dar nu in spatiul francez (sau in arealul latin, in general), dupa cum proceda majoritatea tineretului studios, ci in cel german, mai putin cunoscut pentru elita culturala romaneasca. Pornind de la aceste constatari, unii specialisti au relevat existenta unei presupuse "germanofilii" a Junimii, societate ai carei membrii erau acuzati ca nu cunosc realitatile romanesti decat prin intermediul unor principii si formule "memorizate" in Germania. In consecinta, acesti oameni ar fi ramas un fel de straini in tara lor . Problematica era insa mult mai complexa. "Germanismul" Junimii a constituit o "formula creata de opinia publica contemporana" si a fost perceput ca o contrapondere la ceea ce, in prima jumatate a secolului XIX, a constituit influenta franceza in Principate . Asimilat ideii de contrarevolutie, junimismul oferea o noua directie in evolutia culturii romane. Asemenea teorii, dezvoltate intre altii si de Stefan Zeletin , porneau de la premisa ca "actorii" revolutiei de la 1848 si-au desavarsit studiile intr-un mediu preponderent filogalic (cu o exceptie semnificativa reprezentata de catre Mihail Kogalniceanu, care a studiat la Berlin). Cei care reprezentau curentul contrarevolutionar au studiat in mare parte in Germania, de unde au adus "ideile de organism, evolutie organica" si respect pentru valorile traditiei. Din aceasta perspectiva P. P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu reprezentau, in spatiul romanesc, istorismul romantic de influenta germana. Mai mult decat atat, Zeletin considera ca romantismul a reprezentat o "reactie impotriva revolutiei burgheze de la 1848", iar miscarea romantica incepea cu Junimea. Dandu-i o pondere mai mare chiar decat a avut in realitate, junimismul era asociat cu marile spirite ale culturii romane, el insusi fiind "primul mare curent roman de cultura moderna" . In realitate, fenomenul junimist nu a facut altceva decat sa propuna o alternativa modelului reprezentat de civilizatia si cultura franceza la gurile Dunarii. Junimistii nu-si propuneau doar imitarea unui model german. Preconizau mai mult si intuisera, de fapt, "natura catalitica" a culturii germane. Junimismul "a preluat, prelucrat si adaptat" la realitatile romanesti principii si directii vehiculate in societatea apuseana, care impreuna cu sugestiile oferite de mediile culturale franceze au contribuit la definirea unui profil propriu al culturii romane.

In primii ani de existenta, societatea culturala de la Iasi parea mai curand preocupata de dezbateri ce insistau asupra problemelor cu care se confrunta limba si literatura romana. Critica fenomenului literar si incercarea de a promova noi reguli de ortografie, opozabile exagerarilor latiniste, monopolizau atentia celor interesati de dezbaterile Junimii. Treptat, cercetarile s-au extins tot mai mult in directia explorarii etnopsihologiei, filosofiei si istoriei, in ideea promovarii spiritului interdisciplinar. In privinta istoriei, au existat preocupari temeinice, desi nici unul dintre fondatorii societatii nu si-a gasit consacrarea propriu-zisa in acest domeniu. Istoria, prin conexiunile cu evolutia civilizatiilor si necesitatea definirii identitatii romanesti, oferea suficiente motivatii spiritului junimist. Mai multe procese verbale incheiate la finalul sedintelor Junimii, in perioada cand A. D. Xenopol indeplinea functia de secretar, certifica interesul fata de domeniu. In plus, junimistii erau la curent si cu majoritatea lucrarilor de istorie nou aparute. Intr-o sedinta din 28 aprilie 1872, s-a dezbatut pe marginea aparitiei lucrarii lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Istoria critica a romanilor. S-a hotarat tot atunci ca in cadrul fiecarei intruniri a societatii sa fie citite fragmente din aceasta lucrare. Critica operei lui Hasdeu s-a concretizat, de altfel, intr-un sir de articole polemice purtand semnatura lui G. Panu. La 16 iunie se stabilea programul "prelectiunilor populare" din iarna cu titlul Momente epidemice morale din viata popoarelor[16], in cadrul carora Titu Maiorescu comunica despre Spania lui Filip al II-lea, A. D. Xenopol despre Renastere, Comuna din Paris si istoria arabilor, Al. Lambrior despre cruciade, G. Panu despre Serbia sub Karagheorghevici, iar N. Gane despre Unire. Intr-o alta sedinta, din 22 septembrie 1873, se lectura prefata alcatuita de Mihail Kogalniceanu la Cronicile Romaniei, urmata de expunerile critice pe marginea bibliografiei prezentate de Xenopol. Totodata, in sedinta din 12 octombrie, viitorul istoric si teoretician al istoriei citea inceputul unui studiu asupra lui Herodot in raport cu istoria veche a romanilor. Tot pe taramul istoriei se plasa si initiativa lui Titu Maiorescu de redactare, in cadrul Junimii, a unui dictionar arheologic. In sedinta din 21 aprilie 1872, se propunea publicarea in revista "Convorbiri literare" a itinerariului istrian al lui Ioan Maiorescu . Deschiderile pareau largi, desi, in ansamblu, "scriitura istorica" nu epuizase definitiv ecourile romantismului in spatiul romanesc. Istoria servea cu devotament idealului national, iar istoricul nu era decat un autodidact. "Profesionalizarea" domeniului ramanea in stadiu de deziderat.

