Mihail Kogalniceanu si mediul istoriografic german

Mihail Kogalniceanu si mediul istoriografic german

Mihail Kogalniceanu a fost unul dintre primii romani din Principate, care au avut posibilitatea de a urma cursurile unor prestigioase institutii de invatamant europene. Dupa ce a ajuns la varsta maturitatii, fiul lui Ilie Kogalniceanu si al Catincai Stavila[1], cea care ar fi fost "coboratoare dintr-o familie genoveza" , a prezentat, de altfel, intregul context in care i s-a oferit sansa de a studia in strainatate. Mai presus de orice, imprejurarile i-au fost favorabile si au vrut ca el sa beneficieze, atunci cand trebuia mai mult, de protectia lui Mihail Sturdza . Domnul Moldovei a inteles sa asigure atat fiilor sai, cat si celui aflat sub propria ocrotire o educatie dintre cele mai alese. Pe atunci, o asemenea instruire presupunea accesul la inaltele scoli ale Europei apusene. Tanarul Kogalniceanu a fost trimis mai intai la studii "in Francia", impreuna cu cei doi fii ai lui Mihail Sturdza, Dimitrie si Grigorie , in ciuda faptului ca primele lui contacte cu reperele civilizatiei europene au venit mai de timpuriu, chiar din perioada studiilor de la Iasi. Aici, el a frecventat, ca elev intern, cursurile pensionului francez (fondat de fostul ofiter V. Cunim, in 1828). Cunostintele, in special cele de limba franceza, dobandite in pensionul iesean s-au dovedit extrem de utile mai tarziu, in perioada petrecuta la Lunville . La colegiul din oraselul francez, tinerii moldoveni ar fi trebuit sa studieze timp de trei ani pe cheltuiala statului, iar mai apoi sa urmeze cursurile Facultatii de Drept la Universitatea din Paris. Cum insa la acea vreme Franta era strabatuta de un puternic "suflu" revolutionar, tinerii studiosi au fost repede stramutati la Berlin (la 7 august 1835 cei patru se aflau deja in capitala Prusiei). Acolo, au fost gazduiti, mai intai, la pensiunea pastorului Adolphe Frdric Souchon, iar mai apoi s-au mutat in casa lui Ludwig Jonas din Neue Friedrichstrasse , diacon la Nikolai Kirche din Berlin si, in acelasi timp, un personaj deloc strain de dezbaterile pe teme de istoriografie din mediile germane. Ludwig Jonas devenise "discipolul favorit" al istoricului Hans Schleiermacher si se pare ca intre cei doi exista chiar si o relatie de rudenie . Nu intamplator, dupa moartea lui Schleiermacher, pastorul berlinez devenea executor testamentar si editor postum al corespondentei pe teme stiintifice a istoricului prusian. Mai tarziu, insusi Wilhelm Dilthey se va numara printre cunostintele familiei pastorului Jonas . Kogalniceanu si odraslele de domn au inceput sa studieze, in particular, limbile straine, diplomatica si matematicile, sub indrumarea doctorului Hufeland. Avocat, cu titlul de consilier juridic, Hufeland era o ruda indepartata a familiei Sturdza, din care motiv ar fi fost preferat pentru tutelarea vlastarelor domnesti. De aici urmau insa a rezulta si primele "abateri" ale lui Kogalniceanu. Nelinistile tineretii ca si spiritul mereu dornic de afirmare al viitorului istoric si om de stat nu se puteau impaca prea multa vreme cu restrictiile rezultate din cotutela doctorului Hufeland si a pastorului Jonas. In semestrul de vara al anului universitar 1836/1837, el a inceput deja sa studieze in particular la universitate, fara a frecventa, ca student inmatriculat, cursurile. Situatia s-a modificat incepand cu anul universitar urmator (1837/1838), atunci cand tanarul Kogalniceanu a putut sa urmeze efectiv cursuri de stiinte juridice in cadrul Universitatii din Berlin. Dupa cum rezulta din registrul matricol al Facultatii de Drept si din protocolul incheiat de rectoratul Universitatii din Berlin la finalizarea studiilor, el se inscria la universitate in data de 27 octombrie 1837. In scurta perioada in care a frecventat cursurile prestigioasei institutii de invatamant si cultura, Mihail Kogalniceanu a studiat Institutiones, sub indrumarea profesorului Klenze, Naturrecht, participand la "prelectiunile" lui Eduard Gans, sau Neuere Geschichte, un curs magistral realizat de Leopold Ranke, aflat atunci in plina ascensiune a carierei. La examenele de la sfarsitul semestrului, studentul Kogalniceanu a obtinut calificativul sehr fleissig. Doar Ranke i-a acordat tanarului moldovean o apreciere mai modesta (fleissig), dupa ce initial trecuse in documentele scolare acelasi mult ravnit sehr fleissig. Kogalniceanu a mai frecventat si un curs de etnografie, iar in completarea studiilor ar fi dorit sa urmareasca si unele prelegeri despre opera lui Goethe . In ciuda programului incarcat, a dorit mereu mai mult. A incercat sa inteleaga in profunzime evolutia si reformele societatii din Prusia, ale carei pulsatii le gasea oarecum asemanatoare cu realitatile din Moldova natala. Intr-o tara in care pe atunci totul era inca de facut, Mihail Kogalniceanu a urmarit cu atentie sporita toate transformarile epocii. In planul realizarilor ca istoric, el face parte din prima generatie chemata sa puna bazele scrisului istoric romanesc. O generatie care a reprezentat "baza de personal pentru inceputurile istoriografiei romanesti" .