Tinerii romani care au studiat in universitatile germane, la jumatatea secolului XIX, intampinasera controverse similare celor cu care se confrunta istoriografia germana, aflata ea insasi intr-o perioada a cautarilor. Au beneficiat de avantajul important al dobandirii unor cunostinte de limba germana[18], ceea ce le-a inlesnit accesul la cele mai "bogate" biblioteci din Europa. Perioada de relativa stabilitate a vietii politice in Prusia si consolidarea treptata a premiselor infaptuirii Germaniei moderne au constituit tot atatea cauze care au generat cadrul organizatoric necesar evolutiilor in plan cultural. Tinerii romani s-au aflat in contact cu noile tendinte vehiculate in mediile stiintifice germane ale epocii. Ei s-au format, aproape fara exceptie, ca juristi sau filosofi in aceasta atmosfera liberala a universitatilor germane de la jumatatea secolului XIX. "Spiritul veacului" impunea si preocupari de istorie, in contextul marii miscari de emancipare nationala. Interesul era cu atat mai mare cu cat domeniul beneficia de activitatea unor istorici renumiti ca Leopold Ranke sau Georg Gottfried Gervinus. Treptat, la Universitatea din Berlin, s-a produs schimbul de generatii in cadrul corpului profesoral. O noua generatie de istorici avea sa se afirme odata cu Johann Gustav Droysen, care, incepand din 1859, i-a urmat la catedra lui Friedrich von Raumer. In a doua jumatate a secolului XIX chiar renumitului Leopold von Ranke i-a succedat Heinrich von Treitschke, iar Max Lenz, incepand cu 1890, a continuat activitatea lui Johann Gustav Droysen. In 1896, profesorul Hans Delbrck a primit dificila misiune a continuarii cursurilor lui Treitschke . Astfel de schimbari erau sesizabile si cazul universitatilor din Kiel, Heidelberg, Gttigen . Se poate contura o imagine completa asupra profesorilor, care activau in cadrul Facultatii de Filosofie, analizand actele de studii ale studentului George Petreanu , care, in perioada 1859-1862, a frecventat cursurile Universitatii din Berlin. Din simpla lectura a foii matricole putem observa ponderea importanta acordata studiului istoriei in cadrul Facultatii de Filosofie. Leopold Ranke isi prezenta teoriile sale referitoare la scrisul istoric in cadrul celebrelor seminarii cu o durata de doi ani de zile . Elementul de noutate l-a reprezentat nou constituita scoala prusiana de istorie, imediat dupa esecul revolutiei de la 1848-1849. Primul si cel mai important reprezentat al ei a fost considerat Johann Gustav Droysen (1808-1884). Initial, tanarul Droysen a fost atras de domeniile filologiei si filosofiei. Aversiunea fata de cursurile de istorie era determinata de faptul ca, in viziunea lui, ele aveau doar scopul de a "forma cetateni morali din niste studenti nepriceputi" . Era singura explicatie plauzibila pentru atitudinea lui Droysen fata de prelegerile unor profesori cu renume in universitatea berlineza, ca Friedrich Wilken (1777-1840), Friedrich von Raumer (1781-1873) si chiar Leopold Ranke. A preferat, in schimb, prelegerile lui August Boeck (1785-1867), concentrate pe studii filologice. Astfel si-a conturat propria viziune asupra istoriei, sensibil diferita de teoria rankeeana. Ceea ce reprosa sistemului gandit de Ranke si sustinatorilor sai viza siguranta prea mare cu care era abordat scrisul istoric, uneori cu rezultate negative . De aceea, el a considerat necesara prezentarea propriei sale conceptii despre Principiile istoriei . Scopul demersului era marturisit transant intr-o scrisoare din 20 martie 1857, catre W. Arndt, ".aceasta este dorinta mea, sa intemeiez o disciplina" (".das ist mein Wunsch, ein Disziplin zu grnden") , insa, numai dupa ce va fi terminat de citit metodologia si enciclopedia stiintei istorice. Metoda istorica era considerata de Droysen una din cele trei mari forme de cunoastere. La randul sau, istoria avea menirea de a deveni cat se poate de "clara intre falsele alternative ale filosofiei si materialismului" , iar istoricul avea datoria de a "prinde esenta istoriei" si de a o transmite mai departe "ca pe un mestesug" . Acelasi Droysen punea capat unei teorii, de factura rankeana, care facuse cariera in epoca, afirmand legatura dintre istorie si politica. Noua viziune, care afirma clar ca intre cele doua domenii "exista o prapastie" , marca inceputul procesului de "profesionalizare" a scrisului istoric. Droysen a observat continuitatea faptelor istorice, in sensul ca unele mai timpurii "se asteapta si se completeaza" cu unele care s-au desfasurat ulterior . Esenta metodei istorice consta, in viziunea lui Droysen, in intelegerea celor cercetate. Se contura o perspectiva noua, intalnita des in abordarile teoretice ale istoricilor din a doua jumatate a secolului XIX, axata pe prezentarea succesiva a faptelor istorice si pe intelegerea lor (Verstehen) . In completarea acestor consideratii, metoda istorica propusa de Droysen vedea in euristica arta cautarii materialelor necesare istoricului, urmata imediat de o a doua etapa ce presupunea critica si verificarea corectitudinii materialelor (ceea ce se numeste indeobste critica materialului istoric). Dupa aceste doua etape preliminare, materialul istoric trebuia interpretat si abia ulterior era posibila expunerea lui. Euristica, critica si interpretarea erau direct legate de cercetarea istorica, in timp ce expunerea apartinea scrisului istoric . Theodor Mommsen a fost un alt istoric renumit al perioadei abordate. S-a nascut in 1817, in Garding, Schlesswig. In 1838 incepea frecventarea cursurilor Facultatii Juridice a Universitatii din Kiel, unde i-a avut ca profesori pe Georg Waitz si J. G. Droysen, aflat pe atunci la inceputurile carierei. A profitat din plin de posibilitatea de a intreprinde o cercetare completa in Italia, orientandu-se definitiv spre studiul antichitatii clasice romane . Heinrich von Sybel a fost coleg de generatie cu Mommsen si mai tarziu, in timpul studiilor universitare, avea sa se remarce prin faptul ca a frecventat seminarul lui Ranke timp de sase semestre. Sybel a fost implicat in procesul de reorganizare a arhivelor prusiene, iar, incepand cu 1881, Bismarck insusi i-a acordat permisiunea de a utiliza documente inedite din Arhiva Ministerului de Externe in studiile sale . Aceasta prezentare surprinde cel mai bine realitatile intalnite pe perioada studiilor universitare de tanarul Maiorescu la Berlin.

La inceputurile ei un fel de societate fara statute[36], unde principalele preocupari erau legate de critica literara si cercetarea lingvistica, Junimea, incepand cu 1871, a acordat tot mai mult prioritate studiilor istorice si sociale . Desi discutiile vizau o problematica complexa, ele erau "intotdeauna vesele in forma si adeseori serioase in fond" . Subiectele abordate erau dintre cele mai variate, de la stabilirea principiilor pe baza carora trebuiau judecate operele literare si istorice si pana la discutiile generate de exemplele oferite de scoala franceza si cea germana . Chiar daca au fost influentati de ideile romantismului, totusi, membrii societatii iesene nu au ezitat sa valorifice perspectiva clasicista. In viziunea lor, clasicismul reprezenta disciplina, seriozitate si durabilitate. Pentru critica junimista, clasicismul aparea drept un "ferment al statorniciei morale" , o garantie a atingerii acesteia si un suport in dezvoltarea ei . Mai mult decat atat, junimistii au preferat intotdeauna ca principiu de baza "mai mult englezescul evolutionar decat frantuzescul revolutionar" . Era o trimitere clara la teoretizarile de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul celui urmator, din spatiul german. Ganditorii perioadei au vazut dezvoltarea popoarelor si statelor asemenea evolutiei unui organism viu. Ei considerau ca statele si popoarele nu pot evolua decat in conformitate cu valorile traditiei. Asemenea perceptie a fost amplificata de esecul revolutiei de la 1848 in Prusia. De atunci, majoritatea istoricilor au vazut in institutiile statului singura cale prin care se putea realiza idealul national, iar opera de istorie era chemata sa confere legitimitate acestui demers. Puternic insufletit de "spiritul veacului", Titu Maiorescu isi propunea, inca din perioada studiilor la Theresianum-ul vienez, sa scrie in "germaneste" o Istorie generala, "cat se poate de mare si completa", opera care presupunea vreo 12 ani de munca sustinuta . Pe langa un asemenea proiect de durata, tanarul Maiorescu ar fi dorit, pana la obtinerea doctoratului in drept si filosofie, sa mai scrie si un studiu despre istoria nationala, intitulat Geschichte der Romanen (Walachen) seit ihrer Ursprunge bis unsere Zeiten, la fel cum procedase si Kogalniceanu in perioada studiilor berlineze. Consecvent marilor sale ambitii, Titu Maiorescu imprumuta de la teologii romani, studiosi ai Institutului "Sfanta Barbara", sau din biblioteca tatalui "cartile care trateaza de istoria romanilor" . Din pacate, indraznetul proiect nu a mai fost niciodata realizat. Stradaniile din tinerete n-au ramas totusi fara ecou. Opera sa de referinta pe scena exprimarilor istorice ramane Istoria contimporana a Romaniei, scrisa la vremea deplinei maturitati si in plina ascensiune politica, dar publicata abia in 1925. Lucrarea, extrem de pretioasa, acorda o mare importanta factorilor psihologici, moravurilor si mentalitatilor specifice societatii romanesti din a doua jumatate a veacului XIX.

Viziunea maioresciana asupra istoriei poarta amprenta scolii berlineze, acolo unde, in perioada apostolatului sau, activau profesori ilustri precum Friedrich von Raumer, Leopold von Ranke sau Johann Gustav Droysen, in domeniul istoriei si Friedrich Adolf Trendelenburg, un renumit filosof. Tot aici, in capitala Prusiei, era pe atunci in mare voga scoala istorica a dreptului, ale carei principii le-au teoretizat Friedrich Karl von Savigny si K. Fr. Eichhorn, doi dintre cei mai renumiti reprezentanti. Teoretizarile lor l-au ajutat pe tanarul Maiorescu sa-si contureze propria perspectiva asupra istoriei. L-a apreciat in mod deosebit pe Ranke si metoda sa critica, la care Maiorescu a facut mereu apel in demersurile sale literare si istorice. In spiritul ideilor profesate de istoricul prusian, el a inteles si necesitatea unei atente documentari. In calitate de ministru al Cultelor si Instructiunii Publice a initiat si a sprijinit constant editarea documentelor descoperite de Eudoxiu Hurmuzaki in arhivele straine[45]. A respectat dorintele exprimate de acesta si a facut tot posibilul ca aparitia colectiei sa se produca sub cele mai bune auspicii. Tot sub influenta gandirii rankeene, Maiorescu a respins ideea de revolutie. Daca Ranke teoretiza ideea de progres, insa "ca evolutie si nu ca revolutie" , criticul junimist se exprima in asentimentul colaboratorilor sai, atunci cand prefera progresul treptat in locul transformarilor bruste. Din aceasta perspectiva, el aprecia programul Adunarilor ad-hoc ca fiind "expresia reala a cerintelor tarii conform cu faza vremelnica a evolutiunii sale istorice, programul izvorat din toata experienta trecutului si care trebuia pastrat cu sfintenie pana la deplina lui infaptuire, dupa care venea timpul unei noi hotarari si formulari pentru viitor" . In acest spirit, s-a manifestat ca un adversar inversunat al liberalilor, ceea ce-l apropia de perspectiva rankeana a unei ordini "esential conservatoare" a lucrurilor . Titu Maiorescu a optat pentru o cariera politica, in asentimentul principiului rankean privind legatura istoriei cu politica. A fost un bun cunoscator al trecutului istoric si, mai ales, al epocii in care trait. De aceea, el credea de cuviinta ca societatea romaneasca si viata publica "trebuiau sa treaca odata de periculoasa varsta a copilariei" . Era o perspectiva organicista, care asocia evolutia societatii cu cea a unui organism viu, care parcurge toate varstele dezvoltarii sale. Originile germane ale unui astfel de rationament sunt usor de intuit. Ranke insusi considera statul un "organism structural" , guvernat de propriile legi. Influentat de teoretizarile lui Fr. K. von Savigny, Maiorescu avea sa se pronunte categoric impotriva initiativelor lui Simion Barnutiu de a reorganiza legislatia romaneasca dupa normele dreptului roman. In mod argumentat, el demonstra ca ideea confratelui transilvanean era utopica si sublinia incompatibilitatea unui sistem disparut de peste doua mii de ani cu realitatile societatii romanesti de la jumatatea secolului XIX . Nu intamplator, criticul junimist se referea la "opera de legislatie organica" si necesitatea adoptarii ei de catre Parlament sau la "organismul unitar al unei Constitutii" , cum o vedea el pe cea romaneasca. De fapt, Maiorescu afirma transant necesitatea unor evolutii proprii, in toate planurile vietii sociale, in conformitate cu traditia si spiritul poporului. Criticul junimist a acordat o atentie deosebita acelor elemente care definesc identitatea unui popor si a militat ca ele sa fie pastrate intacte (limba vorbita, traditia folclorica, sistemul legislativ). O asemenea conceptie sugereaza ideea ca Maiorescu era la curent cu cea mai noua tendinta a istoriografiei germane, reprezentata de etnopsihologie (Vlkerpsychologie). Apropiindu-se mult de formatia intelectuala a criticului iesean, etnopsihologia oferea noi perspective cercetarii istorice si dorea sa se afirme ca o disciplina autonoma. A aflat de principiile promovate de fondatorii noii "discipline", M. Lazarus si H. Steinthal, din paginile - pe atunci - proaspat infiintatei, "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie und Sprachwissenschaft". Toate acestea il anuntau pe Maiorescu in ipostaza unui viitor istoric de succes, insa traseul sau stiintific a fost cu totul altul. Important ramane faptul ca istoria a reprezentat o preocupare constanta de-a lungul vietii sale. Chiar daca a abdicat uneori, din pricina simpatiilor politice, de la crezul rankean al impartialitatii, Maiorescu, a avut puterea de a scrie despre oamenii si evenimentele epocii in care a trait. A contribuit la crearea unui context favorabil profesionalizarii scrisului istoric, si-a perceput limitele si i-a incurajat pe altii sa strabata mai departe. Acestui fapt i se datoreaza initiativele sale nobile de a forma in cadrul Junimii istorici adevarati, "in sensul scoalei lui Ranke" . Pe rand, A. D. Xenopol, G. Panu si S. Mehedinti, au beneficiat de sprijinul mentorului Junimii, care le intuise corect valoarea si potentialul.