In prima jumatate a secolului XIX, scrisul istoric din Prusia se afla el insusi intr-un moment de rascruce si de profunda transformare. Profitand de teoretizarile veacului XVIII, gandirea istorica prusiana a fost perceputa ca "rezultatul unei interactiuni complexe" intre trei mari directii: istorismul, iluminismul si invatamantul academic. Cel care a promovat intens ideile istorismului in formele sale cele mai recente, insa nesistematizate, a fost Herder. Ganditorul german observa ca exista diferente mari intre popoare si ca momentele istoriei sunt irepetabile. El nu era insa singurul filosof german care a meditat indelung asupra istoriei. Kant si Hegel au fost preocupati de chestiuni privind filosofia istoriei, rationamentele lor regasindu-se in aproape toate teoretizarile istoricilor renumiti ai secolului XIX . La sfarsitul veacului al XVIII-lea, istoria isi depasise statutul de disciplina auxiliara. A fost regandita, in scurt timp, ca stiinta si profesie. S-au stabilit catedre de istorie in cadrul universitatilor europene (cazul celor din Anglia, Franta si Germania); au aparut istoriografi oficiali, colectii de documente si s-au colectat tot felul de fonduri publice sau private pentru sustinerea activitatii istoricilor . Mediul universitar german, spre sfarsitul veacului XVIII, a fost clar dominat de Universitatea din Gttingen, care si-a mentinut primatul si in primele decenii ale secolului urmator. O universitate noua, fondata in 1734, libera de constrangerile impuse de canoanele traditiei altor institutii similare germane mai vechi . Preocuparile si teoretizarile eruditilor de la Gttigen s-au concentrat asupra conceptului de Staatengeschichte, adica o istorie a statelor perceputa in calitate de unica si constanta dezvoltare a "conjuncturilor de forte" . Intre aceste forte era inclusa si aceea reprezentata de catre popor (Volk), un concept reconsiderat de catre istoricii secolului XIX. Sensibile modificari erau percepute si in forma, nu numai in fondul operelor de istorie. Istoricii perioadei au inceput sa scrie carti de mari dimensiuni, care se adresau unui public instruit. Debutul secolului XIX aproape a coincis cu infiintarea unei noi universitati, la Berlin, in anul 1810. La organizarea noii institutii de invatamant superior au contribuit aproape toate mintile luminate din capitala Prusiei. Intre personalitatile implicate in acest proces de organizare trebuie evident amintit Alexander von Humboldt, cel care isi prezenta propria viziune asupra destinatiei noii institutii intr-un memorandum redactat intre anii 1809-1810. Nu au fost omise nici sugestiile oferite anterior de catre Goethe si Kant. Acestia considerau ca filosofia trebuia sa fie autonoma fata de imixtiunile statului si bisericii in desfasurarea procesului de invatamant, situatie frecvent intalnita in cazul altor discipline (medicina, drept si, mai ales, teologie). Proiectul celor doi era mult mai amplu si, in spiritul epocii, punea accent pe educarea clasei de mijloc . Toate acestea au contribuit la afirmarea universitatii berlineze ca inalt for al culturii europene. Ea a devenit atractiva prin renumele profesorilor si valoarea prelegerilor. Tinerii studiosi din toate colturile Europei i-au trecut portile, iar intre personalitatile de referinta in afirmarea prestigioasei Alma Mater din Berlin se numara Leopold Ranke, Wilhelm von Humboldt, Johann Gustav Droysen, Friedrich Karl von Savigny. Toate aceste prefaceri din prim planul vietii stiintifice si culturale germane au fost dublate in Prusia de o politica sustinuta de reforme. Vizand, intre altele, si sistemul sau institutiile de invatamant, reformele epocii lui Friedrich Wilhelm al III-lea (1797-1840) preconizau schimbari substantiale atat in plan politic, cat si economic sau social. Artizanii principali ai reformelor, ministrii Stein si Hardenberg, se gandeau ca Prusia si-ar fi putut descoperi propria identitate nationala in randul puterilor, dupa ce reusise, cu mare greutate, sa indeparteze dominatia franceza din perioada imperiului lui Napoleon. Istorismul a reprezentat un alt element de noutate in gandirea istorica prusiana. Folosit pentru prima data de catre Friedrich Schlegel intr-o nota a unei lucrari, termenul venea sa acopere o realitate deja existenta in noile tendinte ale mediului istoriografic german. Ulterior, el fost asociat de catre Novalis cu cel de misticism, sau a aparut mai tarziu sporadic in polemicile filosofice, folosit, in special, cu privire la problemele valorilor istoriei pentru filosofie . Spre sfarsitul secolului XIX, unii filosofi si istorici ai ideilor l-au remodelat intr-o doctrina si chiar o teorie. Insa, abia Friedrich Meinecke, la inceputul secolului XX, a reusit sa redea esenta conceptului de istorism.