Cu exceptia lui Maiorescu, fondatorii Junimii nu au inclus istoria printre preocuparile lor constante. Specializati in domeniul juridic, ei au avut doar preocupari sporadice pe taramul istoriei, determinate de entuziasmul specific tineretii si spiritului vremii. Au preferat literatura si filosofia. "Ceea ce Junimii nu i-a placut niciodata au fost studiile istorice, deoarece bazandu-se pe fapte si documente - imposibil de controlat - nu permiteau expuneri de teorii si discutii de principii"[54]. Era una din explicatiile gasite de Iacob Negruzzi pentru aceasta stare de fapt. La fel de pertinenta era si constatarea ca atunci cand Xenopol "desfata" cu interminabilele sale Razboaie intre Rusi si Turci, Pogor se obisnuise sa dea la o vreme semnalul cascatului, dupa el cascau ceilalti cat se poate de zgomotos, astfel ca autorul sa mai scurteze din lectura sa. Xenopol insa era imperturbabil. El "cetea" inainte fara a tine seama de "manifestatiile" ascultatorilor chiar si cand deveneau generale si numai ceaiul sau cafeaua la care junimistii erau invitati, punea capat lecturii sale "neindurate" . Aceste inconveniente, povestite in spiritul atmosferei junimiste, nu l-au indepartat complet pe Iacob Negruzzi de studiile de istorie. In calitate de redactor al "Convorbirilor" a publicat si studii de istorie, iar asupra valorii lor nu ar fi putut sa se pronunte daca domeniul i-ar fi fost complet necunoscut. Cu atat mai mult, cu cat el insusi, in timpul studiilor, descoperise cateva teme de istorie pe care ar fi dorit sa le aprofundeze. Dorindu-si sa devina "conferentiar pentru istorie si filozofie la Iasi" , tanarul Negruzzi isi propunea un program de studiu intens. De asemenea, se impuneau a fi cercetate cateva dintre lucrarile de referinta in domeniu, precum cea a lui Georg Weber, care trata probleme de istorie universala. La fel de importanta era si cartea lui Friedrich Christoph Schlosser referitoare la istoria lumii. Mai mult decat atat, Negruzzi isi propunea sa frecventeze cursurile de istorie si filosofie, unde conferentiau Johann Gustav Droysen (1808-1884) si Karl Ludwig Michelet (1801-1893) . Se pare ca a respectat o vreme cu strictete programul de studiu, de vreme ce in insemnarile sale zilnice facea referire la prelegerile care l-au impresionat in mod evident. Astfel, nota el, Droysen "a incheiat cu o prelegere impunatoare, as spune minunata. A facut o comparatie intre literatura germana si cea franceza" . Evident, Droysen abordase o problema de larg interes atat in Prusia cat si in mediile francofone, insa a fost suficient sa-l determine pe tanarul studios sa-i frecventeze cursurile in continuare si sa le acorde o mai mare atentie. Venind in intampinarea preocuparilor sale in domeniul juridic, lucrarile lui Friedrich Karl von Savigny au fost foarte apreciate de Negruzzi, iar ideile scolii istorice a dreptului i se pareau fascinante. Admiratia pentru ganditorul prusian era imensa, iar acest lucru se deduce lesne din paginile Jurnalului sau, unde notase despre Savigny, "ce scriitor !!!" . Insa, nu la fel de mult pare sa-l fi impresionat Leopold Ranke. Tanarul Negruzzi a retinut doar ca Ranke ".vorbeste atat de dezlanat si neclar, incat e imposibil sa intelegi ceva daca nu stai in imediata lui apropiere" . Este adevarat ca istoricul prusian nu a excelat niciodata prin talentul sau oratoric, insa a cautat sa suplineasca acest neajuns prin ineditul problemelor abordate.

Preocupat de domeniul istoriei a fost si Vasile Pogor, insa pentru o perioada scurta. Pentru inceput, isi propunea sa studieze istoria si dreptul, dar, in cele din urma a optat pentru o specializare in domeniul juridic. Istoria l-a pasionat doar prin ineditul temelor. L-a admirat pe H. Th. Buckle, considerat istoricul care avea menirea de a aseza istoria "pe baze mai puternice si mai armonice decat cele admise de istoriografii trecuti"[61], pentru ineditul teoriilor sale, fara a mai verifica si daca ele puteau fi argumentate. In rest, a ramas "indiferent fata de baladele populare" si "tot atat de rece pentru istoria romanilor" . Spre deosebire de Pogor, Theodor Rosetti, fara a fi un istoric, in sensul propriu al cuvantului, a inteles necesitatea publicarii unei colectii de documente romanesti. A facut parte din comisia care s-a ocupat cu editarea primelor volume ale colectiei Hurmuzachi . Petre P. Carp ramane un personaj cu manifestari exclusiv in planul politicului. Cele cateva studii ale sale dateaza din perioada de inceput a "Convorbirilor" si se axeaza pe abordarea unor probleme de critica literara .

Istoricul prin excelenta format in cadrul Junimii a fost A. D. Xenopol. S-a nascut la Iasi, la 23 martie 1847, in familia lui Dimitrie Xenopol si Maria Vasiliu. Primele studii le-a inceput in pensionul tatalui sau, iar din 1861 a frecventat cursurile scolii de la Trei Ierarhi. Au urmat apoi studiile la Academia Mihaileana si in 1867 pleca, gratie unei burse junimiste, sa se inscrie ca student la Universitatea din Berlin[65]. A beneficiat de o conjunctura favorabila, care i-a inlesnit continuarea studiilor fara sincope. Nu au lipsit insa dificultatile financiare inerente unei specializari departe de tara. O situatie financiara precara l-a determinat totusi pe tanarul Xenopol sa solicite ministrului de resort acordarea sumei de 600 de franci pentru sustinerea examenelor de absolvire a facultatilor de drept si filosofie la universitatea din Berlin . Dincolo de aceste inerente dificultati, tanarul studios a profitat din plin de stagiul sau berlinez. A frecventat cursurile unor profesori celebri ca Theodor Mommsen, Ernst Curtius, Leopold Ranke si Georg Gottfried Gervinus . La randul sau a dorit sa prezinte o istorie a romanilor cat mai aproape de adevar, scandalizat fiind de articolele defaimatoare aparute in presa germana. Proiectatul studiu despre istoria romanilor trebuia sa se bazeze pe surse cat se poate de cunoscute pentru "a nu fi acuzat de partialitate" . Chiar formularea sa aminteste de o sintagma rankeeana, identificata de exegeti cu Unparteilichkeit. Apelul la document ca fundamentul scrisului istoric era tot de inspiratie rankeeana, la fel ca si spiritul critic sau prezentarea evenimentelor intr-o inlantuire cauzala. Ranke nu l-a influentat pe tanarul studios numai in unele abordari punctuale. Istoricul prusian a prezentat o serie de teorii si principii pe care Xenopol le-a asimilat, le-a decelat si, in cele din urma, a gandit propria sa teorie a istoriei, comparabila cu teoretizarile marilor ganditori europeni. Intr-o prima etapa nu de principiile expuse de Ranke a fost el entuziasmat, ci de noua directie a etnopsihologiei si de studiile aparute in revista de specialitate a lui M. Lazarus si H. Steinthal. In acest sens, ii comunica lui Iacob Negruzzi la Iasi ca ar fi dorit sa publice in paginile "Convorbirilor" articole interesante, traduse din "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie und Sprachwissenschaft" . Xenopol n-a ascuns niciodata fascinatia pentru cunoasterea etnopsihologica. Chiar daca formele de manifestare ale "sufletului poporului" erau diferite de cele ale individului, totusi - observa el - se guverneaza dupa aceleasi legi . In plus, investigatiile privind psihologia popoarelor din opera de maturitate par sa anticipeze teoretizarile de mai tarziu ale lui Wilhelm Wundt . Scoala istorica a dreptului se apropia foarte mult de preocuparile lui Xenopol si, de aceea, nu a putut fi indiferent la sugestiile sale. Primele sale articole aparute in paginile "Convorbirilor" dovedesc influenta constanta exercitata de Friedrich Karl von Savigny, ilustrul reprezentant al amintitei scoli asupra ganditorului roman .

La jumatatea secolului XIX, in Germania, isi incepea cariera si Wilhelm Dilthey, istoric german cu care Xenopol s-a aflat intr-un permanent "dialog", bazat pe schimbul de idei. Wilhelm Christian Ludwig Dilthey, dupa numele sau complet, s-a nascut in 1833 la Biebrich, in apropiere de Wiesbaden. Studiile universitare, la Facultatea de Teologie, le-a inceput la Heidelberg. A parasit insa relativ repede orasul, atras fiind de mirajul Universitatii din Berlin. In capitala Prusiei, in calitate de student, a ales sa frecventeze cursurile unor renumiti profesori ca teologul H. Schleiermacher, geograful K. Ritter, filologii A. Boeck si F. Bopp, germanistul J. Grimm si istoricii Th. Mommsen si L. Ranke[73]. Ultimul l-a influentat in mod clar pe tanarul Dilthey, iar cuvintele sale erau elogioase atunci cand amintea de fostul sau magistru. In viziunea sa, Ranke "traia in perspectiva lumii istorice", era cel mai mare profesor, care "vedea obiectiv istoria universala". Istoricul prusian, "un profund metafizician ca Hegel" si un mare povestitor a fost perceput ca un "alt Herodot" . Cu toate acestea, Dilthey s-a detasat de conceptia rankeeana asupra istoriei. Nu a impartasit-o nici pe aceea a lui Treitschke, desi l-a apreciat la fel de mult ca si pe Ranke. Treitschke "a trait in natiunea sa complementar cu Ranke; Ranke - ochii, Treitschke - inima" . Dilthey prezenta o noua conceptie, bazata pe sublinierea distinctiei clare dintre stiintele naturii si cele ale spiritului, Geisteswissenschaften , cu precizarea ca metodele de cercetare aplicabile primei categorii erau inadecvate celei de-a doua. El folosea termenul de Geist, tradus de unii exegeti ai operei sale prin ratiune (autorul, de origine engleza se raporteaza la cuvantul mind) si nu prin spirit .