Acestea erau realitatile din Prusia anului 1835, momentul cand cei patru romani au fost mutati de la Lunville la Berlin. O asemenea atmosfera nu avea cum sa nu-l impresioneze pe Mihail Kogalniceanu. El a fost fascinat de tot ceea ce vedea in jurul sau si a cautat sa inteleaga profundele transformari prin care trecea statul si societatea din Prusia. Mai presus de orice insa, el a identifica atunci si mijloacele prin care prefacerile din lumea germana puteau fi adaptate realitatilor romanesti. Nu intamplator, Kogalniceanu, odata ajuns la varsta deplinei maturitati politice, si-a legat numele de infaptuirea reformelor care au marcat edificarea Romaniei moderne. Este exact contextul care ne impune prezentarea lui in dubla ipostaza, aceea de carturar erudit si om de stat, influentat de performantele politice si valorile culturale din Prusia primei jumatati a veacului XIX. Fara indoiala, Mihail Kogalniceanu a fost un admirator constant al invatamantului german. Cateva dintre discursurile, pe care le-a rostit la varsta maturitatii creatoare, fac dovada respectului deosebit pe care el il datora dascalilor. Impresioneaza oricand cuvintele frumoase si sincere cu care Kogalniceanu a elogiat scoala istorica din Berlin si pe cei care profesau acolo. Universitatii "Fredericia Wilhelma", considerata "a doua muma" , ii datora spiritul liberal si profundul patriotism. Intamplarea a facut ca istoricul Kogalniceanu sa fie si primul student roman al ilustrului carturar Leopold Ranke. Chiar si dupa trecerea a 60 de ani de profesorat, el a ramas pentru Kogalniceanu "marele istoric", iar, cu acest prilej, fostul student a dorit sa-i prezinte un pios omagiu . Nascut in 1795 in localitatea Wiehe din Thuringia, Ranke a intruchipat prototipul istoricului prin definitie al perioadei moderne. Activitatea sa creatoare aproape s-a suprapus peste veacul XIX. Si-a inceput studiile la Universitatea din Leipzig, in anul 1814 , iar ecourile operei s-au resimtit dupa moartea savantului in intreaga Europa si chiar in Statele Unite. Prima reusita semnificativa trebuie cautata in jurul lui 1817, atunci cand a elaborat un studiu despre Martin Luther, in contextul celebrarii a 300 de ani de la redactarea celor 95 de teze. Lucrarea care l-a consacrat insa definitiv in "breasla" istoricilor a fost Geschichte der romanischen und germanischen Vlker von 1494 bis 1514, publicata in 1824 sau, mai exact, o anexa a acesteia, care i-a adus faima intre istorici. Intitulata simplu, Zur Kritik neuerer Geschichtsschreiber, ea a devenit un veritabil program istoriografic pentru Ranke. A ramas celebru fragmentul in care istoricul prusian prezenta principala indatorire a celui care scrie istoria, aceea de reda evenimentele trecutului "intocmai cum s-au petrecut": "Man hat das Historie das Amt, die Vergangenheit zu richten, die Mitwelt zum Nutzen zuknftiger Jahre zu belehren beigemessen, so hoher Amter unterwindet sich gegenwartiger Versuch nicht: er will bloβ zeigen wie es eigentlich gewesen ist" . "Wie es eigentlich gewesen [subl. ns., S. P.]" a devenit expresia maximei obiectivitati , folosita de generatii intregi de istorici. Ranke a ramas credincios principiului care facea din prezentarea trecutului intocmai un scop in sine, istoricul prusian dorind sa insufle studentilor sai permanent "dragostea curata pentru adevar". Din aceste considerente, in cadrul unei alte prelegeri, el explica de ce prefera sa foloseasca termenul de Geschichte in detrimentul celui de Historie, desi ambele aveau acelasi sens. In conceptia sa, termenul de Geschichte deriva din verbul geschechen, tradus prin a se intampla si, in consecinta, el conducea spre o anumita obiectivitate, in timp ce cuvantul Historie, stabilea o relatie mai subiectiva . Referitor la obiectivitatea istoricului, Ranke insista asupra atitudinii nepartizane (Unparteilichkeit ) a celui care scrie istoria. Intre exegetii operei lui istorice, G. Iggers si J. Powell au considerat ca ganditorul german identifica obiectivitatea cu impartialitatea sau nepartizanatul . Spre deosebire de cei doi, un alt critic al operei lui Ranke, G. Berg, sustine ca obiectivitatea reprezenta mai mult, ca ea presupunea o legatura directa cu adevarul divin . Noi credem ca istoricul german avea propria perspectiva asupra celor doua concepte, iar impartialitatea implica spunerea adevarului, indiferent de simpatiile politice.

Spre deosebire de Leopold Ranke, Kogalniceanu nu a lasat o opera de dimensiuni foarte intinse. Lucrarile lui de istorie dovedesc o buna cunoastere a noilor directii aparute in istoriografia germana. Spiritul teoretizarilor rankeene transpare din celebrul Cuvant introductiv, rostit in 1843, cu prilejul primului curs de istorie nationala la Academia Mihaileana. O prelegere in care si Kogalniceanu pleda pentru prezentarea faptelor istorice intocmai cum ele s-au petrecut. El isi asigura auditoriul ca ".raul si minciuna nu vor gasi niciodata in mine un aparator (.)", ca intotdeauna se va "sili a spune adevarul", iar atunci cand, din diferite cauze, acest lucru ar fi fost imposibil de realizat, era preferabila tacerea. Desi istoricul roman nu a fost cu totul strain de anumite mici exagerari, el le punea pe seama patriotismului, pe care, cu oarecare sensibilitate, il definea drept "o mica plecare spre natia mea" . Atunci cand trecutul se apropia sensibil de contemporaneitate si Kogalniceanu simtea ca nu poate prezenta decat un adevar trunchiat, el marturisea, cu eleganta, ca prefera sa nu abordeze asemenea subiecte, constient fiind ca "noi n-am ajuns inca asa de departe ca sa putem trata cu nepartinire istoria contemporana" . Misiunea aceasta revenea, in mod firesc, "viitorimii". Era o dovada a tariei de caracter, dar, in acelasi timp, o demonstratie de intelegere deplina a esentei gandirii rankeene.

Desi Ranke, prin innoirile metodologice, a devenit firesc un deschizator de drum si intemeietor de scoala istorica, el insusi nu si-a arogat vreodata meritul in acest sens. A ramas mereu recunoscator antecesorului sau, Barthold Georg Niebuhr, ale carui metode le-a aplicat cercetarii istorice[29], alaturi de cele specifice filologiei. El si-a construit operele istorice dupa realitatile care "pulsau" in sursele documentare, iar pentru reconstituirea acestei realitati a facut apel la tehnici stiintifice. Cu toate ca unul dintre cei mai importanti exegeti ai sai, Leonard Krieger, tinde sa-i refuze aproape orice contributie la dezvoltarea scrisului istoric ("nici atitudinea critica privind sursele, nici insistenta asupra documentelor originale, nici macar aplicarea metodei filologice in scrierea si predarea istoriei nu au reprezentat o inovatie a lui Ranke, ci ele au fost folosite de Tucidide, mai intai, apoi de Jean Mabillon, Hamann, Herder si in secolul XIX de catre Georg Barthold Niebuhr" ) totusi, Ranke a creat o opera originala, o scoala istorica si a devenit un maestru al interpretarii documentelor. A petrecut ani intregi in arhivele din Prusia, Austria, Venetia, Franta sau Anglia, straduindu-se sa reconstituie trecutul "intocmai cum s-a petrecut". La scurt timp de la aparitia primei lucrari, Ranke se afla in arhivele prusiene, unde documentele descoperite il faceau sa mediteze la viitoarele studii istorice. O parte din planurile privind cercetarea istorica i le impartasea fratelui sau, Heinrich, principalul punct de sprijin, in absenta altor prieteni . La 12 mai 1825 ii scria, din Berlin, despre un proiect referitor la "o istorie a Europei cu includerea istoriei literaturii si bisericii" . O luna mai tarziu, semnala aceluiasi frate, cu o bucurie aproape copilareasca si cu entuziasmul specific varstei, ca a gasit in biblioteca "47 de volume de manuscrise italiene neintrebuintate de nimeni" pentru anii 1530 si 1550, in care se aflau lucruri exceptionale si autentice . Aceasta descoperire a marcat inceputul unei noi perioade din viata sa. Cercetarea documentelor din arhive ii oferea o perspectiva inedita asupra istoriei moderne a Europei. In cele din urma, rezultatul cercetarilor a luat forma unei istorii a popoarelor din sudul Europei, desi demersul nu era pe atunci unul cu totul singular. Concomitent cu tendinta de profesionalizare a scrisului istoric si activitatea de cercetare a devenit una mult sistematizata. Acest lucru a impus aproape ca o necesitate editarea unor colectii de documente cat mai complete. Rezultatul anilor de cercetare in aproape toate arhivele Europei apusene s-a relevat si prin aparitia impresionantei colectii de documente Monumenta Germaniae Historica. Proiectul de publicare si editare a izvoarelor istoriei germane a fost gandit si initiat chiar din 1819 de catre baronul von Stein. In cea mai mare parte, editarea colectiei a fost opera unor istorici consacrati, majoritatea fosti studenti ai universitatii din Gttingen . Monumenta Germaniae Historica si Regesta Imperii au reprezentat finalitatea cercetarii unor cercetatori ca Nikolaus Vogt (1756-1836), exponent al epocii "Sturm und Drang" si Heinrich Luden (1780-1847), puternic influentat de J. G. Fichte dar si de Herder, Schelling si Schlegel. Johannes Voigt (1786-1863) si Friedrich von Raumer (1781-1873), impreuna cu Karl Anton Menzel (1784-1855) sau Karl Dietrich Hllmann, au contribuit la clarificarea unor controverse de istorie medievala. Chiar daca Friedrich Wilken (1777-1840), Cristoph Friedrich von Stlin (1805-1873) si Gustav Adolph Harald Stenzel (1792-1854) au stimulat la aparitia acestei colectii, editarea majoritatii volumelor se leaga de activitatea lui Heinrich Georg Pertz (1795-1876). Dupa ce a deprins metoda interpretarii critice a izvoarelor documentare la Universitatea din Gttingen, Pertz insusi a calatorit prin Europa. A petrecut o perioada importanta de timp scotocind arhivele de la Roma si a cercetat documentele din arhivele austriece sau din Ungaria. El a propus o conceptie pragmatica in privinta impartirii documentelor si a structurat colectia in cinci domenii distincte: Scriptores, Leges, Diplomata, Epistolae si Antiquitates. La descoperirile si cercetarile din arhive s-au mai implicat, alaturi de Pertz si Georg Waitz, Rudolph Kpke, Wilhelm Wattenbach, Otto Abel, Philipp Jaffe, Wilhelm Giesebrecht si Ernst Dmmler. Numele lui Pertz s-a identificat cu cel al Monumentei, la fel cum cel al lui Johann Friedrich Bhmers a ramas legat de editarea colectiei Regesta Imperii .

In acelasi trend european s-a inscris si demersul lui Kogalniceanu privind editarea primelor colectii de documente pentru istoria romanilor. In anul 1875, in perioada ministeriatului lui Titu Maiorescu la Departamentul Cultelor si Instructiunii Publice, el a primit functia de presedinte al comisiei abilitate sa se ocupe de publicarea documentelor din colectia lui Eudoxiu Hurmuzaki[36]. Si-a folosit, in acest context, experienta de editor acumulata in anii anteriori, atunci cand a publicat Letopisetele Moldovei, reeditate intre anii 1872-1874. Intr-o prima etapa, ele au folosit ca baza documentara majoritatii istoricilor de la jumatatea secolul XIX. La fel de importante erau si textele grupate in colectia Fragments tirès des chroniques moldave set valaques pour servir à l'histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislas Leszinschi, Dmtre Cantmir et Constantin Brancoveanu, editate in anul 1846. Kogalniceanu deplangea lipsa marturiilor scrise, multe dintre ele disparute cu ocazia diferitelor evenimente tragice ale tumultoasei istorii a romanilor, dar tot el s-a straduit sa mentioneze foarte precis si locurile unde s-ar fi putut gasi documente, care ar fi contribuit la scrierea unei istorii nationale cat mai complete. Asemenea consideratii il caracterizeaza pe neobositul editor de mai tarziu. In Profesiunea de credinta, el aprecia ca documentele oficiale si actele publice, "cea intai si cea mai puternica dovada a adevarurilor istorice", lipseau cu desavarsire. Din pricina revolutiilor, care in atatea randuri pustiisera tara, aceste marturii erau fie pierdute pentru totdeauna, fie imprastiate prin tari straine, pe la particulari sau in bibliotecile Ungariei, Transilvaniei, Moscovei, Petersburgului, Vienei si chiar Stockholmului . Din acest motiv, Mihail Kogalniceanu, mai mult decat oricare dintre contemporanii din Moldova, a inteles necesitatea stringenta a publicarii primelor colectii de documente.

In afara preocuparii obsedante pentru document si intelesurile izvoarelor, mai exista si alte asemanari intre Kogalniceanu si Ranke. Nici unul nu a aprofundat domeniul psihologiei. Ranke s-a limitat sa faca doar unele referiri privind caracteristicile morale ale personalitatilor istorice, care defineau poporul. Intr-o scrisoare expediata din Berlin, in februarie 1827, el impresiona totusi prin felul in care reusea sa-si caracterizeze personajele istorice. Pregatind o lucrare despre papalitate (Rmische Ppste), istoricul din Prusia descoperea, cu o anumita incantare, faptul ca si in secolul XVI existau "oameni mari"; "naturi extraordinare", trasaturi care proveneau "de la poporul insusi in sus" . In realitate, Ranke a dovedit un real talent in zugravirea personajelor istorice. A ramas memorabila prezentarea facuta papei Pius al VI-lea in cadrul scrisorii amintite: "un om asa de pios, naiv ca un copil", dar, in egala masura, "cel mai aspru inchizitor, prigonitor al protestantismului" . A scris despre papalitate cu atentia cuvenita unui mare fenomen istoric, dar fara a se raporta la controversele timpului, sau la anumite "reverii romantice" . Asemenea profesorului de la Berlin, Kogalniceanu isi inchipuia poporul in ipostaza de "izvor" al tuturor miscarilor si ispravilor, fara de care "stapanitorii n-ar fi nimica" . "Spiritul poporului" nu putea sa existe in absenta "constiintei unei nationalitati comune" . Pe langa aceasta, Kogalniceanu a aplicat intocmai si principiul lui Ranke privind legatura profunda a istoriei cu politica. Daca in viziunea istoricului german, omul politic trebuia mai intai sa cunoasca istoria poporului sau si apoi sa-i conduca destinele, Kogalniceanu era perfect constient ca doar istoria era singura in masura sa judece faptele si oamenii trecutului. Probabil si din acest motiv, el insusi a preferat sa se infatiseze contemporanilor mai intai in lumina unui avizat cunoscator al trecutului si abia apoi sa se implice in viata politica. Istoriei ii revenea menirea de a reinvia trecutul in plina decadenta sau maretie. Omului politic ii ramanea insa alegerea intotdeauna dificila intre nemurire si lauda nestearsa, contra defaimare sau hula .