Aceste realitati existente in mediul stiintific german au fost cunoscute si de alti tineri studiosi, plecati sa se specializeze in diferite domenii si pentru care istoria a exercitat o constanta si puternica atractie. Fara a fi considerati istorici in sensul propriu al cuvantului, ei au fost sensibili la sugestiile si perspectivele care la deschidea domeniul. In categoria lor poate fi inclus si Mihai Eminescu, alaturi de Ioan Slavici. Cu preocupari preponderent in domeniul mult mai vast al literaturii, cei doi nu au neglijat nici istoria, care inca mai pastra unele ecouri din perioada romantismului. Mihai Eminescu, trimis la studii la Berlin cu o bursa, din perioada in care Titu Maiorescu a fost ministru al cultelor si instructiunii publice, ar fi trebuit sa-si sustina doctoratul in filosofie[78]. In perioada studiilor a frecventat o serie de cursuri, care au contribuit la conturarea unei perspective culturale proprii. Intre prelegerile audiate nu putem sa nu amintim Logica si fundamentul filosofiei (Dhring), Istoria generala a filosofiei (Zeller), Principiile logice ale stiintelor experimentale (Helmholtz), Despre cateva rezultate ale stiintelor naturale mai noi (Du Bois - Reymond), Istoria egipteana (Lepsius), Conceptia istorica a istoricilor vestiti (Dhring), Monumentele egiptenilor (Lepsius). In semestrul al II-lea al studiilor sale berlineze, Eminescu a audiat cursurile lui Droysen despre istoria moderna, ale lui Lepsius privind moravurile si obiceiurile egiptenilor. Althaus conferentia pe tema criticii filosofiei lui Hegel, iar Dhring se ocupa si cu problema optimismului si pesimismului filosofic sau politic. In anul universitar urmator, 1873/1874, Bonitz preda un curs despre istoria filosofiei grecesti, Dernberg prezenta institutiile, istoria si antichitatile dreptului roman, iar Lepsius continua cu istoria egipteana. In ultimul semestru ca student al prestigioasei universitati, Eminescu a studiat istoria romana cu profesorii Nitzsch si Dhring, insa cu unele accente spre economia nationala. Preocuparile sale l-au determinat sa audieze prelegeri din diferite domenii precum geografia fizica, prezentata de Paggendorf sau fiziologia nervilor, curs predat de profesorul Munk . In toata perioada studiilor, buna cunoastere a limbii germane l-a recomandat pentru cercetarea documentelor de arhiva, dupa exemplul lui Eudoxiu Hurmuzaki . In cazul lui Eminescu, cele mai puternice influente provin din directia romantismului german. In spiritul acestuia, Eminescu a acordat o atentie deosebita studiilor de istorie, mai ales ca istoriografia germana propunea perspective mai mult decat generoase. A fost la curent cu cele mai noi directii si a valorificat din plin sugestiile etnopsihologiei. Inca din adolescenta manifestase o dorinta puternica de a cunoaste spiritualitatea profunda a poporului roman. Peregrinarile sale prin tara nu au fost intamplatoare. Ele i-au permis sa cunoasca creatiile autentice ale spiritului popular, valorificate mai tarziu in operele maturitatii. Ca orice romantic a fost atras de studiul perioadei medievale, vazuta ca o varsta de aur a popoarelor. Opera sa politica tradeaza influente venind dinspre scoala istorica a dreptului, reprezentata stralucit de Friedrich Karl von Savigny si Karl Friedrich Eichhorn. Nu este exclus sa se familiarizat cu noile teorii inca din perioada in care era nelipsit la sedintele Junimii, inainte de a-si incepe studiile la Berlin. In spiritul teoriei autohtone a "formelor fara fond", poetul considera ca "legile straine", care reglementau majoritatea domeniilor de activitate, nu erau adaptate "nici intereselor, nici naturii tarii". Erau teorii similare celor profesate de Titu Maiorescu si Mihail Kogalniceanu, cu mult inaintea sa. "Civilizatia adevarata a unui popor [.] consista in dezvoltarea naturala, organica a propriilor puteri, a propriilor facultati ale sale". Ideea de dezvoltare organica era un alt principiu de inspiratie germana. Ea apare constant in opera lui Ranke, prin intermediul caruia a fost preluata de catre istoricii romani. La aceste influente timpurii se adauga perspectiva etnopsihologica asupra istoriei, care era in mare voga in mediul academic german, in perioada studiilor lui Eminescu. Noile teorii veneau sa afirme specificul german, in contextul recent incheiatului razboi cu Franta, cand etnopsihologia aspira ea insasi la statul de disciplina autonoma. De aceea, Eminescu face insistent referire la "viata unui popor" , vazuta ca un intreg, amintind, in mod evident, de rankeanul das Ganze , in care generatiile se succed unele altora. Desi caietele eminesciene contineau numeroase insemnari din cele mai variate domenii, incluzand intre acestea si istoria, totusi preocuparea sa principala ramane filosofia. A fost fascinat de teoretizarile lui Kant si Schopenhauer si a primit cu destula reticenta sistemul hegelian. Deopotriva a fost incantat si influentat de catre poetii romantismului german, Novalis, Lenau, Tieck si Eichendorf .Eminescu a fost fascinat, fara mijlocirea unei limbi straine , de sensibilitatea si teoriile romantismului german. In acelasi spirit a trait istoria "cu vocatie ancestrala", ca pe un destin . Departe de a fi o stiinta arida, la Eminescu istoria era conceputa ca "drama a pamantului, ca drama a oamenilor", analizata dintr-o perspectiva multipla, a filosofului, a ganditorului politic, a economistului, a juristului si, nu in ultimul rand, a poetului . A reusit sa citeasca o parte din cartile de istorie romaneasca publicate in Germania de istoricii germani. Interesul manifestat pentru stiinta istorica l-a recomandat pe Eminescu drept un posibil cercetator al arhivelor si iscusit traducator de documente scrise in limba germana. Intr-o prima etapa, a intreprins el insusi cercetari in arhivele din Knigsberg, Cracovia si Liov, privind relatiile polono-romane in Evul Mediu . El face deseori referiri si la documentele gasite in arhivele poloneze. Annales Polonorum vestitutores, datand din perioada 1248-1282, constituie un astfel de exemplu, urmat de Cronica polono-litvana, tiparita intai si intai la Knigsberg, atribuita lui Matei Srykowski . In notele sale de text aminteste despre colectiile de documente consultate, intre care si Sbiόr pisarzόw polskich . Istoria nu avea nimic din visarea poeziei si nici din orizonturile largi ale acesteia. Din aceste motive, Eminescu a abandonat destul de repede domeniul, care odata cu profesionalizarea scrisului istoric devenea tot mai strict si mai putin deschis marilor cuprinderi romantice. Din aceleasi motive a renuntat si la traducerea lucrarii lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumnen, episod prezentat succint si de Ioan Slavici: "A ramas deci ca el sa plece la tara si raposatul Nicolae Mandrea i-a facut rost sa stea un timp la mosia Floresti din Valea Gilortului, unde avea aer curat si apa buna. Pentru ca sa nu stea de pomana, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea insarcinata cu publicarea documentelor ramase de la baronul Hurmuzaki i-a dat, in urma staruintelor lui Theodor Rosetti, un onorariu de cateva mii de lei pentru traducerea in romaneste a unui volum din Fragmente" .

Apartinand aceleiasi generatii, Ioan Slavici, ca mai toti transilvanenii care doreau sa-si continue studiile, s-a orientat spre Universitatea din Viena. Acest lucru nu a facut decat sa-i confere o perspectiva mai ampla asupra cercetarii istorice, care includea si sugestiile venite din mediul stiintific german. Desi Slavici s-a consacrat in domeniul literaturii, totusi el a contribuit si la dezvoltarea scrisului istoric romanesc. Activitatea sa de editor al documentelor s-a tradus in elaborarea unor studii, la inceputul secolului XX, care aveau sa-l consacre definitiv in "stiinta etnografica"[92].

Slavici si Eminescu au adus prin scrierile lor cate ceva din spiritul universitatii vieneze, institutia cu care cei doi au venit in contact in perioada studiilor. In epoca, Alma Mater Rudolphina reprezenta varianta cea mai potrivita pentru tinerii din afara granitelor Romaniei, care doreau sa-si continue studiile. Solutia era adoptata si de unii tineri din spatiul extra carpatic, dupa cum o atesta cele peste 600 de volume de foi matricole ale universitatii[93]. Alaturi de universitatile din Graz, Innsbruck si Salzburg, institutia vieneza a atras cei mai renumiti istorici ai epocii. Treptat in salile de curs au conferentiat Heinrich Zeissberg, Heinrich Friedjung, Oswald Redlich, August Fournier, Ludo Moritz Hartmann, Theodor von Sickel, Ottokar Lorenz, Max Dvorack si Adolf Huber . De asemenea, o contributie importanta in cercetarea istorica a avut-o Alfred, Ritter von Arneth, care, din 1868, in calitatea sa de director, a organizat Arhivele Casei, Curtii si Statului (Haus - Hof und Staatsarchiv) din capitala austriaca. Marele sau merit consta in faptul ca a deschis aceste arhive istoricilor de pretutindeni, iar momente importante din istoria Europei au putut fi reconsiderate pe baza documentelor inedite. Insusi von Arneth isi propunea sa valorifice astfel de documente intr-o serie de studii si lucrari de istorie, insa asemenea proiecte nu au fost finalizate decat partial . O atentie deosebita a fost acordata studierii perioadei medievale in cadrul celebrului "Institut fr sterreichische Geschichtsforschung", infiintat in 1854. De activitatea acestei institutii renumite s-au legat numele lui Theodor von Sickel si Ottokar Lorenz .