Spre deosebire de Kogalniceanu, Ranke a evitat sa se implice in viata politica. Cu toate acestea, chiar opera istorica reflecta anumite afinitati cu gandirea conservatoare. Pe aceasta coordonata, de altfel, el a inteles ideea de progres in sens de "evolutie si nu ca revolutie" . Apropierea de viziunea lui Kogalniceanu asupra politicii moderne este in acest caz frapanta. Pentru viitorul sfetnic al lui Cuza, orice schimbare silnica, orice prefacere naprasnica nu puteau sa fie decat fatale. In fond, tot el avea sa conchida ca atunci cand incep revolutiile, inceteaza civilizatia. Judecatile de acest fel corespund pe deplin cu pozitionarea doctrinara a lui Kogalniceanu in sfera politicii. Un liberal moderat, care accepta schimbarea, daca evidentele demonstrau ca ea nu dauneaza bunului mers al societatii. Oricare alt mijloc de modernizare putea fi daunator, deoarece, arata Kogalniceanu, "tara noastra nu prin grabnice si zgomotoase schimbari se poate ridica", ci prin "reformele blande si graduale, imbunatatirile serioase, raspandirea instructiei publice" , elemente ce reprezentau solutii pertinente pentru reorganizarea tarii. Cu toate acestea, el nu a respins complet ideea de revolutie. Spre deosebire de Leopold Ranke, care se pronunta in mod clar pentru evolutie si nu pentru revolutie, Mihail Kogalniceanu accepta macar necesitatea unor asemenea transformari petrecute de-a lungul istoriei. Il putem situa aici mai aproape de prelegerile lui Eduard Gans, cel care avea in permanenta pline salile de curs, apologetul revolutiei franceze, profesorul "de un liberalism in idei atat de larg", decat de spiritul rafinat al lui Ranke. Kogalniceanu a observat doar ca revolutia franceza, "zguduind Europa pana in cele mai adanci temelii", promitea pretutindeni "slobozenia popoarelor". O alta revolutie, cea de la 1821, vestea si ea romanilor ca venise vremea "pentru ca iara sa scuture stapanirea strainilor, sa departeze abuzurile care o rodeau si sa dobandeasca guvern national, intemeiat pe o charta liberala [.]". De altfel, credea el, "intamplarilor de la 1821 suntem datori cu orice propasire ce am facut de atunce, caci ele ne-au desteptat duhul national ce era adormit cu totul" .

In vreme ce Leopold Ranke gandea ca "istoria tuturor popoarelor si tuturor statelor ar trebui sa stea ca o carte deschisa" , Kogalniceanu, la randul sau, considera ca "istoria, dupa Biblie, trebuie sa fie si a fost intotdeauna cartea de capetenie a popoarelor si a fiestecarui om indeosebi, pentru fiestecare stare, fiestecare profesie afla in ea reguli de purtare, sfat la indatoririle sale, invatatura la nestiinta sa, indemn la slava si la fapta buna" . Ambii carturari valorizau rolul educativ al istoriei, cea care ne poarta prin timp pentru a ne impartasi din experientele trecutului. Analogia istorie - carte (cu sens de invatatura) nu este intamplatoare. Istoria redevenea "indrumatoarea vietii" si, oricine se putea convinge ca, fara invatamintele trecutului, omenirea nu ar putea progresa. Pentru Kogalniceanu, istoria aparea ca rezultat al "vrastelor si experiintii". Ea era singura capabila sa ofere o judecata nepartinitoare (".istoria mai are si nepretuitul dar de a judeca cu nepartinire faptele contemporanilor nostri, pe care noi nu avem curajul si destoinicia de a-i cunoaste drept si adevarat)" . O conceptie similara se intalneste si in opera lui Ranke in intelesul cuvantului Unparteilichkeit, tradus prin impartialitatea istoricului fata de oricare dintre cele doua partide adverse, care se confrunta in permanenta pe scena istoriei. Evident, Ranke se referea la o situatie generica, existenta de-a lungul timpului, care presupune confruntarea a doua forte opuse. Luptele pe care aceste doua partide le conduc au cauze si scopuri diferite, iar istoricul trebuie sa pastreze distanta fata de ambele tabere . Un alt aspect al operei rankeene, cu relevanta in gandirea istorica a discipolului sau, poate fi raportat la rolul si ponderea factorului religios. Daca in scrierile lui Kogalniceanu se intalnesc rar referiri la divinitate, in opera lui Ranke invocarea prezentei divine ramane o constanta, mai ales in cazul absentei unor explicatii rationale pe seama faptelor istorice. In aceste conditii, expresia unuia dintre exegetii scrierilor rankeene, conform careia Dumnezeu ar fi fost o realitate vie de-a lungul vietii sale , ni se pare deplin justificata.

Kogalniceanu, ca si Ranke, a acordat o atentie sporita istoriei nationale, singura chemata sa confere legitimitate aspiratiilor unui popor. Istoricul roman a relevat importanta istoriei nationale dintr-o perspectiva integratoare, in contextul istoriei universale. Istoria romaneasca, "de un interes si mai universal" , nu putea fi inteleasa decat ca parte a unui intreg, evident, in cea mai buna traditie rankeeana. Se stie insa ca istoricul german nu a neglijat nici el studiul istoriei universale. Cu intentia declarata de a descoperi "legendele istoriei universale", in toamna anului 1826, el ii scria fratelui sau, din Berlin, ca citeste numai istorie universala . S-a ocupat mai intai de istoria poporului german, pentru ca la varsta senectutii, orb si aproape surd, sa revina asupra mai vechilor preocupari si sa-si proiecteze opera vietii sub forma unei monumentale istorii universale. O opera ce nu putea fi scrisa oricum, ci in urma unei documentari temeinice, intinsa de-a lungul intregii sale vieti.

La fel ca magistrul sau , Kogalniceanu proclama necesitatea unor exprimari istorice cat mai elaborate. La deschiderea cursului de istorie nationala de la Academia Mihaileana isi propunea ca, pe langa "istoria politica a tarilor", in masura in care va fi ajutat si de documente, sa schiteze si "o idee lamurita asupra starii sociale si morale, asupra obiceiurilor si prejudetelor, culturii, negotului si literaturii vechilor romani" . O asemenea conceptie, revolutionara in acel moment, aducea un element de modernitate in scrisul istoric romanesc. Ranke insusi a fost preocupat de elaborarea unei istorii a literaturii si a frecventat chiar saloane literare din Berlin. Era o tendinta conforma cu spiritul romantic al veacului. In aceasta nota, Kogalniceanu s-a preocupat si el de creatiile literare, incercand chiar o perspectiva critica. Prietenia cu Wilibald Alexis nu putea ramane fara urmari pe taramul influentelor literare. Situatia a fost valabila si in cazul operei lui Ranke, unde rigoarea stiintifica si valentele artistice s-au contopit, intr-o scriitura armonioasa, care demonstra ca istoria este stiinta si arta in acelasi timp. Ca stiinta, ea se apropia de filosofie, iar ca arta de poezie" . Nu intamplator, opera lui istorica impresioneaza si prin talentul literar. Acordand o mare atentie coloritului local, dupa parerea unor avizati critici , scrierile lui Ranke amintesc de stilul de romancier al lui Walter Scott. Nici Kogalniceanu pare sa nu fi fost lipsit cu totul de talent literar, dar diferenta o impune faptul ca Ranke se exprima in scris pentru a fi citit, in timp ce Kogalniceanu este omul discursului. Scrierile lui sunt gandite, in mare parte, ca si cum s-ar adresa permanent unui auditoriu. El se apropie mai mult de modelul de discurs folosit de catre J. G. Fichte .

O alta dimensiune, de interes pentru cercetare, a operei lui Leopold Ranke a fost cea didactica. Principiile prezentate in studiul intitulat Zur Kritik der neuerer Geschichtsschreiber au fost reluate si in cadrul prelegerilor, e drept, intr-o forma mult sistematizata. Devenit in anul 1825 profesor al Universitatii din Berlin, Ranke a dorit sa transmita discipolilor, in cadrul unui seminar, model preluat mai apoi in aproape toate universitatile lumii, principii si teorii, care le-ar fi asigurat o buna pregatire viitorilor istorici[59]. A privilegiat in prelegerile de la universitate istoria moderna. Gunter Berg, unul dintre editorii cursurilor lui Ranke, observa ca 18 din cele 85 de prelegeri fac referire la istoria moderna . De asemenea, Ranke a incercat sa imprime discipolilor spiritul critic, receptarea corecta a informatiei istorice . Chiar din anii '30 ai veacului XIX, teoretizarile istoricului german au contribuit la profesionalizarea scrisului istoric. Impactul a fost atat de puternic, incat, cu timpul, referirile la opera lui Ranke devenisera aproape obligatorii. Consideratiile privind teoria si metodologia istoriei nu au constituit insa niciodata un tratat sistematic. In afara de amintitul studiu din 1824, Ranke a lasat un mare numar de reflectii teoretice, raspandite in paginile mai multor scrieri. El a preferat, incepand de pe la 1848, sa-si prezinte teoriile doar in cadrul seminariilor, iar discipolilor apropiati - asa-numitii Methodiker - nu le-a publicat niciun tratat de teoria istoriei . Kogalniceanu a fost si el atras de cariera universitara. Incepand din anul 1843, a tinut o serie de prelegeri privind istoria romanilor la Academia Mihaileana , fiecare valorizand o parte din principiile rankeene. Nu a reusit sa intemeieze o scoala istorica si nu a avut adepti ca Ranke, dar a contribuit decisiv la dezvoltarea scrisului istoric romanesc din a doua jumatate a veacului XIX.

In afara de preocuparile privind istoria Europei si de cariera sa universitara, Ranke a mai fost implicat si in fondarea Comisiei Istorice a Academiei din Bavaria. A activat in comisiile care au proiectat editarea unor colectii de izvoare istorice si a unei noi serii a Bibliografiei Generale Germane. In plus, intre anii 1832 si 1836, a fost chiar editor al publicatiei "Historisch-Politische Zeitschrift"[64]. Cu toate acestea, el nu a excelat in publicistica, deoarece ii lipsea spiritul polemic. A fost atras de fenomenul literar si a frecventat, in anii 20 ai secolului XIX, saloanele patronate fie de catre Rahel Varnahagen sau Bettina von Arnim. Prefera salonul familiei von Arnim, mai ales datorita caracterului sau exclusiv literar. Aceste pasiuni s-au tradus in elaborarea unei istorii literare , in care incerca sa isi asume literatura drept subiect de interes pentru istorie alaturi de progresele stiintelor .

Preocuparile culturale ale lui Kogalniceanu au fost si ele multiple. In perioada studiilor, in buna traditie berlineza de atunci, a frecventat saloanele literare patronate de Friedrich Karl von Savigny. Intr-un asemenea context i-a fost prezentat lui Alexander von Humboldt. Acesta a aratat un viu interes pentru Principatele Romane, atat de necunoscute pe atunci, incat nici macar numele de roman nu se stia, ca sa nu mai amintim de cel de moldovean ori valah. Tanarul Kogalniceanu a fost deseori numit "der schwartze Grieche"[67], probabil o aparitie exotica in peisajul prusian, acolo unde predomina tipul antropologic blond. Alexander von Humboldt l-a indemnat sa debuteze cu doua lucrari despre romani , pentru ca era interesat el insusi sa afle cat mai multe despre cele doua Principate de la Dunare . Intre aceste prime scrieri trebuie amintita o schita de istorie culturala intitulata Romnische oder Wallachische Sprache und Literatur, aparuta in anul 1837 in Magazin fr die Literatur des Auslandes, urmata, in acelasi an, de o cunoscuta sinteza, publicata in limba franceza, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubien.