Spre sfarsitul secolului XIX, Junimea isi incepea perioada sa bucuresteana[97], marcata de unele schimbari semnificative, in sensul ca studiile de istorie devin preponderente in paginile "Convorbirilor" dar si in sedintele societatii. Metamorfozele nu erau intamplatoare. O noua generatie de istorici, cu o specializare stricta in domeniu, se afirma in locul istoricului de tip romantic, autodidact prin excelenta, preocupat de cercetarea istorica doar in masura in care ea slujea interesul national. Din perspectiva noii generatii "critice", istoria era o stiinta cu metode de lucru specifice. Era un ecou tarziu al unor transformari petrecute in mediul istoriografic german la jumatatea secolului XIX, in sensul profesionalizarii scrisului istoric. Incepand cu 1890, generatia "scolii critice" romanesti a fost preocupata strict de problemele care vizau abordarea stiintifica a domeniului. Acest lucru a impiedicat-o sa-si contureze o viziune de ansamblu asupra societatii occidentale, asa cum procedasera antecesorii ei. A preferat sa se concentreze asupra demersului stiintific, fapt demonstrat de valoarea operelor lasate . Reprezentantii acestei generatii s-au numit Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan si Nicolae Iorga, insa dintre ei, doar primii doi au activat in cadrul Junimii.

Dimitrie Onciul s-a nascut in 1856, in Bucovina, pe atunci aflata in granitele Imperiului Habsburgic. Inca din perioada studiilor a venit in contact cu valorile culturii austriece. A aprofundat aceste sugestii in perioada in care a studiat la universitatea vieneza, unde l-a avut ca profesor pe Ottokar Lorenz, istoricul care propunea o perspectiva inedita asupra periodizarii istoriei. A frecventat cursurile la care conferentia despre diplomatie Theodor von Sickel, iar Otto Hirschfeld dezvaluia tainele epigrafiei latine. A audiat prelegerile lui Karl Rieger despre paleografie si sigilografie. Heinrich Zeissberg se ocupa cu interpretarea izvoarelor austriece, iar celebrul slavist Franz Miklosich preda limba slava. In al doilea an al sederii sale la Viena, a frecventat si cursurile organizate de celebrul "Institut fr sterreichische Geschichtsforschung", care, pe atunci, rivaliza cu "Ecole des Chartres" din Paris, prin noutatea metodelor de cercetare folosite[99]. La scurt timp dupa obtinerea licentei in istorie, geografie si filosofie, Dimitrie Onciul s-a inscris la doctorat si urma sa colaboreze cu profesorii de la Universitatea din Cernauti, Johann Loserth si Ferdinand Ziglauer. In perioada 1889-1890 si 1894 a beneficiat de stagii de specializare la Viena si Berlin. Pe durata stagiului berlinez a frecventat cursurile universitatii, incepand cu semestrul de vara al anului 1889. Aceast interval de timp a fost un bun prilej de a cunoaste cele mai noi directii conturate in istoriografia germana. In mod sigur, prin intermediul profesorilor sai, s-a aflat in contact si cu teoriile mai vechi, vehiculate de scoala prusiana de istorie. A studiat cu Wilcken despre istoria vechiului Orient si cu Treitschcke istoria Italiei, in vreme ce Rodenberg si Schiemann prezentau in cursurile lor diferitele perioade ale istoriei germane . Desi Onciul a beneficiat de o imagine completa asupra istoriografiei germane si a cunoscut demersurile scolii austriece de istorie, totusi, el a fost decisiv influentat de teoriile gandite de fostul sau profesor, Ottokar Lorenz. Teoriile sale, rigide si cam didacticiste, atrageau atentia prin ineditul lor in istoriografia europeana a momentului. In demersul sau, Lorenz pornea de la premisa ca buna cunoastere a evolutiilor istorice rezulta din cercetarea faptelor si a ideilor oamenilor, in masura in care ele pot fi cunoscute . Istoricul austriac grupa acesti oameni in generatii care se succed unele altora. Astfel, pe parcursul unui secol, care in viziunea sa era masura evenimentelor istorice, se succed cate trei generatii, intre care existau legaturi materiale si spirituale. Istoricul vienez opera si cu perioade mai mari de timp de cate 300 si 600 de ani . Trimiterile facute de D. Onciul in scrierile sale confirmau faptul ca era un bun cunoscator al operei lui Lorenz: "(.) un istoric german, Ottokar Lorenz, in opul sau Die Geschichtswissenschaft in Hauptrichtungen und Aufgaben (Berlin, 1866), cercand acum 20 de ani sa stabileasca un sistem natural de perioade istorice, arata secolul ca masura de timp cea naturala a tuturor evenimentelor istorice, masura data prin legatura intelectuala si materiala dintre generatiuni omenesti: tata, fiu si nepot. Ca unitate de masura mai mare el ia perioada de 300 si 600, sau de trei ori trei si de trei ori sase generatiuni drept perioada naturala. El intemeiaza acest sistem pe faptele din istoria universala si din istoria germana, pe care le aduce ca probe in sprijinul teoriei sale" .

Ce de-al doilea reprezentant al scolii critice si un membru constant al Junimii a fost Ioan Bogdan. S-a remarcat drept un bun cunoscator al scolii austriece de istorie. Transilvanean prin nastere, el si-a dorit sa urmeze cursurile universitatii bucurestene, insa, in cele din urma, a ajuns la universitatea din Iasi, unde o parte a cursurilor de istorie se bucurau de prezenta plina de har a lui A. D. Xenopol. Ca mai toti tinerii studiosi din acea perioada, el a ales sa-si continue studiile la o universitate de traditie cum era cea din capitala Dublei Monarhii. Aici a optat pentru o specializare in domeniul stiintelor auxiliare istoriei, paleografie, diplomatica latina, antichitati slave, gramatica limbii sarbo-croata, paleoslava. Un rol deosebit in formarea sa ca istoric l-a avut Theodor von Sickel, cel care a pus bazele studiului stiintelor auxiliare la universitatea vieneza. A alternat studiile la Viena cu cele de la Moscova[104], devenind unul dintre cei mai reputati slavisti ai perioadei si un respectat istoric. Asemenea colegului de generatie, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan a fost influentat de istoricul austriac Ottokar Lorenz si teoria sa generationista. Spre deosebire de Onciul care o aplica istoriei in general, el a considerat-o aplicabila doar istoriografiei romanesti. In consecinta, impartea istoriografia romaneasca in "trei perioade mari, ce se intretes una in alta: perioada analistilor, a cronicarilor si a istoricilor". Ele se raportau la urmatoarele intervale de timp: intervalul delimitat de secolele XV-XVI se juxtapune perioadei analistilor, iar secolele XVII-XVIII erau reprezentate de operele cronicarilor. Secolul XIX a fost marcat de opera primilor istorici. De asemenea, Bogdan a acordat o atentie deosebita documentarii si i-a apreciat pe cei care, intelegand necesitatea editarii unor colectii de documente, au sprijinit si s-au implicat puternic intr-un asemenea demers. Initiatorul acestei "miscari", inceputa la jumatatea secolului XIX, era considerat Mihail Kogalniceanu. Bogdan, el insusi un cautator neobosit de documente in arhivele din Rusia, a recunoscut meritele lui Petriceicu-Hasdeu de a fi editat si valorificat documentele slavone . Drept model pentru editarea unor asemenea colectii, el propunea renumita colectie Monumenta Germaniae Historica .

Creatiile remarcabile ale junimistilor si ale colaboratorilor lor au fost publicate, vreme de mai bine de jumatate de veac, in revista societatii, "Convorbiri literare", cea care a dat, mai mereu in aceasta perioada, tonul in materie de literatura de calitate. Uneori studiile literare alternau cu cele istorice, aparute sub semnatura unor autori deveniti celebri ca A. D. Xenopol. D. Onciul sau I. Bogdan. Tot cu publicarea unor articole de istorie a debutat in paginile "Convorbirilor" si George Panu, un alt membru al Junimii pasionat de studiul istoriei. Studiile de specialitate le-a efectuat la Paris, valorificand o bursa primita in timpul in care Titu Maiorescu a condus Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice. Fara sa cunoasca direct mediul istoriografic german, Panu a venit in contact indirect cu acestea, in cadrul sedintelor Junimii. Din perspectiva etnopsihologica, el considera ca "limba, institutiile, obiceiurile" reprezentau "cele trei forme din afara ale vietii unui popor"[107]. Puternic influentat de criticismul junimist, Panu considera ca o critica istorica pertinenta insemna "a controla datele, izvoarele si citatele, a urmari daca dezvoltarea ideilor decurge in chip logic, a cuprinde valoare stiintifica a lucrarii si a te pronunta asupra faptului daca autorul a respectat adevarul stiintific iar cartea sa corespunde acestor cerinte ale criticii". Astfel de cerinte ale criticii presupuneau abandonarea oricaror sentimente nationale, care nu ar fi avut ce cauta "in lucrari de cercetare a adevarului istoric". Era o ilustrare a noilor tendinte care promovau ideea de profesionalizare a scrisului istoric dincolo de sentimentul national . In acelasi sens, Panu denunta orice legatura dintre istorie si politica , amintind intrucatva de afirmatia lui Droysen, care vedea aceste doua domenii despartite de o "prapastie". Daca la inceputurile lor "Convorbirile" au avut un caracter eminamente literar, iar studiile de istorie aveau o pondere redusa, incepand cu primii ani ai secolului XX, situatia s-a schimbat radical, odata cu preluarea lor de catre Ioan Bogdan . Articolele de istorie ocupau un spatiu important in paginile revistei, iar acest fapt indreptatea initiativa de a adauga la titlu si adjectivul istorice . Dar, un asemenea demers a esuat, iar "Convorbirile" si-au continuat existenta sub vechea lor titulatura deja consacrata.

Societatea culturala infiintata la Iasi, pe la mijlocul veacului XIX, a starnit reactii dintre cele mai diverse. A atras multe simpatii prin ineditul demersurilor membrilor sai, prin faptul ca ei propuneau o noua perspectiva asupra manifestarilor diverse ale culturii, care a completat in mod fericit realitatile romanesti deja existente. In aceeasi masura, demersul junimistilor a fost privit dezaprobator de unii critici, care le-au contestat vehement meritele. Asemenea contestatari considerau ca "succesul junimistilor in societatea romaneasca se datoreaza nu culturii si capacitatii lor, ci lipsei de cultura sau culturii unilaterale a admiratorilor lor. In tara noastra, incontestabil cultura franceza predomina, este aproape exclusiv cultura claselor noastre luminate, cultura germana ne este aproape necunoscuta si ne era acum cativa ani cu totul necunoscuta. Si cultura germana a fost mina de aur pe care au exploatat-o junimistii. Au inceput intai cu literatura si rezumand unele teorii estetice germane au pozat in reformatori, in ganditori mari, in critici superiori. [.] In realitate meritul lor si stiinta nu erau superioare cunostintelor unui elev mediocru din scolile germane"[112]. Atacul virulent, des intalnit in paginile unor jurnale din epoca, denota in mod clar o atitudine partizana. Cei mai multi exegeti ai fenomenului junimist au surprins impactul sau real asupra mediilor culturale romanesti. Au observat ca sugestiile venite dinspre spatiul german nu faceau altceva decat sa completeze in chip fericit modelul francez, intr-o perioada in care cultura romana incerca sa-si defineasca propria identitate. Junimistii nu s-au limitat doar la a prelua un anumit model cultural. Prin demersurile lor au contribuit tocmai la definirea caracterului cultural propriu romanesc, indiferent de granitele politice temporare. Desi numele Junimii a fost, in general, asociat cu Moldova, cu imaginea Iasilor, totusi fenomenul a avut o anvergura cu mult mai larga, care a depasit granitele de atunci ale statului roman. Mai mult decat atat, membrii marcanti ai societatii, dupa locul nasterii, proveneau din toate provinciile romanesti. Maiorescu venea din Muntenia, Eminescu se tragea din Bucovina, iar Slavici era ardelean. Dincolo de aceste date statistice se impune mentionat faptului ca, mai ales in Transilvania, "Convorbirile literare" au contribuit la raspandirea ideilor junimiste . Fenomenul junimist, oarecum inedit pentru spatiul romanesc, a contribuit decisiv la modernizarea culturii si la definirea identitatii sale proprii, depasind usor granitele vremelnice, impuse de evolutiile scenei politice. Daca societatea Junimea nu poate fi "extrasa" din pitorescul cadru al Iasilor de odinioara, nu acelasi lucru se poate afirma despre revista "Convorbiri literare". Ea a circulat in toate provinciile locuite de romani, pe care ii familiariza cu pretioase creatii literare, documentate studii istorice, precum si pertinente observatii privind gramatica si ortografia limbii romane.