Leopold Ranke nu a fost singura personalitate a culturii germane, care a influentat conturarea personalitatii viitorului istoric. Prin intermediul magistrului, Kogalniceanu a fost familiarizat cu sistemul gandirii hegeliene, chiar daca Ranke nu a fost unul dintre adeptii teoretizarilor lui Hegel . El a contribuit decisiv la raspandirea ideii de dezvoltare organica a sistemelor de legi. Odata ajuns la maturitatea scrisului istoric, Kogalniceanu tradeaza si o anumita influenta din directia scolii istorice a dreptului, care si-a gasit in Friedrich Karl von Savigny cel mai ilustru exponent. Membru important al comunitatii franceze din capitala Prusiei, acesta din urma se pronunta, alaturi de un alt adept al teoriilor sale, Friedrich Karl Eichhorn, pentru o evolutie graduala a legislatiei, in conformitate cu traditiile si spiritul poporului. Avandu-i ca profesori pe G. Hugo si T. Spittler (1752-1810), Savigny a folosit metoda critica in demersul sau istoric si a dus-o la perfectiune. De la romantici, el a preluat ideea dezvoltarii organice a sistemului legislativ in stransa legatura cu specificul national si cu spiritul poporului (Volkgeist). El considera ca legea nu trebuie perceputa ca un factor distinct, separat al evolutiei unui stat. Dimpotriva, ea era parte integranta a unui tot organic, in contextul caruia trebuia inteleasa. Alaturi de obicei, limba vorbita, de traditie, legea era o determinanta a dezvoltarii organice a unui intreg. Savigny era partizanul continuitatii dreptului roman dupa caderea imperiului si invaziile barbare . A fost si un orator desavarsit, care a umplut tot timpul pana la refuz salile sale de curs ale universitatii. Kogalniceanu l-a cunoscut mai tarziu ca profesor. Inainte de a putea frecventa cursurile Universitatii din Berlin, el a studiat cu profesorul Otto Goeschen (1808-1865) dreptul canonic, criminal si privat. A pastrat de-a lungul vietii sale o frumoasa amintire celor care i-au fost profesori. Eduard Gans il impresiona prin "elocventa atat de mare" si liberalismul ideilor profesate, astfel incat "din toate partile Germaniei si chiar din alte tari alergau cu miile studentii ca sa-i asculte vorbirea si elocventa sa ca o melodie". Din acest motiv, isi amintea Kogalniceanu, ".au trebuit sa se abata peretii de la doua sali pentru a se largi incaperea unde el predica stiinta tinerei generatiuni germane" . O impresie deosebita i-a produs, prin atasamentul fata de universitatea berlineza, si episcopul Neander. El se identificase atat de mult cu universitatea, incat, chiar daca era un vechi locuitor al Berlinului, nu cunostea din tot orasul decat o singura strada, aceea care conducea la Universitate, iar, odata ajuns acolo, intra in cladire cu ochii inchisi si numai pipaind peretii ajungea la catedra sa .

Aflat intre anii 1835-1838 la Berlin, Kogalniceanu nu putea fi strain de monumentala carte a lui Georg Gottfried Gervinus, referitoare la principiile istoriei, publicata in 1837. Autorul Principiilor relua o mai veche problema, intalnita si in teoretizarile lui Ranke, privind natura istoriei. Se apropie aceasta mai mult de arta, in special de poezie, sau de stiinta? Gervinus rezolva aceasta dilema raportandu-se la scrierile mai vechi ale lui Bodinus sau Vossius, sau ale altor istorici care abordau probleme legate de stil, certitudine si incertitudine istorica, critica utilizarii izvoarelor, dar care nu pomeneau nimic de o arta istorica, ceea ce ii determina sa incadreze istoria in categoria stiintelor. Interesanta era si incercarea de definire a misiunii istoricului, care trebuia, in viziunea ganditorului german, sa fie un "maestru al stiintei si un maestru al vietii"[74]. Considerand ca, totusi, domeniul istoriei nu este la fel de nemarginit ca si cel al poeziei, Gervinus concluziona ca scrisul istoric nu este la fel de cultivat ca arta poetica. In istorie, continutul este la fel de important ca si forma, spre deosebire de poezie, unde forma da valoare operei. In aceeasi succesiune de idei, Gervinus considera ca scrisul istoric se ocupa mai ales cu lumea faptelor, accentuand pe primatul evenimentialului in detrimentul reflectiei. O data cu aparitia unei noi generatii de istorici (el se refera, in special, la istoricii englezi si ii aminteste pe Bolingbroke, Hill si Priestley), care a adoptat un stil pragmatic, se parea ca istoria se afla si ea pe drumul cel bun. (Este posibil ca Gervinus sa fi avut in vedere si contributia unui alt istoric de valoare, Wilhelm von Humboldt) .

De cealalta parte, Kogalniceanu considera ca istoria reprezinta o inalta stiinta[76], fara a mai prelua vechea controversa privind natura ei. Era vorba despre arta sau se putea discuta deja despre o stiinta a istoriei, care "niciodata n-a avut importanta si universalitatea de care se bucura astazi" . Spre deosebire de Gervinus, care isi exprima vizibil preferintele pentru aspectele lumii contemporane, Kogalniceanu s-a limitat doar in a constata ca o abordare obiectiva a istoriei contemporane ramanea destul de dificila . Sub influenta lui Johannes von Mller (1752-1809) , el a incercat sa prezinte intr-o perspectiva noua trecutul, perspectiva din care nu trebuia sa mai fie perceput drept unul rau si barbar . Discursul istoric al lui Kogalniceanu se oprea asupra exemplelor luminoase din istoria romanilor. Ele erau chemate sa redea adevarata maretie a unui trecut, care trebuia sa furnizeze contemporanilor modele de comportament. Din aceasta perspectiva, el s-a dovedit omul actiunilor energice. Nu accepta lamentatia sterila, ci cauta mereu solutiile viabile.

Contemporan cu Ranke in prima jumatate a secolului XIX a fost si Wilhelm von Humboldt. Mai mult filosof decat istoric, Humboldt a fost atras de perspectivele oferite de catre istorie, care abia atunci incepea sa se cristalizeze drept o disciplina autonoma. A fost interesat de studierea caracterelor dominante ale unei natiuni, ale limbii vorbite sau chiar ale unor opere de arta. Wilhelm von Humboldt privea omenirea ca pe un intreg (acelasi das Ganze care apare si la antecesorii sai, dar si in opera lui Ranke), al carui caracter se impunea a fi studiat[81]. Atat Humboldt cat si Ranke au crezut in "puterea poetica a istoricului" . Ei considerau ca si istoricul isi foloseste imaginatia libera ca pe un instrument, numai ca ea este subordonata experientei si investigarii realitatii. Kogalniceanu a fost interesat de teoretizarile prestigiosului geograf Karl Ritter (1779-1859), care, in scrierile sale aborda probleme de antropogeografie istorica, intr-o perspectiva organicista . In studiile sale, el urmarea influentele climei si a mediului inconjurator asupra oamenilor, in general, si caracterului popoarelor, in special.

Cea de-a doua ipostaza care l-a definit pe Kogalniceanu de-a lungul vietii sale a fost aceea de om politic. Cunoscand trecutul si traditiile romanesti, el a incercat sa gaseasca cele mai potrivite cai de modernizare ale societatii, in concordanta cu evolutiile ei anterioare. Un astfel de model l-a oferit societatea prusiana, aflata ea insasi intr-o epoca a marilor reforme. Istoricul roman s-a referit constant la exemplul prusian, ca evolutie sociala, economica, politica si, nu in ultimul rand, nationala. In mai toate discursurile pe care le-a prezentat, el nu uita sa aminteasca lectia de patriotism invatata acolo, in indepartata Prusie. "Focul" nationalismului german a dat viata si pentru "faclia" profundului sau patriotism[84]. Destinul politic al lui Mihail Kogalniceanu datora enorm "societatii germane, barbatilor si marilor patrioti care au desavarsit unitatea si afirmarea Germaniei" . Nu intamplator, numele lui este asociat cu momentele de glorie ale istoriei romanilor din Principate. Chiar din timpul revolutiei de la 1848, el s-a evidentiat prin elaborarea unor proiecte reformatoare. Ceva mai tarziu, il gasim implicat in infaptuirea Unirii de la 1859, pentru ca, odata cu dubla alegere a lui Cuza, sa devina unul dintre sfetnicii de nadejde ai noului domn . Urmand modelul vazut odinioara in Prusia lui Stein si Hardenberg, Kogalniceanu a militat pentru improprietarirea taranilor si adoptarea unei noi legi electorale. In toata activitatea de om politic, a demonstrat cu prisosinta ca peregrinarile in Prusia, alaturi de Wilibald Alexis (pe numele sau adevarat Georg Wilhelm Hrings) , cel care l-a initiat "la marea lucrare ce se opera pe atunci in Germania", atat in privinta unificarii politice dar si in privinta aspiratiilor burgheziei de a intra in viata politica , nu au fost zadarnice. Pastorului Jonas ii datoreaza o asa de buna cunoastere a legilor din Prusia, al caror exemplu s-a aflat la baza reformelor politice, economice si sociale, pe care le-a gandit ceva mai tarziu. A cunoscut textele multor legiuiri, proclamatiile si reformele lui Frederic Wilhelm al III-lea. L-a impresionat cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toata suprafata Prusiei, desfiintand claca si orice alte servicii catre stapanii de mosii si prefacand ogoarele in proprietate absoluta in mana taranilor, cu despagubiri in bani sau prin renta perpetua ori prin inapoierea unei parti de pamant . Acelasi pastor Jonas i-a semnalat si memoriul prezentat de catre Hardenberg la Riga in 1812, care continea sinteza principalelor reforme necesare modernizarii statului prusian. Cunoscand detaliile referitoare la reformele proprietatii, Kogalniceanu a constatat ca "legea proprietatii in Prusia avea mare asemanare cu conditiunile proprietatii rurale in tarile romane". Totodata, "principiul ce se gaseste in vechea noastra legislatiune, pentru a se da taranului spre cultivare pana la doua treimi din intinderea mosiilor iar o treime se rezerva in seama stapanului, exista si in Prusia" . Intr-un ultim discurs rostit pe la 1891 , istoricul si omul de stat putea deja sa se enumere printre creatorii Romaniei moderne. S-a implicat, dupa cum el insusi afirma, la ultima dintre aparitiile publice, in toate cele "trei mari reforme din istoria contemporana a renasterii Romaniei, trei reforme radicale savarsite sub ochii nostri et quorum pars parva fuit" .

Prin formatia intelectuala, Mihail Kogalniceanu a reusit sa asimileze cele mai variate sugestii venind dinspre mediul istoriografic german. A avut posibilitatea de a cunoaste cele mai semnificative innoiri; sansa de a-i vedea "la lucru" pe istoricii cu renume din secolului XIX, de a le cunoaste opera. A studiat la una dintre cele mai cunoscute universitati europene si a facut fata, cu succes, provocarilor stiintifice. Mai mult decat atat, a mentinut aceasta conduita si a promovat-o si in Moldova natala. A fost martor la infiintarea primelor institutii de invatamant superior din Principate si a prezentat pareri pertinente privind organizarea lor, evident, pornind tot de la modelul oferit de celebra Alma Mater berlineza, redenumita, in prezent, dupa numele unuia dintre intemeietorii sai, Alexander von Humboldt. Se poate observa chiar o anumita asemanare intre rolul celor doi in procesul de organizare a invatamantului superior. O asemanare ce nu este intamplatoare, de vreme ce Alexander von Humboldt a devenit, el insusi, unul dintre mentorii tanarului moldovean, stimulandu-i primele cercetari in domeniul istoriei. A militat pentru respectarea titlului de profesor, invocand din nou exemplul oferit de universitatile germane, unde "titlul de profesor este un grad, un titlu de onoare pe care suveranul il da acelor invatatori, care, dupa multi ani de invatatura, ajung in capul ierarhiei corpului didactic"[93]. De aceea, profesorii erau preocupati doar de cursurile si studentii lor, "fara a mai alerga dupa alte pozitii, oricat de avantajoase ar fi ele". La acestea se adauga si o importanta latura pecuniara, in sensul ca profesorii "primeau cea mai mare parte a onorariului de la studenti" si de aceea "fiecare se sileste sa faca cursul sau mai bine", ca sa atraga un auditoriu cat mai bogat . A dorit ca exemplul oferit de "acesti luceferi ai stiintei germane" sa nu se opreasca doar la nivelul unui discurs. La Academia Mihaileana a inceput un drum, continuat mai tarziu de reprezentanti de marca ai domeniului. Din acest punct de vedere, Kogalniceanu poate fi considerat un personaj de exceptie al vietii stiintifice, culturale si politice romanesti din secolul XIX, un om pe care contactul cu lumea germana l-a daruit mai pregatit natiei la a carei afirmare a lucrat timp de o viata.